Lăsați copiii în pace! (I)

Lăsați copiii în pace! (I)

de | feb. 27, 2023 | Colecția de texte

În acești ultimi ani de vai și-amar de lume, de necazuri și nevoi, de minciuni, manipulări și mascaradă, de spălări de creiere și delir propagandistic, ne-au batjocorit în toate felurile: ne-au vârât pe gât brașoave despre gravitatea bolii și iminența morții, ne-au virusat televizoarele cu statistici mincinoase și cu izolete, ne-au închis gura cu articole de cârpă și articole de lege, ne-au încuiat în case și ne-au încuiat în minte, ne-au îngrămădit ca pe vite în abatoarele de înfierare-„vaccinare”, ne-au siluit drepturile și libertățile și, pe scurt, ne-au sfidat în fel și chip. Unii dintre noi au protestat cum au putut. Alții s-au resemnat, sperând că bucuroși le-om duce toate, de-o fi boală, de-o fi sănătate. Să dea Domnu’!, ce să zic?… Ceea ce, însă, sigur nu putem duce și nu avem dreptul de a duce sunt nelegiuirile pe care sociopații și psihopații care s-au instalat – ilegitim – la cârma planetei le-au comis și le comit la adresa copiilor noștri.

Iar copiii și nepoții noștri și ai altora sunt, în ultima vreme, victimele unor planuri demente și ale unor acțiuni scârbavnice, perverse și chiar criminale care le otrăvesc sănătatea fizică și psihică (I), puritatea și candoarea (II), relația cu proprii părinți și cu familia (III), instruirea și educația (IV), viitorul lor profesional și propria bunăstare (V) și, peste toate, locul lor în lume și relația lor cu realitatea (VI).

Îmi propun, în cele ce urmează, ca pe baza însemnărilor și a cazuisticii arhivate în această tristă epocă istorică, să dezvolt subiectele mai sus-enumerate. Misiunea de-a realiza o sinteză a acestei cazuistici într-o intervenție gazetărească este, însă, una complicată: întâi, din cauza volumului imens de informație adunat în aceste notițe (inconvenient care mă determină să împart textul în mai multe capitole, câte unul dedicat, periodic, fiecărei teme menționate); pe urmă, din cauza unor incertitudini care pot plana asupra veridicității anumitor date extrase și prelucrate de presă (fie ea „independentă” sau „alternativă” și „neaservită politic”), chiar dacă aceste informații, în covârșitoarea lor majoritate, sunt confirmate din multiple surse ori au devenit, deja, notorii; în fine, pentru că un asemenea demers excede sfera specializării mele strict juridice, de unde și riscul ca potențiali cârcotași să invoce obiecțiuni și excepții de „competență” ori de „legitimitate”.

Cu toate aceste inconveniente în mapă, îmi fac curaj, lăsându-vă pe dumneavoastră să fiți arbitri și judecători. Ce mă motivează și mă avântă s-o fac sunt trei stări speciale.

Întâi de toate, a fost emoția trăită recent la un spectacol artistic omagial, organizat cu ocazia aniversării a doisprezece ani de existență a școlii „Sfinții Trei Ierarhi” din Capitală (invitat de Părintele Profesor Vasile Gavrilă, căruia îi mulțumesc călduros pe această cale). Particularitatea acestei pepiniere educaționale este că programa sa de învățământ, cvasi-identică cu a celorlalte entități de profil, este îmbogățită de teme suplimentare de educație umanistă, cursuri de educație creștin ortodoxă predate de profesori competenți și de ore de limbi străine clasice (latina și greaca). În plus, atmosfera cultivată în această școală pare să fie una pătrunsă de un profund spirit al decenței, normalității, respectului, curiozității intelectuale, colegialității, libertății și disciplinei, adică exact ingredientele necesare formării unor copii și adolescenți frumoși la suflet și integri la minte. Spectacolul la care am asistat a însemnat un relevant indiciu în acest sens nu doar prin produsul artistic în sine, oferit de elevi de gimnaziu și liceeni, cât mai ales, prin atmosfera din sală, care m-a mișcat în mod autentic: copii de vârste foarte fragede, frumoși și ei, frumoase și hainele lor, ochi și urechi la spectacolul de pe scenă (chiar dacă înțeles parțial), fără telefoane mobile sau alte mizerii tehnologice care să le distragă (mai bine zis, distrugă) atenția, au fost de o emoționantă cumințenie. Cumințenia și sfiala asta a lor, plus foiala abia perceptibilă și vădit controlabilă mi-au adus aminte de atmosfera școlii de cândva și este un bun pretext să trec la următoarea rațiune a intervenției mele.

