An Icon As Large As The Wall

An Icon As Large As The Wall

Novac Djokovic has won many trophies in his life, but the most valuable and shiniest is his latest: the hearts of millions of people.

It is a trophy he has won in an equally fierce, exhausting, dramatic and breathtaking battle in which he overcame not the usual rivals who challenged him throughout his sports career, but the seven-headed dragon seeking to deprive him of his most precious assets: his personal memories, his dignity, his freedom, his courage and his life principles.

Nole’s decisive strike in this particular final was a simple and clear-cut answer to a question launched at him more like a resigned ultimatum, uncertain and oppressed under its own weight, lacking strength and hopeless. Asked whether he is ready to miss in the future great tournaments which could crown him as the greatest tennis player of all times, Novak answered clearly and without hesitation: yes, I am! If the price for participating in such famous competitions and for the chance to win new titles is accepting medical procedures against his own will and principles, he explained – well, no, he has no intention to pay any such price.1

As expected, the Serb’s firm answer stirred multiple attacks and criticisms, but also a huge wave of sympathy across the world.

Before joining the choir of his supporters, I am tempted to proceed like lawyers do, and answer point by point the accusations brought against him in this voluminous indictment. I’m greatly tempted but I worry that I might get lost in details – collateral victims. A succinct inventory seems the better option, starting with the most absurd and harsh and ending with the most “sophisticated” charges (1). Once the inventory done, I will focus on dotting the proverbial i in this story (2).

1. Should one proceed chronologically, for instance, the first accusations brought against Novak relate to his trip to Melbourne and the alleged procedural violations to the visas and medical certificates regime. I am not properly qualified to assess such violations as per the Australian neo-law, but I cannot repress my stupefaction faced with the final reason given for his extradition: Immigration Minister Hawke asked Novak be sent back home for fear his attitude could contribute to augmenting the “anti-vaccination sentiment” in the local community.2 If “feeding a certain sentiment in the community” is grounds for extradition, and refusing to allow yourself to be injected with an experimental substance comes from a certain “sentiment”, then entering Australia must be now subject to a tax on feelings and a toll on moods.

Then, how should one answer the oafish, dim-witted comment of a “star” like Howard Stern, who asked that Nole be expelled “right the f* out of tennis” too, because he is a “f* nut”, a “f* dummy” and a “f**** asshole”?3 Ignoring it seems the only option.

We then have the accusation that Djokovic’s entire attitude is susceptible of generating social turmoil and, even though he does not declare himself to be a militant “anti-vaxxer”, still, his position might encourage ideologies on the far-right (sic!).4 Another charge – another stone thrown by a madman – unworthy of attention; trying to answer – pearls to pigs.

Yet another approach, meant to appear more “conciliatory” and “wise”, would require the authorities to show respect to the Serb’s option, but at the same time explain to the people that he is fatally wrong and, despite his celebrity status, he cannot be a role-model; that, even though he declares himself openminded, people should not believe him and his decision is completely worthless since – is it not so? – “the vaccine is extremely safe, and much safer than infection or re-infection””.5 This proposition leaves me with only imagination as the last refuge: let’s imagine the admiration, the adulation, the homage that would have poured on Nole had he declared himself “pro-vax”, had he joined the long line of “celebrities” who took selfies with the needle stuck in their arm!6

The position taken by the British authorities after Nole’s interview with the BBC seems to fall along the same lines. This time, however, with the added benefit of a bit of sarcasm from the Health Minister: “It’s interesting to note that Mr. Djokovic thinks it’s OK for sport spectators, all his fans, to take the vaccine that allows him to get back to play the sport in front of them and earn millions again, it’s OK for him to have them take the vaccine, but the vaccine is not OK for him“.7 Well. Not much to say about this either… a cursory comment, though: that Djokovic did neither encourage nor discourage the public or his fans to take the “vaccine”; that tennis tournaments were not resumed thanks to the “vaccines”; that the reference to “millions” earned by Nole, meant to provide stark contrast with the meager salaries of the poor “vaccinated people” and thus ensure their antipathy to Nole, is very cheap rhetoric; and, generally, that the British minister’s “argument” is spurious from head to toe.8

Finally, I conclude my inventory with the “refined-philosophical” approach, which could not have come from any lesser publication that the New York Times. According to this esteemed journal, Djokovic placed himself in the very center of the hottest debate of the “pandemic”: “individual versus community, science versus quackery”, and, in doing so, he “has done potentially irreparable harm to his own image”.9 It’s not entirely clear why a person’s refusal to undertake medical procedures constitutes antisocial behavior, or how could such personal decision amount to “quackery” (especially since “science” itself seems unable to provide absolute truth on this issue, being dominated and inundated by reports, studies and statistics – all “scientific” – which demonstrate that this particular flu poses low risks, that the “protection measures” taken against it are ineffectual, and the “vaccines” produce a plethora of serious adverse effects10). In addition, states the famous American publication, Djokovic’s medical option may have been caused by something of an emotional “derailment”: ‘he was always a little too into “spirituality,” and this is now leading him astray’. A profound issue which leads me to what I believe to be the crux of this entire debate: Djokovic’s alleged “vulnerability” in the eyes of his detractors, his Achille’s heel.

2. I will not use the thesis of Novak’s alleged “spiritual excesses” as pretext to jump to my conclusion, even though I will soon revert to it. Firstly though, please allow me a brief look at the Romanian press – a brief but pertinent detour.

