Tot ce se mănâncă zboară, vrem o țară ca afară

de Florentin Țuca | aug. 27, 2019 | Colecția de texte

Într-un recent articol publicat pe platforma juridice.ro, intitulat „Piața Victoriei și regulile”, domnul conferențiar universitar Radu Rizoiu își propune să facă o analiză comparativă a „ideilor” care au mânat diverși protestatari să-și manifeste public furia sau nemulțumirile în fața sediului Guvernului.^[1] Plecând de la premise (minore?) care zic că „piața este unul dintre locurile definitorii ale civilizației occidentale”, că „geografia oricărei așezări europene pune în evidență cel puțin o piață” și că „civilizația însăși s-a născut în piață” (sic!), domnul profesor Rizoiu analizează trei emblematice demonstrații de protest ale anului trecut și constată că „conflictul dintre diferitele adunări ce au avut loc în 2018 în Piața Victoriei este între cei care vor respectarea regulilor (sau a statului de drept) și cei care vor ocolirea lor (inclusiv prin adaptarea regulilor în folos propriu)”, iar „mișcările #rezist și diaspora par a împărtăși o idee comună: respectarea regulilor; în timp ce mișcarea de la mitingul PSD aprobă ideea «adaptării» regulilor în funcție de necesitățile de moment ale unei minorități.” Concluzia domnului profesor pare întemeiată și pe premise (majore?) în temeiul cărora „primii (cei care aleg să respecte regulile) au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.” În continuarea analizei, autorul eseului în discuție susține că „mitingul diasporei a reunit oameni de toate categoriile sociale, dar care s-au identificat printr-o idee comună: știu să aplice regulile.” Aceștia „lucrează în societăți unde respectarea regulilor este un dat” (sic!), iar „majoritatea celor din diaspora”, cu care domnul profesor s-a „întâlnit în diferite contexte”, „au spus cam același lucru: își doresc să se întoarcă în țară (…), dar își doresc să găsească aici aceleași condiții (…) pe care le-au văzut funcționând afară.” În esență, ceea ce susține domnul profesor este că România se împarte între aceia care iubesc „regulile” și „construcția instituțională” („corporatiștii și diaspora”) și „șmecherii” care „preferă să le ocolească”, de unde și legitimitatea reacțiilor „din partea ambasadelor (…) când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli.” În loc de concluzie, „în Vest există instituții, în Est omul sfințește locul.”

Îl respect sincer pe profesorul Rizoiu și îi împărtășesc o bună parte din tezele expuse în cuprinsul respectivului eseu (în special pe acelea care țin de importanța rânduielilor, a coerenței sistemului normativ și a respectării legii în statul de drept). Sunt de acord, de asemenea, că există pe planetă jurisdicții în mod evident mai prietenoase ori mai bine orânduite decât jurisdicția noastră și state cu un nivel de trai și de spirit civic mult mai ridicate decât al nostru. Și da, bineînțeles, este recomandabil să ne inspirăm din modelele autentice de organizare statală și de croială a sistemului normativ. Cu toate astea, simt nevoia să intervin pentru simplul motiv că sunt în dezacord cu unele păreri sintetizate în introducere, iar textul profesorului Rizoiu îmi reactivează numeroase și vechi nedumeriri.

Nici nu prea știu de unde să încep.

Cert e că n-o să mă apuc să pun la îndoială premisele despre piețe ca „locuri definitorii ale civilizației occidentale” ori ca „locuri de naștere” a „civilizației însăși”. În fața unor asemenea sentințe, simț enorm și văd monstruos, așa că mă las păgubaș, cu mult dor de piața Matache.

Nici despre „mișcările #rezist”, „diaspora” și „PSD” (ca „minoritate”!) nu-mi propun să-mi zic părerea. N-am nici #rezistență și nici poftă de polemici pe teme din agenda politică. N-ar trebui să fie treaba mea de jurist (deși, ceea ce înseamnă democrația și cum funcționează ea ar trebui să fie de esența dreptului public), după cum, din aceleași motive, n-o să intru nici pe terenul dezbaterilor sociologice sau care vizează psihologia mulțimilor.