Rațiunea asta este, în fapt, o simțire, starea de reală nostalgie datăde amintirea propriilor mele experiențe pedagogice ca absolvent al unui liceu bucovinean – în fapt, școală de fete – și ca practicant de metode, proceduri și rețete de lucru și de comunicare cu (pre)școlarii. De altfel, cred că cele mai savuroase experiențe trăite în anii aceia au fost tocmai cele povestite și repovestite între noi, fetele, când ne adunam ca la clacă, după zilele de practică pedagogică. Nu-s relevante în context, evident, dar ceea ce-mi potențează nostalgia-combustibil este atmosfera – numitor comun al tuturor acestor experiențe: starea de tihnă, inocență, spirit ludic, veselie decentă, naturalețe și libertate în care trăiau și se formau copiii.

Cu gândul la această atmosferă, ajung, în fine, la speranța că rândurile mele – fie că-s evocări nostalgice ale vremilor apuse, fie că-s inventare de orori ele sistemului medical, educațional sau judiciar contemporan, sau că sunt simple semnale de alarmă (alimentate de nostalgii și declanșate de orori) vor provoca cititorului măcar o tresărire, o cugetare și-o necesară grijă-n plus.

I.  Agresiunile la adresa sănătății fizice și emoționale a copiilor din perioada isteriei covidiene

Întâi de toate, i-au speriat și i-au virusat cu frică: ba că trebuie să se mascheze și să stea stană de plexiglas în propria cușcă educațională, ba că or să moară dacă nu respectă regulile de „igienă” și „distanțare socială” (distanța-s-ar-non-sensurile-de-cuvinte-să-se-distanțeze!), ba că trebuie să fie responsabili pentru sănătatea bunicilor, potențiale victime ale colindelor și îmbrățișărilor nepoților, ba că reprezintă – în general – un „vector” sau „rezervor” „de infecție” pentru cei din jur, motive pentru care veselia, joaca, râsetele, giumbușlucurile, ghidușiile și năzdrăvăniile copilăriei trebuiau încuiate, toate, de-a valma, în lada din pod a amintirilor.

Pe urmă, i-au forțat să stea departe de școală și de realitate si să se apropie de „educația on-line”, better than resign. În temeiul acestor noi directive, au instaurat moda pedagogică a „educației de la distanță” (în fapt, distanță-de-la-educație), în care cititul, scrisul și socotitul, muzica și desenul, experimentele de laborator și exercițiile de la tablă, sportul și drumețiile, interacțiunile cu dascălii și cu colegii, jocurile din curtea școlii și dansurile de la serbări s-au făcut, toate, sub căldura plapumei și-n lumina laptop-ului.