The text I want to visit is entitled “Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții” (“Imperial slaves, icons as large as the wall, and good-by to restrictions”); its author, a well-known local pundit, argues that the champion’s decision not to take the “vaccine” should not be reduced to its merely medical dimension, but rather looked at in a much larger context: “I can’t believe that Djokovic’s problem is just his own body and the vaccine. He is an intelligent man, he cannot be believing that the vaccine could be more harmful to him than covid […] And he knows very well that there is no player in the world to have complained of distressing effects from the vaccine”11. Rebutting these suppositions would waste time and take the attention away from what is truly at stake in this debate, but I will mention in passing that official statistics show that over 400 sportsmen injected with the experimental serums have collapsed mid-game and some even died12 and that, contrary to our local commentator’s presumption, there are tennis players who suffered serious adverse effects from these injections.13

Let’s jump over the intro and go straight to the heart of the “enigma”, of the ultimate explanation for Djokovic’s “recklessness”: “It is possible, however, that the Serbian champion’s attitude has deeper roots than that: Djokovic is more than merely anti-vaccine, he is anti-West. The vaccine is not merely a medical substance, it is a creation of the West. We have all witnessed the hysterical, disgusting nationalism of his close relatives, especially his father, hollering openly that the rotten West conspires against the Djokovic clan and against Serbia. In the Russia v. NATO-EU conflict, Novak and his clan are certainly on the side of Imperial, Slavic and Orthodox Russia – I’ve never seen icons as big as those Djokovic took pictures with alongside Serb and Montenegrin top clergymen [hence the “icon as large as the wall” of the article’s title]. There is only one thing to add: just like the vaccine, tennis itself – the sport he’s been practicing for 30 years and which made Novak Djokovic who he is today, is an invention of the West, not of the Orthodox East…”.

To translate: 1. Nole is much too intelligent to ignore the incontestable benefits brought by the vaccine; 2. Nevertheless, he suspends his intelligence and allows himself to be dominated by sentiments and feelings; 3. An “anti-West” sentiment, “nationalism” and “Orthodox spirit” are chief among these emotional triggers; and 4. Blinded by these passions, Nole, alongside his “clan”, stands beside “Imperial Russia”, forgetting – the lack of humility! – that tennis, the sport that made him the man he is today, was not invented by the backward East, but by the sophisticated West.

I read, translate and read again and feel a need to organize my thoughts before they burst in all directions. Hard to decide where to start…

First, the essential premise: from all I’ve read and heard, Novak never declared himself to be “anti-West”, never accused or criticized “the West”, and never explained his refusal to take the “anti-covid” injection by reference to the ideological or geographical origin of these serums. Therefore, to label him “anti-West” – or “too spiritual”, and I will revert to that – is mere speculation meant to move attention away from the “vaccine” and place the reasons of the Serb’s refusal, forcibly and without warrant, to areas far away from free will and common sense. A sort of: oh well, we know better don’t we, Mr. Anti-West, you cannot fool us, we see right through you…

Second, the accusations – whether implicit or explicit – that Nole and his “clan” would be blinded by “hysterical, disgusting nationalism”, “hollering openly that the rotten West conspires against […] Serbia” and would oppose NATO in a military conflict, again leave me speechless, with a host of questions running though my head. First of all, as far as Novak is concerned, I’ve never heard him hurling accusations against the West in general or NATO in particular, hence the “hysterical nationalist” label is completely inappropriate. Still, I wonder, for the sake of the argument, let’s say Nole did express reproach or accusation against the West and NATO in relation to his own country, what’s not to understand? Why would such hypothetical position be “disgusting”? Should we rather ask him to suddenly become amnesic? To suddenly forget those nights when, at 11 years of age, he was awakened in the dark apartment of the grandfather who had taken him in, shaken by the hellish sounds of NATO’s bombs pummeling Belgrade?14 Should we cut out as politically incorrect those scenes in which he was struggling to stave off sleep in the anti-bomb shelter, long-long hours, his face contorted in fear? Or maybe eliminate those episodes in which he was learning to play that wonderful Western invention called tennis in an abandoned empty pool bombarded by the West? Better still – why not? – let’s accuse him that he did not express sufficient admiration for the Western Powers and their soldiers who, despite the “collateral victims” of the bombardments and blatant violations of international law, brought “peace” and “democracy” back to Serbia!

Having reached this point, I stumble on new questions… Is it possible that the esteemed pundit has forgotten the extraordinary article entitled “Trocul sângelui” (“A bloody deal”) he wrote himself in April 1999, while that immense European tragedy was still unfolding, lamenting both “the nightmare in which an entire people is now trapped, just a few kilometers away from here,” under the heavy, unrelenting NATO attack, as well as the cowardly complicity of the Romanian authorities and “intelligentsia” who were applauding the military intervention against our neighbors?15 Is it the case that he abjures today the firmness with which he was opposing that unjust war and the furious stupefaction that such intervention might be portrayed as a “civilizing act”? As he was writing then: “14 hospitals and 150 schools destroyed – a civilizing act? 14 Orthodox monasteries, churches and cemeteries, a Catholic church and 7 museums hit by bombs – a civilizing act? 17 bridges, 9 railways, 39 factories, 13 refineries, 4 agricultural complexes, one million people left without running water and 500.000 jobless – a civilizing act? If this is the civilization of NATO and its local prophets, I declare myself pithecanthropus”. I wonder how is he reading now the vibrant conclusion of that article, unmerciful indictment against the Romanian intellectuals who were at the time saluting Serbia’s humiliation: ‘Otherwise, dear “civil society”, to the curse proffered by the innocents killed in ’89, on whose unavenged blood a country sick to its bones has been built for the past ten years, you will only add the curse of the tens of thousands killed in Yugoslavia, and the only kind of country that can be built on that scaffold is a Romania with its soul poisoned for a thousand years. A country overwhelmed by endless loneliness, no matter how many NATOs and EUs would give it sanctuary’. If this emotional outcry was at the time sincere and the revolt felt by a Romanian pained by the fate of his neighbors was authentic – and I have no reason to doubt that – then how can one even consider that the stirrings those memories produce in a Serb’s own heart are signs of “hysterical, disgusting nationalism”? Let alone the Serb in question is not just anyone…

