de Florentin Țuca | 3 septembrie, 2017 | Colecția de texte
Întâmplător,
am dat recent de un articol publicat de poetul Ioan Vieru în jurnalul Cotidianul intitulat ,,Nulitatea juridică a
Republicii”,
text care, deși publicat în mai (27 mai 2017) este, conform jargonului
jurnalistic, ,,nedatat” (subiectul lui nu vizează o actualitate a zilei). Respectivul eseu
este motivația prezentei intervenții.
Potrivit domnului Vieru, ,,Acceptarea regimului instalat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I ţine strict de mortificarea sentimentului naţional şi a corectitudinii istorice”, iar ,,Rescrierea statului român în context european prin prisma primordială a interesului naţional nu se poate întâmpla decât prin intermediul monarhiei constituţionale, singura care ar pune capăt unui dezacord istorico-metafizic al românilor”. România – zice mai departe poetul – ,,a fost aruncată într-o poveste care i-a relativizat fiinţa istorică şi modernizarea socială într-un mod tragic” fiind ,,victima propriilor instituţii lipsite de legalitate, de unde şi criza de autoritate, rezultat al unei fisuri istorice ajunse esenţă a corupţiei atotmistuitoare”.
Potrivit autorului, ,,Constatarea nulităţii juridice a Republicii actuale nu poate fi un fapt de drept pe teritoriul României” câtă vreme ,,magistraţii sunt numiţi de către şeful statului, garantul actualei Constituţii”. Singura speranță – în ochii distinsului editorialist – ar fi o intervenție externă: ,,Orice instanţă importantă din Uniunea Europeană sau Curtea Penală Internaţională de la Haga pot tranşa această chestiune ale cărei consecinţe sunt de natură umanitară şi criminalitate politică”.
Nu țin câtuși de puțin să polemizez cu autorul tezelor citate. Folosesc respectivele păreri doar ca pretext pentru câteva provocări lansate în eter în calitatea mea de jurist (1) și de martor al istoriei (2).
1. Dreptul și revoluțiile
Dacă ar fi să urmăm logica domnului Vieru, nici un stat din lume nu e legitim. Fiecare dintre ele a suferit în evoluția istorică o ruptură violentă de constituția fondatoare a statului care, la rândul ei, a repudiat constituția din temelia statutului precedent. E plin podul cu exemple din lumea largă. Cât despre republica română actuală, ea este ,,ilegală” în logica menționată pentru că, în 22 decembrie 1989, era în contra dreptului pozitiv să arunci cu pietre în sediul CC al PCR și să strigi sloganuri anti-ceaușiste. Statul comunist însuși a fost ,,ilegal” pentru că s-a fondat în contra Constituției din 1937 impusă de regimul carlist. Care regim, la rându-i, s-a instalat la putere printr-o lovitură de palat care a călcat în picioare principiile constituțiilor monarhice din 1923 și 1866. Aceasta din urmă, fundamentul juridic al statului monarhic, este, și ea, rezultatul unui viol constituțional: șutul în dos aplicat lui A.I. Cuza de ,,monstruoasa coaliție”. Dacă insistăm, putem coborî cu exemple istorice până la Burebista. N-are rost pentru că, altminteri, am intra în vrie. Iar dreptul se vrea, nu-i așa?, matematică pură, unu cu unu fac doi, qui potest plus-potest minus.
Din
păcate pentru noi și pentru omenire, dreptul nu este imuabil. El se schimbă
întruna și, din când în când, el este revoluționat: prima fază a revoluției îl
anesteziază – tabloul Tovarășului aruncat de la balcon spre stupefacția
fericită a mulțimii, fascinată că, în afară de deșărt entuziasm, nu simte nimic; în
faza a doua, începe operația –
ghilotina care taie capul Împăratului, sânge pe pereți, sânge peste tot, cap de
împărat medium, servit în sânge; iar faza
finală, reanimarea – noua măreață constituție intubată la aparatele noii puteri,
lalele la ferești, primăvară în aer, medic de gardă cu buletin de vot în
buzunar, popor în sala de așteptare a veștilor despre înviere. Introducere, cuprins, încheiere. Vive la Constitution, vive
la Republique! Regele a murit, trăiască regele!
Da, dreptul nu e imuabil însă realitatea asta nu e tragică. Ceea ce e cu adevărat trist, din păcate pentru noi și pentru omenire, e confiscarea samavolnică a dreptului de către puterea politică. După revoluția din care dreptul a renăscut, el trece de pubertate și, când să se bucure de adolescență, redevine sclav. În așteptarea revoluției viitoare, evident.
2. ,,Sentimentul național”, ,,corectitudinea istorică” și ,,dezacordul istorico-metafizic al românilor”
În optica domnului Vieru, ,,rescrierea statului român (…) prin
intermediul monarhiei constituționale”, ,,constatarea nulității juridice
(sic!) a Republicii” și ,,repunerea în drepturi a națiunii sub forma continuității istorice” sunt
singurele șanse de a ne extrage dintr-o ,,poveste” care ne-a ,,mortificat sentimentul
național” și ne-a ,,relativizat fiinţa istorică şi modernizarea socială într-un mod tragic”.
Sincer, mi-e foarte greu să traduc în română asemenea mărețe obiective pentru
că n-aș ști cum se poate ,,rescrie” un stat și nici cum se poate constata ,,nulitatea juridică” a acestuia (nici
măcar într-o cheie metaforică). Ceea ce pare să viseze domnul Vieru s-ar numi,
în jargon juridic, ,,repunere în drepturi” (restitutio in integrum), o ajustare a istoriei naționale
cu tăierea la montaj a perioadei comuniste. Forma de mântuire la care aspiră
poetul și cuvintele-confeti silabisite în cuprinsul incantației mă inspiră să
ies la protest pe mai multe fronturi.