În fine, întrucât niciuna dintre măsurile sus-enumerate nu păreau să aibă succes în crâncena luptă cu covidul „ucigaș”, au apreciat că singurul remediu posibil pentru a contracara „viclenia” acestuia ar fi, și în cazul copiilor, nu-i așa?, poțiunea-minune, injecția experimentală cu tratament genetic, poreclită, alchimic și perfid, „vaccin”, dulce și aromat pelin. De altfel, cu ocazia ultimului Crăciun, masca și injecția miraculoasă au fost privite, pe „civilizate” plaiuri ale planetei, ca excepționale șanse oferite celor mici de a se afla pe lista premianților („nice list”) pe care Moașa Crăciun – Mrs. Santa Claus („triplu vaccinată” și dânsa, evident!) o audita înainte de intrarea în cartier și o compara cu aceea a copiilor răi, nemascați și ne-„vaccinați” („naughty list”).[1]

Cam așa a fost pregătită junimea de pe planetă să înfrunte criza sanitară galvanizată în laboratoarele Marii Resetări. Rezultatul unor asemenea politici de înfricoșare și maltratare a copiilor și tinerilor a fost, și este, relativ previzibil.

În Marea Britanie, de exemplu, deși studiile oficiale atestă inutilitatea tuturor măsurilor de carantinare și mascare[2], efectele lor asupra tinerilor sunt îngrijorătoare: listele de așteptare în clinicile de specialitate pentru copii cu carențe de nutriție („eating disorders”) s-au dublat[3]; peste un milion de tineri așteaptă asistență în cabinetele de psihiatrie[4]; ca efect al arestului la domiciliu, s-a înregistrat o explozie de cazuri de boli psihice[5] și ticuri nervoase[6]; jumătate dintre cei intervievați într-un sondaj declară că și-au pierdut încrederea în ei înșiși[7]; s-au realizat sute de studii efecte nocive ale măștilor[8], iar din cauza botnițelor purtate de adulți, bebelușii au avut și au serioase probleme de adaptare și înțelegere a expresiilor lor faciale[9], după cum școlarii se confruntă cu reale dificultăți de comunicare cu colegii și cu pedagogii.[10] De altfel, în întreaga lume, ca efect al măsurilor de pretinsă „prevenție”, copiii au avut (și au) de suferit din cauza durerilor de cap, oboselii, slabei alimentări cu oxigen, insomniilor, hepatitei și afecțiunilor pulmonare.[11] De asemenea, politicile restrictive adoptate în perioada pandemenței au cauzat serioase înmulțiri ale diagnosticelor de diabet și de obezitate în rândul copiilor, iar numărul migrenelor, trombozelor, afecțiunilor renale și altor boli a crescut în mod îngrijorător.[12] Una peste alta, se pare că niciodată lumea medicală nu a fost mai încercată de preocupări privind sănătatea fizică, mintală și emoțională a preșcolarilor și școlarilor[13], iar potrivit lui Robert Kennedy Jr., „cea mai mare criză care macină acum America este epidemia cronică ce afectează copiii”.[14]

Mai grav decât atât, statistici oficiale privind mortalitatea infantilă atestă o creștere cu o șocantă rată de 691% a deceselor de când Agenția Medicală Europeană a extins, în mai 2021, autorizarea injecțiilor experimentale covid pentru copiii în vârste cuprinse între 12 și 15 ani[15], iar cererea de sicrie pentru cei mici pare să fi explodat în America de Nord cu peste 400%, imediat după anunțarea introducerii acestor injecții.[16]

Având în vedere toate aceste date și statistici îngrijorătoare, lumea se întreabă, pe bună dreptate, când se va pune, totuși, capăt nebuniei ăsteia?[17] În ciuda tuturor acestor semnale de alarmă, guvernele lumii par (ori se declară) mandatate să ducă demența până la capăt. În Canada, de exemplu, s-a decis ca, începând cu anul școlar în curs, accesul copiilor în școli să fie condiționat de prezentarea „certificatului de vaccinare”[18]; în SUA, potrivit calendarului de imunizare pentru copii și adolescenți din 2023 al Centrului de control și prevenire a bolilor – CDC, sugarilor care au împlinit șase luni le-au fost recomandate două sau trei doze de vaccinuri[19], practică adoptată și în Uniunea Europeană; în Brazilia, a fost recent reluat programul de ajutoare sociale acordate copiilor, însă acesta este condiționat de „vaccinare”[20]; iar în România, un tehnocrat din aparatul guvernamental, referindu-se la copii, îi numea blasfemiator, „populație pediatrică” (ce tip de calc lingvistic o fi și ăsta?) și se mândrea de demararea programului de injectare începând cu vârsta de 12 ani.[21]