The Serb in question is the child his grandfather used to wake from his sleep in the dead of night, carry to the anti-bomb shelter and, upon return, tried to amuse and distract with the most mesmerizing way to peel and slice an apple – with tears in his eyes that scarred the child for life. He is the kid who used to run among ruins and mountains of debris, his tennis bag on his back, looking for a place to practice. He is the teenager who, struggling with the sadness and resentment for all that happened to him, his family and his people, managed in time to take a huge spiritual leap (and “spiritual” is indeed the proper term) and understand that the only redemption possible is, as he himself avows, to come to terms with that past, keep an open mind and soul, learn love and forgiveness.16 He is the champion who declares that he loves tennis “because I still fell the connection with the inner child, the four-year-old boy who took a racket and said you know, I love this sport, I wanna play it all day long”.17 He is the adult who now says “I consider myself and everything as a divine soul”18 and who, asked about the recent Australian drama, preferred to avoid hard sentences and judgments: “God sees everything. Moral and ethics as the greatest ideals are the shining stars towards spiritual ascension. My grace is spiritual and theirs is material wealth.”19 He is the man who, in 2011, upon receiving St. Sava Order, the highest distinction of the Serbian Orthodox Church, said “This is the most important title of my life, because before being an athlete, I am an Orthodox Christian.”20

All these experiences, pains, struggles, thoughts, convictions and beliefs made Novak into the great hero of Serbia and of world sports that he is and, after his latest decision, a symbol of the planetary fight for freedom and for dignity.

The pundits and “experts” who misread his qualities and motivations are right up to a point: his latest decision does indeed have “deeper roots”. These roots do not however lie in political or ideological grounds, in “pseudo-science” or in “quackery”. Instead, his roots borrow deep into an extremely rich and fruitful soil: the human spirit, soaring free.

This is the spirit which makes Nole – as it transpires from his entire being – not anti-(vaccine) but pro- (freedom) and gives him a grace filled with humanism, joy, hope and love. This is a high state of the spirit, richer and more intense than the happiness all trophies and titles and Grand Slams the world would ever have to offer.

[3] “That fnut Djokovic. What a f* asshole.”…“The first I’ve heard of this guy is that he doesn’t want to get his vaccine. They should throw him right the f* out of tennis. That’s it. Goodbye.”…He added: “You should be out of tennis. He doesn’t care about anyone else.
„Stay away from other people. That’s like saying smoking is a private decision. Well, that’s true. But don’t smoke in my face f***nut. What a dummy. Just a big dumb tennis player.
“If you wanna talk tennis, I’ll talk to you. Other than that, you should shut your mouth.”
[4] “While he may not want to be seen as someone actively campaigning against vaccination, the result of his actions are evident. Djokovic has already ensured he will be celebrated by such people and the far right” (
[8] Such a mocking attitude was not unique in the analysis of the case:
[15] C.T. Popescu, Trocul sângelui, în România abțibild, Editura Polirom, 2000, pag. 83-86.
[17] https://www

An Icon As Large As The Wall

O icoană cât peretele

Novac Djokovic a cucerit multe trofee la viața lui, însă cel mai valoros și mai strălucitor este ultimul: inimile a milioane de oameni.

Este trofeul câștigat într-o finală crâncenă și epuizantă, dramatică și spectaculoasă deopotrivă, în care el a învins nu rivalii care l-au provocat o carieră-ntreagă, ci balaurul cu șapte capete care a urmărit să-l deposedeze de atuurile lui cele mai prețioase: amintirile personale, demnitatea, libertatea, curajul și principiile de viață.

Mingea de meci valorificată de Nole în această finală este un răspuns simplu și tăios la o întrebare tremurândă și apăsată de greutatea propriei gravități, lansată ca resemnat ultimatum, fără vlagă și fără speranță. Chestionat dacă își asumă să absenteze de la viitoare mari turnee care l-ar putea încorona drept cel mai faimos tenismen al tuturor timpurilor, Novak a răspuns clar și fără ezitare: da, îmi asum! Și a explicat că dacă prețul pentru participarea la aceste celebre competiții și pentru șansa de a cuceri noi lauri este acceptarea unor proceduri medicale în contra voinței și principiilor sale, nu, nu este dispus să suporte un asemenea (dis)preț[1].

Cum era de așteptat, atitudinea fermă a tenismenului sârb a stârnit numeroase atacuri și critici, dar și un imens val de simpatie în lumea întreagă.

