Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule avocat dr. Florentin Țuca, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. O să vă rog să ne conturați un tablou al felului cum arată astăzi avocatura. Umbrele le puteți folosi pentru a accentua sau pentru ceva ce nici măcar o parte dintre noi nu am întrezări.
Florentin Țuca: Din păcate, nu am competența necesară să pictez tabloul “Avocatura azi” în mărime naturală. Cât despre umbre, mi-e, de asemenea, imposibil să fac un inventar complet al acestora. Dar o să încerc să răspund provocării, motiv pentru care îmi iau șevaletul și pensulele și mă străduiesc…
Fundalul e plumburiu (iertați-mă, eu văd mai mereu jumătatea goală a paharului înaintea celei pline – evident, cu excepția cazului în care jumătatea plină e un bun cabernet sauvignon). Când zic asta, am în vedere câteva tușe care, vrem nu vrem, sar în ochi.
Întâi și-ntâi, plumburiu spre negru a ajuns statutul și prestigiul profesiei în sine. E extrem de trist și de grav să ne tot batem cu pumnii în piept că trăim într-un regim democratic multilateral dezvoltat și-ntr-un stat botezat “de drept” dar, în același timp, să ne referim la drepturile omului ca la un produs “de lux” ori să tratăm prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare ca pe niște “chichițe și chițibușuri avocățești”. Îmi amintesc de un faimos influențăr, formator de opinii și păreri, care pretindea emfatic, cu competenta-i morgă, că avocatura este o “profesie discutabilă din punct de vedere moral” și că avocații penaliști care îndrăznesc să apere “infractorii” sunt, ei înșiși, niște infractori. (Idee reluată recent de un la fel de celebru politician care acuza avocații că trăiesc din banii “infractorilor”).
O a doua tușă gri-vânătă este tot mai vizibila tendință de împingere a avocaturii înspre zona orwellian-distopică a transformării apărătorului în denunțător și acuzator al clientului. Într-o lume în care libertatea începe să fie tot mai des tradusă prin sclavie, pacea prin război și adevărul prin minciună, nu mai e mult până când fratele mai mare, Big Brother, va realiza el însuși tabloul profesiei de avocat pe un ecran imens, sub titlul “Apărarea înseamnă acuzare”.
În fine, o altă tușă extrem de întunecată este dată de atacurile (chiar instituționale) la adresa avocaților înșiși. Ca dovadă, avem numeroase exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.
Cred că e cazul să mă opresc. Cu speranța că, pe undeva, ar trebui să existe o parte plină a paharului și-o parte luminoasă a tabloului și că nu vom ajunge să trăim vremea în care pânza de pe șevalet ar merita intitulată “Avocatura-natură moartă”.
Alina Matei: Percepția este că avocații astăzi sunt de două feluri: avocații de instanță – litigiștii – care se văd – și avocații de consultanță – care nu se văd. Aș vrea să intrăm însă mai adânc și să explicați cum totul începe, de fapt, de la perioada stagiaturii și poate de la neînțelepciunea unora dintre avocații stagiari sau a Maeștrilor (am rămas pe vechi…).
Florentin Țuca: Îndrăznesc să nuanțez un pic. Întâi, eu cred că și avocații “de consultanță” chiar “se văd”. Dacă ne uităm la proiectele economice și la tranzacțiile comerciale ori civile care se negociază și se derulează în jurisdicția autohtonă precum și la presa de profil care analizează aceste subiecte vedem că, în spatele lor, sunt numeroși avocați consultanți.
Apoi, distincția dintre cele două mari specializări (demarcație tradițională în alte jurisdicții, în special în dreptul anglo-saxon) a devenit un dat acceptat ca firesc și în spațiul local. De altfel, este un dat impus de nevoia (și tendința) supraspecializării în mai toate profesiile.
Cât despre “înțelepciunea” cu care stagiarii și “maeștrii” ar trebui să facă alegerea, ea cred că este un ingredient important, ori chiar esențial, dar nu singurul: să nu uităm de vocația pentru litigii ori, respectiv, pentru consultanță, de abilitățile fiecărui stagiar în parte, de disponibilitatea pentru tipul de efort cerut de fiecare dintre specializări, de calculele bănești și, nu în ultimul rând, de hazard și șansă.
Alina Matei: O problemă importantă pentru tinerii avocați este alocarea timpului pentru profesie. Par să împingă un pic spre instituirea un program. Deschis de la 9 la 17. Nu, e prea devreme 9. Mai bine 10. Da, sigur e mai bine de la 10. Dar tot până la 17, că de la 18 au sală (sport, adică) sau ce-o fi. Această tendință nu este prezentă doar în România, ci și în alte țari (a se vedea aici raportul făcut de domnul profesor Dan Oancea participant în Germania la Conferința avocaturii europene). Așa să arate viitorul?
Florentin Țuca: Mda, motivațiile și ambițiile generației actuale de avocați juniori sunt, într-o bună măsură, altele decât alte generațiilor precedente. Nimic anormal ori condamnabil. Ba poate, dimpotrivă, țelul echilibrului între viața privată și cea profesională este de salutat. Semnale de alarmă ar putea apărea doar atunci când acest echilibru este prost definit ori prost înțeles și, în numele lui, temele profesionale sunt tratate superficial sau neserios. Am avut chiar de curând o discuție cu un tânăr avocat care, mandatat cu o sarcină urgentă, a abandonat-o la jumătate, fără să anunțe pe nimeni și a părăsit biroul pentru simplul motiv că se făcuse șapte seara.
Cât despre viitor, el rămâne să fie definit de următoarea generație de tineri roboți, copiii unor avocați mai inteligenți decât noi, domnul Artificial și doamna Artificială.
Alina Matei: Art. 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat (În exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, avocatul este protejat este lege.) întărește în mod real statutul profesiei de avocat? Poate nu avocații ar trebui să nu uite acest text de lege, ci autoritățile și instituțiile cu care avocații intră în contact.
Florentin Țuca: Cum ziceam ca răspuns la o întrebare anterioară, în ciuda unor mărețe principii constituționale și a unor norme legale ocrotitoare, profesia de avocat este tot mai vulnerabilă, statutul și prestigiul ei fiind tot mai asediate. Printre atacatori, “autoritățile și instituțiile”, evident, agresorul suprem fiind însuși Înalt Prea Sființitul Legiuitor, c-o fi el de la București ori de aiurea.
Alina Matei: Clienții își leagă viața de avocat și se uită doar spre acesta. Așadar secretul profesional trebuie să rămână secret. Și totuși…
Florentin Țuca: Cam mult spus că fără avocați moare omenirea, dar sunt de acord – și-am susținut-o mereu- că avocatul este, ori ar trebui să fie, medicul-preot al subiecților de drept. Plecând de la premisa asta, “secretul profesional ar trebui să rămână secret”, punct. Fără “totuși” și fără excepții, pentru că “totuși” și excepțiile deschid poarta unor imixtiuni susceptibile să afecteze însăși esența misiunii avocatului.
Ca să fiu bine înțeles, nu militez pentru un statut de semizeu cuvenit avocatului ori pentru o nelimitată și absolută libertate de acțiune a acestuia (cu atât mai puțin acea “super-imunitate” definită de niște juriști preșcolari ori de jurnaliști fără frecvență). Dacă-mi permiteți o analogie, între secretul profesional și libertatea avocatului în exercițiul meseriei ar trebui să existe același raport care există între libertatea de gândire și libertatea de expresie: primele termene ale celor două comparații, secretul profesional și libertatea de gândire ar trebui să fie absolute, în timp ce exprimarea în mediul profesional ori social să rămână principii afectate de naturale limitări ori excepții. Din păcate, este deja de notorietate că reglementări relativ recente, de inspirație bigbrotherească, tind să arunce principiul secretului profesional în lada de vechituri a dreptului și să transforme avocatul în acuzator și delator. (De altfel, nici libertatea de gândire nu mai e ce-a fost, câtă vreme, potrivit unei recente decizii judecătorești britanice, convingerea ta intimă că pe lume-s numai două sexe, bărbatul și femeia, reprezintă o reprobabilă blasfemie susceptibilă să “încalce demnitatea umană” – și-aici, repet, am în vedere nu un caz de condamnare a (sau de oprobiu public la adresa) persoanei care refuză să utilizeze pronumele favorit al unui “transgender” (cazul celebru al profesorului canadian Jordan Petersen, un exemplu printre sute altele), ci de sancționare a credinței (convingerii) cuiva legată de subiectul menționat. Pentru detalii, vedeți aici.)
Alina Matei: Ce modele de avocați există în România?
Florentin Țuca: Dacă mă întrebați de “modele”, am în vedere avocatul – excelent jurist, avocatul – excelent mentor, avocatul – excelent profesor, avocatul dedicat binelui public, avocatul onest, avocatul pasionat, avocatul sisif. Dacă aveți în vedere “arhetipuri”, pe lângă “modelele” evocate, putem adăuga loaza, excrocul, leneșul, iresponsabilul și iuda.
Alina Matei: Este posibilă coexistența avocaturii cu antreprenoriatul sau avocatul este el un mic antreprenor?
Florentin Țuca: Da, în fapt, orice avocat este un antreprenor. Nu-i musai să ai în grijă o sută de avocați ca să te poți numi așa. Să nu uităm că un contract de asistență juridică (ori de asistență și reprezentare juridică este, în esența sa, o convenție de antrepriză de servicii.
Alina Matei: Cum se face mare o firmă mică de avocați? Câteva sfaturi de la dumneavoastră care ați creat un brand în piața avocaturii românești.
Florentin Țuca: O firmă mică se face mare cu esențiala condiție să treacă prin faza de-a fi mijlocie. Mulțumesc pentru întrebare și aprecieri, dar când vine vorba de sfaturi, riscul care te paște este rătăcirea în truisme și locuri comune. Motiv pentru care, cu gândul la avocații care vor să construiască o firmă, mă limitez la sfatul de a avea noroc.
Alina Matei: Cum poate fi avocatura cărăușul valorilor în societate? Oare e posibil așa ceva?
Florentin Țuca: Nu cred că poate avea acest rol nici măcar într-un registru metaforic. “Valorile societății” la care faceți aluzie sunt depozitate în arhiva etică a unei comunități și “cărate” de la o generație la alta de tot felul de “cărăuși”. A investi avocatura cu rol de mecanic de locomotivă e, cred, o exagerare.
Alina Matei: Ce simțiți că lipsește astăzi nu doar avocaturii, ci oamenilor? Ce nu folosesc aceștia, și nefiind folosit ruginește?
Florentin Țuca: Timpul.
Alina Matei: Care este imperativul vieții dumneavoastre?
Florentin Țuca: S-ajung să-mi trăiesc viața fără imperative.
Alina Matei: Am o surpriză pentru dumneavoastră. Doamna prof. univ. dr. Camelia Toader, judecătorul român la CJUE, a răspuns pozitiv rugăminții noastre de a vă provoca răspunsuri, prilej cu care îi mulțumesc încă o dată.
Florentin Țuca: În primul rând, țin să-i mulțumesc Doamnei Profesor Camelia Toader pentru întrebările adresate, măgulitoare și provocatoare deopotrivă. Ele îmi dau prilejul rememorării unor interesante seminarii de drept civil din anii studenției. Așadar…
Camelia Toader: Ați refuzat acum mulți ani, după terminarea studiilor, propunerea de a accede la carieră universitară la Alma mater. După o carieră de succes în avocatură, vă gândiți să reconsiderați acel refuz?