Întâi, tema zisei ,,nulități” și a pretinsei nevoi de
constatare a ei. Mă tem că subiectul poate fi închis chiar în secunda
deschiderii lui. Și asta nu pentru că, vezi-Doamne!, ,,magistrații sunt numiți de către șeful statului”, că instanțele din
România ar ignora ,,probatoriul implacabil (sic!)” ori că instanța numită Curtea Penală
Internațională de la Haga ar dormi-n papuci. Ci pentru simplul motiv că ,,nulitatea Republicii” este, cel
mult, o licență poetică plimbată într-o trăsură trasă de cai verzi pe pereți.
Frontul doi. Dacă de lipsă de ,,continuitate” ne plângem, eu aș zice să scriem jalba asta cu cuie
din bronz și săgeți de os pe pereți de peșteră, că de-acolo a început, nu-i așa?, seria
de răzmerițe,
perturbări și rupturi în dezacord cu ,,tradiția”. Ne punem o blană de ren pe post de lenjerie intimă, tolba cu
săgeți în spate și-o luăm de la capăt, poate de data asta ne-o ieși cumva. Știu
însă că ar fi un început întemeiat pe devălmășie, de unde și riscul ca sugestia
asta de a da replay
pe istorie să fie taxată drept subtil manifest ,,comunist”, ,,de stânga” și ,,anti-liberal”. N-ar fi bai și n-ar
fi nici de mirare câtă vreme istoria contemporană mainstream, post-modernă vânătoare de
vrăjitoare, este o bogată colecție de silogisme din etichete, ,,post-adevăruri” și ,,fapte alternative”.
Legat de ,,corectitudinea istorică”, mă declar învins, n-am idee cum s-o apuc. Mă las
pe seama epistemologilor și axiologilor luminați să ne ofere o scurtătură pe
subiect.
E însă iluzoriu să credem că putem s-aducem ,,corectitudinea” la liman. Ce e ea? – mister total. Unu: e o specie a corectitudinii politice? Dacă da, atunci acceptăm o teribil de tristă amestecare de planuri. Doi: este ea un dictat care zice că monarhia-i mai ,,corectă” decât republica pentru că sângele albastru ar avea leucocite divine? Dacă da, atunci îmi vine să râd și să evoc o anecdotă preferată a lui Amos Oz care povestește de doi rabini care se contrează întruna despre o problemă de interpretare a Torei. Când, la un moment dat, în timpul dezbaterii, intervine Dumnezeu și-i dă dreptate primului. Al doilea rabin se revoltă: Doamne, Tora e o lege lumească, nu te băga. Trei: și-atunci, să fie ,,corectitudinea istorică” norma care ne impune o monarhie care să ne mântuiască de păcatele republicii? Dacă da, atunci Prințul Charles pare opțiunea cea mai la-ndemână, de vreme ce-i ardelean de-al nost’, dar am dubii că ducesa Camilla Parker ar fi o ,,corectă” primă doamnă. În fine, ultima ipoteză: este sintagma asta un non-sens? Dacă da, atunci, da.
Cât despre ,,dezacordul istorico-metafizic al românilor”, ,,ființa lor istorică și modernizarea
socială” ,,relativizate” ,,în mod tragic”, trebuie să recunosc
că un asemenea diagnostic îmi evocă parodierea unei cronici de critică plastică
din celebrul monolog ,,Mefisto” al lui Toma Caragiu. Trimis să înțeleagă sensul unei picturi în
cronica scrisă de criticul de artă, personajul constată că tâlcul respectivei
opere stă în ,,demitizarea exhaustivă și relațional caducă, incongruența fenomenologică și introspectiv
cromatică”. Și, vorba lui Mefisto-Caragiu, ,,l-a căutat pe dracu’ și l-a găsit pe
tat’su”.
de Florentin Țuca | 10 iulie, 2017 | Colecția de texte
A încerca să faci pe
avocatul avocaților înseamnă, din start, să-ți asumi roșii și ouă în parbriz.
Întâi, pe acelea
aruncate de pietonii care-și culeg informațiile despre avocați din bancurile cu
rechini venali și lacomi. Pe urmă, pe cele zvârlite de formatorii de
inteligente și alese opinii care trec zebra cu Caragiale sub ochelari și te
împroașcă, pe loc, cu citate, atent alese, despre pretins deșănțata castă a avocaților
interbelici. Ori a formatorilor de inteligență care susțin (chiar în fața
studenților de la drept) că avocatura este ,,o profesie discutabilă din punct de vedere moral”.[1]
Apoi, huiduielile acelora convinși că dreapta judecată a pieței și a străzii face
inutilă și chiar blasfemiatoare orice invocare a dreptului la apărare și a
prezumției de nevinovăție. Pe urmă, flegma-n ochi din partea celor pentru care
avocații sunt niște șmecheri care nu fac altceva decât să jongleze întruna cu ,,chichițe”, ,,chițibușuri”, ,,șopârle”, șerpi și alte veninoase lighioane. Apoi, sula-n
coaste de la însuși înțeleptul, pardon, Înțeleptul Legiuitor, Măria Sa, care
vine, în ultima vreme, cu norme extrase din propria-i iradiantă lumină, norme
mai moi decât toate roșiile și ouăle care ni se preling pe robă. În fine,
ultimele scuipături, resturi din voma de fiere, din partea avocaților înșiși,
extaziați să se autodevoreze, harachiri din exces de onoare.
De aceste din urmă tentative de suicid mi-am amintit relativ recent când am dat de un document care se vrea un proiect de reguli deontologice ale profesiei. Recunosc sincer că nu-l cunosc pe autorul acestor propuneri, dar știu că ele se vor serioase și se vor aprobate de înaltele foruri ale breslei. Bun prilej să evoc câteva. Nu pentru a plictisi cititorii cu rețete din bucătăria internă a unei profesii tot mai detestate, ci pentru a semnala un trend care vizează nu doar avocații, ci atentează la importante principii juridice și la remarcabile cuceriri din domeniul drepturilor omului, câștiguri obținute în epoca în care aceste drepturi nu ajunseseră încă, precum azi -nu-i așa?-, un ,,lux”.