Până să mă alătur galeriei simpatizanților, sunt foarte tentat s-o iau avocățește, punct cu punct, și să răspund diverselor acuzații adunate într-un voluminos rechizitoriu. Tentația e mare, pe măsura măreției cauzei, dar mă-ncolțesc tot felul de temeri legate de riscurile risipirii în detalii, pagube colaterale. Le-aș inventaria măcar succint, începând cu cele mai absurde și mai dure și încheind cu cele mai sofisticate”.(1) După acest inventar, m-aș concentra pe punctul de pe i.(2)

1. Dacă ar fi s-o iau cronologic, de exemplu, primele acuzații care i s-au adus sunt legate de expediția lui la Melbourne și de pretinsele iregularități procedurale relative la regimul vizelor și permiselor medicale. Nu am calificarea necesară să evaluez în neo-dreptul australian asemenea vicii procedurale, dar nu-mi pot reprima stupoarea în fața motivului final al expulzării: argumentul ministrului de interne Hawke, care a cerut trimiterea lui Novak înapoi acasă pentru că ar fi o potențială sursă de alimentare a sentimentului anti-vaccin” în comunitatea locală[2]. Dacă alimentarea de sentimente comunitare” este motiv de expulzare din țară a unui om, iar refuzul de a te lăsa injectat cu o substanță experimentală vine dintr-un anume sentiment”, atunci în țara aia n-ar trebui primiți decât cei capabili să facă față vămuirilor de afecte și uiumului pentru umori.

Pe urmă, cum să răspunzi în fața mitocăniilor unui star” precum Howard Stern, care a cerut și expulzarea lui Nole din fucking lumea sportului” pentru că ar fi un nenorocit și o scursură (un „fucking nut”, un„fucking dummy” și-un„fucking asshole”)?[3] Doar ignorând-l, evident.

Apare, apoi, acuzația că întreaga atitudine a lui Djokovic este susceptibilă să genereze tulburări sociale și că, deși el nu se declară militant anti-vaccin”, poziția lui ar putea alimenta ideologiile de extremă-dreapta (sic!)[4]. Nu, nici asemenea piatră, aruncată-n baltă de un nebun, nu merită luată în seamă și orice contraargumente n-ar fi decât mărgăritare pentru porci.

Într-o abordare care se vrea mai conciliantă” și mai înțeleaptă”, autoritățile ar avea datoria să respecte opțiunea sârbului, dar să explice lumii că el greșește flagrant, că, în ciuda celebrității lui, nu poate fi luat drept model, că, deși se declară deschis la minte, nu trebuie crezut și că, nu-i așa?, decizia lui nu face nici cât o ceapă degerată, de vreme ce vaccinurile anti-covid sunt extrem de sigure („extremely safe”), mult mai de încredere decât anticorpii generați de infectare sau reinfectare”[5]. În fața unei asemenea abordări, nu-mi rămâne decât refugiul într-un exercițiu de imaginație: cum ar fi fost de elogiat și omagiat și slăvit și promovat Nole dacă s-ar fi declarat pro-vaccin”, în linie cu alte celebrități” care și-au făcut selfie cu seringa-n umăr[6].

În acord cu obiecțiunile de mai sus pare să fie și poziția oficialităților britanice după publicarea interviului acordat de Nole postului BBC. Doar că ea este condimentată și cu un plus de sarcasm asigurat de intervenția ministrului sănătății: „E foarte interesant că domnul Djokovici e ok în ceea ce privește vaccinarea spectatorilor și a fanilor săi, însă refuză vaccinul în ceea ce îl privește pe el […] Datorită vaccinurilor (sic!), turneele de tenis au fost reluate, fapt care îi permite să joace tenis și să câștige milioane de pe urma acestui sport”.[7] Mda, nu-i prea mult de comentat… Doar de menționat, en passant, că Djokovic n-a încurajat și nici n-a descurajat spectatorii sau fanii să se vaccineze”, că turneele de tenis au fost reluate nu grație vaccinurilor”, că referința la milioanele câștigate” se vrea un element al comparației cu salariile sărmanilor vaccinați” și-un magnet al antipatiei acestora, dar, în realitate, e o figură retorică foarte ieftină și că, în general, demonstrația” ministrului britanic este un sofism cap-coadă[8].

În fine, închid inventarul cu o abordare rafinat-filosofică”, o analiză care nu putea veni decât de la o publicație de anvergura lui The New York Times. Potrivit prestigioasei reviste, starul sârb s-a plasat în centrul celei mai fierbinți dezbateri a pandemiei”, „individualism vs. comunitate, știință vs. vrăjeală” („individual versus community, science versus quackery.”), iar prin această opțiune și-a cam tăiat craca de sub picioare („has done potentially irreparable harm to his own image”)[9]. Nu se prea înțelege de unde și până unde refuzul cuiva de a recurge la proceduri medicale este un gest antisocial și nici cum o asemenea decizie ar fi o dovadă de obscurantism (asta cu atât mai mult cu cât știința” însăși nu poate oferi adevăruri infailibile pe subiect, fiind, mai degrabă, dominată și invadată de analize, studii și statistici – toate științifice” – care probează gradul redus de risc asociat acestei viroze, lipsa de eficacitate a măsurilor de protecție” împotriva ei, precum și numeroasele efecte adverse extrem de nocive ale vaccinurilor”[10]). În plus, potrivit celebrei publicații americane, opțiunea medicală a lui Djokovic poate fi pusă și pe seama unor derapaje” emoționale: fiind cam prea legat” de spiritualitate”, a cam luat-o pe-arătură („he was always a little too into „spirituality”, and this is now leading him astray”). Subiect consistent, bun de folosit ca punte către ceea ce eu găsesc că este miezul întregii dezbateri: pretinsa vulnerabilitate” a sârbului în ochii detractorilor, călcâiul lui Ahi(No)le.

2. Nu, n-o să folosesc teza pretinselor excese ale lui Novak din zona spiritualității” drept pretext pentru schimbarea macazului. Voi reveni la ea cât pot de repede. Nu înainte însă de-a face, cu îngăduința dumneavoastră, o mică haltă în gara presei românești. O să vedeți că oprirea asta este foarte relevantă și-mi va da energia pentru întoarcerea la chestiunea spiritualității”.