Florentin Țuca: Da, după trei ani petrecuți ca asistent universitar, am decis să abandonez. Nu pentru că mi-ar fi displăcut colaborarea cu studenții, dimpotrivă. Agenda mea ca avocat era însă extrem de încărcată în acea perioadă și nu de puține ori am fost obligat să fac naveta și să alerg între cele două misiuni cu riscul unor asumate compromisuri. În plus, în nicio parte nu beneficiam de nivelul de autonomie care să-mi permită controlul deplin asupra propriului program.
Și da, recunosc, lucrul la catedră m-a ispitit mereu și mă ispitește și-acuma (mai ales că prima mea profesie este aceea de pedagog-învățător, iar experiențele de colaborare cu studenții de la drept în anii ’96-’98 mi-au plăcut enorm). Cu toate acestea, ar fi exagerat să zic că mă gândesc la “reconsiderarea refuzului”, câtă vreme nu am vreo ofertă pe care s-o “consider”. Până una alta, îmi place să profit de orice invitație de a fi în preajma studenților ca lector pe diverse subiecte, iar dialogul cu ei mă bucură enorm și-mi mai alină din necazurile bătrâneții.
Camelia Toader: Cum apreciați proporția prezenței avocatelor din România în organele de conducere ale profesiei?
Florentin Țuca: Cunosc multe avocate care sunt nu doar remarcabile în plan strict profesional, ci și extrem de capabile să reprezinte confrații în organele de conducere a profesiei. Din păcate, nu știu care este proporția femei-bărbați în compoziția acestor structuri. Intuiesc că este dezechilibrată, bărbații fiind, cred, majoritari (dacă nu cumva covârșitori numeric). Dacă așa stau lucrurile, pun asta pe seama unui diferit nivel de interes de implicare într-o activitate care este, adesea, asociată cu iluzia puterii și a faimei. Iar sexul slab este, frecvent, prea puternic ca să se mulțumească cu iluzii.
Camelia Toader: V-ați gândit la organizarea unor vizite de studii, incluzând asistarea la ședințe de judecată în fața Tribunalului și Curții de Justiție a UE, ca formă de team-building pentru avocații din echipa dvs?
Florentin Țuca: Sincer, nici prin cap nu mi-a trecut, dar sună fain și interesant. Mi-ar plăcea. Promit să iau provocarea în serios și să revin cu un plan. Iar primul punct din plan ar fi să vă rog să ne fiți ghid. Acceptați?…
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.
Florentin Țuca: La mulți ani și gânduri bune! La multe legi bine făcute, la multă jurisprudență dreaptă și la multe texte de pandecte! Fiat JURIDICE!
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.
Florentin Țuca: Cu plăcere. Mulțumesc pentru provocări. Pe curând!
Într-un recent articol publicat pe platforma juridice.ro, intitulat „Piața Victoriei și regulile”, domnul conferențiar universitar Radu Rizoiu își propune să facă o analiză comparativă a „ideilor” care au mânat diverși protestatari să-și manifeste public furia sau nemulțumirile în fața sediului Guvernului.[1] Plecând de la premise (minore?) care zic că „piața este unul dintre locurile definitorii ale civilizației occidentale”, că „geografia oricărei așezări europene pune în evidență cel puțin o piață” și că „civilizația însăși s-a născut în piață” (sic!), domnul profesor Rizoiu analizează trei emblematice demonstrații de protest ale anului trecut și constată că „conflictul dintre diferitele adunări ce au avut loc în 2018 în Piața Victoriei este între cei care vor respectarea regulilor (sau a statului de drept) și cei care vor ocolirea lor (inclusiv prin adaptarea regulilor în folos propriu)”, iar „mișcările #rezist și diaspora par a împărtăși o idee comună: respectarea regulilor; în timp ce mișcarea de la mitingul PSD aprobă ideea «adaptării» regulilor în funcție de necesitățile de moment ale unei minorități.” Concluzia domnului profesor pare întemeiată și pe premise (majore?) în temeiul cărora „primii (cei care aleg să respecte regulile) au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.” În continuarea analizei, autorul eseului în discuție susține că „mitingul diasporei a reunit oameni de toate categoriile sociale, dar care s-au identificat printr-o idee comună: știu să aplice regulile.” Aceștia „lucrează în societăți unde respectarea regulilor este un dat” (sic!), iar „majoritatea celor din diaspora”, cu care domnul profesor s-a „întâlnit în diferite contexte”, „au spus cam același lucru: își doresc să se întoarcă în țară (…), dar își doresc să găsească aici aceleași condiții (…) pe care le-au văzut funcționând afară.” În esență, ceea ce susține domnul profesor este că România se împarte între aceia care iubesc „regulile” și „construcția instituțională” („corporatiștii și diaspora”) și „șmecherii” care „preferă să le ocolească”, de unde și legitimitatea reacțiilor „din partea ambasadelor (…) când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli.” În loc de concluzie, „în Vest există instituții, în Est omul sfințește locul.”
Îl
respect sincer pe profesorul Rizoiu și îi împărtășesc o bună parte din tezele
expuse în cuprinsul respectivului eseu (în special pe acelea care țin de
importanța rânduielilor, a coerenței sistemului normativ și a respectării legii
în statul de drept). Sunt de acord, de asemenea, că există pe planetă jurisdicții
în mod evident mai prietenoase ori mai bine orânduite decât jurisdicția noastră
și state cu un nivel de trai și de spirit civic mult mai ridicate decât al
nostru. Și da, bineînțeles, este recomandabil să ne inspirăm din modelele
autentice de organizare statală și de croială a sistemului normativ. Cu toate
astea, simt nevoia să intervin pentru simplul motiv că sunt în dezacord cu
unele păreri sintetizate în introducere, iar textul profesorului Rizoiu îmi
reactivează numeroase și vechi nedumeriri.
Nici
nu prea știu de unde să încep.
Cert
e că n-o să mă apuc să pun la îndoială premisele despre piețe ca „locuri
definitorii ale civilizației occidentale” ori ca „locuri de naștere” a „civilizației
însăși”. În fața unor asemenea sentințe, simț enorm și văd monstruos, așa că mă
las păgubaș, cu mult dor de piața Matache.
Nici
despre „mișcările #rezist”, „diaspora” și „PSD” (ca „minoritate”!) nu-mi propun
să-mi zic părerea. N-am nici #rezistență și nici poftă de polemici pe teme din
agenda politică. N-ar trebui să fie treaba mea de jurist (deși, ceea ce înseamnă
democrația și cum funcționează ea ar trebui să fie de esența dreptului public),
după cum, din aceleași motive, n-o să intru nici pe terenul dezbaterilor
sociologice sau care vizează psihologia mulțimilor.
N-o
să insist nici pe definiția „regulilor” (pomenite insistent în eseul domnului
profesor) și nici a „construcției instituționale” (subiect separat, bun de
atacat cu altă ocazie).
Așa
că decid, mai degrabă, să zăbovesc asupra nedumeririlor care țin de construcția
în sine a argumentației, de abordarea hermeneutică, de soliditatea premiselor
(a acelora care pot fi amplasate, cât de cât, pe o temelie juridică) și, nu în
ultimul rând, defect profesional!, de definiția termenilor folosiți în
articularea acestor premise. Toate aceste nedumeriri au ca numitor comun felul în
care înțelege domnul profesor raportarea noastră la diverse „modele” („lumea
occidentală”, „Vestul”, „regulile protestante”, „diaspora”, „ambasadele”), pe
de o parte și, pe de altă parte, convingerea amară că acest mod de raportare,
idolatră și nenuanțată, este împărtășit de majoritatea zisei elite naționale. Înainte
însă de a inventaria aceste nedumeriri, simt nevoia unei mențiuni, ca răspuns
anticipat la obiecțiunile ori înjurăturile acelor cititori care vor considera rândurile
de mai jos un soi de fluierat în biserică: nu, nu vreau să transform prezentul
text într-un manifest politic și nu vreau să mă dezic de preferința mea
autentică pentru acea Europă care este depozitara unor remarcabile virtuți creștine,
comori culturale și spirituale, valori civice, instituții eficiente, tezaure de
gândire juridică și, nu în ultimul rând, zone de reală bunăstare. Ceea ce mă amărăște
cu adevărat este că dragostea mea pentru acea Europă începe să fie,
treptat-treptat, înlocuită de nostalgic dor.
Revin
la bombăneli și le iau, așadar, pe rând.
1.
Întâi și-ntâi, dilemă de pricinos etichetofob: cum definim „lumea occidentală,
a regulilor protestante”
și „Vestul” – chip cioplit? Chiar așa, v-ați pus întrebarea asta? Că tot am făcut
icoană din „Vest”, știm ce reprezintă el, pe bune?… Hai serios, vă rog, să scriem
un text juridic, un contract, ceva, noi, ca juriști și să tălmăcim acest
cardinal punct: „Vest”, egal ce?… O emisferă?… Dacă da, intră sub umbrela
asta și Franța și Cuba, și SUA și Venezuela, și Portugalia și Brazilia, și
Anglia și Argentina?… Se pare că nu, cam nu prea, dracul ideologic își vâră coada
peste tot… Atunci să fie „Vestul” definit din perspectivă belicos-războinică,
adică egal NATO?… Mda, am putea, dar cu condiția să plasăm Bosforul în
Atlanticul de Nord, caz în care Bosforul ar trebui să urmeze trendul en
vogue care îl plasează pe a simți cum ești deasupra lui a fi
și să declare că se simte (la) strâmtoare de Atlantic de Nord. Hmm…
dacă nu, ar putea „Vestul” să însemne oare un tip de regim politic al zisei „democrații
liberale”, situație în care băgăm în urnă și Australia și Japonia, și Singapore
și Noua Zeelandă, și Coreea de Sud și Israelul, toate dinspre est? Uau, încurcătură
maximă, ups!… Să zicem, poate, că „Vestul” este sistemul sinonim cu
anti-comunismul?… Dacă da, atunci ar trebui s-admitem că ne-am încadrat și
noi, și bulgarii, și ucrainenii și polonezii în „Vest”. Ba, mai mult, cred că și
Rusia „oligarhilor”, capitaliști feroce, ar putea să declare că se simte
din echipa noastră. Ori, eventual, mai departe, dacă nici abordarea asta nu ține,
să acceptăm ideea „Vestului” ca spațiu cultural care are la bază religia creștină?…
Ne-am încurca din nou, din păcate (în special din cauza ortodoxiei „estice”). Și,
ca să scăpăm de balamuc, să fie oare schisma din 1054 un azimut în demersul de
definire a „Vestului” (caz în care acceptăm că „Vestul” include și America de
Sud) sau preferăm drept criteriu de demarcație „regulile protestante” elogiate
de domnul Rizoiu (situație în care rupem din „Vest” spațiul catolic)? Ori,
poate, să zicem că „Vestul” înseamnă lumea capitalist-democrat-liberală a alianței
SUA-Canada-Europa planului Marshall? E o variantă, dar asta ar însemna să eliminăm
din ecuație Spania, exclusă din programul fondurilor Marshall, însă Spania este
taman fieful „diasporei” românești din „lumea occidentală”. Și, în fine, dacă acceptăm
– și acceptăm, evident – că Parisul, orașul nepereche, orașul de suflet al meu și
al multora, e în „Vest”, „Vestul” include doar centrul lui ori și acele
suburbii unde „regulile” sunt ale junglei, iar poliția n-are drept de acces?…
Complicat, zău… Zic să mai medităm și să revenim mai încolo. Până una alta,
nu pot să nu mă amuz amar la gândul că am citit analize care se pretind
serioase care deplâng „piedicile” puse în calea „avansului Occidentului înspre
Est”![1]
2.