N-o să insist nici pe definiția „regulilor” (pomenite insistent în eseul domnului profesor) și nici a „construcției instituționale” (subiect separat, bun de atacat cu altă ocazie).

Așa că decid, mai degrabă, să zăbovesc asupra nedumeririlor care țin de construcția în sine a argumentației, de abordarea hermeneutică, de soliditatea premiselor (a acelora care pot fi amplasate, cât de cât, pe o temelie juridică) și, nu în ultimul rând, defect profesional!, de definiția termenilor folosiți în articularea acestor premise. Toate aceste nedumeriri au ca numitor comun felul în care înțelege domnul profesor raportarea noastră la diverse „modele” („lumea occidentală”, „Vestul”, „regulile protestante”, „diaspora”, „ambasadele”), pe de o parte și, pe de altă parte, convingerea amară că acest mod de raportare, idolatră și nenuanțată, este împărtășit de majoritatea zisei elite naționale. Înainte însă de a inventaria aceste nedumeriri, simt nevoia unei mențiuni, ca răspuns anticipat la obiecțiunile ori înjurăturile acelor cititori care vor considera rândurile de mai jos un soi de fluierat în biserică: nu, nu vreau să transform prezentul text într-un manifest politic și nu vreau să mă dezic de preferința mea autentică pentru acea Europă care este depozitara unor remarcabile virtuți creștine, comori culturale și spirituale, valori civice, instituții eficiente, tezaure de gândire juridică și, nu în ultimul rând, zone de reală bunăstare. Ceea ce mă amărăște cu adevărat este că dragostea mea pentru acea Europă începe să fie, treptat-treptat, înlocuită de nostalgic dor.

Revin la bombăneli și le iau, așadar, pe rând.

1. Întâi și-ntâi, dilemă de pricinos etichetofob: cum definim „lumea occidentală, a regulilor protestante” și „Vestul” – chip cioplit? Chiar așa, v-ați pus întrebarea asta? Că tot am făcut icoană din „Vest”, știm ce reprezintă el, pe bune?… Hai serios, vă rog, să scriem un text juridic, un contract, ceva, noi, ca juriști și să tălmăcim acest cardinal punct: „Vest”, egal ce?… O emisferă?… Dacă da, intră sub umbrela asta și Franța și Cuba, și SUA și Venezuela, și Portugalia și Brazilia, și Anglia și Argentina?… Se pare că nu, cam nu prea, dracul ideologic își vâră coada peste tot… Atunci să fie „Vestul” definit din perspectivă belicos-războinică, adică egal NATO?… Mda, am putea, dar cu condiția să plasăm Bosforul în Atlanticul de Nord, caz în care Bosforul ar trebui să urmeze trendul en vogue care îl plasează pe a simți cum ești deasupra lui a fi și să declare că se simte (la) strâmtoare de Atlantic de Nord. Hmm… dacă nu, ar putea „Vestul” să însemne oare un tip de regim politic al zisei „democrații liberale”, situație în care băgăm în urnă și Australia și Japonia, și Singapore și Noua Zeelandă, și Coreea de Sud și Israelul, toate dinspre est? Uau, încurcătură maximă, ups!… Să zicem, poate, că „Vestul” este sistemul sinonim cu anti-comunismul?… Dacă da, atunci ar trebui s-admitem că ne-am încadrat și noi, și bulgarii, și ucrainenii și polonezii în „Vest”. Ba, mai mult, cred că și Rusia „oligarhilor”, capitaliști feroce, ar putea să declare că se simte din echipa noastră. Ori, eventual, mai departe, dacă nici abordarea asta nu ține, să acceptăm ideea „Vestului” ca spațiu cultural care are la bază religia creștină?… Ne-am încurca din nou, din păcate (în special din cauza ortodoxiei „estice”). Și, ca să scăpăm de balamuc, să fie oare schisma din 1054 un azimut în demersul de definire a „Vestului” (caz în care acceptăm că „Vestul” include și America de Sud) sau preferăm drept criteriu de demarcație „regulile protestante” elogiate de domnul Rizoiu (situație în care rupem din „Vest” spațiul catolic)? Ori, poate, să zicem că „Vestul” înseamnă lumea capitalist-democrat-liberală a alianței SUA-Canada-Europa planului Marshall? E o variantă, dar asta ar însemna să eliminăm din ecuație Spania, exclusă din programul fondurilor Marshall, însă Spania este taman fieful „diasporei” românești din „lumea occidentală”. Și, în fine, dacă acceptăm – și acceptăm, evident – că Parisul, orașul nepereche, orașul de suflet al meu și al multora, e în „Vest”, „Vestul” include doar centrul lui ori și acele suburbii unde „regulile” sunt ale junglei, iar poliția n-are drept de acces?… Complicat, zău… Zic să mai medităm și să revenim mai încolo. Până una alta, nu pot să nu mă amuz amar la gândul că am citit analize care se pretind serioase care deplâng „piedicile” puse în calea „avansului Occidentului înspre Est”!^[1]