Așadar, într-un recent text intitulat „Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții”, un cunoscut analist local susține că decizia campionului sârb de a nu se „vaccina” nu trebuie redusă la dimensiunea ei medicală, ci trebuie privită într-un context mult mai larg: „Nu-mi vine să cred – zice specialistul nostru – că problema lui Djoković e doar corpul său și vaccinul. E un tip inteligent, nu prea are cum să creadă că vaccinul i-ar putea face mai rău decât boala covid […]. Și știe foarte bine că niciun jucător din lume nu a acuzat efecte deranjante ale vaccinului.”[11] Nu găsesc de cuviință să combat aceste presupuneri, pentru că risc să mă îndepărtez de la adevărata miză a dezbaterii. (În treacăt fie spus însă, conform statisticilor oficiale, peste patru sute de sportivi injectați cu serurile experimentale s-au prăbușit sau au decedat pe terenul de joc[12] și, contrar celor afirmate de celebrul tenisolog, există cazuri de efecte secundare grave ale acestor injecții și printre tenismeni[13].)

Prin urmare, trecem peste intro și intrăm în miezul enigmei”, explicația ultimă a nesăbuinței” tenismenului: E posibil însă – continuă analistul – ca atitudinea campionului sârb să aibă rădăcini mai adânci: Djoković e mai mult decât antivaccinist, e antioccidentalist. Vaccinul nu e doar o substanță medicală, e o creație a Westului. Am putut studia la scenă deschisă naționalismul isteric, dezgustător, al rudelor sale apropiate, în cap cu tatăl, care zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva familionului Djoković și Serbiei. În conflictul Rusia vs. NATO-UE, Novak și ai săi sunt cu siguranță de partea Rusiei imperiale, slave și ortodoxe – n-am văzut icoane mai mari decât cele cu care s-a pozat acum Djoković alături de ierarhi ai bisericilor din Serbia și Muntenegru [icoane cât peretele”, conform indicației din titlul articolului scris de reputatul analist – n.m.]. Un singur lucru ar mai fi de spus: ca și vaccinul, tenisul, pe care îl practică de 30 de ani și care l-a făcut pe Novak Djoković ce este, e o invenție a Occidentului, nu a Estului pravoslavnic…”

Carevasăzică, în traducere: 1. Nole este mult prea inteligent ca să ignore incontestabilele beneficii ale vaccinului, 2. Cu toate astea, își suspendă inteligența și se lasă dus de sentimente și umori, 3. Printre aceste porniri emoționale, la loc de cinste se află antioccidentalismul”, naționalismul” și spiritul ortodox” și 4. Orbit de atare patimi, el stă, împreună cu familionul”, de partea Rusiei imperiale” și uită – câtă lipsă de smerenie! – că tenisul care l-a făcut pe el om nu-i inventat de habotnicii estici, ci de rafinații westici”.

Citesc, traduc și recitesc și simt că trebuie să-mi ordonez gândurile, tentate s-o ia în tot soiul de direcții. Nici nu prea știu cu ce să-ncep…

Întâi, cu premisa esențială: din câte am citit și-am urmărit eu, n-am văzut ori auzit ca Novak să se declare antioccidental”, să aducă acuzații sau vorbe grele Westului” ori să-și motiveze refuzul injecției anti-covid” pe argumente care țin de originea ideologică” sau fizică a acestei injecții. Prin urmare, eticheta antioccidentalist” pe care analistul nostru o lipește pe fruntea lui Nole este – ca și-n cazul aceleia de prea spiritualist” (voi reveni) – rezultatul unei speculații menite să mute atenția din jurul vaccinului” și să răstălmăcească refuzul sârbului prin transferul forțat al motivațiilor sale într-o cu totul altă zonă decât aceea a liberului arbitru și-a bunului simț. Eee, las’ că știm noi mai bine, antioccidentalistule, ne-am prins, se vede treaba că nu-ți prea iese cu noi, moșule…

În al doilea rând, acuzațiile – implicite sau explicite, după caz – că Nole și familionul” sunt orbiți de naționalism isteric și dezgustător”, că zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva […] Serbiei” și că ar fi împotriva NATO în cazul unui conflict militar mă lasă, din nou, fără grai și cu o mulțime de întrebări în cap. Întâi de toate, în ceea ce-l privește pe Novak, nu l-am auzit niciodată înfierând Occidentul în bloc sau declarându-se împotriva NATO, motiv pentru care nici eticheta de naționalist isteric” nu i se potrivește. Dar, stau să mă întreb, de dragul exercițiului argumentativ, chiar dacă Nole ar fi avut – să zicem – reproșuri sau acuzații la adresa Occidentului și a NATO în relația acestora cu propria-i țară, ce ar fi fost de neînțeles la o asemenea atitudine, ori de ce ar fi fost ea atât de dezgustătoare”? Să-i pretindem cumva să devină, brusc, amnezic și să uite de nopțile când, copil de unsprezece ani, era trezit noapte de noapte, în apartamentului bunicului care-l adăpostea, de zgomotul infernal al bombardamentelor NATO peste Belgrad?[14] Să tăiem la montaj, ca incorecte politic, scenele – chiar de Nole povestite – când petrecea, dormind pe el, ore în șir, în adăpostul anti-atomic din subsolul blocului, schimonosit de spaimă? Sau, poate, episoadele când el învăța minunatul tenis inventat de West” într-o piscină părăsită și tot de West” bombardată? Ori, de ce nu?, să-l acuzăm că n-a lăudat suficient armata vestică și Puterile Occidentale care, în ciuda victimelor colaterale” ale bombardamentelor și-a batjocoririi dreptului internațional, au readus pacea” și democrația” în Serbia?!

