Sorana Cîrstea și valorile ei „de școală veche” | Pe Drept Cuvânt #7

#PeDreptCuvânt, cu Sorana Cîrstea

Sorana Cîrstea a venit la podcastul „Pe Drept Cuvânt”.

În dialog cu Florentin Țuca, Sorana Cîrstea a vorbit despre drumul ei în sportul de performanță, despre realizările ei cele mai dragi, despre cum a reușit să-și prelungească cariera și să se reîndrăgostească de tenis, dar și despre lucrurile care au ținut-o pe loc.

Cu multă generozitate, Sorana și-a onorat părinții pentru rolul pe care l-au avut în dezvoltarea ei, apoi a vorbit despre ce o motivează azi, despre lupta neîncetată cu propriile limite, despre colaborarea cu noul ei antrenor sau despre modelele ei din lumea tenisului.

În final, Sorana ne-a mărturisit și ce a motivat-o să apere recent, printr-o postare publică, principii ca feminitatea femeilor, masculinitatea bărbaților și inocența copiilor. Și cum privește reacțiile pe care mesajul ei le-a generat.

Mai multe teme valoroase din conversația noastră:

Sorana, despre cele mai mari reușite din cariera ei:

„În primul rând, este o carieră atât de lungă, care a început la patru ani. Pentru mine, tenisul înseamnă mai mult decât un sport, decât un job, decât orice altceva. Prima mea amintire este pe terenul de tenis. Tot ce am făcut în această viață a fost legat sau a fost influențat de tenis. Și în ultimii ani am început să iubesc acest sport din ce în ce mai mult. Am început să-l apreciez din ce în ce mai mult. Și cred eu că, pe locul 1, cea mai mare realizare a mea, nu este un rezultat,
ci chiar longevitatea carierei mele și faptul că am reușit să progresez cu cât am înaintat în vârstă. Și cred eu că, în ziua de astăzi, sunt o jucătoare mult mai bună decât acum 10 ani.

Deci asta aș pune pe numărul 1 în topul reușitelor mele – longevitatea carierei. Pentru că au fost foarte multe sportive bune sau extrem de bune care au fost acolo sus, însă pe o perioadă scurtă de timp. Și faptul să poți să rămâi la acest nivel și să poți să ai disciplina, să poți să faci sacrificiile, să poți să faci tot ceea ce necesită un sport de performanță la acest nivel, sunt foarte mândră de acest lucru și sunt foarte mândră de modul cum am evoluat ca mentalitate.”

Cum își explică această longevitate:

„Dacă m-ai fi întrebat la 20 de ani, nu aș fi crezut niciodată că la 30 încă o să fiu aici. Și nu aș fi crezut niciodată că la 30 o să fiu aici și o să am atâta bucurie jucând. Cred că acest succes după 30 de ani se leagă foarte mult de partea mentală, de modul în care m-am maturizat, de modul în care am început să privesc lucrurile și de modul în care am început să mă reîndrăgostesc de tenis.
Normal, m-au ajutat și rezultatele, faptul că tot timpul am stat acolo; iar când joci bine este foarte ușor să poți să muncești, să poți să tragi, să poți să te chinui, să spun așa. Când ai perioade mai grele, atunci este destul de complicat să îți găsești motivația – și acolo este cheia.

Iar în al doilea rând, în afară de acest progres din punct de vedere mental, aș aminti partea fizică: în ultimii ani, nu știu exact, patru, cinci, șase ani, am pus extrem de mare accent pe partea fizică. Am avut norocul să am și o carieră cât de cât ferită de accidentări. Nu am nicio operație. În afară de niște probleme la umăr, care sunt normale, având în vedere sutele de mii, milioanele de repetiții, am avut norocul și de un corp care m-a ajutat; și cred eu că această combinație între fizic și mental este cheia faptului că eu sunt astăzi încă aici și că pot să concurez la același nivel ca acum 10 ani.”

Despre colaborarea cu antrenorul Thomas Johansson:

„Eu am început colaborarea cu noul antrenor, Thomas Johansson, în octombrie anul trecut.
Aveam niște probleme la umăr, a durat puțin recuperarea, și am început cu el în octombrie; fiind încă puțin accidentată am luat-o destul de ușor. Însă deja în decembrie simțeam că joc bine, simțeam că am progresat. În Australia, lucrurile nu s-au materializat în rezultate. Apoi a venit partea de Dubai, Doha, Abu Dhabi, unde, la fel, simțeam că joc foarte bine, dar rezultatele nu erau acolo. Mă antrenam extrem de mult, trăgeam de mine, începusem să fiu un pic tristă și frustrată, pentru că simțeam că sunt mai bună decât fetele care câștigau turneele – sau care mă băteau -, însă nu reușeam să pun totul împreună în timpul meciului.

