Autori invitați

Copilăria, ieri și azi


de Marian Nazat – http://mariannazat.ro/

MOTTO:

    „(…) o femeie, plecând spre serviciu, îi spune odraslei sale: «Să lași cheia sub preș, ne-am înțeles?» O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!”

                                                   Andreï Makine, Dincolo de frontiere

          Chiar binecuvântate vremurile acelea duse pe veci… Îmbucam ceva în grabă (nu „eco”, nu vă burzuluiți !) și  o zbugheam afară, unde mă aștepta droaia de prichindei aidoma mie. Adică rumeni în obraji și cu luciri ștrengărești în privirile gracile, îmbrăcați cu țoale ieftine, dar curate, tunși regulamentar (cu breton, desigur) încălțați în teniși de Drăgășani (arar din ăia chinezești). Fetițele se purtau îndeosebi cu părul împletit în  codițe (unele se împodobeau și cu fundițe), cu fustițe și rochițe după moda răspândită de păpușile epocii. Puneam cheia sub preș și de aici încolo începea negrija, ferice de cei care au cunoscut o astfel de stare. Până la coborârea nopții din cufărul Domnului nimic nu ne mai oprea din  zbenguială. Ne jucam ba „Ascunsa”, alergând și pitulându-ne împrejurul blocurilor meschine din cartier, ba „Țările”, azvârlind o minge în sus și ferindu-ne să nu fim loviți cu buclucașul balon,  întrecându-ne totodată în cunoștințe de cultură generală, ba „Șotronul”, țopăind și împingând cu piciorul o bucată teșită de piatră dintr-o pătrățică în alta,  desenate pe asfalt cu cretă albă ori cu frânturi de cărămidă roșie, ba „Fripta”, ba „Lapte gros”… Dar ce nu inventam în  pornirea noastră ludică, neînzăbălată  și candidă! Mâncam  unii de la alții  cu mâinile murdare și zdrelite, la fel beam și apă sau suc, ne cuprindeam în brațe și ne  pupam când ne copleșea vreun fior de efuziune sentimentală inocentă, mergeam de la unul la altul în casă, iar de multe ori adormeam fără să ne mai spălăm… O devălmășie de emoții, de euforii și posomoreli din care ne trăgeam seva, viul copilărei. Nu deprinseserăm fricile, nu se pomenise ca majorii să-i violeze pe minori, să-i agreseze sexual, însă ce vorbesc eu acum, nici nu auziserăm de așa sodomie !  Apartamentele nu erau sparte de hoți și  tâlhari, puteai lăsa și ușa descuiată, nimănui nu-i trecea prin tărtăcuță să dea buzna peste tine. Oricine ar fi sărit  să te ajute la necaz, oamenii, majoritatea veniți de la țară, își aduseseră la oraș și obiceiurile rurale, între care ospitalitatea și buna cuviință. Mi se părea că trăiesc într-o familie ce ne cuprindea pe toți în partea aceea pestriță  de urbe, încă nepervertită de bolile civilizației moderne. Adesea, mi s-a năzărit că sunt fiul tuturor mamelor și taților din „Catanga”, iar pe copiii lor îi socoteam ca pe frații și surorile mele. La televizor ori la radio nu se buluceau niciodată știrile despre abuzarea și exploatarea micuților, sau despre  abandonarea lor. Statisticile actuale, în schimb, anunță  sadic că sunt „milioane de copii torturați de către apropiații lor (mai mult de șaizeci de mii pe an, în Europa).”[1]… Oho, ditamai  progresul, nu ? Slăvită fie minunata lume nouă ! Să nu mă depărtez totuși de perioada copilăriei de demult.  Ce mai, lumea în care nimerisem era  fără cusur! Mint,  avea unul ! Nesuferit,  dureros, agasant, insuportabil… „Marian, hai în casă!” mă striga mereu mama pe înserate. Culmea, mereu în toiul jocului. Măcar de-ar fi  fost singura… „Ioane, hai în casă !”… „Mirela, hai în casă!”… „Antonele, hai în casă!”… „Daniela, hai în casă!”…  „Mircea, hai în casă!”… „Cristina, hai în casă!”… Răsunau pretutindeni, din cutiile triste de beton, glasurile căpcăunilor alungători de  bucurie. Parcă se înțeleseseră anume să  iasă la fereastră și să ne cheme dimpreună în celulele domestice, un cor mixt pe diferite  tonalități, un cor  pe care îl uram din toată ființa. „Mai lasă-mă un pic, te rog !” răspundea pițigăiat și îmbufnat corul de jos, de pe trotuarele lăcrimânde. Ne târguiam ce ne târguiam și ne scurgeam înfrânți și plângăcioși pe scările penitenciare... Uneori încasam și chelfăneala cuvenită, poate și o papară zdravănă, dar niciunul dintre noi nu suna la 112 să sesizeze că am fi molestați. Cum să facem asemenea pocinog? Altminteri, era și cu neputință, fiindcă nu aveam telefoane, doar unul public (cam beteag), în  imensa îngrămădire de blocuri… Adormeam buștean și visam că a doua zi nu vom mai ceda într-atât de ușor și că vom câștiga un minut-două în lupta cu părinții deveniți zbiri neînduplecați la ceas vesperal. „O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!”, gustoasă și aromată ca un cozonac frământat și copt de mama… Cât să fi trecut de atunci? Să fie  o veșnicie, ori o clipită? Sau o fi o pârdalnică și dureroasă închipuire? Lămuriți-mă voi, supraviețuitori ai paradisului neferecat de odinioară!…