Așadar… Conform
documentului menționat, ,,În exercitarea profesiei, cât și în orice acțiune
sau comunicare publică, avocatul va ține seama de caracterul de interes
public al profesiei de avocat decurgând din integrarea acesteia în sistemul
judiciar ca profesie conexă celei de magistrat. (…)Misiunea avocatului
este apărarea, prin toate mijloacele legale și legitime, a drepturilor,
libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării
adevărului, a înfăptuirii justiției și a statului de drept (,,principiu” preluat de mai multe ori în cuprinsul
documentului)(…) Avocatul va da dovadă de respect și de loialitate față
de magistrați. (sublinierile îmi aparțin)
Habar n-am dacă proiectul din care am citat va fi în final aprobat sau nu. Pentru moment, nici nu contează. În orice caz, el se înscrie perfect într-o recentă orientare legislativă, jurisprudențială și doctrinară care mută accentul de pe rolul avocatului de apărător și consilier al clientului pe pretinsa sa misiune de ,,camarad al justiției”, ,,conex al magistraților” și ,,prieten al adevărului”, misiune subordonată, zice-se, ,,interesului public”. O asemenea schimbare de accent pare să aibă ca rost transformarea avocatului într-un fel de agent statal (poate chiar asimilarea statutului său cu cel al funcționarului public, cumva?… -nu m-ar mira deloc-) și este îngrijorătoare pentru că are legături nu doar cu avocatura, ci vizează, printre altele, regimul dreptului la apărare în general și drepturile cetățeanului și ale persoanelor juridice în relația cu Big Brother (1) precum și distorsiunea unor concepte și valori fundamentale pentru actul de justiție precum ,,loialitatea” și ,,adevărul” (2). Ambele subiecte legate între ele de o alarmantă disoluție semantică și axiologică și de o tristă demolare asistată a unor principii de drept.
1. Dreptul la apărare
Bun de scris în
constituții și în replicile de filme americane când forța binelui cere forței răului
să-și depărteze picioarele și să-și ducă mâinile la spate ca să-i aplice
cătușele, dreptul la apărare a încărunțit rău și constată el însuși că
îmbătrânește urât. Anii vivacității sale par să fi trecut, iar acuma este în
etapa de slogan bun pentru o defilare ca la 23 August, paradă care are printre
coregrafi, iată, și pe autorii noii deontologii a profesiei de avocat. Potrivit
lor, această meserie este ,,de interes
public” și este ,,conexă”
magistraturii. (Cu riscul ca mâine să fie ,,anexă” și poimâine -”perplexă”).
Ce înseamnă că e de ,,interes
public” în noua viziune nu e greu de intuit: înseamnă, simplu, că avocatul ar
trebui să se gândească, în mod predilect, nu la interesele clientului său, ci
la pretinsul ,,interes public” al ,,aflării adevărului”. Exact așa cum îl obligă aberante norme recente să
raporteze diverselor organe de control fiscal ,,suspiciunile” pe care le-ar avea cu privire la integritatea și
onorabilitatea precum și la legalitatea afacerilor ori contractelor clientului
propriu! Altfel spus, transformarea avocatului în denunțător sau anchetator în
numele ,,interesului public”. Iar distanța dintre ,,interesul public” și ,,Ministerul Public” este dată de un simplu și singur cuvânt. Când ea va fi
străbătută – și probabil că se va întâmpla, cred în Orwell- ne vom regăsi cu
toții în sala de judecată de la Târgoviște în care avocatul lui Nicolae Ceaușescu,
,,conex” magistraților acuzatori, își
beștelea clientul și-i cerea, inchizitorial, socoteală. În numele cui?… Al
interesului ,,public”, evident.
Nu, dragi deontologi, avocatura nu este o profesie de ,,interes public”, ci de imens și clar delimitat interes privat. De interes public sunt doar independența ei, respectul pentru ea, accesul la avocat, prezumția de nevinovăție, confidențialitatea raporturilor cu clientul, egalitatea părților în proces. În alți termeni, de real interes public este tocmai dreptul la apărare.
2. Loialitatea și adevărul
Fundamentala datorie
de loialitate a avocatului este fidelitatea față de clientul lui, iar ,,adevărul” pe care el ar trebui să-l apere cu
devotament este ,,adevărul”
aceluia pe care îl asistă ori îl reprezintă. (Ghilimele ,,adevărului” – subliniate cu două linii, o să revin pe subiect.) Așa e de când
lumea și asta ar trebui să rămână esența avocaturii într-un stat care
altminteri se proclamă ,,de drept”.
Este de la sine înțeles
– și nu e cazul să insist cu conformisme corecte politic – că avocatul trebuie
să fie și să rămână onest și integru, să respecte normele legale și etice, să
nu abuzeze de drepturile lui ori ale clientului, să fie respectuos față de
magistrați și să nu umble cu cioara vopsită.
A-i pretinde însă ,,loialitate” față de magistrați și față de un adevăr platonician, cu majuscule, enigma majoră a tuturor filozofiilor lumii ori, mai grav, față de un adevăr al epocii post-truth, adevărul în căutare de Minister, este o nouă confirmare a predicțiilor lui Orwell.
Întâi, ce înseamnă, de
fapt, ,,loialitatea” față de magistrați?…
Angajamentul avocatului de a accepta toate susținerile rechizitoriului care-i
ucide clientul sau de a se abține să invoce vreo excepție în fața instanței ori
să recuze un judecător? Dacă da, atunci
hai să modificăm codurile și să zicem lucrurilor pe nume: avocatul-preș-cârpă-de-șters-pe-jos
are datoria ,,deontologică” de slugărnicie, iar
jurământul său de ,,onoare” ar
trebui rostit, cu mâna pe codul slugărnologic: ,,onorați magistrați, ‘trăiți și
ordonați!”.