Colac peste pupăză, așa cum așa-zisa „pandemie” a fost precedată de o repetiție cu public sub reflectoarele „Evenimentului 201” („Event 201”), aceeași autori ai tragediei covidiene au pus la cale un nou cataclism pregătit, în octombrie 2022, în repetiția finală intitulată „Contagiunea catastrofică” („Catastrophic Contagion”). Conform previziunilor (planurilor, cumva?…), noua plandemie ar urma, negreșit!, să fie generată de un alt virus intitulat „severe epidemic enterovirus respiratory syndrome 2025” (SEERS-25), care va afecta – știu prea bine scenariștii și regizorii spectacolelor planetare – în special, atenție!, copiii și tinerii.[22]

În orice caz, până s-apară „contagiunea catastrofică“, frica în rândul (pre)școlarilor și adolescenților ar trebui – se pare – cultivată constant, motiv pentru care bau-bau-ul scos recent din sertarele propagandei s-ar numi „triplandemie” („tripledemic”), un cocktail „extrem de nociv” format din covid, gripă și un virus respirator special („RSV”). Inutil de adăugat că singurul remediu de contracarare a acestei noi triplandemii ar fi, evident, un nou tip de vaccin.[23]

Suntem, așadar, martorii unei ofensive împotriva tinerelor generații, care nu a fost și nu este întâmplătoare, iar procedurile medicale de „prevenție” și „combatere” a „epidemiei-covid” au avut ca scop nu însănătoșirea copiilor, ci tocmai înrobirea lor fizică și emoțională și exmatricularea lor dintr-o copilărie a normalității și veseliei, ocrotită de zâne bune. Această agresiune „medicală” nu a fost (și nu este), însă, singulară și izolată; ea vine la pachet cu și este acompaniată îndeaproape de o cotoroanță ideologică extrem de rapace spre care vă propun să îndreptăm reflectoarele în episodul următor.

Va urma:

II. Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei

Cel de-al doilea front pe care generalii turbo-globalismului l-au deschis împotriva copilăriei ca stare de grație, de frumos și de speranță, țintește tocmai esența acesteia: puritatea, candoarea și inocența. Este frontul deschis în urmă cu câțiva ani și alimentat în zodia recentei crize sanitare de o agendă la vedere care, sub acoperirea hipersexualizării prunciei, atacă identitatea și însuși sufletul neprihănit al copiilor.

Este un curent ideologic din programa educațională neo-progresistă care a erupt peste Ocean, a pătruns serios și în Europa de Vest și riscă să se extindă ca un nor de cenușă vulcanică în mai toată „lumea civilizată”, purtat de vântul propagandei, al Hollywood-ului și Disneyland-ului, al industriei de divertisment și „mândrelor” parade, al rețelelor de pretinsă „socializare” și resurselor de autentică și adultă prostie.

Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șiroaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.

Din păcate, le vedem și le simțim venind.

(…)

[1] https://www.zerohedge.com/covid-19/canadian-government-tells-kids-theyll-be-santas-naughty-list-without-covid-vaccine-masks

[2] https://brownstone.org/articles/lockdowns-did-not-save-lives-concludes-meta-analysis/

[3] https://www.nhsconfed.org/news/explosion-children-and-young-people-seeking-help-eating-disorders-cost-pandemic-mental-health

[4] https://www.telegraph.co.uk/news/2022/03/15/impossible-situation-child-mental-health-referrals-rise-1m/

[5] https://www.spiked-online.com/2022/08/04/children-paying-price-lockdowns/

[6] https://www.thetimes.co.uk/article/teenage-girls-suffer-explosion-of-tics-in-lockdown-0s3rnl2nm