Înainte să mergem la Indian Wells, având în vedere că am avut de apărat destul de multe puncte la început de an, clasamentul meu cobora de la săptămână la săptămână. Aveam de apărat un tur patru la Indian Wells, iar dacă nu apăram acel tur patru, ieșeam din top 100. Vorbim de luna martie. Iar pentru mine, faptul că ieșeam din top 100, după atâția ani, era o mică tragedie. Iar Thomas mi-a spus că putem să mergem să jucăm turnee mai mici. Am spus, Thomas, am 33 de ani, nu vreau să merg să joc turneele mai mici. Și el mi-a răspuns: Aici trebuie să recapeți modestia de a merge să construim din nou, să construim de jos. Și nu este nici o problemă dacă tu ieși din top 100, dacă tu pierzi aici în primul tur și la Miami în primul tur. Mergem, facem programul așa încât să reușim să construim.

Și trebuie să-i dau foarte mult credit pentru că a crezut extrem de mult în mine. Și crede în continuare, simte că pot să fac niște lucruri spectaculoase în continuare în tenis. Faptul că mi-a dat un plan B în care, ok, și dacă ies din top 100 nu este nicio problemă, o luăm de la capăt cu turnee mici, mi-a dat o lejeritate și mi-a adus aceste două rezultate.”

Despre începuturile drumului ei în sport:

„Aici trebuie să le mulțumesc părinților mei. Am avut și am în continuare niște părinți care mi-au oferit tot ce au putut și tot ce au considerat ei la momentul respectiv că este cea mai bună soluție.
Au făcut niște eforturi enorme ca eu să fiu aici. Tata m-a dus în cărucior, la vârsta de doi ani, în Parcul Chindia din Târgoviște și a întrebat dacă poate să mă dea la tenis; sau când poate să mă dea la tenis. În perioada aceea, lumea începea tenisul după 10 ani. A fost visul lui ca eu să fiu cineva în tenis. (…) Și, într-adevăr, când au reușit să mă dea la tenis, la 4 ani, la mine s-a pus problema că voi face sport profesionist din primul moment. Adică nu o aducem ca să facă de plăcere. Va fi jucătoare de tenis profesionist.

Și cred că am spus asta și m-am repetat: la 5 ani făceam antrenament zilnic, și nu oră. Mi-aduc aminte că verile mi le petreceam pe teren, mă duceau la 9 dimineața în baza de tenis și mă mai luau seara. Prima oară am descoperit că duminica este zi liberă când am început să lucrez cu un antrenor de afară. La noi nu exista conceptul de zi liberă. Se făcea antrenament în fiecare zi. Abia când am început cu un antrenor de afară am aflat că acea zi de odihnă face parte din antrenament. Și în continuare am această rutină: de luni până sâmbăta antrenament, iar duminica este zi de odihnă, pentru a recupera atât corpul, cât și mintea.”

Despre regimul controalelor anti-doping din tenis:

„În momentul când ajungi în top 100, intri în această grupă la World Anti Doping Agency (WADA), agenția anti-doping, și trebuie să te supui lor în ideea de a putea fi controlat tot timpul. Am o aplicație în care în fiecare zi trebuie să dau o oră în care eu voi fi într-o locație anume și în care ei pot să vină să mă testeze. Ei, adică oamenii care lucrează pentru agenție. Au și corespondenți locali, dar vin și străini. (…) Trebuie în fiecare zi să specifici locația unde vei fi și un interval de o oră în care pot să vină să te testeze. Tu nu știi când vin. Însă ei, uite, de exemplu, când am venit de la Roland Garros, la două zile au venit. Acum, de la Wimbledon, m-am întors de o săptămână,
n-a venit nimeni. Dar tot timpul se fac aceste teste. Nu știu în alte sporturi, însă în tenis se fac foarte multe teste. (…) Dar m-am obișnuit, chiar dacă e o zonă tabu pentru noi, în care nu vrem să știm, nu vrem să auzim. Adică este coșmarul cel mai mare al unui sportiv. (…) Însă este ceva obișnuit pentru noi; nu este ceva ieșit din comun. Se întâmplă să avem și câte două teste pe săptămână. E absolut normal.”

Despre a învăța să pierzi, pentru a putea câștiga:

„Eu cred că este vital să știi să pierzi. Și acest lucru pe mine m-a costat foarte mult în cariera mea. Probabil a fost prețul cel mai mare, să spun așa. Și mi-a luat foarte multe rezultate. Pentru că nu știam să trec peste înfrângere. Azi pierdeam, eram afectată în continuare încă două-trei zile, în care eu nu puteam să revin și să fiu 100%, să pot să mă antrenez cum trebuie. Și până reveneam, deja venea turneul celălalt. Iar eu, în loc să folosesc acele câteva zile pentru antrenament, rămâneam – cum ziceau mulți antrenori ai mei – în stare de înmormântare. Eram foarte, foarte jos din punct de vedere mental.