2. Indiferent la ce instanțiere a „Vestului” ne-om opri (să-i zicem, pentru moment, Europa apuseană de dincolo de fosta „cortină de fier” plus America de Nord), apare întrebarea doi: de unde oare ideea că „respectarea regulii” în „lumea occidentală” (adică în „societățile” în care lucrează oamenii care au participat la „meetingul diasporei”) este „un dat” (și-n plus, „un dat” bun de preluat cu copy-paste)? Un „dat”? Serios?…

În fața unei asemenea sentințe, prima grimasă care-mi strică mina este felul insistent-umil cu care noi tot cerem să ne facem selfie cu alții care trebuie că-s musai mai importanți și mai virtuoși și mai avansați, dacă nu cumva chiar „indispensabili” pe planetă. În alți termeni, nu cumva prejudecata asta este de esența unei abordări provinciale și fataliste, nocive și demotivante, leneșe și lașe, un fel de la noi ca la nimeni, la noi-iadul, la ei-raiul, la noi e corupție-corupție peste tot, la ei cinstea-i regulă-regulă, păcatul capital al românilor este că nu-s uniți, ei sunt unitate de monolit, la noi e mizerie, la ei nu se aruncă mucuri de țigări pe stradă, etc. etc.? Da, știu, am trecut și eu prin faza idealizării „Occidentului” – palat de cleștar, dar acuma cred că mătăniile bătute cu obstinație și cu ochi închiși spre vest sunt cam riscante, cel puțin din punct de vedere epistemologic.

Dar să trecem peste proceduri și maniere… Carevasăzică, să-nțelegem că-n „Vest” respectarea regulilor e „un dat”-prezumție absolută, că „lumea occidentală”, așa cum am definit-o, pentru moment, (cu toate incontestabilele ei virtuți și autenticele ei realizări și performanțe) funcționează ceas, trai pe vătrai, că acolo-i totul ca la carte, raiul dreptului și statului de drept, sânul lui Avraam și regatul câinilor cu libertăți în coadă, unde nu-i nimeni care să umble cu cioara vopsită ori să calce pe bec, ori să dea cu oiștea-n gard? Măi să fie, chiar așa?… Eu știu că în general și în principiu, e mai bine și mai frumos la ei, în Toscana, decât la mine la Dorohoi-Dorohoa, dar cât de „dată” e o asemenea prezumție cu privire la întregul Vest și întregul Est? Tare mă tem că prejudecata asta este infirmată de date și statistici oficiale care atestă că, pe lângă virtuți, în „lumea occidentală” există și numeroase vicii, ilegalități și abuzuri, de unde și invitația pentru o analiză critică și nuanțată. De exemplu, în rapoarte recente relative la respectarea normelor de drept în diverse jurisdicții, Estonia stă mai bine decât Franța și Belgia, Republica Cehă e înaintea SUA, Spaniei și Portugaliei, iar România, în fața Greciei.^[2] Separat însă de aceste iregularități în relația statului vestic cu propriul cetățean, ce ne facem cu criza morală și spirituală care începe să macine actualmente „Vestul”, criză exprimată de un vizibil curent anti-creștin, de tot mai discutabilele valori estetice ale post-post-modernismului, de educația transformată-n marfă, de tot mai desele asasinate în masă, de scandalurile din jurul unor imense rețele de trafic de persoane, pedofilie și ritualuri satanice, de înfloritorul comerț cu droguri, de creșterea alarmantă a criminalității și sinuciderilor, de propaganda deșănțată a curentelor identitare și transumaniste etc.? Pe urmă, cum reglăm raportul cu regulile „mari”, acelea de drept internațional, regulile de a căror respectare depind siguranța și pacea planetară? Este respectarea lor „un dat”? Dacă da, care „dat” a justificat, de exemplu, bombardarea Belgradului în ’99, întreb?… Ori invadarea și mutilarea Irakului de către „Vest” în 2003 sub pretexte care nu s-au probat ulterior a fi „date”? Dar distrugerea Libiei și Siriei, cu consecințe dezastruoase, printre cale valul de sărmani refugiați?… În baza cărei norme „date” un președinte de țară democratic ales a fost recent calificat de către „Vest” drept „uzurpator” și „înlocuit” de la distanță printr-un simplu click? Exemplele pot continua și abia lista lor lungă este tristul „dat”…