Indiferent la ce instanțiere a „Vestului” ne-om opri (să-i zicem, pentru
moment, Europa apuseană de dincolo de fosta „cortină de fier” plus America de
Nord), apare întrebarea doi: de unde oare ideea că „respectarea regulii” în „lumea
occidentală” (adică în „societățile” în care lucrează oamenii care au
participat la „meetingul diasporei”) este „un dat” (și-n plus, „un dat” bun de
preluat cu copy-paste)? Un „dat”? Serios?…
În
fața unei asemenea sentințe, prima grimasă care-mi strică mina este felul
insistent-umil cu care noi tot cerem să ne facem selfie cu alții care
trebuie că-s musai mai importanți și mai virtuoși și mai avansați, dacă nu
cumva chiar „indispensabili” pe planetă. În alți termeni, nu cumva prejudecata
asta este de esența unei abordări provinciale și fataliste, nocive și
demotivante, leneșe și lașe, un fel de la noi ca la nimeni, la noi-iadul, la
ei-raiul, la noi e corupție-corupție peste tot, la ei cinstea-i regulă-regulă,
păcatul capital al românilor este că nu-s uniți, ei sunt unitate de monolit, la
noi e mizerie, la ei nu se aruncă mucuri de țigări pe stradă, etc. etc.? Da, știu,
am trecut și eu prin faza idealizării „Occidentului” – palat de cleștar, dar
acuma cred că mătăniile bătute cu obstinație și cu ochi închiși spre vest sunt
cam riscante, cel puțin din punct de vedere epistemologic.
Dar
să trecem peste proceduri și maniere… Carevasăzică, să-nțelegem că-n „Vest” respectarea
regulilor e „un dat”-prezumție absolută, că „lumea occidentală”, așa cum am
definit-o, pentru moment, (cu toate incontestabilele ei virtuți și autenticele
ei realizări și performanțe) funcționează ceas, trai pe vătrai, că acolo-i
totul ca la carte, raiul dreptului și statului de drept, sânul lui Avraam și
regatul câinilor cu libertăți în coadă, unde nu-i nimeni care să umble cu
cioara vopsită ori să calce pe bec, ori să dea cu oiștea-n gard? Măi să fie,
chiar așa?… Eu știu că în general și în principiu, e mai bine și
mai frumos la ei, în Toscana, decât la mine la Dorohoi-Dorohoa, dar cât de „dată”
e o asemenea prezumție cu privire la întregul Vest și întregul Est? Tare mă tem
că prejudecata asta este infirmată de date și statistici oficiale care atestă că,
pe lângă virtuți, în „lumea occidentală” există și numeroase vicii, ilegalități
și abuzuri, de unde și invitația pentru o analiză critică și nuanțată. De
exemplu, în rapoarte recente relative la respectarea normelor de drept în
diverse jurisdicții, Estonia stă mai bine decât Franța și Belgia, Republica Cehă
e înaintea SUA, Spaniei și Portugaliei, iar România, în fața Greciei.[2]
Separat însă de aceste iregularități în relația statului vestic cu propriul cetățean,
ce ne facem cu criza morală și spirituală care începe să macine actualmente „Vestul”,
criză exprimată de un vizibil curent anti-creștin, de tot mai discutabilele
valori estetice ale post-post-modernismului, de educația transformată-n marfă,
de tot mai desele asasinate în masă, de scandalurile din jurul unor imense rețele
de trafic de persoane, pedofilie și ritualuri satanice, de înfloritorul comerț cu
droguri, de creșterea alarmantă a criminalității și sinuciderilor, de
propaganda deșănțată a curentelor identitare și transumaniste etc.? Pe urmă,
cum reglăm raportul cu regulile „mari”, acelea de drept internațional, regulile
de a căror respectare depind siguranța și pacea planetară? Este respectarea lor
„un dat”? Dacă da, care „dat” a justificat, de exemplu, bombardarea Belgradului
în ’99, întreb?… Ori invadarea și mutilarea Irakului de către „Vest” în 2003
sub pretexte care nu s-au probat ulterior a fi „date”? Dar distrugerea Libiei și
Siriei, cu consecințe dezastruoase, printre cale valul de sărmani refugiați?…
În baza cărei norme „date” un președinte de țară democratic ales a fost recent
calificat de către „Vest” drept „uzurpator” și „înlocuit” de la distanță printr-un
simplu click? Exemplele pot continua și abia lista lor lungă este tristul „dat”…
Și,
în fine, punct pe i, că tot vorbim de reguli, de importanța și de respectarea
lor ca „dat”, oare nu cumva o astfel de interpretare ignoră imensul val de
poluare normativă (plină de „reguli”) generat de tsunami-ul „totalitarismului
inversat” (Sheldon Wolin), al sugrumării treptate, dar tot mai vizibile, a
drepturilor și libertăților individuale, al corectitudinii politice și
ideologiilor identitare, val împins taman de către „Vest”? Și-aici am în vedere
hidoșenia unui Big Brother care – pe bază de reguli – mă supraveghează tot mai
intens, care – pe bază de reguli – îmi ascultă telefonul sub diverse pretexte
care – pe bază de reguli – mă declară vinovat pentru că așa mă califică denunțătorul
și că, în general, tot pe bază de reguli, îmi impune să nu am păreri contrare
versiunii oficiale pentru că părerea contrară e „hate speech”, să-mi denunț clientul
la autorități dacă am „suspiciuni” în ce-l privește, să zic „sfere de primăvară”
în loc de „ouă de Paște”, să mă închin Ministerului Adevărului care delimitează
știrile „adevărate” de cele „false”, să nu cânt „baby, it’s cold outside” că
sună a hărțuire, să nu zic „săru’-mâna”, să-l scot pe Creangă din manual că-i
misogin, să accept ideea de menstruație masculină întru perfectă egalitate de
gen și, în general, să tac, pentru că, nu-i așa?, tăcerea e de aur.
3.Conform
domnului profesor Rizoiu, „cei care aleg să respecte regulile au avut contact
cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara
familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în
lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun
simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.”
Departe
de mine gândul să provoc vreo polemică pe teme teologice precum protestantism vs.
ortodoxie și/sau catolicism. N-am competența necesară și nici nu-i loc de-așa
ceva. Mă întreb, totuși, care-i rostul unei asemenea referințe? Este „lumea
occidentală” una exclusiv protestantă? Evident că nu, dar, mă rog, ne întoarcem
la, și ne lovim iar de, definiții. Acționează „regulile protestante” doar „în
afara familiei”? Mă-ndoiesc profund. În lumea satului nostru „doar familia
contează”? Nu cred nici asta. Și-atunci, de unde concluzia că diasporenii noștri
care au avut de-a face cu „regulile protestante” ar fi mai cu moț decât ortodocșii
neaoși, neumblați prin străinătățuri? Să vină termenul „protestant” cumva de la
„protest”? Un fel de eu protest, deci sunt protestant, protest, deci exist?…
Sau o fi invitația la sex oral înscrisă pe plăcuța de înmatriculare protestantă
și scandată în agora Victoriei una din acele mărețe și decente „reguli”
care merită aplaudată în spirit de autentic puritanism?…
4.
Vine apoi dilema privind pretinsa legitimitate a intervenției ambasadelor care „reacționează
când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli”. Hoooooopa!… Nu
mi-e foarte clar care sunt „regulile” pe care încercăm noi să le „evităm”, dar
prima întrebare ce-mi vine-n minte este despre normele care îndreptățesc o
ambasadă să judece instituțiile și cetățenii statului acreditar și să ceară sancțiuni
internaționale pentru pretinse delincvențe interne. Am tot căutat referințe,
dar fără folos. Dimpotrivă, regulile pe care le-am identificat (de exemplu,
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice) tocmai că interzic
personalului diplomatic imixtiunea în politicile interne ale statului gazdă.
5.
În loc de concluzii, revenind la protestele „din piață”, nu mă preocupă, în
actualul context, să fac o analiză comparativă a revendicărilor de fond ale protestatarilor.
Cum ziceam, ce m-a mânat să intervin a fost doar nevoia de acuratețe a
argumentației și silogismului precum și maniera în care ne închinăm la idoli,
mai ales că-s așa de vag definiți, iar puritatea lor „juridică” – destul de
contestabilă și nu prea… în „regulă”. Peste asta, motivațiile principale ale
prezentei luări de cuvânt au fost trimiterea făcută de domnul profesor Rizoiu
la jurisdicția numită „afară” (recunosc că îmi displace profund raportarea
asta!) și sentința că „în Vest există instituții” (deci existența „instituțiilor”
e un semn al perfecțiunii, înțeleg eu), în timp ce „în Est, omul sfințește
locul” („Estul”, cam deplorabil, pare-se, din cauza oamenilor care-l locuiesc).
O bună ocazie să revin, așa cum anticipam, la definiția „Vestului” (tărâmul făgăduinței
de peste mări și țări, din cale-afară de „afară”) prin contrast cu Estul
locului „sfințit” de om.
Să pornim însă, (crono)logic, de la răsărit… Ce-o fi așa de rău, stau să mă întreb, cu „sfințirea” locului de către om? Mie, unuia, proverbul ăsta românesc mi se pare excepțional. Mai ales în actualele vremi în care viața reală e transferată, treptat-treptat în virtual, în care inteligența artificială amenință să detroneze inteligența umană, în care hologramele pot juca rol de miri și mirese, în care clonele dansează cu roboții, în care the internet of things tinde să devină un internet of everything și-n care contractele iscălite de oameni, față-n față, cu bună- ori rea-credință sunt înlocuite de smart agreements, truthless, of course... Într-un asemenea context, în dezacord cu profesorul Rizoiu, cred sincer că, înainte de instituții-abstracțiuni, avem nevoie de oameni care să personalizeze și să redea viață, respirație gură-la-gură, unei lumi care fuge de sine, înspre neant, o lume aflată în șoc cardio-respirator, aproape de comă. (Un diagnostic că-s paranoic ar fi o consolare, vă asigur!) Și-atunci, dacă e adevărat că „Estul” este „sfințit” de om (nu știu, posibil să fie așa – o zice mai bine Kusturica, de exemplu), atunci așa să fie… Alea iacta Est. Cât despre „Vest”, el este, evrika!, un eufemism. El poate desemna orice am presupus la început de text: o emisferă, o alianță (G7, G20, sau punctul G, cum vreți), un sistem, o „comunitate internațională”, o „lume civilizată”, regatul pop-corn-ului, orice doriți. În fapt, el reprezintă adunătura fostelor și actualelor puteri coloniale și nimic mai mult: un imperiu donator de mărgele către donatorii de suveranitate. Mai putem adăuga, după gust, condimente precum „democrație”, „pace”, „bunăstare”, „pursuit of hapiness”, coca-cola, blugi, Hollywood și, neapărat, wrestling. „The West is the best/Get here, and we’ll do the rest” (The Doors – The End ). Ca să nu fie însă eufemism, „Vestul” ar trebui să-și asume pe șleau ceea ce este de fapt în ziua de azi și să accepte -o zic cu tristețe, repet- că înseamnă, de la dicționar zicere, apus. Ori, dacă (se simte că) rimează mai bine cu „finit”, să-i zicem asfințit
Extras din interviul publicat de Juridice.ro în data de 9 decembrie 2015 cu titlul „Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani”. Materialul integral este disponibil aici.