[7] https://www.princes-trust.org.uk/about-the-trust/news-views/princes-trust-and-censuswide-research-2021

[8] https://brownstone.org/articles/more-than-150-comparative-studies-and-articles-on-mask-ineffectiveness-and-harms/

[9] https://brownstone.org/articles/the-generation-of-children-raised-by-fear/

[10] https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8818366/#CR29

[11] https://www.ecdc.europa.eu/sites/default/files/documents/Considerations-for-use-of-face-masks-in-the-community-in-the-context-of-the-SARS-CoV-2-Omicron-variant-of-concern.pdf?fbclid=IwAR3E7Q1QEmXCGtvrEf6JMyBe8fa3WumlilLjEVcBeLHJs0jaFb_yYCRwdWM

[12] https://brownstone.org/articles/consequences-for-children-data-so-far/

[13] https://www.spiked-online.com/2022/07/15/growing-up-is-not-a-mental-health-condition/

[14] https://childrenshealthdefense.org/

[15] https://expose-news.com/2022/08/29/europe-691percent-increase-excess-deaths-children/

[16] https://etana.substack.com/p/a-peasants-revolt; https://www.businesswire.com/news/home/20220104005179/en/Titan-Casket-Grows-400-in-2021-and-Is-Poised-to-Move-Beyond-Caskets-to-Become-the-Digital-Solution-for-Funerals-in-2022

[17] https://rwmalonemd.substack.com/p/systemic-harms-to-our-children?utm_source=substack&utm_medium=email

[18] https://dcpsstrong.com/vaccines/

[19] https://www.theepochtimes.com/cdc-adds-covid-19-vaccines-to-child-immunization-schedule_5048320.html?ea_src=frontpage_A_topstory&ea_med=list

[20] https://www.riotimesonline.com/brazil-news/modern-day-censorship/lula-says-that-parents-will-be-forced-to-vaccinate-their-children-to-keep-the-bolsa-familia-program/

[21] https://www.agerpres.ro/coronavirus/2021/06/03/video-gheorghita-1-903-copii-cu-varsta-cuprinsa-intre-12-15-ani-s-au-vaccinat-in-ultimele-24-de-ore–724748

[22] https://www.lewrockwell.com/2023/02/joseph-mercola/the-new-abnormal-the-rise-of-the-biomedical-security-state/

[23] https://www.zerohedge.com/covid-19/nbc-pushes-tripledemic-fear-mongering-claims-children-risk-during-holidays

Photo copyright: © Gargonia – stock.adobe.com

„Don’t try”

„Don’t try”

de | feb. 1, 2023 | Autori invitați

Articol preluat de pe blogul cristeadan.ro

E la modă avocatura glam. Selfie-uri fericite din sala de judecată (unde poate chiar după-amiază se pronunță o minută de condamnare, dar nu contează), poze peste poze cu outfit of the day, în care se văd neapărat țoalele, servieta, pantofii, ceasul (mai puțin documentul redactat în proces, dar nu contează), premii peste premii, gale peste gale, și peste tot și peste toate, succese peste succese, numai succese, atâtea succese încât pare că nu mai ratează nimeni tranzacții și nu mai pierde procesul nici reclamantul, nici pârâtul prin țara asta.

N-ar fi neapărat deranjant dacă generațiile care vin n-are crește cu imaginea că delirul acesta diabetic ar avea vreo legătură reală cu avocatura, și – mai ales – dacă asta nu le-ar afecta în mod insidios formarea și concepțiile într-atât încât îi poate arunca pe un drum care nu duce nicăieri. Absolvenți preocupați primordial de când le apare poza pe site, când dau și ei primul interviu, deși încă n-au avut o tranzacție sau pledoarie legată cap-coadă, care se uită cu mirare la câte un avocat cu experiență pe care îl prinde noaptea pe un dosar în timp ce își aranjează atenți episodul din Suits pe Netflix, care îți spun mândri cum și-au imaginat ei că va fi avocatura și cred sincer că ți-au pasat datoria ca avocatura să fie chiar așa.

