Florentin Țuca, în dialog cu Prof. univ. dr. Camelia Toader și Alina Matei (Juridice.ro). Interviul a fost publicat pe site-ul Juridice.ro în data de 27 ianuarie 2020 și poate fi accesat la linkul: https://www.juridice.ro/essentials/3472/florentin-tuca-fiat-juridice
Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule avocat dr. Florentin Țuca, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. O să vă rog să ne conturați un tablou al felului cum arată astăzi avocatura. Umbrele le puteți folosi pentru a accentua sau pentru ceva ce nici măcar o parte dintre noi nu am întrezări.
Florentin Țuca: Din păcate, nu am competența necesară să pictez tabloul “Avocatura azi” în mărime naturală. Cât despre umbre, mi-e, de asemenea, imposibil să fac un inventar complet al acestora. Dar o să încerc să răspund provocării, motiv pentru care îmi iau șevaletul și pensulele și mă străduiesc…
Fundalul e plumburiu (iertați-mă, eu văd mai mereu jumătatea goală a paharului înaintea celei pline – evident, cu excepția cazului în care jumătatea plină e un bun cabernet sauvignon). Când zic asta, am în vedere câteva tușe care, vrem nu vrem, sar în ochi.
Întâi și-ntâi, plumburiu spre negru a ajuns statutul și prestigiul profesiei în sine. E extrem de trist și de grav să ne tot batem cu pumnii în piept că trăim într-un regim democratic multilateral dezvoltat și-ntr-un stat botezat “de drept” dar, în același timp, să ne referim la drepturile omului ca la un produs “de lux” ori să tratăm prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare ca pe niște “chichițe și chițibușuri avocățești”. Îmi amintesc de un faimos influențăr, formator de opinii și păreri, care pretindea emfatic, cu competenta-i morgă, că avocatura este o “profesie discutabilă din punct de vedere moral” și că avocații penaliști care îndrăznesc să apere “infractorii” sunt, ei înșiși, niște infractori. (Idee reluată recent de un la fel de celebru politician care acuza avocații că trăiesc din banii “infractorilor”).
O a doua tușă gri-vânătă este tot mai vizibila tendință de împingere a avocaturii înspre zona orwellian-distopică a transformării apărătorului în denunțător și acuzator al clientului. Într-o lume în care libertatea începe să fie tot mai des tradusă prin sclavie, pacea prin război și adevărul prin minciună, nu mai e mult până când fratele mai mare, Big Brother, va realiza el însuși tabloul profesiei de avocat pe un ecran imens, sub titlul “Apărarea înseamnă acuzare”.
În fine, o altă tușă extrem de întunecată este dată de atacurile (chiar instituționale) la adresa avocaților înșiși. Ca dovadă, avem numeroase exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.
Cred că e cazul să mă opresc. Cu speranța că, pe undeva, ar trebui să existe o parte plină a paharului și-o parte luminoasă a tabloului și că nu vom ajunge să trăim vremea în care pânza de pe șevalet ar merita intitulată “Avocatura-natură moartă”.
Alina Matei: Percepția este că avocații astăzi sunt de două feluri: avocații de instanță – litigiștii – care se văd – și avocații de consultanță – care nu se văd. Aș vrea să intrăm însă mai adânc și să explicați cum totul începe, de fapt, de la perioada stagiaturii și poate de la neînțelepciunea unora dintre avocații stagiari sau a Maeștrilor (am rămas pe vechi…).
Florentin Țuca: Îndrăznesc să nuanțez un pic. Întâi, eu cred că și avocații “de consultanță” chiar “se văd”. Dacă ne uităm la proiectele economice și la tranzacțiile comerciale ori civile care se negociază și se derulează în jurisdicția autohtonă precum și la presa de profil care analizează aceste subiecte vedem că, în spatele lor, sunt numeroși avocați consultanți.
Apoi, distincția dintre cele două mari specializări (demarcație tradițională în alte jurisdicții, în special în dreptul anglo-saxon) a devenit un dat acceptat ca firesc și în spațiul local. De altfel, este un dat impus de nevoia (și tendința) supraspecializării în mai toate profesiile.
Cât despre “înțelepciunea” cu care stagiarii și “maeștrii” ar trebui să facă alegerea, ea cred că este un ingredient important, ori chiar esențial, dar nu singurul: să nu uităm de vocația pentru litigii ori, respectiv, pentru consultanță, de abilitățile fiecărui stagiar în parte, de disponibilitatea pentru tipul de efort cerut de fiecare dintre specializări, de calculele bănești și, nu în ultimul rând, de hazard și șansă.
Alina Matei: O problemă importantă pentru tinerii avocați este alocarea timpului pentru profesie. Par să împingă un pic spre instituirea un program. Deschis de la 9 la 17. Nu, e prea devreme 9. Mai bine 10. Da, sigur e mai bine de la 10. Dar tot până la 17, că de la 18 au sală (sport, adică) sau ce-o fi. Această tendință nu este prezentă doar în România, ci și în alte țari (a se vedea aici raportul făcut de domnul profesor Dan Oancea participant în Germania la Conferința avocaturii europene). Așa să arate viitorul?