Ajuns la acest punct, dau de alte întrebări… Oare să fi uitat distinsul analist de excepționalul său articol numit Trocul sângelui”, scris în timpul acelei imense tragedii europene (în aprilie ‘99) și-n care deplângea atât coșmarul pe care îl trăiește un popor întreg la câțiva kilometri de noi”, greu încercat de amploarea și cruzimea ofensivei NATO, cât și complicitatea lașă a autorităților române și intelighenției GDS care aplauda intervenția militară împotriva vecinilor noștri?[15] S-o dezice el oare astăzi de fermitatea cu care combătea pretinsa justețe a războiului și de stupoarea care-l cuprindea în fața justificării imixtiunii ca act de civilizație”? Zicea analistul:„14 spitale și 150 de școli distruse – un act de civilizație? 14 mânăstiri, biserici și cimitire ortodoxe, o biserică catolică și 7 muzee avariate – un act de civilizație? 17 poduri, 9 căi ferate, 39 de uzine, 13 rafinării, 4 complexe agricole, un milion de oameni rămași fără apă curentă și 500.000 fără slujbe – un act de civilizație? Dacă asta este civilizația NATO și-a profeților ei carpato-danubieni, atunci eu mă declar pitecantrop”. Cum o reciti el, oare, astăzi, vibrantul final al acelui text, necruțător rechizitoriu la adresa intelectualilor români care au salutat, atunci, umilirea Serbiei: „Altfel, domnilor <<societate civilă>>, nu veți face decât să adăugați la blestemul inocenților omorâți în ‘89, pe al căror sânge neîmpăcat s-a clădit vreme de zece ani o țară bolnavă până-n măduvă, blestemul zecilor de mii de morți ai Iugoslaviei, pe al căror eșafod nu se va putea înălța decât o Românie cu sufletul otrăvit pentru un veac. O Românie copleșită, oricâte natouri și ueuri ar oploși-o, de o singurătate fără sfârșit.”? Și, dacă toate aceste emoționante strigăte ale analistului nostru erau, la vremea aceea, sincere – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, iar revolta lui de român suferind, una autentică – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, cum de am putea accepta că amintirile acelor vremuri din sufletul unui sârb sunt urme de naționalism isteric și dezgustător”? Și asta mai ales în condițiile în care sârbul nostru nu este fitecine…

Ci este copilul rămas marcat pe viață de lacrimile din ochii bunicului ce-l scula din somn în toiul nopții ca să-l ducă-n brațe spre buncăr, la adăpost de bombardamente și care, la întoarcere, îl captiva cu cea mai impresionantă tehnică de decojire și feliere a unui măr; puștiul care, cu geanta de tenis în spate, alerga printre ruine și grămezi de moloz ca să-și caute un teren de antrenament; adolescentul care, frământat de supărare și de resentimente pentru toate suferințele îndurate de el, de-ai lui și de conaționali, a reușit, după un timp, să facă un imens pas spiritual (spiritual”, exact ăsta-i termenul) și să înțeleagă că unica lui soluție salvatoare este, așa cum însuși o mărturisește, împăcarea cu acel trecut, mintea și sufletul deschise, iubirea și iertarea[16]; campionul care declară că iubește tenisul mai ales pentru energia pe care i-o dă conexiunea cu copilăria și cu băiețelul de patru ani care a pus pentru prima oară mâna pe rachetă”[17]; adultul care astăzi se consideră pe sine și îi vede pe cei din jurul său ca parte a unui suflet divin”[18] și care, întrebat despre recenta lui dramă australiană, a preferat să evite sentințele și judecățile: Dumnezeu vede totul. Etica și morala, ca mărețe idealuri, sunt stelele care luminează înălțarea sufletească. Vocația mea este una spirituală, a lor este prosperitatea materială”[19]; omul care, în 2011, primind cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Sârbe, Ordinul Sfântul Sava, a calificat-o drept cel mai important titlu din viața lui” pentru că, zicea el, înainte de a fi sportiv, eu sunt un creștin ortodox”[20].

Toate aceste experiențe, suferințe, frământări, gânduri, convingeri și credințe l-au făcut pe Novak marele erou al Serbiei și-al sportului mondial și, după ultima lui decizie, un simbol al luptei planetare pentru libertate și demnitate.

Până la un punct, analiștii” și specialiștii” care i-au răstălmăcit atuurile și motivațiile au dreptate: această ultimă decizie a campionului sârb are, într-adevăr, rădăcini mai adânci”. Ele vin însă nu dintr-un lut politico-ideologic, pseudo-științific” sau de vrăjeală”, ci dintr-un cernoziom extrem de roditor: spiritul uman, înălțător și liber.

Este suflul care, ne transmite Nole cu toată ființa lui, îl face nu anti- (vaccin), ci pro- (libertate), și-i dă o stare de grație încărcată de umanitate, bucurie, speranță și iubire. Da, este starea de înaltă spiritualitate, mai bogată și mai intensă decât fericirea tuturor titlurilor, laurilor și Grand Șlam-urilor lumii la un loc.



[3] That f***nut Djokovic. What a f****** asshole.” … „The first I’ve heard of this guy is that he doesn’t want to get his vaccine. They should throw him right the f*** out of tennis. That’s it. Goodbye.” … „He added: You should be out of tennis. He doesn’t care about anyone else”

Stay away from other people. That’s like saying smoking is a private decision. Well, that’s true. But don’t smoke in my face f***nut. What a dummy. Just a big dumb tennis player.”