Cât despre ,,aflarea adevărului” ca stea călăuzitoare a misiunii avocatului, tre’ să acceptăm confruntarea cu un alt subiect plin de bube. Ce este adevărul și care adevăr ar trebui căutat, deontologic, de către avocați? Dacă ar fi să identific un răspuns în tomurile de filozofie sau teologie, mi-aș pierde mințile, evident. Din păcate însă, nici tomurile de drept nu-s ușor de tălmăcit din perspectiva asta. Câteva exemple… Clientul meu își face o casă pe un teren pe care îl crede sincer că-i al lui. Deși credința lui este ,,adevărată”, casa îi va aparține, în temeiul legii și al unor principii de la romani cetire (superficies solo cedit), proprietarului terenului, care se întâmplă că nu este el, ghinion de neșansă. Eu o să apăr în instanță buna credință a clientului meu, dar și adversarul se va bate pentru ,,adevărul” principiului care-l apără pe mandantul lui. În final, ,,adevărul” clientului meu ar urma să fie reprezentat de despăgubirile pentru costul investiției, iar ,,adevărul” adversarului – de titlul de proprietate asupra casei. Asta e, nu-i tocmeală. Alt exemplu: omul meu își lasă întreaga avere, prin testament, unuia dintre copii, iar dorința sa este sută la sută autentică. Ceilalți copii atacă însă testamentul și pretind, în temeiul unor norme legale, ,,reducerea” generozității tatălui ca fiind excesivă, cu încălcarea ,,rezervei” lor. ,,Adevărul” dorinței testatorului în contra ,,adevărului” normei legale. Apoi, altă situație, în negocierea unui contract, cu avocatul vânzătorului și cu avocatul cumpărătorului la masă: care este ,,adevărul” pe care avocații ar trebui să-l urmeze? Dreptul vânzătorului la un preț corect, plătit la termen sau dreptul cumpărătorului la garanții contra viciilor și contra evicțiunii? Exemple de ,,adevăruri” care câștigă ori pierd procesul sau de ,,adevăruri” care fac posibil compromisul în negocieri pot continua cu sutele. Le abandonez pentru că n-am spațiu și-apoi risc să mă înec în jargon juridic. Motiv pentru care mă retrag în câteva triste constatări.
Prima, la prima
facie. Da, principiul căutării adevărului figurează în codurile de
procedură, însă autoritatea de lucru judecat care exprimă zisul adevăr este
opera judecătorului și nu a avocatului. A-l mandata pe avocat cu misiunea de a
pune și el umărul la redactarea sentinței este un evident exces. Apoi, există o
sumedenie de servicii avocațiale care nu au legătură cu procedurile judiciare
și cu ,,adevărurile” cercetate de ele.
Doi. Impresia pe care
mi-o lasă proiectul în discuție este că ,,adevărul” pe care, potrivit
deontologilor, ar trebui să-l caute avocații pare să se rezume la adevărul
despre crimă și alte infracțiuni. Grija asta pare să fie preocuparea supremă și
en vogue în definirea statului de drept, bănuiesc. De unde, trei amare
concluzii: întâi, cum ziceam mai sus, riscul (sau, cumva, hmm…, obiectivul?…)
transformării avocatului în procuror (în conexiune cu subiectul, sunt absolut
de acord că mușamalizarea sau falsificarea probelor de către avocat reprezintă,
evident, fapte reprobabile și sancționabile deontologic sau penal, după caz);
pe urmă, la fel de nociv, adoptarea unei viziuni reducționiste asupra dreptului
(dreptul e, în optica asta, înainte de toate, penal); în fine, câștigul de
teren al justiției represive.
În al treilea rând, o
asemenea viziune – și asta mi se pare cel mai grav – înseamnă o perfidă transformare
în gri a pieselor pe care avocatul le
joacă pe tabla de șah judiciar, un parșiv pas spre dilema ,,ale cui sunt piesele gri și cine are dreptul să le mute?”, o insidioasă manevră de decolorare a
principiilor, de descompunere a contururilor, de entropie a valorilor. Să fiu
loial mandantului meu dar și procurorului în același timp, să abandonez ,,adevărul” clientului meu sau să-l relativizez
printr-o perpetuă comparație cu ,,adevărul”
adversarului, să-mi suspectez întruna clientul de afaceri necurate întru
viitoare raportări de ,,suspiciuni”,
toate astea reprezintă un pas grav spre adâncirea crizei identitare a
avocatului în epoca actuală.
Sunt suficiente motive să mă aștept ca mutarea
următoare pe tabla de șah (a jurisprudenței, de data asta) să facă din
cal-nebun și din rege-regină, iar din avocat un procuror-judecător. În fapt, un
pion îmbrăcat unisex și mutat, în L, în diagonală și în linie dreaptă, spre
toaleta comună, corectissimă politic.
[1] https://www.avocatura.com/stire/14748/-armele-sunt-la-avocat-cristian-tudor-popescu-un-avocat-trebuie-sa-aiba-vocabula.html
de Florentin Țuca | 11 aprilie, 2017 | Colecția de texte
Asistam, în urmă cu
câțiva ani, la o dezbatere între două echipe de adolescenți pe o temă care mi-a
ridicat sprâncenele și atenția: „O lume în care fiecare persoană ar spune
adevărul și numai adevărul ar fi mai bună decât lumea în care trăim”. Ups!…
Adevăr sau provocare?… Voila!, asta da provocare. Până să mă
dezmeticesc și să-mi caut în minte o potrivită structură de pledoarie
imaginară, am fost trimis în șah de debutul primei intervenții, dizertația unei
liceence cu verb apăsat și privire aprigă: „Vă mărturisesc că am avut parte
de-o copilărie fericită. Asta și grație faptului c-am crezut în Moș Crăciun.
Când mi s-a spus adevărul, „adevărul” că Moș Crăciun nu există, mi-a căzut
ceru-n cap”.
Până la final, dezbaterea
a curs interesant, dar nu mai țin minte care dintre echipe a fost mai
persuasivă. Mi-amintesc însă gustul provocării de definire a adevărului.
Adevărul este că (nu așa
începe orice sentință?) nu știu exact ce este adevărul, dar bag de seamă că
trăim într-o lume care, mândră de post-postmodernismul ei, îl caută întruna și
întruna fuge și se ascunde de el.
Cum l-a căutat și îl caută
o știu cel mai bine filosofii, teologii, matematicienii și ceilalți savanți.
Probe stau milioanele de tomuri de căutări.