Florentin Țuca: Mda, motivațiile și ambițiile generației actuale de avocați juniori sunt, într-o bună măsură, altele decât alte generațiilor precedente. Nimic anormal ori condamnabil. Ba poate, dimpotrivă, țelul echilibrului între viața privată și cea profesională este de salutat. Semnale de alarmă ar putea apărea doar atunci când acest echilibru este prost definit ori prost înțeles și, în numele lui, temele profesionale sunt tratate superficial sau neserios. Am avut chiar de curând o discuție cu un tânăr avocat care, mandatat cu o sarcină urgentă, a abandonat-o la jumătate, fără să anunțe pe nimeni și a părăsit biroul pentru simplul motiv că se făcuse șapte seara.
Cât despre viitor, el rămâne să fie definit de următoarea generație de tineri roboți, copiii unor avocați mai inteligenți decât noi, domnul Artificial și doamna Artificială.
Alina Matei: Art. 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat (În exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, avocatul este protejat este lege.) întărește în mod real statutul profesiei de avocat? Poate nu avocații ar trebui să nu uite acest text de lege, ci autoritățile și instituțiile cu care avocații intră în contact.
Florentin Țuca: Cum ziceam ca răspuns la o întrebare anterioară, în ciuda unor mărețe principii constituționale și a unor norme legale ocrotitoare, profesia de avocat este tot mai vulnerabilă, statutul și prestigiul ei fiind tot mai asediate. Printre atacatori, “autoritățile și instituțiile”, evident, agresorul suprem fiind însuși Înalt Prea Sființitul Legiuitor, c-o fi el de la București ori de aiurea.
Alina Matei: Clienții își leagă viața de avocat și se uită doar spre acesta. Așadar secretul profesional trebuie să rămână secret. Și totuși…
Florentin Țuca: Cam mult spus că fără avocați moare omenirea, dar sunt de acord – și-am susținut-o mereu- că avocatul este, ori ar trebui să fie, medicul-preot al subiecților de drept. Plecând de la premisa asta, “secretul profesional ar trebui să rămână secret”, punct. Fără “totuși” și fără excepții, pentru că “totuși” și excepțiile deschid poarta unor imixtiuni susceptibile să afecteze însăși esența misiunii avocatului.
Ca să fiu bine înțeles, nu militez pentru un statut de semizeu cuvenit avocatului ori pentru o nelimitată și absolută libertate de acțiune a acestuia (cu atât mai puțin acea “super-imunitate” definită de niște juriști preșcolari ori de jurnaliști fără frecvență). Dacă-mi permiteți o analogie, între secretul profesional și libertatea avocatului în exercițiul meseriei ar trebui să existe același raport care există între libertatea de gândire și libertatea de expresie: primele termene ale celor două comparații, secretul profesional și libertatea de gândire ar trebui să fie absolute, în timp ce exprimarea în mediul profesional ori social să rămână principii afectate de naturale limitări ori excepții. Din păcate, este deja de notorietate că reglementări relativ recente, de inspirație bigbrotherească, tind să arunce principiul secretului profesional în lada de vechituri a dreptului și să transforme avocatul în acuzator și delator. (De altfel, nici libertatea de gândire nu mai e ce-a fost, câtă vreme, potrivit unei recente decizii judecătorești britanice, convingerea ta intimă că pe lume-s numai două sexe, bărbatul și femeia, reprezintă o reprobabilă blasfemie susceptibilă să “încalce demnitatea umană” – și-aici, repet, am în vedere nu un caz de condamnare a (sau de oprobiu public la adresa) persoanei care refuză să utilizeze pronumele favorit al unui “transgender” (cazul celebru al profesorului canadian Jordan Petersen, un exemplu printre sute altele), ci de sancționare a credinței (convingerii) cuiva legată de subiectul menționat. Pentru detalii, vedeți aici.)
Alina Matei: Ce modele de avocați există în România?
Florentin Țuca: Dacă mă întrebați de “modele”, am în vedere avocatul – excelent jurist, avocatul – excelent mentor, avocatul – excelent profesor, avocatul dedicat binelui public, avocatul onest, avocatul pasionat, avocatul sisif. Dacă aveți în vedere “arhetipuri”, pe lângă “modelele” evocate, putem adăuga loaza, excrocul, leneșul, iresponsabilul și iuda.
Alina Matei: Este posibilă coexistența avocaturii cu antreprenoriatul sau avocatul este el un mic antreprenor?
Florentin Țuca: Da, în fapt, orice avocat este un antreprenor. Nu-i musai să ai în grijă o sută de avocați ca să te poți numi așa. Să nu uităm că un contract de asistență juridică (ori de asistență și reprezentare juridică este, în esența sa, o convenție de antrepriză de servicii.