Și totul ținea de mental. Pentru că eu nu am lucrat niciodată pe această zonă. De când mă știu, de la 4 ani, tot timpul am excelat. La 8 ani eram campioană la (grupa de n.red.) 10 ani, la 10 eram campioană la 12, și tot așa. Urcând, când ești la junior, e simplu. Ești foarte bun, treci la categoria următoare. Apoi, primii mei doi ani la seniori au fost extraordinari: la 18 ani am intrat în prima sută, la 19 ani am făcut sfertul de finală de la Roland Garros, am urcat pe 21 în lume. Eh, și dintr-o dată lumea te învață. Și nu-ți spune nimeni, nu te pregătește nimeni, pentru că la noi în țară nu avem un sistem. La început, tu aduci ceva nou, însă după aceea jucătoarele încep să te studieze. Încep să găsească soluții contra jocului tău, încep să fie mai deștepte, încep să nu te mai ia de sus, să fie foarte motivate când joci. Și într-o carieră atât de lungă, nu poate să fie totul pe o pantă ascendentă.”

Despre importanța echilibrului mental și a încrederii de sine:

„În momentul când intri în teren, trebuie să știi că tu ești acolo să câștigi; și că tu poți să câștigi. Dacă te duci cu inima strânsă, sau te duci îndoit, sau te duci nesigur pe tine, mai bine nu intri pe teren. Tu, în momentul când ai pășit pe acel teren, trebuie să știi că poți să câștigi. Nu contează cine e în partea cealaltă. Chit că nivelul tău poate nu este acolo încă, dar tu trebuie să ai – eu îi spun nebunie -, trebuie să ai nebunia să crezi că tu poți să bați pe toată lumea și că tu poți să câștigi turneul în fiecare săptămână. La mine funcționează. Eu, când intru în teren, am mentalitatea că pot să bat pe oricine. Uneori iese, uneori nu iese. Dar din cauza asta cred că am și acele victorii contra jucătoarelor de top 10, pentru că eu știu că dacă fac tot ce ține de mine, eu sunt mai bună ca acele jucătoare. Poate să fie complet ireal, însă eu am acea nebunie să cred că pot să bat pe oricine. (…) Din nou, este foarte personal totul, de-asta trebuie să ajungi la un nivel în care să te cunoști extrem de bine și să știi ce funcționează pentru tine.”

Despre ce anume a motivat-o să apere principii ca feminitatea femeilor, masculinitatea bărbaților și inocența copiilor:

„Sincer, acea postare – de fapt, o repostare la un mesaj pe care îl văzusem – s-a potrivit puțin cu momentul în care eram. Eram la Wimbledon și, în general, știm că Wimbledon este un turneu în care lumea este elegantă în tribune, în care sunt anumite reguli care trebuie respectate. Sunt niște valori, să spun, normale, deși se spune că sunt valori de „școală veche”. Pentru mine sunt valori și atât. Nu sunt valori de școală veche, sunt valori. Și tocmai văzusem pe Prințesa de Wales (…) cu atâta eleganță și cu atâta feminitate și cu atâta bunătate, rar mi-a fost întâlnit să simt atâta energie din partea cuiva. La fel, domnii erau toți în cămașă, cu sacou, frumos îmbrăcați, civilizați. Și foarte frumos, toată lumea cu familie, cu copii care nu erau neapărat pe telefoane. Și m-a inspirat acea postare pentru că sunt, să zic așa, principii după care mă ghidez și eu.

În același timp, nu consider că am jignit pe nimeni. A fost, să spun, un text pozitiv. Nu a fost un text negativ. Mi se pare că în ziua de astăzi, orice zici, se caută negativul din spate. Nu, pur și simplu a fost un text în care am apreciat niște valori.

(…)

Nu mi-am dorit niciodată să fiu plăcută de toată lumea. Nu acesta este obiectivul meu. Și toată lumea are altă opinie. Iar dacă tu mă insulți acum, pe mine nu mă deranjează, pentru că eu îmi știu valoarea ca om. Însă lumea, în general, devine foarte conflictuală și încearcă tot timpul să răstălmăcească vorbele în ideea de a se crea o știre. Eu am niște valori, dar respect orice fel de părere, respect orice fel de opinie – nu toți trebuie să fim la fel. Asta e ideea. Am impresia că se încearcă toți să gândim la fel, să fim pe același calapod, să ne îmbrăcăm la fel, să gândim la fel, să mergem în aceleași locuri. Nu, tocmai asta este frumusețea. Fiecare om are mentalitatea lui și cred eu că de aici reușim să progresăm ca umanitate, din faptul că toți suntem diferiți. Trebuie să respectăm acest lucru.”

Despre interacțiunea ei cu presa de la noi:

„Nu citesc nimic legat de mine. Știu că poate este o atitudine, să spun așa, egoistă, însă prefer să mă protejez. Probabil că, după ce voi termina tenisul, o să fiu un pic mai relaxată, însă acum este foarte important, mai ales când eu sunt într-un turneu în care am meci a doua zi, să pot să am mintea la acel meci. Nu citesc presa despre mine, nu citesc niciun articol despre mine când sunt la turnee.”