Pentru ei, pentru categoria mai largă a studenților la drept care își caută mentori și modele de carieră pe instagram/tiktok/pic-și-poc, dar și pentru categoria chiar mai largă a celor care se uită – din diverse motive –  la această profesie, aș vrea să scriu câteva lucruri care nu se spun destul, sau aproape deloc:

1. Avocatura e despre libertate, și libertatea e grea – se vorbește mult despre libertate în termeni extrem de euforici. Dă bine să zici că în avocatură ești cu adevărat liber, lumea surâde, e ceva confortabil aici, e mișto să îți dorești o profesie în care asta e valoarea principală. Ce nu se spune aproape niciodată e că esența libertății este de fapt legată de posibilitatea de a acționa după propriile alegeri, de a lua propriile decizii și de a suporta responsabilitatea pentru asta. Nu poți să îți dorești să fii liber, dar să te aștepți să fii mereu condus de mână la fiecare dilemă care apare în profesie, să ți se arate, să fii ghidonat.

Prin urmare, atunci când alegi (poate) cea mai liberă dintre meserii, îți alegi o viață complicată, în care tu și numai tu trebuie să fii pregătit să decizi. Or, ca să fii pregătit, ca să nu distrugi vieți de oameni, afaceri, cariere, trebuie să acumulezi știință de carte, dar nu e destulă știința de carte, trebuie să acumulezi experiență, dar nu e destulă experiența, trebuie să acumulezi ore și ore de muncă, dar nu e destulă munca, trebuie să îți perfecționezi mereu gândirea critică, și tot așa. Sună greu? Nu seamănă cu băutul de cafele la 12 amiaza de pe Instagram? Da, dar ești liber.

2. Avocatura e obositoare și îți va eroda viața – etimologia cuvântului avocat vine de la verbul latin advocō, care înseamnă “îl chem”. Avocatul este deci cel chemat în apărare, în sprijin de cineva aflat în nevoie. Prin urmare, alegerea de a fi avocat presupune automat că te aștepți la apelul celui aflat în nevoie – de aceea trebuie să fii pregătit, în alertă, în continuă formare, pentru a putea răspunde acestei chemări.

Vreți un internship adevărat în avocatură? Mergeți să vedeți cum ies avocații după un termen cu 5-6 ore de dezbateri, fie că e vorba de un dosar penal în care se decid vieți de oameni, de o audiere de martori într-un proces de divorț cu minori sau de o licitație publică cu miză de miliarde. Îi veți vedea transpirați, cu cămașa scoasă din pantaloni și pătată cu cerneala, cu ochii roșii, stresați, gândindu-se ce au zis și ce n-au apucat să zică, calculând înnebuniți cât timp au să fugă la birou să facă concluzii scrise.

Nu e nimic împăturit-și-apretat, nimic fashionable în avocatura adevărată, avocatura celor chemați să ajute, avocatura celor care își pierd nopțile gândindu-se cum se interpretează litera k) din Legea nu-știu-care scrisă în 1938 și căutând obsesiv prin anticariate un tratat care vorbea despre asta.

Nu te faci avocat ca să arăți bine, nici că să îți faci poze, nici că să ai un statut – o faci că să aperi. Dacă nu înțelegi asta, e foarte posibil să fii nefericit.

Să ne înțelegem, nu susțin absolut deloc ideea grosolană că avocatul trebuie să răspundă la orice oră din zi și din noapte clienților, sunt un ferm adept al limitelor în relația avocat – client care să îți ofere o igienă mentală, mi se pare de-a dreptul periculos și cam inconștient să petreci nopțile la birou în mod sistematic sau să riști un burn-out.