Însă cum fuge de adevăr
lumea asta minunată și nouă e un mister care ne dă iluzia că se dezleagă în
prezența noastră, live. Iar noi, muritorii de rând, ne întoarcem cu
spatele, ne ducem palmele la ochi și începem numărătoarea. Cine nu-i gata îl
iau cu lopata, unde se ascunde lumea de adevăr?
Întâi și-ntâi, descoperim că se ascunde într-o vizuină de dincolo de
realitate, în post-veridic și post-truth, sintagma-minune a anului
trecut și câștigătoarea concursului de popularitate a vorbelor de duh. Vizuina
asta a fost explorată pe toate părțile și-n toate cotloanele, iar eticheta ei –
interpretată în fel și chip. Conform traducerii oficiale, de dicționar de Oxford,
faptele „obiective” sunt tot mai neînsemnate în formarea opiniilor și pierd tot
mai mult teren în fața emoțiilor și subiectivismelor de tot felul. „Dincolo de
adevăr” ar însemna, carevasăzică, că ceea ce văd și aud nu-i real decât dacă
este în acord cu propriile mele afecte și umori, preferințe sau, după caz,
fobii. Altminteri, văd așa-ceva-ce-nu-există. Dacă oglinda-oglinjoară nu-mi
zice că eu îs cea mai frumoasă din țară, oglinda-oglinjoară trebuie că-i concavă,
convexă, crăpată, defectă cumva. Frumusețea mea, incontestabilă și supremă, e
tot ceea ce contează și ea este dincolo de oglindă, beauty post-mirror.
Pe urmă, lumea de azi
pare că se pitește în ascunzișul care s-o apere de fake news, noutățile
neadevărate și știrile de neconfirmat, cele mai la modă eufemisme pentru
minciuni, propagandă și manipulare. Ascunzătoarea asta pare așadar, la prima
vedere, un adăpost contra bombardamentelor cu falsuri, pentru că „epoca în care
trăim este mai degrabă a minciunilor decât a post-adevărului” (Robert Fisk). Văzută
mai de aproape, ea este mai curând un loc de pândă în care mapamondul se
cuibărește în sine ca să adulmece brașoavele lansate în eter pe post de
bumerang. Un adăpost anti fake-news încropit din fake-news, o
istorie gonflată ca nasul lui Pinocchio.
Ne retragem apoi în
tranșeul faptelor „alternative” (alternative facts). Este un cotlon săpat relativ
recent, în ianuarie 2017, motiv pentru care originea lui ar merita evocată.
Când secretarul de presă al Casei Albe, Sean Spicer, a exagerat în mod vădit
grandoarea manifestației populare organizate cu ocazia inaugurării mandatului
prezidențial, el a fost aspru criticat de unii jurnaliști pe motiv de tentativă
de manipulare. În apărarea lui a intervenit prompt un consilier (Kellyanne Conway)
care a afirmat atunci că versiunea domnului Spicer stă în picioare pentru că ea
reprezintă un „fapt alternativ”. Moment în care Orwell s-a răsucit brusc în mormânt,
fericit c-al său newspeak s-a îmbogățit c-o formidabilă referință. Urmând
logica asta, oricât de gogonată s-ar arăta, o minciună ar putea fi dezumflată
dacă i s-ar aplica o etichetă cu pompon: fake news sau, mai curând, alternative
fact.
Post-truth, fake-news,
alternative facts… Ajungem așadar la următorul refugiu care este tocmai Newspeak, dialectul
purificat al corectitudinii politice, poliția limbajului ca instrument de
propagandă și control, salonul de cosmetizare a istoriei și casa de modă care îmbracă
adevărurile urâte și crude în eufemisme cu paiete. Nu e loc de-un inventar
complet, doar câteva exemple la repezeală. Noi, „comunitatea internațională”,
suntem deținătorii „valorilor”; oamenii noștri uciși în război sunt „eroi” „căzuți
la datorie”, oamenii „lor” omorâți sau mutilați sunt „victime colaterale” în „teatre
de operațiuni”; invadarea unor teritorii suverane este „war on terror”,
operațiune în care unii combatanți sunt „rebeli moderați”, ceilalți sunt
„teroriști”. Mai departe, tortura a dispărut, înlocuită fiind de „tehnicile
avansate de interogare” („enhanced interrogation techniques”), iar
reprimarea demonstrațiilor a căpătat o față mai umană: „combaterea
extremismului violent” („countering violent extremism – CVE”). Pe urmă,
dacă eu, ca jurist, m-aș uita în ograda jurisdicției autohtone ar însemna să
rămân fără grai la auzul graiului păsăresc care compune sloganuri și lozinci
despre „democrație” și „stat de drept”. Deasupra lor, aerul înecăcios de plastic ars, cuvinte de
plastic, șabloane de plastic, lozinci de plastic, toate – plastic fumegând.
Și, în fine, o ultimă redută:
din post-adevăr și post-postmodernism, ajungem în post-democrație. Mai peste
tot în lume, puterile zise „ale popoarelor” gâfâie serios, tendințele autocrate
se fac tot mai vizibile, statele se metamorfozează, pe nesimțite, în frați mai
mari – Big Brother, drepturile omului se transformă – nu-i așa?
– într-un „lux”,
cenzura e înlocuită de autocenzură, servituțile devin, cum anticipa Huxley,
voluptăți, iar lumea tinde să se refugieze și să fugă de aceste dure adevăruri
într-un loc mai ferit, cu aer de casă nouă: post-democrație. Un spațiu definit
de Colin Crouch ca model politic în care „alegerile
există și pot schimba guverne” („elections certainly exist and can change
governments„), dar dezbaterea electorală este un spectacol
controlat strict, administrat de echipe rivale de experți în tehnici de
persuasiune, cu selectarea atentă a unei arii reduse de subiecte de dezbatere
(„public electoral debate is a tightly controlled spectacle, managed by rival
teams of professionals expert in the techniques of persuasion, and considering
a small range of issues selected by those teams.”) (Post-democracy,
2004). Iar această casă nouă, a democrației în post, este
un imens ring de wrestling în care se adună diverși
reprezentanți ai poporului pentru ca, sub spectaculoasa ninsoare de confeti
sclipicioase, să mimeze bătăi de aparențe, sloganuri, șabloane și etichete. Cum
– în sinteza epocii post-truth a lui Michael Deacon – faptele sunt „negative,
pesimiste și nepatriotice” („Facts are negative.
Facts are pessimistic. Facts are unpatriotic.”),
realitatea nici nu contează. Ea poate, și-i recomandabil să fie – mimată. Iar
rezultatul, un show de wrestling, cafteală cu post-cuvinte. Spectacol de infotainment (David
Demers) și de management al percepțiilor urmărit din fotoliu de popor, râgâind
a pop-corn și-a mimată bunăstare.
Iar noi,
interogați din nou: adevăr sau provocare? De data asta, hai să fie adevăr! Ok, ce
este adevărul?
Adevărul este în căutare
de Minister
Asistam, în urmă cu câțiva ani, la o dezbatere între două echipe de adolescenți pe o temă care mi-a ridicat sprâncenele și atenția: „O lume în care fiecare persoană ar spune adevărul și numai adevărul ar fi mai bună decât lumea în care trăim”. Ups!… Adevăr sau provocare?… Voila!, asta da provocare. Până să mă dezmeticesc și să-mi caut în minte o potrivită structură de pledoarie imaginară, am fost trimis în șah de debutul primei intervenții, dizertația unei liceence cu verb apăsat și privire aprigă: „Vă mărturisesc că am avut parte de-o copilărie fericită. Asta și grație faptului c-am crezut în Moș Crăciun. Când mi s-a spus adevărul, „adevărul” că Moș Crăciun nu există, mi-a căzut ceru-n cap”.
Până la final, dezbaterea a curs interesant, dar nu mai
țin minte care dintre echipe a fost mai persuasivă. Mi-amintesc însă gustul
provocării de definire a adevărului.
Adevărul este că (nu așa începe orice sentință?) nu știu exact ce este adevărul, dar bag de seamă că trăim
într-o lume care, mândră de post-postmodernismul ei, îl caută întruna și
întruna fuge și se ascunde de el.
Cum l-a căutat și îl caută o știu cel mai bine filosofii,
teologii, matematicienii și ceilalți savanți. Probe stau milioanele de tomuri
de căutări.
Însă cum fuge de adevăr lumea asta minunată și nouă e un
mister care ne dă iluzia că se dezleagă în prezența noastră, live. Iar
noi, muritorii de rând, ne întoarcem cu spatele, ne ducem palmele la ochi și
începem numărătoarea. Cine nu-i gata îl iau cu lopata, unde se ascunde lumea de
adevăr?
Întâi și-ntâi, descoperim că se
ascunde într-o vizuină de dincolo de realitate, în post-veridic și post-truth,
sintagma-minune a anului trecut și câștigătoarea concursului de popularitate a
vorbelor de duh. Vizuina asta a fost explorată pe toate părțile și-n toate
cotloanele, iar eticheta ei – interpretată în fel și chip. Conform traducerii
oficiale, de dicționar de Oxford, faptele „obiective” sunt tot mai neînsemnate
în formarea opiniilor și pierd tot mai mult teren în fața emoțiilor și
subiectivismelor de tot felul. „Dincolo de adevăr” ar însemna, carevasăzică, că
ceea ce văd și aud nu-i real decât dacă este în acord cu propriile mele afecte
și umori, preferințe sau, după caz, fobii. Altminteri, văd
așa-ceva-ce-nu-există. Dacă oglinda-oglinjoară nu-mi zice că eu îs cea mai
frumoasă din țară, oglinda-oglinjoară trebuie că-i concavă, convexă, crăpată,
defectă cumva. Frumusețea mea, incontestabilă și supremă, e tot ceea ce
contează și ea este dincolo de oglindă, beauty post-mirror.
Pe urmă, lumea de azi pare că se pitește în ascunzișul
care s-o apere de fake news, noutățile neadevărate și știrile de
neconfirmat, cele mai la modă eufemisme pentru minciuni, propagandă și
manipulare. Ascunzătoarea asta pare așadar, la prima vedere, un adăpost contra
bombardamentelor cu falsuri, pentru că „epoca în care trăim este mai degrabă a
minciunilor decât a post-adevărului” (Robert Fisk). Văzută mai de aproape, ea
este mai curând un loc de pândă în care mapamondul se cuibărește în sine ca să
adulmece brașoavele lansate în eter pe post de bumerang. Un adăpost anti fake-news
încropit din fake-news, o istorie gonflată ca nasul lui Pinocchio.
Ne retragem apoi în tranșeul faptelor ,,alternative” (alternative
facts). Este un cotlon săpat relativ recent, în ianuarie 2017, motiv pentru
care originea lui ar merita evocată. Când secretarul de presă al Casei Albe,
Sean Spicer, a exagerat în mod vădit grandoarea manifestației populare
organizate cu ocazia inaugurării mandatului prezidențial, el a fost aspru
criticat de unii jurnaliști pe motiv de tentativă de manipulare. În apărarea
lui a intervenit prompt un consilier (Kellyanne Conwey) care a afirmat atunci
că versiunea domnului Spicer stă în picioare pentru că ea reprezintă un ,,fapt alternativ”. Moment în
care Orwell s-a răsucit brusc în mormânt fericit c-al său newspeak s-a
îmbogățit c-o formidabilă referință. Urmând logica asta, oricât de gogonată
s-ar arăta, o minciună ar putea fi dezumflată dacă i s-ar aplica o etichetă cu
pompon: fake news sau, mai curând, alternative fact.
Post-truth, fake-news, alternative facts… Ajungem așadar la următorul refugiu care este tocmai Newspeak,
dialectul purificat al corectitudinii politice, poliția limbajului ca
instrument de propagandă și control, salonul de cosmetizare a istoriei și casa
de modă care îmbracă adevărurile urâte și crude în eufemisme cu paiete. Nu e
loc de-un inventar complet, doar câteva exemple la repezeală. Noi, „comunitatea
internațională”, suntem deținătorii „valorilor”; oamenii noștri uciși în război
sunt „eroi” „căzuți la datorie”, oamenii „lor” omorâți sau mutilați sunt
„victime colaterale” în „teatre de operațiuni”; invadarea unor teritorii
suverane este „war on terror”, operațiune în care unii combatanți sunt „rebeli
moderați”, ceilalți sunt „teroriști”. Mai departe, tortura a dispărut,
înlocuită fiind de „tehnicile avansate de interogare” („enhanced
interrogation techniques”), iar reprimarea demonstrațiilor a căpătat o față
mai umană: „combaterea extremismului violent” („countering violent extremism
– CVE”). Pe urmă, dacă eu, ca jurist, m-aș uita în ograda jurisdicției
autohtone ar însemna să rămân fără grai la auzul graiului păsăresc care compune
sloganuri și lozinci despre „democrație” și ,,stat de drept”. Deasupra
lor, aerul înecăcios de plastic ars, cuvinte de plastic, șabloane de plastic,
lozinci de plastic, toate – plastic fumegând.
Și, în fine, o ultimă redută: din post-adevăr și
post-postmodernism, ajungem în post-democrație. Mai peste tot în lume, puterile
zise „ale popoarelor” gâfâie serios, tendințele autocrate se fac tot mai
vizibile, statele se metamorfozează, pe nesimțite, în frați mai mari – Big Brother,
drepturile omului se transformă -nu-i așa?- într-un „lux”, cenzura e înlocuită
de autocenzură, servituțile devin, cum anticipa Huxley, voluptăți, iar lumea
tinde să se refugieze și să fugă de aceste dure adevăruri într-un loc mai
ferit, cu aer de casă nouă: post-democrație. Un spațiu definit de Colin Crouch ca model politic în care
alegerile există și pot schimba guverne” („elections certainly exist and can change
governments„),
dar dezbaterea electorală este un spectacol controlat strict, administrat de
echipe rivale de experți în tehnici de persuasiune, cu selectarea atentă a unei
arii reduse de subiecte de dezbatere („public electoral debate is a tightly controlled
spectacle, managed by rival teams of professionals expert in the techniques of
persuasion, and considering a small range of issues selected by those teams.”) (Post-democracy, 2004). Iar această casă nouă, a democrației în post, este un imens ring de wrestling în care se adună diverși reprezentanți ai poporului pentru ca, sub spectaculoasa ninsoare de
confeti sclipicioase, să mimeze bătăi de aparențe, sloganuri, șabloane și
etichete. Cum – în sinteza epocii post-truth a lui Michael Deacon – faptele sunt „negative,
pesimiste și nepatriotice” („Facts are negative. Facts are pessimistic.
Facts are unpatriotic.”),
realitatea nici nu contează. Ea poate, și-i recomandabil să fie – mimată. Iar
rezultatul, un show de wrestling, cafteală cu post-cuvinte. Spectacol de infotainment (David Demers) și de management al
percepțiilor urmărit din fotoliu de popor, râgâind a pop-corn și-a mimată bunăstare.
Iar noi, interogați din nou: adevăr sau provocare? De data asta, hai să fie adevăr! Ok, ce
este adevărul?
Adevărul este în căutare de Minister.
de Florentin Țuca | 7 mai, 2015 | Colecția de texte
După ce tocmai a
finalizat proiectul unui coerent și riguros și impecabil sistem de legislație
fiscală și, în general, după ce a dereticat și primenit cum se cuvine dreptul
autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine,
impozitul pe ciubuc. Asta ca finală și mortală și de grație lovitură dată
evaziunii fiscale și gulerelor albe. Gata, ne-am scos, e un mare moment să celebrăm
eradicarea corupției și echilibrarea bugetară, să jubilăm evadarea din Balcani
și integrarea noastră în Suedia. Unghiile tăiate, breton-breton, batistuța
împăturită corespunzător, ÎPS Legiuitor Român și-a făcut temele.
Avem, așadar, în fine (de când așteptam asta cu sufletul la gură!), o
definiție legală a bacșișului. Pe urmă, era și cazul, avem norma referitoare la
contabilizarea separată a acestuia pe un bon fiscal distinct. Apoi regula
aplicabilă ,,personalului operatorului economic” de a declara la ora începerii
programului ce parale are în portofel și de a se lăsa buzunărit, la o adică, de
,,organele de control”. Și-n final, evident,
am aflat și sancțiunile aplicabile în caz de nesupunere.
Ca practicant de drept și plătitor de bacșiș mă uit la Ordonanța de Urgență nr. 8/2015 ca la o poartă nouă și mă caut în buzunare de ceva mărunțiș-ciubuc pentru un tălmaci care să mă lumineze. Trec peste întrebarea referitoare la urgență că deja m-am plictisit de-atâtea calamități și cutremure și revoluții și uragane și războaie care cheamă întruna guvernanții să legifereze noaptea-n mare stat major. Urgența a devenit de la sine înțeleasă, ea e regula și urgent e totul, ce mai tura-vura, zor numaidecât.
Trec și peste
suspiciunile referitoare la constituționalitatea unor norme care obligă
angajații să declare câți bani au în portofel și să se lase percheziționați
(fără mandat, oare?) de ,,organele de
control”. De regulă, bacșișul e asociat serviciilor din restaurante și
cafenele, dar generalitatea formulării din textul legal impune asemenea
obligații, nota bene!, tuturor angajaților ,,agenților economici” care vând produse ori prestează servicii. Statisticile
din domeniu menționează că ar fi peste 850 000 de oameni. Prin urmare, țara să treacă
de urgență la percheziție corporală, asta e, unde-i lege nu-i tocmeală.
N-o să insist nici pe
încălcarea principiului de drept fiscal care interzice dubla impozitare. Nu
sunt fiscalist și s-ar putea să mă înșel, însă mă întreb dacă e just ca banii
mei, proveniți dintr-un venit deja impozitat să mai fie biruiți o dată când se
mută în alt buzunar cu titlu gratuit, deci fără să reprezinte un preț al unui
serviciu sau produs. (Sume care, în drept, neavând însemnătatea sau anvergura
unei donații, sunt calificate ca ,,dar manual”.)