Alina Matei: Cum se face mare o firmă mică de avocați? Câteva sfaturi de la dumneavoastră care ați creat un brand în piața avocaturii românești.
Florentin Țuca: O firmă mică se face mare cu esențiala condiție să treacă prin faza de-a fi mijlocie. Mulțumesc pentru întrebare și aprecieri, dar când vine vorba de sfaturi, riscul care te paște este rătăcirea în truisme și locuri comune. Motiv pentru care, cu gândul la avocații care vor să construiască o firmă, mă limitez la sfatul de a avea noroc.
Alina Matei: Cum poate fi avocatura cărăușul valorilor în societate? Oare e posibil așa ceva?
Florentin Țuca: Nu cred că poate avea acest rol nici măcar într-un registru metaforic. “Valorile societății” la care faceți aluzie sunt depozitate în arhiva etică a unei comunități și “cărate” de la o generație la alta de tot felul de “cărăuși”. A investi avocatura cu rol de mecanic de locomotivă e, cred, o exagerare.
Alina Matei: Ce simțiți că lipsește astăzi nu doar avocaturii, ci oamenilor? Ce nu folosesc aceștia, și nefiind folosit ruginește?
Florentin Țuca: Timpul.
Alina Matei: Care este imperativul vieții dumneavoastre?
Florentin Țuca: S-ajung să-mi trăiesc viața fără imperative.
Alina Matei: Am o surpriză pentru dumneavoastră. Doamna prof. univ. dr. Camelia Toader, judecătorul român la CJUE, a răspuns pozitiv rugăminții noastre de a vă provoca răspunsuri, prilej cu care îi mulțumesc încă o dată.
Florentin Țuca: În primul rând, țin să-i mulțumesc Doamnei Profesor Camelia Toader pentru întrebările adresate, măgulitoare și provocatoare deopotrivă. Ele îmi dau prilejul rememorării unor interesante seminarii de drept civil din anii studenției. Așadar…
Camelia Toader: Ați refuzat acum mulți ani, după terminarea studiilor, propunerea de a accede la carieră universitară la Alma mater. După o carieră de succes în avocatură, vă gândiți să reconsiderați acel refuz?
Florentin Țuca: Da, după trei ani petrecuți ca asistent universitar, am decis să abandonez. Nu pentru că mi-ar fi displăcut colaborarea cu studenții, dimpotrivă. Agenda mea ca avocat era însă extrem de încărcată în acea perioadă și nu de puține ori am fost obligat să fac naveta și să alerg între cele două misiuni cu riscul unor asumate compromisuri. În plus, în nicio parte nu beneficiam de nivelul de autonomie care să-mi permită controlul deplin asupra propriului program.
Și da, recunosc, lucrul la catedră m-a ispitit mereu și mă ispitește și-acuma (mai ales că prima mea profesie este aceea de pedagog-învățător, iar experiențele de colaborare cu studenții de la drept în anii ’96-’98 mi-au plăcut enorm). Cu toate acestea, ar fi exagerat să zic că mă gândesc la “reconsiderarea refuzului”, câtă vreme nu am vreo ofertă pe care s-o “consider”. Până una alta, îmi place să profit de orice invitație de a fi în preajma studenților ca lector pe diverse subiecte, iar dialogul cu ei mă bucură enorm și-mi mai alină din necazurile bătrâneții.
Camelia Toader: Cum apreciați proporția prezenței avocatelor din România în organele de conducere ale profesiei?
Florentin Țuca: Cunosc multe avocate care sunt nu doar remarcabile în plan strict profesional, ci și extrem de capabile să reprezinte confrații în organele de conducere a profesiei. Din păcate, nu știu care este proporția femei-bărbați în compoziția acestor structuri. Intuiesc că este dezechilibrată, bărbații fiind, cred, majoritari (dacă nu cumva covârșitori numeric). Dacă așa stau lucrurile, pun asta pe seama unui diferit nivel de interes de implicare într-o activitate care este, adesea, asociată cu iluzia puterii și a faimei. Iar sexul slab este, frecvent, prea puternic ca să se mulțumească cu iluzii.
Camelia Toader: V-ați gândit la organizarea unor vizite de studii, incluzând asistarea la ședințe de judecată în fața Tribunalului și Curții de Justiție a UE, ca formă de team-building pentru avocații din echipa dvs?
Florentin Țuca: Sincer, nici prin cap nu mi-a trecut, dar sună fain și interesant. Mi-ar plăcea. Promit să iau provocarea în serios și să revin cu un plan. Iar primul punct din plan ar fi să vă rog să ne fiți ghid. Acceptați?…
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.
Florentin Țuca: La mulți ani și gânduri bune! La multe legi bine făcute, la multă jurisprudență dreaptă și la multe texte de pandecte! Fiat JURIDICE!
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.
Florentin Țuca: Cu plăcere. Mulțumesc pentru provocări. Pe curând!