Însă cele de mai sus rămân adevărate: răspunderea pentru cei pe care îi aperi este una apăsătoare. Nu pleci din sala de judecată la 6 seara când se judecă propunerea de arest pentru că ți s-a terminat programul. Nu pleci din camera de negocieri în ultima zi posibilă pentru a închide tranzacția pentru că ai bilete la teatru. Nu mergi la cheful amicilor când ai pledoaria finală a doua zi la 8:30.

Sună rău, stresant, obositor, nedrept? Așa e avocatura.

3. În avocatură trebuie să știi să spui “nu” – cred că una dintre păcălelile sistemului universitar românesc mai ales în domeniul Dreptului este că promovează obediența. Premianții sunt cei care bifează corect grile, recită mândri părerea profesorului X și iau nota 10, practic își revendică o abilitate din memorat și conformism. Dar avocatura nu este despre asta: avocatura este despre a îți pune întrebări, a avea curajul să provoci, a încerca să găsești o altă perspectivă, a contesta legi, precepte, uzanțe, a provoca până la urma revoluții.

Atunci când ești evaluat în funcție de cât de bine știi să bifezi lucruri învățate pe de rost, nu ai niciun fel de aptitudine de a lupta pentru părerea ta, percepția ta despre dreptate. Asta are efecte dureroase pe termen lung, pentru că îți afectează independența și, prin asta, calitatea vieții.

O lecție pe care corporațiile nu o învăță niciodată este că angajatul care spune un nu argumentat este un bun de lux, care trebuie prețuit. Inovația și dezvoltarea nu vin de la yes-menii fericiți, nici din unanimitatea ceaușistă în anunțarea recoltelor, ci din conflictele de idei care duc la găsirea unei soluții de viitor, din provocarea inerției adormite a pilotului automat. Or, premiantul care își dorește să fie apreciat nu va crea conflicte, pentru că nu asta l-a propulsat până acum.

Cu atât mai mult, un avocat care face ce își dorește clientul este un avocat compromis. Presiunea asupra onorariilor, concurența acerbă din piață, toate îngreunează puterea de a refuza pe cel care știe mai bine decât tine ce “trebuie făcut” – tocmai de aceea valoarea libertății de a spune “nu, nu cred în asta”, “nu preiau dosarul acesta” ar trebui ridicată la egalitate cu valoarea libertății însăși.

4. Finalmente, avocatura presupune vocație – nu sunt de acord cu definițiile patetico-emoționante ale vocației, care presupun un fel de predestinare. Nu cred că “se vede” așa, din exterior, ce persoană e potrivită pentru a fi avocat, chirurg, judecător, astronom.

Cred în schimb că vocația presupune un test intim, care nici nu trebuie scos în afară, în public – trebuie să găsești ceva în tine care îți spune că avocatura are sens, e în acord cu cine ești, în linie dreaptă cu ceea ce simți.

În calitate de om care iubește această profesie, spun drept că după cele mai mari procese câștigate (nu, nu am doar din acestea) am simțit pregnant nevoia ca lucrurile să se oprească un pic, să fie o pauză, să am timp să îmi trag răsuflarea. Dar avocatura nu e așa, a doua zi la 8 și jumătate te așteaptă altcineva, altă soartă de om, care e deja nemulțumit că nu i-ai răspuns la telefon (“e urgent!!! Unde ați fost?”) și pentru care nu contează nici cât negru sub unghie că îi spui: “știți, ieri i s-a făcut dreptate cuiva.”

În avocatură nu îți poți trage răsuflarea, nu e timp pentru asta, și ca să o poți duce – împreună cu toate frustrările, nedreptățile, zâmbetele, lacrimile, creșterile de puls, extrasistolele, exploziile de bucurie, exploziile de tristețe, revoluțiile – trebuie să îți regăsești și să îți revendici o vocație.

Nu o găsești? Vorba lui Bukowski, “Don’t try.”