N-o să zăbovesc cu bombăneli nici pe dificultățile de aplicare în practică a noilor norme. Bulibășeala generată va fi de un comic bun de ecranizat, calabalâcul birocratic aferent – așijderea, după cum de râsu’-plânsu’ va fi și imaginea cu organe percheziționând organe.
Ce mă irită însă cel
mai tare sunt două bube ca de râie: insistența cu care statul se tot vâră în
măruntaiele mărunțișurilor (1) și batjocura la adresa seriozității și rigorii
și logicii pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul (2).
1. Ordonanța birului
pe ciubuc ignoră complet spațiul cultural în care trăim. Că ne place ori nu,
bacșișul face parte din el într-un fel mai pregnant și mai colorat și mai
savuros decât în Occident (asta ca să nu vorbim de Orientul Îndepărtat, unde e
tabu) și, spre deosebire de gemenii săi, tip ori pourboire, are
un statut special. Frații lui vestici sunt foarte depersonalizați și încărcați
de prea mult compozit artificial, apar adesea ca ingredient necesar al prețului
și, prin tot mai răspândita includere obligatorie pe nota de plată, se
transformă într-un iritant și împovărător atentat la generozitatea, bunăvoința
și portofelul plătitorului. (De multe ori mi s-a întâmplat în Vest ca aparatul
care-mi înghițea cardul să mă întrebe nu dacă vreau să las tip, ci în ce
cuantum: 20, 17 sau 15 la sută). Ciubucul în schimb e mult mai simpatic. Spre
deosebire de verișoarele lui de-a doua spiță, mita și șpaga, el însoțește un
preț presupus corect, este ghiduș, plin de chef și de zulufi, făcut cu ochiul.
El este un cadou personalizat, semnătura ta pe nota de plată și șansa să te dai
mare printr-o mică atenție. El este, tocmai în esența lui balcanică,
nefiscalizabil și neimpozabil. În condițiile astea, cum ,,să-l treci pe bon distinct”? Asta poate doar ca provocare pentru ai noștri
să găsească (și-l vor găsi) ac de cojocul fiscului jecmănitor. (Vă imaginați,
sper, că meseriașii în a se descurca, a prinde bulgarii cu furculița în
antenă și pește cu umbrela când Dâmbovița dă peste maluri, vor șurubări ei
niscai soluții de driblare a registrelor de ciubuc și a controlorilor de
organe. Una din soluții ar putea fi, de exemplu, bacșișul în natură: sugiuc,
fistic sau rahat, după caz. Caz în care organele ar trebui să evalueze și să
impoziteze rahatul, operațiune cam complicată, zic eu). Revenind la statutul de
care pomeneam, bacșișul este foarte adesea la fel sau poate mai important ca
prețul. El este suprema mulțumire adusă taximetristului care a trecut pe roșu și
a depășit viteza legală ca tu să prinzi avionul, frizeriței care ți-a masat
ceafa exact ca iubirea vieții tale din tinerețe și ți-a oferit nostalgice
reverii, chelnerului care își amintește mereu, ca și cum doar pentru tine, că
vrei mai mult oțet în salata de varză albă, vânzătoarei care a deschis chioșcul
din spatele blocului special la rugămintea ta să te aprovizionezi cu bere
rece-fuguța-repejor-că-începe-meciul. Pentru toate astea, bacșișul nu e
evaluabil în bani, ci este un soi de nu știu cum să vă mulțumesc. Da,
bacșișul înseamnă mulțumescul netaxabil.
2. Ordonanța de iminență care impozitează mulțumescul îmi amintește de impozitul pe stâlp și de imensa grijă a ÎPS Legiuitorul pentru deriziune și pieptănătura babei când țara arde. Mă minunam cândva de normele referitoare la ,,cinstirea arborilor care favorizează sentimentele înălțătoare și patriotice” (sic!) ca legiferare a frăției dintre român și codru. Relativ recent, însă, am dat peste ceva și mai baban în înmulțirea cu zero, o formă de legiferare a pamfletului. Un deputat fără nume a inițiat un proiect de act normativ intitulat Legea tăcerii. Când l-am citit, am fost convins că e o rezonantă glumă. Suna cam așa: ,,Art. 1. Prim-ministrul este statul. Indubitabil! Art. 2. Ministrul știe mai bine! Prim-ministrul, cel mai bine!
Art. 3. Ministrul este mai presus de parlamentar. Mult mai sus! Art. 4. Parlamentarul are obligația să ridice mâna. Și dreptul să tacă! (…)” Și articolele continuau cam pe aceeași linie preț de două pagini. Nu, nu e o glumă, proiectul era de o neserioasă seriozitate. Ca orice proiect de lege, el a fost supus avizării în comisiile de specialitate ale zisului Parlament și respins, după îndeplinirea procedurilor de rigoare, ca fiind o ,,formă de pamflet”. Cam în aceeași zonă se situează și impozitarea bacșișului, cu diferența că Ordonanța care o impune n-a fost respinsă de nimeni ca neserioasă. Carevasăzică, oameni trimiși în forul suprem al facerii dreptului se țin de hârjoane și, că tot suntem în Balcani, de ghidușii și giumbușlucuri. Nu râsu’, ci plânsu’… Dreptul ajuns la discreția incompetenței și-a neseriozității. Dreptul ca sinonim al jemanfișismului și antonim al rigorii și spiritului cartezian. Dreptul ca baltă în care aruncă cu pietre nebunii în speranța că se vor găsi înțelepți care să le caute. Mai mult și mai grav, dreptul luat peste picior.
Iar ÎPS Fiscul, picior
peste picior și el, cu trabucu-n colțul gurii și mațele chiorăind de foame,
sperând să și le umple din marafeții și buzunarele chelnerului care m-a servit,
ca pe cel mai baștan mușteriu, cu ciorbă, sarmale și baclava. Bașca narghileaua.