If you wanna talk tennis, I’ll talk to you. Other than that, you should shut your mouth.” (;

[4]While he may not want to be seen as someone actively campaigning against vaccination, the result of his actions are evident. Djokovic has already ensured he will be celebrated by such people and the far right” (;




[8] Un asemenea tip de atitudine zeflemitoare n-a fost singular în analiza cazului:;







[15] C.T. Popescu, Trocul sângelui, în România abțibild, Editura Polirom, 2000, pag. 83-86;






Avocat Florentin Țuca, invitat în cadrul emisiunii „Dialoguri la Marginea Lumii” (video)

Avocat Florentin Țuca, invitat în cadrul emisiunii „Dialoguri la Marginea Lumii” (video)

Emisiunea „Dialoguri la Marginea Lumii” din 20 februarie 2022 i-a avut drept invitați pe Av. Florentin Țuca și Silvian-Emanuel Man.

Amfitrionul emisiunii, Mircea Pușcașu, a moderat discuțiile centrate în jurul temelor:

  • Ce se întâmplă de 2 ani în lume?
  • Libera exprimare. Funcții și libertăți.
  • Soluții pentru a-ți veni în fire și pentru a ne reveni la firesc.

Emisiunea „Dialoguri la Marginea Lumii” este o marcă a Asociației Bucovina Profundă, cu activități de informare și content curation (de 12 ani) pe WordPress, Facebook, YouTube, Telegram, acțiuni de mentorat, educație non-formală pentru tineri, acțiuni culturale, civice etc.

Materialul poate fi urmărit integral aici.

Dansând cu… virusul

Dansând cu… virusul

de Marian Nazat –

„Trebuie să dansăm cu virusul. Nu avem de ales”[1], ne îndemna, în cunoștință de cauză, un chinez încă din primăvara anului 2020. Sigur, tipul nu este fitecine, însă puțini l-au luat în seamă atunci. Astfel a început  dansul vieții și al morții, deși pretutindeni ni se repeta isteric și apocaliptic  să  respectăm  distanțarea socială. Deși era nevoie, mai mult ca oricând, de solidaritate, de apropiere umană! Cu toate astea, evitarea semenilor n-a împiedicat infectarea pe capete a populației  globului și zău că îmi venea să urlu înspre mulțimea de inși speriați: „Din cauza asta te-ai şi îmbolnăvit. Dacă ai fi trăit în hotarul oamenilor, ar fi acţionat asupra ta condiţiile sociale ale comunismului, provenind de la ei, dar aşa, singur, evident că ai căzut bolnav: toate canaliile de microbi s-au abătut numai asupra ta, altfel s-ar fi împărţit la toţi şi ţie ţi-ar fi revenit mai puţini…”[2] Un dram de umor nu strică niciodată, îndeosebi în perioadele  de criză individuală sau colectivă. Te ajută să treci mai lesne peste groaza orchestrată cu dibăcie împrejurul tău. Așa, răsfirați  fiecare  pe unde s-a nimerit, ne-a înhățat virusul, slobozit din te miri ce unghere. Singurătatea impusă din laboratoarele manipulării  ca la carte ne-a vulnerabilizat cum nu ne închipuiam  și atât ne-a fost. Strania făptură ni s-a băgat  pe sub piele și, de urât, am acceptat-o. Oricum nu ni se ceruse voie… Ușor, ușor, ne-am transformat în animalul de companie al asasinului în serie și umilințele suportate  sunt greu de descris. Deposedați de bunăvoie  de mândrie  și demnitate, ne-am trezit dansând  ba blues, ba tangou,  foxtrot, bossa nova, rock, cha-cha, vals, ceardaș, menuet, polka, mazurka, flamenco, cazacioc, ciuleandra… Zbânțuiala cu pricina pe unii i-a ucis, pe alții i-a înspăimântat, traumatizându-i  fizic și psihic. După mult timp, individul și-a dat seama cu groază că scăparea e-n solitudine, mulți căzând în misticismul religios, aidoma „dervișilor rotitori”. Muzica purificatoare a samei s-a răspândit cu iuțeală la semnul maestrului sufit Rūmī și novicii și-au pregătit călătoria inițiatică și ascensiunea spirituală, „dizolvând mintea prin  iubire, către «Cel Perfect».”[3] La  sosirea din drumul spre adevărul divin, cu spiritul dospindu-se prin iubire și anulându-și ego-ul, adepții  de conjunctură își vor fi atins țelul și se vor fi întors la cele lumești mai maturi, gata să se așeze cu osârdie în centrul întregii creații universale, cică. Chiar, ce i s-o fi năzărit înțeleptului Rūmī  în clipa neapărat de grație tot plimbându-se prin piața orașului  sortit să-l eternizeze? Legenda spune că, în sunetul ritmic al ciocanelor meșteșugarilor aurari, el ar fi auzit „lā ilāha illā-llāh”, adică „nu există alt zeu în afară de Allah” și, fericit nevoie mare de  revelația tocmai dezvăluită, și-a întins brațele și s-a apucat să se învârtească așijderea titirezilor. Ce simplu ar fi ca ritualul cu pricina să ne vindece de noi înșine și de puzderia de angoase căpătate estimp… O iluzie, totuși, fiindcă numai apostolii lui Hipocrat au darul divin al oblojirii rănilor trupești și mintale. Din păcate, sistemul public de sănătate și-a dezvăluit deodată și pretutindeni limitele și slăbiciunile. Ori s-a dorit o asemenea percepție, de vreme ce clinicile private n-au avut de suferit? se întreabă  destui, deloc naivi. Uneori, virusul ne-a silit să ne  unduim lasciv trupurile precare în acorduri orientale, aidoma cadânelor. Cine s-a împotrivit a plătit cu propria-i onoare, căci milițienii „Cauzei Juste” s-au dezlănțuit ca la comandă  împotriva tuturor ereticilor. În loc de tratamente clasice, ni s-au recomandat vaccinuri. Inițial, deoarece recomandarea s-a transformat imediat în obligație. Sancțiunea ? Carantinarea  totală – lockdown în limbajul drag al globaliștilor – și  restrângerea scandaloasă a unor drepturi și libertăți fundamentale.  Comunitatea internațională nu doar că n-a protestat, dar a aplaudat  nătâng violarea condiției umane. Ni s-a  impus  certificatul verde cu care să circulăm prin  imensul lagăr de concentrare, întru satisfacția voracilor  oligarhi mondiali, ale căror averi s-au umflat cu nesimțire. „ Profeții pereni ai pieirii” nu au tăcut o clipă, continuând să prorocească fel de fel de nenorociri. „Ei au prezis o criză a suprapopulării în anii 1960, foamete în masă în anii ’70 și sfârșitul petrolului în anii 1990. Ei sunt moștenitorii ghicitorilor proști de ieri. Acești alarmiști cer mereu același lucru: putere absolută de a domina, transforma și controla fiecare aspect al vieții noastre. Vor să ne vadă că mergem prost, dar nu lăsăm să se întâmple asta.” Geaba strigătul de trezire la realitate al lui Donald Trump, tăvălugul  progresist l-a măturat ca pe un surcel, dovadă că viitorul nu va aparține patrioților, ci mondialiștilor ! Afacerile cu vaccinurile tămăduitoare au înflorit și oportunitatea nu putea să-i scape președintei  Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, prinsă în negocierea, în numele  instituției,  cu boss-ul firmei Pfizer, a 1,8 miliarde de doze, în condițiile în care populația „Bătrânului Continent” este de… 450 de milioane  de locuitori. Brațul șovăielnic al Justiției n-a ajuns însă și la Bruxelles, permițând euro-grangurilor să se destrăbăleze în voie pe banii contribuabililor din uniune. În schimb, tulpinile covidice se înmulțesc alarmant și circulă cu o iuțeală surprinzătoare de la un meridian la altul, semănând teroare și panică. Într-un târziu, ni se transmite că n-avem încotro și va trebui să dănțuim cu virusul,  nu există  alternativă ! Vom învăța și asta, desigur, după ce, secole de-a rândul,  am dansat și cu lupii