Și, în fine, punct pe i, că tot vorbim de reguli, de importanța și de respectarea lor ca „dat”, oare nu cumva o astfel de interpretare ignoră imensul val de poluare normativă (plină de „reguli”) generat de tsunami-ul „totalitarismului inversat” (Sheldon Wolin), al sugrumării treptate, dar tot mai vizibile, a drepturilor și libertăților individuale, al corectitudinii politice și ideologiilor identitare, val împins taman de către „Vest”? Și-aici am în vedere hidoșenia unui Big Brother care – pe bază de reguli – mă supraveghează tot mai intens, care – pe bază de reguli – îmi ascultă telefonul sub diverse pretexte care – pe bază de reguli – mă declară vinovat pentru că așa mă califică denunțătorul și că, în general, tot pe bază de reguli, îmi impune să nu am păreri contrare versiunii oficiale pentru că părerea contrară e „hate speech”, să-mi denunț clientul la autorități dacă am „suspiciuni” în ce-l privește, să zic „sfere de primăvară” în loc de „ouă de Paște”, să mă închin Ministerului Adevărului care delimitează știrile „adevărate” de cele „false”, să nu cânt „baby, it’s cold outside” că sună a hărțuire, să nu zic „săru’-mâna”, să-l scot pe Creangă din manual că-i misogin, să accept ideea de menstruație masculină întru perfectă egalitate de gen și, în general, să tac, pentru că, nu-i așa?, tăcerea e de aur.

3.Conform domnului profesor Rizoiu, „cei care aleg să respecte regulile au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.”

Departe de mine gândul să provoc vreo polemică pe teme teologice precum protestantism vs. ortodoxie și/sau catolicism. N-am competența necesară și nici nu-i loc de-așa ceva. Mă întreb, totuși, care-i rostul unei asemenea referințe? Este „lumea occidentală” una exclusiv protestantă? Evident că nu, dar, mă rog, ne întoarcem la, și ne lovim iar de, definiții. Acționează „regulile protestante” doar „în afara familiei”? Mă-ndoiesc profund. În lumea satului nostru „doar familia contează”? Nu cred nici asta. Și-atunci, de unde concluzia că diasporenii noștri care au avut de-a face cu „regulile protestante” ar fi mai cu moț decât ortodocșii neaoși, neumblați prin străinătățuri? Să vină termenul „protestant” cumva de la „protest”? Un fel de eu protest, deci sunt protestant, protest, deci exist?… Sau o fi invitația la sex oral înscrisă pe plăcuța de înmatriculare protestantă și scandată în agora Victoriei una din acele mărețe și decente „reguli” care merită aplaudată în spirit de autentic puritanism?…

4. Vine apoi dilema privind pretinsa legitimitate a intervenției ambasadelor care „reacționează când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli”. Hoooooopa!… Nu mi-e foarte clar care sunt „regulile” pe care încercăm noi să le „evităm”, dar prima întrebare ce-mi vine-n minte este despre normele care îndreptățesc o ambasadă să judece instituțiile și cetățenii statului acreditar și să ceară sancțiuni internaționale pentru pretinse delincvențe interne. Am tot căutat referințe, dar fără folos. Dimpotrivă, regulile pe care le-am identificat (de exemplu, Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice) tocmai că interzic personalului diplomatic imixtiunea în politicile interne ale statului gazdă.

5. În loc de concluzii, revenind la protestele „din piață”, nu mă preocupă, în actualul context, să fac o analiză comparativă a revendicărilor de fond ale protestatarilor. Cum ziceam, ce m-a mânat să intervin a fost doar nevoia de acuratețe a argumentației și silogismului precum și maniera în care ne închinăm la idoli, mai ales că-s așa de vag definiți, iar puritatea lor „juridică” – destul de contestabilă și nu prea… în „regulă”. Peste asta, motivațiile principale ale prezentei luări de cuvânt au fost trimiterea făcută de domnul profesor Rizoiu la jurisdicția numită „afară” (recunosc că îmi displace profund raportarea asta!) și sentința că „în Vest există instituții” (deci existența „instituțiilor” e un semn al perfecțiunii, înțeleg eu), în timp ce „în Est, omul sfințește locul” („Estul”, cam deplorabil, pare-se, din cauza oamenilor care-l locuiesc). O bună ocazie să revin, așa cum anticipam, la definiția „Vestului” (tărâmul făgăduinței de peste mări și țări, din cale-afară de „afară”) prin contrast cu Estul locului „sfințit” de om.

Să pornim însă, (crono)logic, de la răsărit… Ce-o fi așa de rău, stau să mă întreb, cu „sfințirea” locului de către om? Mie, unuia, proverbul ăsta românesc mi se pare excepțional. Mai ales în actualele vremi în care viața reală e transferată, treptat-treptat în virtual, în care inteligența artificială amenință să detroneze inteligența umană, în care hologramele pot juca rol de miri și mirese, în care clonele dansează cu roboții, în care the internet of things tinde să devină un internet of everything și-n care contractele iscălite de oameni, față-n față, cu bună- ori rea-credință sunt înlocuite de smart agreements, truthless, of course... Într-un asemenea context, în dezacord cu profesorul Rizoiu, cred sincer că, înainte de instituții-abstracțiuni, avem nevoie de oameni care să personalizeze și să redea viață, respirație gură-la-gură, unei lumi care fuge de sine, înspre neant, o lume aflată în șoc cardio-respirator, aproape de comă. (Un diagnostic că-s paranoic ar fi o consolare, vă asigur!) Și-atunci, dacă e adevărat că „Estul” este „sfințit” de om (nu știu, posibil să fie așa – o zice mai bine Kusturica, de exemplu), atunci așa să fie… Alea iacta Est. Cât despre „Vest”, el este, evrika!, un eufemism. El poate desemna orice am presupus la început de text: o emisferă, o alianță (G7, G20, sau punctul G, cum vreți), un sistem, o „comunitate internațională”, o „lume civilizată”, regatul pop-corn-ului, orice doriți. În fapt, el reprezintă adunătura fostelor și actualelor puteri coloniale și nimic mai mult: un imperiu donator de mărgele către donatorii de suveranitate. Mai putem adăuga, după gust, condimente precum „democrație”, „pace”, „bunăstare”, „pursuit of hapiness”, coca-cola, blugi, Hollywood și, neapărat, wrestling. „The West is the best/Get here, and we’ll do the rest” (The Doors  – The End ). Ca să nu fie însă eufemism, „Vestul” ar trebui să-și asume pe șleau ceea ce este de fapt în ziua de azi și să accepte -o zic cu tristețe, repet- că înseamnă, de la dicționar zicere, apus. Ori, dacă (se simte că) rimează mai bine cu „finit”, să-i zicem asfințit

^[1] http://www.contributors.ro/editorial/noua-europa-de-est-in-pericol-se-mai-poate-impune-occidentul-in-al-doilea-razboi-rece/

^[2] https://worldjusticeproject.org/sites/default/files/documents/WJP-ROLI-2019-Single%20Page%20View-Reduced_0.pdf

^[1] Radu Rizoiu, „Piața Victoriei si regulile”, juridice.ro, 9 august 2019  https://www.juridice.ro/essentials/3172/piata-victoriei-si-regulile