Florentin Țuca: Sunt un admirator al Profesorului Ciobanu și am fost mereu mișcat de dragostea domniei sale pentru știința juridică și atașamentul său pentru matematica, rigoarea și coerența pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul. Mi-ar plăcea să am ocazia unei dezbateri detaliate cu domnia sa, dar mă mulțumesc și cu oportunitatea de a-l provoca doar cu câteva chestiuni: Dacă ar sta în puterea Dumneavoastră modificarea Constituției, care ar fi principalele amendamente?
Viorel Mihai Ciobanu: Îmi face plăcere să-i răspund lui Florentin, mi-a fost student şi la un moment dat trebuia să fim colegi, deoarece Profesorul Francisc Deak îl aprecia foarte mult şi îl dorea ca asistent.Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar cu siguranţă pierderea este pentru facultate. Revenind la întrebarea punctuală, am publicat deja propuneri tehnice de revizuire a Constituţiei, propuneri, recunosc, făcute în mare grabă deoarece se precipitau lucrurile, dar acum după ce am recitit materialul aş renunţa la unele şi aş adăuga altele. În primul rând, apreciez că viitorul Parlament ar trebui să se declare Adunare Constituantă şi să elaboreze o nouă Constituţie, ca să nu fie constrânsă de limitele revizuirii stabilite în prezent de art. 152. Mi-e greu ca într-un interviu deja destul de lung să enumăr chiar şi numai principalele amendamente, dar referitor la ceea ce este apropiat profesiei noastre cred că ar trebui mai clar definite consecinţele principiului separării puterilor în stat şi în acelaşi timp şi al colaborării dintre ele, după cum acest principiu ar trebui privit şi în raport cu atribuţiile Curţii Constituţionale şi cu existenţa netăgăduită şi influenţa unor puteri nestatale, de fapt (sindicate, ONG-uri, experţi, media etc). În al doilea rând aş reglementa exact poziţia şi rolul instanţelor, pe de o parte, şi a parchetelor, pe de altă parte, cu Consilii distincte, precum şi mai atent rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale, selecţionarea judecătorilor, poziţia lor. Depăşind acest cadru, cu referire la celelalte puteri aş reglementa, mai exact alegerea (reducerea numărului de parlamentari) şi rolul Parlamentului, alegerea Preşedintelui României de către Parlament, cu un rol precis determinat, sistem cunoscut în multe ţări, extinderea atribuţiilor şi răspunderii Guvernului. Poate vom avea totuşi prilejul unei dezbateri mai detaliate.
Florentin Țuca: Care sunt, în opinia Dumneavoastră, cele mai mari păcate ale sistemului legislativ românesc?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu este conceput în mod coerent, Consiliul Legislativ are un rol decorativ. Ar fi trebuit să facă corelarea întregii legislaţii, să se evite paralelismele şi uneori soluţiile contradictorii. Modificarea repetată a aceluiaşi act normativ prin OG, OUG sau altă lege împiedică destinatarii la receptarea corectă şi imediată, ceea ce poate duce chiar la soluţii greşite în justiţie sau administraţie şi, în orice caz, la o practică judiciară neunitară. Pe de altă parte, când legea fundamentală sau un alt act normativ face trimitere la acte normative inferioare ele ar trebui elaborate de cei care au conceput actul normativ superior şi intrarea lor în vigoare să fie concomitentă.
Florentin Țuca: Care ar fi cele mai necesare ajustări ale sistemului de învățământ juridic autohton?
Viorel Mihai Ciobanu: Datorită faptului că activitatea cadrelor didactice este normată fiecare titular caută să-şi păstreze numărul de ore, forma de examinare şi se preocupă uneori mai puţin de modernizarea programei. Ideal ar fi să existe mai puţine discipline obligatorii şi mai multe discipline opţionale şi facultative, atât la licenţă, cât şi la masterat. Dificultatea la noi este însă şi că cei care obţin licenţa pot în unele cazuri să intre direct în profesie, după examenul/concursul de admitere (avocaţi, consilieri juridici, notari publici, executori judecătoreşti) şi atunci eşti obligat să le oferi un minim de cunoştinţe generale. Pe de altă parte se manifestă rezistenţă în faţa unor concepţii noi. Am propus, de exemplu, cum am arătat mai devreme, ca fosta Teorei generală a statului şi dreptului, în prezent Teoria generală a dreptului să capete o nouă denumire Introducere în drept şi cu un nou conţinut (model francez, J. L. Bergel şi Fr. Terré), dar titularul disciplinei şi Departamentul de Drept Public se opun, din comoditate presupun.
Florentin Țuca: Cât de aproape sunt previziunile lui Orwell? În alți termeni, cât vor mai rezista drepturile omului în fața comportamentului tot mai autarhic al statelor?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt neapărat un adept al teoriei conspiraţiei, dar constatat că drepturile omului au fost necesare în epoca războiului rece, iar acum din inerţie se bate moneda pe ele pentru a păstra aparenţele statului de drept democratic. Altfel cum s-ar explica, de exemplu, că art. 6 din CEDO are în vedere în continuare în principal dreptul la un proces echitabil pentru inculpat, când în toate statele semnatare litigiile civile (lato sensu) au ponderea cea mai mare, dar multe litigii sunt exceptate, iar în cazul celorlalte garanţiile sunt mai puţin elaborate. Pe de altă parte, aprecierea asupra drepturilor omului se face foarte diferit de la o ţară la alta. Nu mai puţin însă nici comportamentul statelor nu este acelaşi, şi unele sunt mai egale decât altele şi în nici un caz România nu are încă dreptul de a se considera stat de drept consolidat, trebuie în continuare condus şi controlat. De către cine? Poate urmaşii noştri vor afla. Noi cunoaştem numai aparenţele, care nu sunt întotdeauna foarte relevante. Am în vedere, de exemplu, mecanismul de verificare şi control, care constituie o ruşine, în primul rând, pentru noi, ca ţară, şi, în al doilea rând, pentru cei care ni l-au impus şi îl perpetuează an de an, pentru că reflectă deschis aprecierea pe care o au faţă de România, de autorităţile publice, de cetăţenii acestei ţări. Aş încheia răspunsul meu la această întrebare a lui Florentin cu o apreciere a aceluiaşi Henry Miller, la care m-am referit mai devreme: „Lupta nu se duce împotriva bolii, boala este doar un efect. Duşmanul omului nu este microbul, ci omul însuşi, mândria sa, prejudecăţile, prostia, aroganţa. Nicio clasă nu este imună, nici un sistem nu are vreun leac. Fiecare om trebuie să se revolte împotriva unui mod de viaţă care nu îi e propriu. Ca să fie eficientă, revolta trebuie să fie permanentă şi neobosită. Nu este suficient să fie răsturnate guverne, stăpâni, tirani: fiecare trebuie să-şi răstoarne propriile idei preconcepute despre moral şi imoral, despre bine şi rău, despre dreptate şi nedreptate… Ne-am făcut singuri sclavii propriei noastre viziuni meschine şi limitate asupra vieţii. Este glorios să-ţi sacrifici viaţa pentru o cauză, dar morţii nu realizează nimic. Viaţa ne cere să oferim mai mult – spirit, suflet, inteligenţă, bunăvoinţă. Natura este întotdeauna gata să aline golurile cauzate de moarte, dar moartea nu poate ţine loc inteligenţei, a voinţei, a imaginaţiei pentru a cuceri forţele morţii”.
Florentin Țuca: Într-o lume dominată de doctrina războiului perpetuu (”endless war”), mai credeți în dreptul internațional?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt specialist în dreptul internaţional public dar socotesc că se vede cu ochiul liber că principiile generale şi generoase înscrise în tratate şi documente internaţionale sunt mai aproape de teorie, decât de ceea ce se întâmplă în practică.Adică sunt state care pot face ce doresc şi state care trebuie să facă ce doresc alţii. Din păcate cred că facem parte din ultima categorie. Iar cel mai mult mă întristează că noi românii nu promovăm valorile care să ne confere o altă poziţie în lume, ci dimpotrivă, de multe ori, cetăţeni sau chiar instituţii de stat, cum s-a întâmplat uneori cu Institutul Cultural Român, fie direct, fie prin filialele sale din lume, deci finanţate de stat, de noi toţi, denigrează statul, poporul, limba. Pe de altă parte, mă indispune profund şi modul în care, în contextul menţionat, media românească în general tratează rezultatele mai vechi sau mai noi ale unor cercetători străini care se exprimă în legătură cu adevărata dimensiune a neamului geto-dac sau cu corelaţia dintre limba latină şi limba română, iar noi, în loc să adâncim aceste cercetări şi să le popularizăm, pentru a răspunde, şi în acest fel, preocupărilor constante de denigrare ce vin şi din partea unor vecini, le desconsiderăm, le luăm în derâdere.
Sunt tentat să cred că nu s-a schimbat nimic de fond din secolul XIX, când Alexandru Vlahuţă publica poezia sa „Cîrmacii” (Târgovişte, 1881), din care reproduc o singură strofă:
„Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire, Când spoială este totul, când vezi că prin linguşire Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe! Cum să-şi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi, Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!”
Pe de altă parte, doresc să fiu mai optimist şi să sper pentru mai bine, cel puţin pentru tineri, deoarece trebuie să fim de acord cu ceea ce, între altele, îi scria Ion Luca Caragiale aceluiaşi Vlahuţă, în legătură cu poporul: «N’ ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună de҆ntregul de ea– precum e dreptşi precum are să fie odată.În fine, nu areîncăîndrăzneala să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei.»
Într-un text relativ recent despre statul de drept văzut în cheie de post-modernism românesc, am evocat și un episod trist din cariera de avocat și decan a unui eminent profesor de drept de la Harvard.[1] Juristul în discuție, Ronald Sullivan Jr., a fost ținta unui val de aprige contestații din partea studenților facultății întrucât avusese „îndrăzneala” să accepte, în calitatea sa de avocat, misiunea de a face parte din echipa de apărători a controversatului Harvey Weinstein, acuzat de multiple agresiuni sexuale. Decizia avocatului-decan a fost calificată de studenții contestatari drept „inacceptabilă din perspectivă etică” și „cauzatoare de traume” („deeply trauma-inducing”), suficientă prin ea însăși -ziceau studenții- să ducă la demisia lui din înalta funcție administrativă a celebrei facultăți americane. La vremea scrierii textului respectiv, foloseam acest incident ca pretext pentru analiza unor principii fundamentale ale statului de drept (precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție) fără să știu – și nici să-mi propun atunci să aflu – deznodământul dezbaterii generate de mișcarea de protest a studenților.
Acum, că am auzit de acest deznodământ, găsesc că ar fi util să-l împărtășesc și cititorilor care nu sunt la curent cu finalul poveștii (1). Un final care poate însemna, la rândul său, un bun pretext pentru a medita din nou pe tema imaginii avocatului în oglinda opiniei publice și, mai ales, a instituțiilor publice (2) și pe subiectul instrucției academice în general și formării studenților la drept, în particular (3). În final, în loc de concluzii, câteva temeri pesimist-profetice (4).
1. Studenții contra decanului, scor final
Aflând de decizia decanului-avocat de a-și exercita profesia de apărător al unui om (un cetățean care poate-i arogant și poate nemernic și sinistru și criminal, dar sigur e prezumat, potrivit constituției universale, nevinovat), studenții viitori juriști s-au arătat atât de contrariați și de jigniți încât au cerut de îndată demisia domnului Sullivan. Traumatizați peste măsură, ofensați nevoie mare, bulversați până spre leșin și comă, loviți în sentimentul de safetysiguranță, vai-vai-da’-cum-este-posibil-vai-vai, juriștii în devenire au organizat un sondaj de opinie („climate review”) în speranța că rezultatele acestuia le va valida cererea inițială. În fața acestei presiuni formidabile, a dorinței de a-și conserva, în pace, prestigiul profesional, dar și a riscului iminent ca, acceptând mandatul de avocat, să fie el însuși acuzat de complicitate la viol (dacă nu de co-autorat de-a dreptul), sărmanul decan s-a debarasat de robă și a renunțat la misiunea de apărător. Decizie tardivă și, cumva, nu-i așa?, recunoaștere a culpei și probă de dare în vileag, spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine ești, cine se aseamănă, se-adună, e clar: precum clientul, așa și avocatul, toți o apă și-un pământ, vinovați amândoi, nemernici cu toții. În fața unor asemenea prezumții (absolute, evident!), așa cum anticipam în articolul anterior pe subiect, sentința opiniei publice a studenților a venit ca hotărâre definitivă și irevocabilă, confirmată de administrația facultății: atât Rolland Sullivan Jr. cât și soția acestuia, dați afară din poziția de decani.[2] Ulterior acestei decizii, reputatul profesor a protestat printr-un articol publicat într-un celebru jurnal american în care a invocat principiile sacre ale prezumției de nevinovăție și dreptului la apărare ale oricărui cetățean, a evocat experiența lui de peste zece ani ca avocat al unor persoane acuzate de infracțiuni sexuale (fără ca această experiență să-i fi afectat prestația profesională de decan), i-a luat apărarea soției (străină de întreaga poveste), a deplâns actele de vandalism prin care propria casă a fost colorată în grafitti cu mesaje dezgustătoare și s-a arătat foarte afectat de nedumerirea propriului copil în fața acestor acte huliganice.[3] ‘Geaba, „răul” fusese făcut, iar argumentele decanului au contat cât niște cepe degerate.
2. Despre avocat și rolul lui…
Întâi, nu cred că mai avem timp și spațiu pentru o recapitulare a principiilor care guvernează profesia, a normelor referitoare la rolul apărătorului în relația cu clientul său (inclusiv în cadrul unui proces penal), a importanței prezumției de nevinovăție și, în general, a valorii constituționale a dreptului la apărare. S-au scris biblioteci întregi pe subiect, nu mai e loc de nicio virgulă. Și oricum, orice virgulă de aducere aminte riscă să fie calificată ca blabla fumat, beție cu apă rece, frecție la picior de lemn.
De asemenea, nu-mi propun o reevocare a semnelor de alarmă pe subiectul tendințelor normative recente, de subminare a acestor principii clasice, de transformare orwelliană a minciunii în adevăr și a războiului în pace, de asimilare a avocatului cu funcționarul public „în căutarea adevărului”, a avocatului „denunțător de suspiciuni”, a avocatului „conex magistraților”.[4]
În al treilea rând, nici prestigiul tot mai tocit al profesiei nu cred că necesită analize detaliate. Știm cu toții că, în ciuda mărețelor principii universale despre drepturi la apărare și prezumții de nevinovăție, avocații fac parte dintr-o comunitate tot mai disprețuită și tot mai luată la mișto. (Potrivit unor studii recente, platformele digitale cu bancuri despre avocați sunt campioane în statistica de gen, informație discutabilă, recunosc, dar confirmată de o sursă aparent credibilă: 17 site-uri cu glume despre oamenii din vânzări, 39 de site-uri cu bancuri despre contabili, 227 de site-uri cu bancuri despre medici și, nota bene!, 3 473 de site-uri cu bancuri despre avocați, ohoho!, locul 1, medalie de aur, ce mai!) Motivele-s clare: „avocații sunt greu de înțeles, sunt scumpi, sunt mizerabili, mint întruna și, în consecință, ar merita să moară!”[5]
Și-acuma, recapitulând… Că marile principii ale „apărării” au ajuns desuete e, desigur, foarte trist. Că ele tind să fie înlocuite cu nechezolul corectitudinii politice promovat de studenții harvardiști este, deja, îngrijorător. Că prestigiul breslei de avocat se îneacă în mlaștina miștocărelii de duzină și-n disprețul opiniei publice e, și mai amar, proba unei crize profunde. Toate ca toate, însă atacul instituționalizat împotriva profesiei este (sper că „a fost”) cel mai grav semn de decadență a dreptului autohton contemporan, sinonim cu ideea că apărarea nu există pentru că nici nu trebuie să existe, că apărarea e, în sine, nocivă și suspectă și că-i proba supremă a unei conivențe neapărat frauduloase între avocat și clientul lui. Mai sintetic, că avocatura în sine este, așa cum sugerau studenții harvardiști și cum zicea cândva celebrul influențăr, o “profesie discutabilă din punct de vedere moral”.[6]
Am, de partea mea, o sumedenie de exemple de asemenea agresiuni instituționale, mult mai severe decât părerile studenților sau ale influențărilor. Agresiuni în fața cărora oameni importanți din forurile de conducere ale profesiei (și, în bună măsură, forurile însele), politicieni, jurnaliști și intelectuali numiți „de prestigiu” au preferat să întoarcă, nu!-nu-i-nicidecum-treaba-noastră, privirea. Exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.
3. Studenții și fericirea lor
Am fost și eu student, dar nu mi s-a întâmplat niciodată ca eu, colegii mei ori colegele mele să protestăm pentru că ai noștri profesori profesau ca avocați, că mediul universitar este-era prea stresant, că spațiul academic nu este sigur din cauza dezbaterilor pe subiecte „sensibile”, ori că n-aveam parte de consiliere psihologică înainte de examenele cauzatoare de diverse anxietăți. Departe gândul de-a face din epoca studenției mele una de aur, de a spune că mediul universitar era perfect, ori de a contesta că aveam și noi nemulțumirile (și naivitățile) noastre. Dimpotrivă, am fost și noi, ca atâtea generații de tineri studenți, victime ale manipulărilor de tot soiul (voi reveni cu un exemplu). În orice caz, una peste alta, îmi place să cred că instrucția noastră academică a fost ferită de constrângeri ideologice (cel puțin după 1990) care să pună forma înaintea fondului, eticheta înaintea conținutului și carul înaintea boilor. Cu toate defectele (multiple!) ale sistemului de atunci, obiectivul lui fundamental a rămas informarea și formarea studenților cu privirea îndreptată exclusiv spre viitorul lor profesional. (Dacă mă înșel, cer anticipat iertare colegilor mei de generație!)
Ei bine, se pare că vremurile s-au modificat. Fără să am competențe de sociolog sau de psihoterapeut, fără măcar să fiu înăuntrul mediului universitar, presimt că actualul climat academic suferă (ori este pe cale să fie provocat de) o vizibilă schimbare de optică. Vântul care bate dinspre Atlantic tinde să aducă cu el un val înspumat de corectitudine politică, profund ideologizat, care pare să mute accentul de pe dezbaterea de idei, instrucție, lectură, trudă, progres intelectual, creație liberă etc. pe imperative precum „confortul studenților”, „spațiile sigure”, „asigurarea toleranței și diversității” și „sănătate mintală” așa încât mediul academic a ajuns în siajul unei tot mai vizibile mișcări centrifuge de „medicalizare și infantilizare” (Frank Furedi). O atmosferă tot mai marcată de angoase și anxietăți („manufacturing anxiety”[7]) al căror antidot este, desigur, terapia.
Cât despre metodele terapeutice, creativitatea științifică a psihologiei, psihiatriei și medicinei a atins cote nebănuite, iar demersul interdisciplinar promovat de universități de prestigiu pentru tratarea „tulburărilor mintale” ale studenților (tot mai dezbătute și alarmante) a dat rezultate excepționale. În propriul clasament al acestor realizări, țin să acord medalia de bronz terapiei cu lame (lame-animale, dom’ne!, nu, Doamne-feri!, lame de tăiat vene!), terapie pentru “reducerea stresului, susținerea stării de bine (…) și promovarea sănătății mintale în campusuri”[8]. Pe locul doi, medalie de argint, terapia cu măgăruși, scopurile fiind cam aceleași[9] (argintul fiind justificat că metoda se arată mai ușor de aplicat câtă vreme măgărușii par mai bine repartizați demografic și, în plus, are darul de a evita confuzia în abordarea hermeneutică a metodei generată de omonimia lame-lame, lame de tămăduire-lame de sinucis). În fine, locul unu și medalie de aur, cursul „de fericire” (implementat la Yale și preluat cu succes la Bristol) care-și propune, printre altele, să abordeze subiecte precum „potențiala origine genetică a fericirii”, „cum este distorsionată fericirea de mințile noastre” și rolul culturii în cadrul fericirii”(sic!) („Lectures will look at a number of issues such as whether happiness is in the genes and if it can really be changed, how our minds distort happiness and the role of culture in happiness”.)[10]
Nu știu dacă asemenea terapii pot să ajute și studenții juriști de la Harvard, profund traumatizați de decizia decanului lor de a-și exercita profesia de avocat. Poate că da; însă, lăsând la o parte orice insinuări ori ironii malițioase, este foarte trist să constați că tinerii viitori juriști, adică aceia care ar trebui să priceapă cel mai bine care este rolul avocatului, care este logica prezumției de nevinovăție și imensul său beneficiu și ce înseamnă cu adevărat dreptul la apărare, aruncă la gunoi aceste principii constituționale și pun pe tapet tot felul de idiosincrazii împrumutate din isteriile corectitudinii politice ori ale ideologiilor identitare.
În mod similar, viitorii juriști români contestatari ai dezbaterilor parlamentare pe marginea unui proiect normativ ar trebui să fie primii studenți care înțeleg cum funcționează mecanismele unui stat auto-proclamat „democratic”, cum arată procedurile de legiferare ori de cenzură și corecție a abuzurilor legislative sau care sunt atribuțiile Curții Constituționale. Protestul lor, susținut „pe treptele facultății, în fața lui Cicerone, a lui Papinian, a lui Justinian, Solon și Licurg”, prin care se arătau în dezacord cu anumite modificări legislative (foarte probabil, dacă nu sigur, nepricepute de ei, ori măcar de mare lor majoritate) e trista dovadă că nu, n-au înțeles acele mecanisme și proceduri tipice regimurilor „democratice” și că Parlamentul, democratic constituit, are tot dreptul din țară să dezbată orice propuneri legislative care i-ar trece prin cap și prin comisii.[11]
Când am citit de zisul protest al viitorilor juriști în fața lui Cicero et comp – răzmeriță manipulată după rețete arhicunoscute – mi-am amintit de cea mai grozavă demonstrație (manevrată și ea, evident) la care am participat în cariera mea de student. Ocazie cu care, cu îngăduința dumneavoastră, deschid scurta paranteză anticipată mai devreme când vorbeam despre naivitățile și entuziasmele tipice adolescenței și mă auto-denunț.
(Așadar, paranteză, eram, mi-amintesc perfect, în ianuarie ’90, anul întâi de facultate, o lună de la Revoluție. Pauză între cursuri, după-amiază-de-ar-veni-mai-repede-berea-de seară, liniștea de dinaintea tornadei. Și, într-un final de recreație, tornada Lucia a venit (paranteză la paranteză, Lucia era cea mai șarmantă și dinamică directoare-șefă-de-detașament-manager-ce-o-fi a Ligii studenților la drept, excepțională avocată ulterior, ce-o mai face oare?…), a intrat în Amfiteatrul III și ne-a transmis alarma: se trage în frații albanezi, se trage la Tirana. Carevasăzică, la fel ca la revoluția noastră, a fost sau n-a fost, comuniștii albanezi trag în popor, aha! Hai fraților să ne opunem, ne-am zis noi, motiv pentru care, ghete îmblănite în picioare – vorba vine si piept dezgolit în fața gloanțelor, ne-am dus la ambasadă să protestăm. Cu Lucia în frunte, cei 20-30 de revoluționari entuziaști câți eram, ne-am aranjat în fața ambasadei Albaniei în cerc, un cerc în formă de dispozitiv de tornadă și-am început furtunos să denunțăm ciuma roșie care trage în frații studenți. Mi-amintesc perfect, vă jur: Jos comunismul!, Nu trageți în frații albanezi!, Ra-miz Ali-a ai dis-trus Al-ba-nia! Și tot defilam în cerc, cerc desenat într-o zăpadă pân’ la brâu, scandând din toți plămânii. Iar când tornada începea să șuiere amenințător aproape să ia pe sus ghereta paznicului de la intrare, paznicul albanez (sau ce emisar albanez o fi fost trimis de Ramiz Alia, nu știm) ieșea timid în fața tornadei și zicea eroare, nu-i adevărat, număr nealocat, iar noi, tornada, urlam cu vuiet de uragan, huoooo!, așa zicea și Ceaușescu când poporul îi cerea socoteală pentru cei 60.000 de morți ai Timișoarei, huuooo!, să vă fie rușine, comuniștilor! Și emisarul se retrăgea învins în garnizoană, iar ciclonul continua să viscolească zăpada înspre ghetele îmblănite, și iar se apropia să sugă în tromba lui și-n cumulus ghereta de protecție a statului albanez, și omul iar ieșea cu explicații, și ciclonul iar huuuoooo! și tot așa până când, într-un final, furtuna și-a redus nivelul de intensitate și s-a mutat într-un pahar de bere la Grozăvești, furtună într-un pahar de bere. Stinsă de Relu a doua zi de dimineață, care ne-a anunțat resemnat că, potrivit Europei Libere, focurile trase împotriva fraților albanezi erau, de fapt, focul de avertisment tras în aer de un grănicer de la granița cu Grecia ca să oprească o evadare, ceva. Ciclon retrogradat la adiere de vânt, paranteză închisă).
4. Epilog
Sper să nu mai revin cu episoadele viitoare ale poveștii, episoade de decalog: Episodul 3 – Dreptul fericirii -curs obligatoriu, materie de licență. Episodul 4 – Excluderea din programă a cursurilor de procedură penală și civilă, stresante și anxiogene. Episodul 5 – Decanul ales dintre studenți, cu respectarea rigorilor diversității. Episodul 6 – Legea menstruației masculine. Episodul 7 – Protestul cu Cicerone și Papinian pe fundal, proba supremă a justeței revendicărilor. Episodul 7 – Războiul este pace. Episodul 8 – Avocații merită să moară. Episodul 9 – Înființarea unei noi secții la instanța supremă, secția ÎCCJLGBTQABCD+. Episodul 10. Orice părere contrară, e hate speach. Episod șters din arhivă ca hate speach.
Relativ recent, cabinetul primului ministru britanic a reușit, în fine, să scoată omenirea din ceața conceptuală în care se rătăcise ca efect al unor neînțelegeri și dezbateri semantice. Prin clarificarea emisă în final de octombrie, înaltul demnitar englez a admis că da, undă verde!, sintagma „femeie însărcinată” este una „corectă” și poate fi folosită ca atare atunci când vorbim unii cu alții și ne referim, scuze!, la rezultatul unei fecundări [1] Disponibil aici.. Neînțelegerile și dezbaterile de care pomeneam au fost generate de reticența manifestată de Ministerul de Externe britanic care, consultat fiind de o comisie a Națiunilor Unite pe tema interzicerii pedepsei cu moartea pentru „femeile însărcinate”, ar fi achiesat pe fond, dar ar fi obiectat cu privire la absconsa sintagmă, susceptibilă (zice-se) să ofenseze persoanele care au născut copii și care se „simt” (ori se „identifică”) bărbați, motiv pentru care soluția sugerată a fost aceea a unei depline neutralități: în loc de „femeie însărcinată”, să zicem „persoană însărcinată”. într-un final de ping-pong lingvistic, a apărut decizia semnată de Downing Street care a pus capăt controversei: hmmm…, mdaaa…, ei bine…, „pregnant woman is ok”.
La auzul acestei bunevestiri, mintea mea și-a ieșit din minți în mai multe direcții. Prima, înspre o întrebare furios-retorică: de ce am avea nevoie de acceptul unei instituții publice cum să vorbim între noi sau, după caz, să monologăm pe teme care îndrăznesc să ne treacă prin cap?!… Pe urmă, acceptând (doar de dragul discuției, evident) autoritatea Ministerului Sintagmelor Corecte, a doua ridicare de sprânceană vine din revelația (ori măcar intuiția) că dacă, astăzi, expresia „femeie însărcinată” este, helas!, benignă, mâine, ei bine!, nu va mai fi. A treia, amintirea definiției orwelliene a relației sexuale „corecte”: „copularea heterosexuală în cadrul căsătoriei cu scopul exclusiv al procreării, fără plăcere fizică din partea femeii”. în fine, comunicatul cu pricina m-a zvârlit în epicentrul crizei limbajului politic și juridic contemporan. Despre perspectiva proprie asupra acestei crize, în cele ce urmează.
E o perspectivă afiliată, inevitabil, premonițiilor orwelliene. [2]Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai … Continue reading Asta pentru că, dacă tot am pomenit de Orwell, cred că tocmai celebrul romancier britanic ne-ar fi cel mai bun ghid în jungla lingvistică a post- modernității, ca profet al violării libertății prin intermediul siluirii limbajului. într-o primă etapă, prin adoptarea unui dicționar adecvat lumii noi, faimosul Newspeak (1). Pe urmă, prin legiferarea dublului standard și beatificarea absurdului ca rege al logicii (2). în fine, prin transformarea libertății de expresie în sclavia expresiei și metamorfoza lui free speach în hate speach (3).
1. Newspeak
După cum se știe (ori ar trebui să se știe), distopia orwelliană „1984” are în centru condiția individului zdrobit de dictatura statului Big Brother, de supraveghere totală, de manipulare perfectă, de cenzură și autocenzură și, nu în ultimul rând, de poliția și controlul minții și al limbajului. Limbajul politic -zicea într-un alt context Orwell – „(…) este menit să facă minciuna să sune ca un adevăr, iar crima să pară onorabilă și să confere unei adieri de vânt iluzia de soliditate”. [3]George Orwell, „Politica și limba engleză”.
Iar pentru îndeplinirea acestor obiective – și pentru asta ne întoarcem la „1984” – trebuie să credem în virtuțile și efectele binefăcătoare ale unui cod lingvistic curativ, o Nouăvorbă (Newspeak) care este dialectul purificat al partidului, bazat pe suprimarea antonimelor și sinonimelor, utilizarea conceptelor simple și eliminarea cuvintelor cu conotații negative. Prin urmare, „bad” ar trebui înlocuit cu „nongood”, „better” cu „gooder”, „best” cu „goodest” și „splendid” cu „doubleplusgood”, iar lista simplificărilor și contragerilor continuă, evident. Ceea ce contează e obiectivul final: „Nu-nțelegi că singurul scop al Nouvorbei este a limita aria de gândire?! Până la sfârșit o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit și cu toate celelalte sensuri șterse și uitate (…) An de an mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă.” [4]George Orwell, „1984”.
Asemenea premoniții distopice pe care Orwell le simțea încă din 1948 (anul scrierii romanului „1984”) sunt tot mai des validate și confirmate în lumea post-post-modernă și post-adevăr („post-truth”) a zilelor noastre. întâi, în așa zisele coduri de limbaj impuse de minunata lume nouă a corectitudinii politice (a). Pe urmă, în codurile, la fel de „corecte” și aseptice, ale politichiei contemporane (b). și, în fine, în codurile de drept-drept, de aiurea sau de la noi (c).
a. Nu știu, chiar nu știu, dacă apucăturile, regulile și codificările lingvistice din lumea de azi, musai corectă politic, sunt triste sau, dimpotrivă, comice. (Ori poate, mai știi?, ele nu-s decât confirmarea zicerii că, de regulă, comedia este partea esențială a oricărei tragedii). Carevasăzică, nu-i just să zici „în dreapta Tatălui” că ofensezi stângacii și nici să lauzi atleții că superi obezii; nu e indicat să mai vorbim de „brad de Crăciun” și „ouă de Paște”, pentru că lezăm pe aceia care nu-s creștini, motiv pentru care e preferabil să recurgem la formule „neutre” precum „pom de iarnă” și „sfere de primăvară”; până și cuvântul „mort” merită evitat (da, știm, moartea e ofensatoare) și înlocuit cu „metabolically inconvenienced”. Exemplele pot continua… Să scoatem din vocabular cuvântul „viol” (inclusiv în sintagme ca „violarea legii”) ca să nu tulburăm victimele infracțiunii numite astfel sau, și mai grav, potențialele victime. Termenul „brainstorming” să fie înlocuit cu „thought showers”, întru protecția epilepticilor. Mai nou, am întâlnit exemple de restricții aplicate anunțurilor de recrutare care vizau oameni „muncitori” („hard working”) și „serioși” („reliable”) pe motiv că-s potențial ofensatoare la adresa leneșilor și superficialilor! Nu e timp și nici spațiu pentru un inventar complet și sunt sigur că aveți și dumneavoastră exemple favorite. Trist este că ele vin să confirme o tendință de codificare lingvistică întemeiată pe ideea de simplificare, nediscriminare și auto-cenzură. Curat orwellian…
b. De la codurile limbajului „curent”, transferul la regulile de exprimare „igienică” în discursul politic. Un discurs de lemn, sufocat de eufemisme cinice și eschive lașe și împachetat pompos în formule demagogice, goale de conținut, tocite până la non-sens. Să facem totul, strâns uniți în jurul, în context de interes reciproc, mobilizați de sinergii și paradigme, în spirit de gândire pozitivă, profund conștienți de aspirațiile milenare ale poporului pentru libertate, unitate, prosperitate, bunăstare și, neapărat, valori. O limbă schingiuită de propaganda comunistă care astăzi, sub altă pălărie, aceeași Mărie, se chinuie să dea mai frumos și să facă sens. Dacă ieri vorbeam de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, azi ne referim la formula de organizare statală ca „democrație liberală întemeiată pe economie de piață și valori euroatlantice”. (Cu diferența că în trecut știam că eticheta bombastică e o simplă etichetă în timp ce azi credem că sub cea contemporană chiar există un conținut). Pe urmă, dacă ne uităm și peste gardul național, constatăm că azi nu mai vorbim de „imperiu”, ci-i zicem „comunitate internațională” sau, și mai cinic, „lumea civilizată”; nu mai acceptăm că noi, „comunitatea internațională”, comitem crime de război și invadăm teritorii străine cu flagranta încălcare a dreptului internațional, ci preferăm să ne ascundem după eufemismul „global war on terror” cu al său acronim orwellian „GWT”; reprimarea demonstrațiilor este, de fapt, „countering violent extremism – CVE”; iar „tortura” este un cuvânt vădit demodat și anxiogen motiv pentru care trebuie înlocuit(ă?) cu „tehnici de interogare îmbunătățite”(„enhanced interrogation techniques”). Una peste alta, toate referințele la ceea ce e rău și trist și tragic ar trebui edulcorate pe cât posibil. Orwellian, din nou. Unul dintre cele mai aiuritoare exemple este însuși războiul, sinuciderea istorică colectivă pe care planeta o celebrează sistematic prin clișee de plastic și sloganuri emfatice și patriotarde. Mă întrebam cândva, retoric, de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? „Război sfânt” (ce oribil oximoron!), „eroism pe câmpul de luptă”, „căzut la datorie”, „erou care și-a dat viața pentru țară”, „căzut pe teatrul de operațiuni”, „răpus în ostilități”, „jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo?
Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?[5]Disponibil aici. De fapt, limbajul actual, mutilat cum e, se sacrifică ca să albească atrocitățile pentru că, nu-i așa?, războiul trebuie să fie un război curat: un război fără victime, fără cadavre și fără suferință: dezumanizarea distrugerii prin extragerea oricăror imagini de natură umană din zonele țintă… Limbajul folosit pentru a descrie războiul curat este la fel de antiseptic ca și imaginile. Bombardamentele sunt raiduri aeriene. Locația unui viitor bombardament reprezintă un obiectiv oportun de atac. Zonele civile sunt obiective neprotejate. Civilii sunt daune colaterale. Distrugerea este mereu chirurgicală. în linii mari, războiul curat a șters umanitatea civililor de pe ecran… A creat condițiile pentru ca războiul să pară scurt, abstract, igienic, ba chiar frumos din punct de vedere estetic. A minimizat orice simț al morții, atât în ceea ce privește soldații, cât și civilii.” [6]Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, … Continue reading
c. și, ușor-ușor, pe nesimțite, poliția orweliană a limbajului își începe raidurile și în cartierele codurilor juridice. Relativ recent, de exemplu, în Canada, au fost adoptate norme care aduc modificări ale legislației privind drepturile omului și ale codului penal și care incriminează discriminările bazate, printre altele, pe „identitatea de gen și expresia identității” („gender identity and expression”)[7]Este vorba de controversata lege Canada Bill-C-16 e (disponibil aici). Nu e de competența mea să mă pronunț asupra normelor altor jurisdicții, dar constat că noile amendamente legislative au stârnit serioase controverse: pe de o parte, se pare că, în loc să eradicheze inegalitatea „de gen”, o inversează (astfel încât cei discriminați ajung să fie majoritarii); pe de altă parte, amendamentele în cauză pare să incrimineze rezerva de a folosi pronumele „ales” de o persoană care se „identifică” (ori se „simte”) trans-sexual („ze”, „zir”, „they”)[8]Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, … Continue reading, astfel încât, conform Comisiei Drepturilor Omului din Ontario, „refuzul de a te adresa unei persoane trans-sexuale utilizând numele ales de acesta și pronumele personal care „se potrivește” identității sale de gen (…) este posibil să fie considerat discriminare (…) și poate fi sancționat prin reeducare, amenzi sau pedeapsă privativă de libertate”[9]Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme … Continue reading De altfel, și în Marea Britanie noutățile legislative din domeniu vin să consacre detronarea determinismului biologic de către stabilirea genului pe bază de „sentiment”, „senzație” sau preferință individuală: sunt femeie sau, respectiv, bărbat nu pentru că așa m-am născut, ci pentru că așa (îmi permit să) mă simt.[10]Disponibil aici. A se vedea și aici.De aici, numeroase consecințe susceptibile să pună la grea încercare și pe juriști și pe lingviști deopotrivă: contestarea conceptului de „femeie” („woman”) și sugestia înlocuirii lui cu „womxn”[11]Disponibil aici., cu „menstruators”[12]Disponibil aici. ori cu „persoane care posedă cervix”[13]Disponibil aici.; introducerea în programele pedagogice a tezei că și băieții pot avea menstruație[14]Disponibil aici.; ori celebrarea căsătoriei dintre un bărbat și-o hologramă.[15]Disponibil aici. Oricum, se pare că lumea începe să-și piardă reperele etice și să se afunde într-o jalnică degringoladă și cacofonie morală, juridică, spirituală și lingvistică. Cât despre jurisdicția autohtonă, preluând modelele „lumii civilizate”, și legislația noastră s-a arătat tot mai preocupată de „evitarea discriminărilor de gen” motiv pentru care a început să se concentreze, obsesiv, pe amendarea normelor în domeniu, cu riscul asumat al supra-abundenței regulilor, codificării pletorice și, evident, schingiuirii cuvintelor și sensului lor.[16] Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de … Continue reading
2. Dublul standard
Atunci când, ulterior ceremoniei de inaugurare a mandatului președintelui american Donald Trump, Kellyanne Conway, consilier al Casei Albe, a exagerat vădit numărul participanților la ceremonie și a fost contrazisă pe tema acestei statistici, răspunsul său – orwellian de-a dreptul – s-a amplasat perfect în rigorile lipsei de rigoare a epocii post adevăr („post-truth”) susținând că versiunea sa reprezintă un „fapt alternativ” („alternative fact”)[17]Disponibil aici.. Prin urmare, două realități paralele, ambele valide, un fel de 2+2=4, în Cișmigiu, dar 2+2=5, în Herăstrău. în același registru, fostul director al National Intelligence, James Clapper, întrebat de Senatul american în martie anul trecut dacă NSA supraveghează cetățenii și le interceptează comunicațiile a răspuns, fără ezitare, „Nu”. Pe urmă a adăugat, „Nu, nu cu intenție” („No, wittingly”). După care, confruntat cu probe contrare, ar fi declarant că nu a mințit ci, textual, a răspuns „în maniera cea mai puțin mincinoasă” („least untruthful manner”).[18]Disponibil aici.
Ambele exemple ne duc exact în zona de dublu standard definit de Orwell în „1984”: „Să știi și să nu știi, să fii conștient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susții în același timp două idei care se exclud reciproc, știind că sunt opuse și totuși să crezi în amândouă; să folosești logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora […] Să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea, să uiți orice a devenit nedorit și pe urmă dacă acel lucru revine la lumină să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ți se cere, să negi existența realității obiective, și să nu încetezi nicio clipă a ține cont de realitatea pe care o negi.”
Discursurile publice actuale abundă, o știm cu toții, de ipocrizie, sofisme și dublă măsură. „Ai noștri” sunt mereu buni și drepți și imaculați și onești, „ai lor” sunt întotdeauna răi și corupți și demagogi și ticăloși. Când „ai noștri” sunt agresivi, agresiunea noastră este „legitimă apărare”, „intervenție umanitară” sau „right to protect” (cu acronimul orwellian „R2P”); în schimb, când „ai lor” ripostează, riposta lor este „terorism” sau „expansiune imperială”. Când „ai noștri” îl feliază pe Khashoggi în consulatul de la Stanbul, de vină e „planeta întreagă” (da, trăim într-o lume urâtă și nedreaptă, da-da- da, din păcate, ghinion!), iar prințul prinț rămâne; par contre, când „ai lor” sunt acuzați – fie și fără de probe – că-s vinovați pentru tentativa de asasinat al lui Skripal, îi bombardăm cu sancțiuni economice. Exemple, cu duiumul…
De fapt, se pare că dublul standard începe să fie acceptat oficial drept componentă ideologică necesară a propagandei. De exemplu, Robert Kagan, unul dintre arhitecții intervenționismului de la Washington, susținea că SUA ar trebui să lupte contra încălzirii globale, dar să refuze aderarea la anumite convenții internaționale pe subiect (cum ar fi cea de la Kyoto). De asemenea, SUA ar trebui să susțină și să sprijine controlul înarmării, dar nu și controlul propriei înarmări, în temeiul unei politici bazate pe „dublu standard”.[19]„US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” … Continue reading De asemenea, Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului din Irak susținea cam aceeași teză: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obișnuim cu dublul standard. între noi, lucrăm în baza dreptului și a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacționăm cu state înapoiate (sic!) situate dincolo de granițele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse – forța, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci față unora care trăiesc în țări rămase în secolul al XIX-lea”.[20]„The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among … Continue reading
Ca și în cazul codurilor de nou-limbaj, păcatul dublului standard a trecut din judecata străzii și din domeniul discursului politic în teritoriul normelor de drept. în planul dreptului internațional de exemplu, raportul dintre principiul autodeterminării și principiul suveranității naționale este tratat în funcție de interese conjuncturale „geo-strategice”: decizia catalanilor de a se separa de Spania, validată de un referendum, este respinsă și de Madrid și de Comisia Europeană ca fiind ilegală, în timp ce decizia kosovarilor de a se rupe de Serbia (chiar în lipsa unui referendum) este recunoscută de marea majoritate a membrilor Uniunii Europene[21]Disponibil aici Sau exemplul relativ recent de tratament diferențiat aplicat de Comisia Europeană țărilor membre cu privire la regulile deficitului bugetar.[22]Disponibil aici în mod similar, în dreptul intern, dublul standard apare instanțiat în numeroase împrejurări. Una, de exemplu, este preferința de a incrimina contestarea unor „adevăruri istorice” „în detrimentul” altora (incriminarea contestării crimelor nazismului, dar nu și a crimelor comunismului, de exemplu). O bună punte de legătură cu subiectul următor.
3. Delictul de opinie
Trăim într-o vreme în care drepturile omului încep să se încoloneze pentru retragerea în bibliotecă. Locul lor este ocupat, din ce în ce mai vizibil, de limitările acestor drepturi, tot mai en vogue și care se pregătesc să facă epocă. Epoca restricțiilor de libertăți și a restrângerilor de vocații, epoca prezumției de vinovăție, epoca judecății prin rechizitoriu și, pe urmă, mai simplu, prin televizorul „opiniei publice”, epoca în care, prin răsturnarea de principii clasice, va fi absolut interzis ceea ce nu e în mod expres permis. Epoca în care -să nu-l uităm pe Orwell, că el ni-i ghid, totuși-, „libertatea înseamnă sclavie”, „războiul este pace”, iar „ignoranța reprezintă putere”.