„Îl împiedică să joace dansul Focului și-l rușină. L-am împins apoi pe Mandamour la capătul mesei. S-a prăbușit în cele din urmă acolo, cuminte, printre suspine și mirosuri. A adormit. De departe a șuierat remorcherul; chemarea lui a trecut podul, o arcadă, încă una, ecluza, un alt pod, mai departe… Chema spre el toate șalupele fluviului, toate, și întreg orașul și cerul și câmpul și pe noi, lua cu el totul, şi Sena, totul, ce să mai vorbim.”[4]

Păi, nu ne-a  luat și nouă totul pandemia asta nemernică ? Ce mai tura-vura, ultimii doi  ani au fost un fel de călătorie la capătul nopții…

[1] George Gao, șeful Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor Infecțioase din China

[2] Andrei Platonov, Cevengur

[3] Wikipedia. De aici mă mai dumiresc că „Sama a fost practicată în săli rituale numite samahane (în principiu de formă octogonală), jucând și rolul de moscheie – cuprinzând mihrab (desemnând direcția către Mecca) și minbar (de unde imamul/ șeicul putea ține cuvântări membrilor), în acord cu un ritual simbolic precis stabilit, cu dervișii rotindu-se într-un cerc în jurul maestrului (șeic, pir), care supraveghează discipolii și este singurul care se rotește în jurul axei sale. Lângă mihrab se află o blană de oaie vopsită în roșu, unde șeicul se instalează pe perioada ceremoniei. Culoarea simbolizează cerul la asfințit, la momentul morții lui Rūmī. Sama este realizată prin rotirea în jurul piciorului stâng. Dervișii poartă o ținută de culoare albă, simbol al morții, o mantie largă de culoare neagră (hırka) (simbol al mormântului) și un clop înalt de culoare maronie (kûlah sau sikke), ce simbolizează piatra de mormânt. (…) Dervișii rotitori simbolizează Luna și se rotesc în jurul maestrului (șeic, pir) care simbolizează Soarele. Așa cum s-a mai menționat, ei se rotesc pe piciorul stâng și suplimentar ridică brațele în lateral, dreapta cu palma în sus spre cer, cealaltă, stânga, este îndreptată cu fața către pamânt. Cele patru stări de pace (acompaniate și de saluturi care punctează aceste stări) sunt reprezentări ale călătoriei spirituale prin care orice credincios trece. Prima este reprezentarea recunoașterii lui Dumnezeu, a doua este recunoașterea existenței în uniune, a treia reprezintă extazul pe care cineva îl trăiește în totală abandonare și a patra, unde Șeicul participă în dans,este simbolul stării de pace a inimii datorate uniunii divine. După cele patru saluturi, această parte a ceremoniei se încheie cu un alt solo improvizat (taksim)”.

[4] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții.