Articol preluat de pe blogul cristeadan.ro
E la modă avocatura glam. Selfie-uri fericite din sala de judecată (unde poate chiar după-amiază se pronunță o minută de condamnare, dar nu contează), poze peste poze cu outfit of the day, în care se văd neapărat țoalele, servieta, pantofii, ceasul (mai puțin documentul redactat în proces, dar nu contează), premii peste premii, gale peste gale, și peste tot și peste toate, succese peste succese, numai succese, atâtea succese încât pare că nu mai ratează nimeni tranzacții și nu mai pierde procesul nici reclamantul, nici pârâtul prin țara asta.
N-ar fi neapărat deranjant dacă generațiile care vin n-are crește cu imaginea că delirul acesta diabetic ar avea vreo legătură reală cu avocatura, și – mai ales – dacă asta nu le-ar afecta în mod insidios formarea și concepțiile într-atât încât îi poate arunca pe un drum care nu duce nicăieri. Absolvenți preocupați primordial de când le apare poza pe site, când dau și ei primul interviu, deși încă n-au avut o tranzacție sau pledoarie legată cap-coadă, care se uită cu mirare la câte un avocat cu experiență pe care îl prinde noaptea pe un dosar în timp ce își aranjează atenți episodul din Suits pe Netflix, care îți spun mândri cum și-au imaginat ei că va fi avocatura și cred sincer că ți-au pasat datoria ca avocatura să fie chiar așa.
Pentru ei, pentru categoria mai largă a studenților la drept care își caută mentori și modele de carieră pe instagram/tiktok/pic-și-poc, dar și pentru categoria chiar mai largă a celor care se uită – din diverse motive – la această profesie, aș vrea să scriu câteva lucruri care nu se spun destul, sau aproape deloc:
1. Avocatura e despre libertate, și libertatea e grea – se vorbește mult despre libertate în termeni extrem de euforici. Dă bine să zici că în avocatură ești cu adevărat liber, lumea surâde, e ceva confortabil aici, e mișto să îți dorești o profesie în care asta e valoarea principală. Ce nu se spune aproape niciodată e că esența libertății este de fapt legată de posibilitatea de a acționa după propriile alegeri, de a lua propriile decizii și de a suporta responsabilitatea pentru asta. Nu poți să îți dorești să fii liber, dar să te aștepți să fii mereu condus de mână la fiecare dilemă care apare în profesie, să ți se arate, să fii ghidonat.
Prin urmare, atunci când alegi (poate) cea mai liberă dintre meserii, îți alegi o viață complicată, în care tu și numai tu trebuie să fii pregătit să decizi. Or, ca să fii pregătit, ca să nu distrugi vieți de oameni, afaceri, cariere, trebuie să acumulezi știință de carte, dar nu e destulă știința de carte, trebuie să acumulezi experiență, dar nu e destulă experiența, trebuie să acumulezi ore și ore de muncă, dar nu e destulă munca, trebuie să îți perfecționezi mereu gândirea critică, și tot așa. Sună greu? Nu seamănă cu băutul de cafele la 12 amiaza de pe Instagram? Da, dar ești liber.
2. Avocatura e obositoare și îți va eroda viața – etimologia cuvântului avocat vine de la verbul latin advocō, care înseamnă “îl chem”. Avocatul este deci cel chemat în apărare, în sprijin de cineva aflat în nevoie. Prin urmare, alegerea de a fi avocat presupune automat că te aștepți la apelul celui aflat în nevoie – de aceea trebuie să fii pregătit, în alertă, în continuă formare, pentru a putea răspunde acestei chemări.
Vreți un internship adevărat în avocatură? Mergeți să vedeți cum ies avocații după un termen cu 5-6 ore de dezbateri, fie că e vorba de un dosar penal în care se decid vieți de oameni, de o audiere de martori într-un proces de divorț cu minori sau de o licitație publică cu miză de miliarde. Îi veți vedea transpirați, cu cămașa scoasă din pantaloni și pătată cu cerneala, cu ochii roșii, stresați, gândindu-se ce au zis și ce n-au apucat să zică, calculând înnebuniți cât timp au să fugă la birou să facă concluzii scrise.
Nu e nimic împăturit-și-apretat, nimic fashionable în avocatura adevărată, avocatura celor chemați să ajute, avocatura celor care își pierd nopțile gândindu-se cum se interpretează litera k) din Legea nu-știu-care scrisă în 1938 și căutând obsesiv prin anticariate un tratat care vorbea despre asta.
Nu te faci avocat ca să arăți bine, nici că să îți faci poze, nici că să ai un statut – o faci că să aperi. Dacă nu înțelegi asta, e foarte posibil să fii nefericit.
Să ne înțelegem, nu susțin absolut deloc ideea grosolană că avocatul trebuie să răspundă la orice oră din zi și din noapte clienților, sunt un ferm adept al limitelor în relația avocat – client care să îți ofere o igienă mentală, mi se pare de-a dreptul periculos și cam inconștient să petreci nopțile la birou în mod sistematic sau să riști un burn-out.
Însă cele de mai sus rămân adevărate: răspunderea pentru cei pe care îi aperi este una apăsătoare. Nu pleci din sala de judecată la 6 seara când se judecă propunerea de arest pentru că ți s-a terminat programul. Nu pleci din camera de negocieri în ultima zi posibilă pentru a închide tranzacția pentru că ai bilete la teatru. Nu mergi la cheful amicilor când ai pledoaria finală a doua zi la 8:30.
Sună rău, stresant, obositor, nedrept? Așa e avocatura.
3. În avocatură trebuie să știi să spui “nu” – cred că una dintre păcălelile sistemului universitar românesc mai ales în domeniul Dreptului este că promovează obediența. Premianții sunt cei care bifează corect grile, recită mândri părerea profesorului X și iau nota 10, practic își revendică o abilitate din memorat și conformism. Dar avocatura nu este despre asta: avocatura este despre a îți pune întrebări, a avea curajul să provoci, a încerca să găsești o altă perspectivă, a contesta legi, precepte, uzanțe, a provoca până la urma revoluții.
Atunci când ești evaluat în funcție de cât de bine știi să bifezi lucruri învățate pe de rost, nu ai niciun fel de aptitudine de a lupta pentru părerea ta, percepția ta despre dreptate. Asta are efecte dureroase pe termen lung, pentru că îți afectează independența și, prin asta, calitatea vieții.
O lecție pe care corporațiile nu o învăță niciodată este că angajatul care spune un nu argumentat este un bun de lux, care trebuie prețuit. Inovația și dezvoltarea nu vin de la yes-menii fericiți, nici din unanimitatea ceaușistă în anunțarea recoltelor, ci din conflictele de idei care duc la găsirea unei soluții de viitor, din provocarea inerției adormite a pilotului automat. Or, premiantul care își dorește să fie apreciat nu va crea conflicte, pentru că nu asta l-a propulsat până acum.
Cu atât mai mult, un avocat care face ce își dorește clientul este un avocat compromis. Presiunea asupra onorariilor, concurența acerbă din piață, toate îngreunează puterea de a refuza pe cel care știe mai bine decât tine ce “trebuie făcut” – tocmai de aceea valoarea libertății de a spune “nu, nu cred în asta”, “nu preiau dosarul acesta” ar trebui ridicată la egalitate cu valoarea libertății însăși.
4. Finalmente, avocatura presupune vocație – nu sunt de acord cu definițiile patetico-emoționante ale vocației, care presupun un fel de predestinare. Nu cred că “se vede” așa, din exterior, ce persoană e potrivită pentru a fi avocat, chirurg, judecător, astronom.
Cred în schimb că vocația presupune un test intim, care nici nu trebuie scos în afară, în public – trebuie să găsești ceva în tine care îți spune că avocatura are sens, e în acord cu cine ești, în linie dreaptă cu ceea ce simți.
În calitate de om care iubește această profesie, spun drept că după cele mai mari procese câștigate (nu, nu am doar din acestea) am simțit pregnant nevoia ca lucrurile să se oprească un pic, să fie o pauză, să am timp să îmi trag răsuflarea. Dar avocatura nu e așa, a doua zi la 8 și jumătate te așteaptă altcineva, altă soartă de om, care e deja nemulțumit că nu i-ai răspuns la telefon (“e urgent!!! Unde ați fost?”) și pentru care nu contează nici cât negru sub unghie că îi spui: “știți, ieri i s-a făcut dreptate cuiva.”
În avocatură nu îți poți trage răsuflarea, nu e timp pentru asta, și ca să o poți duce – împreună cu toate frustrările, nedreptățile, zâmbetele, lacrimile, creșterile de puls, extrasistolele, exploziile de bucurie, exploziile de tristețe, revoluțiile – trebuie să îți regăsești și să îți revendici o vocație.
Nu o găsești? Vorba lui Bukowski, “Don’t try.”