Este epoca în care protestatari din campusuri universitare americane (deci din spațiul care ar trebui să emane maxim de deschidere și libertate) proclamă că „Libertatea de expresie este incitare la ură”(„Free speech is hate speech”).[23]Frank Furedi, „A Liberal Defence of Populism”, disponibil aici
De altfel, relativ recent, tema libertății de expresie a trebuit să fie scoasă din agenda unei conferințe programate la Universitatea Harvard ca fiind prea riscantă și deci, susceptibilă să tulbure apele corectitudinii politice.[24]Disponibil aici
Da, este epoca în care expresia liberă tinde să devină un delict. Motiv pentru care ar fi cazul, nu-i așa?, s-o cenzurăm prin lege (a), s-o auto-cenzurăm, de bună voie (b) ori s-o facem complet neinteligibilă (c).
a. Nu e loc pentru un inventar complet al normelor recente care vin să restricționeze libertatea de exprimare. Covârșitoarea lor majoritate sunt ori se vor un instrument de protecție a „sensibilităților” și „vulnerabilităților” de tot felul. A nu vorbi de funie în casa spânzuratului devine un imperativ transferat din proverb în lege pentru ca nu cumva slobodul de gură să atenteze la „siguranța spațiului” („safe space”) în care trăim. Preocuparea pentru siguranță în general a devenit atât de obsesivă și acaparatoare încât s-a întors, efect de boomerang, împotriva lumii, chircită în sine și într-o „cultură a victimizării, în care cuvântul vulnerabil s-a transformat în substantiv” (Frank Furedi). E climatul în care libertatea de expresie a devenit un moft susceptibil să agreseze și să ofenseze emoțional și, mai nou, intelectual (!) pe sărmanii vulnerabili. Da, vorbirea și scrierea au ajuns astăzi un mers pe ouă, iar opinia critică „incorectă politic”- expresia unei „fobii”: dacă votezi pentru definiția constituțională a familiei ești, musai, „homofob”, în caz că ridici obiecții cu privire la politicile „identității de gen” se cheamă că ești „transfob”, dacă te declari împotriva folosirii burka în spații publice[25]Disponibil aici accepți eticheta de „islamofob” etc. etc.[26]Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată … Continue reading (Se va ajunge probabil la situația în care dacă îndrăznești să afirmi că cerul e albastru înseamnă că meriți să fii arătat cu degetul ca verdefob.) Foarte grav este, din perspectiva asta, atentatul la autonomia artistului și critica estetică a expresiei artistice cu consecințe cel puțin hilare (cum ar fi scoaterea recentă dintr-o colecție a piesei „Baby is cold outside”, pe motiv că mesajul ar fi prea subversiv și provocator[27]Disponibil aici sau apelul la cenzurarea celebrei piese „The Lion King”, pe motiv că faimoasa expresie „hakuna matata” ar avea dedesubturi și conotații cu tentă colonială[28]Disponibil aici ). Din păcate, exemple de acest gen apar în ultima vreme ca ciupercile după ploaie. Până și umorului i se cere „sobrietate”, „măsură”, „previzibilitate”, „neutralitate” și „echidistanță”: excesul de sare și piper dăunează grav organismului…[29]Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un … Continue reading Ocazie cu care gându-mi sare la celebrul monolog al lui Caragiu-Gârneață care parodia, printre altele, cerința ca surprizele din seara de Revelion să fie afișate din timp, la gazeta de perete, iar glumițele să cadă în sarcina unor salariați atent selecționați pentru înveselirea audienței. Petrecerea continuă…[30]Disponibil aici
Una dintre cele mai în vogă sensibilități care și-a revendicat protecția în ultima vreme este însă cea a „adevărurilor istorice” a căror contestare a ajuns, pe cale de lèse-majesté, infracțiune. Am scris despre asta pe larg.[31]Disponibil aici Această modă a incriminării opiniilor are ca obiectiv, de regulă, „cinstirea memoriei victimelor” unor nenorociri istorice, „glorificarea” unor victorii, evitarea pe viitor a comportamentelor rasiale, xenofobe, naționaliste etc. Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmașii lor și cu toată recunoștința pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că „adevărul” istoric despre acele fapte (chiar și atunci când ar fi determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. în clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în „Despre libertate”, John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este „în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută” („fully, frequently, and fearlessly discussed”), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu („it will become a dead dogma, not a living truth.”). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.
b. Efectul pervers al cenzurii este, se știe, autocenzura. Ascultam recent un interviu cu un scriitor irakian care era convins că între cenzura de sub dictatură (în cazul lui, dictatura Sadam Hussein) și cenzura din lumea neo-liberală corectă politic, diferența fundamentală este dată de momentul în care cade ghilotina peste expresie: în primul caz, după (post zicere), iar în al doilea, înainte (ante zicere), sub forma autocenzurii. Perversitatea autocenzurii stă taman în teama permanentă și difuză care te înconjoară ca o ceață intensă și care te determină să-ți reprimi gândurile înainte de exprimarea lor pentru că potențiala ofensă este fără adresă precisă. Victime nedeterminate și vag localizate, omniprezente și ubicue, cotropindu-ți mintea… Tocmai teama-asta-nod-în-gât îți mănâncă cuvintele și-ți paralizează expresia și mă tem – temeri peste tot – că ea este cultivată atent, cu premeditare și cinism. Iar scopul ei final, mă tem – temeri peste tot – este să te facă să-ți iubești starea de sclavie, bună ocazie să-l evocăm și pe mentorul lui Orwell, Aldous Huxley: „Un stat totalitar cu adevărat eficient ar fi acela în care atotputernicul comitet executiv al şefilor politici şi al armatei lor de directori ar avea putere deplină asupra unei populații de sclavi pe care ar fi inutil s-o constrângă, pentru că şi-ar iubi servitutea. A îi face s-o iubească: iată misiunea pe care statele totalitare de astăzi o dau ministerelor propagandei, redactorilor-şefi ai ziarelor şi profesorilor de şcoală.”[32]Aldous Huxley, „Cuvânt înainte” pentru ediția din anul 1946 a cărții sale „Minunata lume … Continue reading
c. Una din faimoasele legi ale lui Murphy spune că dacă nu poți să-i convingi, atunci măcar încurcă-i. în mod cumva similar, dacă cenzura și autocenzura nu-și fac efectul, atunci singurul remediu care-i rămâne lui Big Brother este atentatul la sensul cuvântului. Așa se face că limbajul politic și juridic contemporan alunecă și el, odată cu lumea, spre zona formelor și aparențelor. Un limbaj de wrestling care cucerește și prostește spectatorii societății „de spectacol” (Guy Debord) și care se amestecă între noi ca să smintească sensurile zicerii. Cuvântul se îndepărtează orwellian de concept, sunetele și literele divorțează de sens, gândul și ideea critică sucombă în anorexie, iar la suprafață se simt doar bulbuci- bulbuci, lozinci de vorbe moarte învăluite în sclipici și confeti. Ce contează e doar forma și doar rima, o poezie redusă la silabe împerecheate care măcăne cacofonic și ritmic, cu zaț de sens. Din dihotomia „dreapta-stânga” nu se mai înțelege nimic, „drepturile omului” încep să se înece în gargară (gargară de „lux”, e-adevărat), „democrația” a ajuns o ficțiune, un clișeu expirat și cinic, partidele politice ar trebui să se cheme, toate, „național-țărănesc-creștin-liberal-social-democrat-patriotic” (diferențiate, eventual printr-o culoare sau un număr), „societatea civilă” s-a înstăpânit ca instanță supremă a sistemului și împărăteasă a regatului de holograme și non-sensuri, „naționalismul” a ajuns, conform președintelui francez, antonimul „patriotismului”, iar „statul de drept”, dragul de el, leul junglei de sloganuri, rage a pagubă. Deasupra capului lui, sabia Zeiței Justiției, o zeiță legată fedeleș la ochi de Ministerul Adevărului, întrebându-se insistent dacă e femeie sau persoană.
Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai utilizat termen construit prin utilizarea ca punct de plecare a unui nume propriu. Urmat în clasament – neagră comedie! – de „machiavelic” și, locul 3, „kafkesc”.
Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, „Merchants of Death: America’s Toxic Cult of Violence Turns Deadly”, disponibil aici.
Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, după caz) este ea însăși o probă a derivei identitare a post-modernismului actual.
Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme este profesorul Jordan Peterson de la Universitatea din Toronto. A se vedea, de exemplu, disponibil aici.
Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați (într-o variantă de dinaintea modificării, dar relevantă pentru beția de cuvinte utilizate în norme, redundanță, imprecizie și aleatoriu): (1) Constituie discriminare dispoziția de a discrimina o persoană pe baza criteriului de sex. (2) Orice ordin de discriminare împotriva unor persoane pe criterii de sex este considerat discriminatoriu (sic!).
(3) Este interzisă orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex (sic!). (4) Este interzis ca deciziile privind o persoană să fie afectate de acceptarea sau respingerea de către persoană. (5) Nu sunt considerate discriminări: a) măsurile speciale prevăzute de lege pentru protecția maternității, nașterii și alăptării; b) acțiunile pozitive (sic!) pentru protecția anumitor categorii de femei sau bărbați; c) o diferență de tratament bazată pe o caracteristică de sex când, datorită naturii activităților profesionale specifice avute în vedere sau a cadrului în care acestea se desfășoară constituie o cerință profesională autentică (sic!) și determinantă (sic!) atât timp cât obiectivul e legitim (sic!) și cerința proporțională (sic!). Pentru o analiză detaliată, disponibil aici.
„US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” (Hoover Institute, Stanford University, Policy Review, 1 iunie, 2002).
„The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era – force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.” (The Guardian, 7 aprilie, 2002).
Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată oricărei reacții de respingere, adesea cu argumente raționale – fie ele eronate -, a unei teze, idei sau opțiuni. Cât despre „transfobie”, păcatul în vogă al post-post-modernismului, ea a fost definită ca „distanțarea de cineva care este „trans” sau refuzul de a accepta „identitatea de gen”. Cât despre definiția persoanei „trans” (așa cum apare ea în amendamentele adoptate în Canada), ea este un alt exemplu de entropie lingvistico-juridică: „Trans people may describe themselves using one or more of a wide variety of terms, including (but not limited to) transgender, transsexual, gender-queer (GQ), gender- fluid, non-binary, gender-variant, crossdresser, genderless, agender, nongender, third gender, two- spirit, bi-gender, trans man, trans woman, trans masculine, trans feminine and neutrois”.
Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un spectacol la SOAS, University of London, iar invitația care i-a fost adresată conținea în anexă o propunere de „contract de comportament” („behavioural agreement form”) care indica o listă de atitudini intolerabile pe scenă precum rasism, sexism, clasism („classism”), poziții anti-religioase și chiar anti- ateiste. în plus, respectiva propunere de contract prevedea că glumele conținute în monolog trebuia să fie „respectuoase” („respectful”) și „candide” („kind”): disponibil aici