În dârdora pandemiei, copiii se întorc în școlile transformate brusc în buncăre, de s-or întoarce, căci părerile specialiștilor  sunt împărțite. Clopoțelul va  zdrângăni în funcție de cele trei scenarii – verde, galben și roșu – scornite de epidemiologi, gorniștii apocaliptici ai vremurilor siluite de microbi. Câți să  stea  în  sala de clasă și la ce distanță? Câte minute să dureze o oră? Cine va plăti  dascălilor  orele suplimentare? De la ce vârstă masca este obligatorie  și în ce spații? Cât timp să poarte aceeași botniță? Cu câte persoane să aibă dezlegare să interacționeze  piticoții? De ce nu teleșcoala? Cine să hotărască în legătură cu închiderea instituției de învățământ în caz că elevii sunt suspect de febrili? La  câte strănuturi  are voie un pici pe parcursul unei ore? Cu  mască sau fără mască la educație fizică? Cine trage apa în … closetul din fundul curții? De ce pozitiv înseamnă  negativ?  Măiculiță, câte întrebări s-au năpustit asupra celor numiți să decidă soarta  maturilor de mâine ! Apropo, guvernanții de la Varșovia  au simțit nevoia să reintroducă  limba latină în gimnaziu, ca un pas necesar și obligatoriu în cunoașterea propriilor origini  religioase. Inițiativa leșilor nu a trezit nicio tresărire pe meleagurile mioritice, încăpute pe mâna veneticilor și lehăilor spurcători de neam. Într-adevăr, „libertatea costă scump. Mult mai scump decât robia. Și nu poate fi plătită nici în aur, nici cu sânge, nici cu cele mai nobile sacrificii, ci cu lașitate, prostituție, trădare, cu toată murdăria sufletului omenesc.”[2]

Școlile vor semăna  mai degrabă cu niște pușcării, centre de reeducare  forțată a unor delincvenți fără vină, siliți  de istoria barbară să fie cobaii  unui experiment concentraționar cu urmări teribile și incalculabile în viitorul imediat.  Copiii traumatizați  de acum, crescuți în  cuștile, chipurile, aseptice, vor purta de-a  pururi rănile  sufletești și psihice ale gratiilor  în dosul cărora sunt dresați. Adolescenți  anxioși și  depresivi, eșuați pe promontoriile spaimei de sine și de ceilalți,  adulți propovăduitori ai izolării sociale, veștejiți prematur, și bătrâni strecurându-se cu lațul de grumaz printre minele  pregătite să explodeze la  orice pas greșit, dincolo de calea trasată de stăpânii  noului lagăr  mondial, iată tabloul sinistru al contemporaneității virusate la comandă.    Cândva,  lăsam cheia sub preș și ne încuram liberi și fericiți pe maidanele de la marginea blocurilor proletare, mai apoi ne-am legat cheia la gât și ne-am continuat netulburați  joaca… Mai aproape de timpurile  prezente, ne-am montat grilaje la ușă și ne-am asigurat cu măcar două încuietori, bașca  sistemul  electronic de alarmă, deoarece jocul se terminase,  nu mai era de glumă. Astăzi, toate  măsurile  de siguranță  sunt de prisos, întrucât nu-s în stare să-l țină departe pe invincibilul COVID-19, spărgătorul  de case, de vieți omenești, de tihnă socială,  de normalitate… Mă tem că, la senectute, copiii și nepoții noștri vor purta încă pe figură urmele măștilor de înstrăinare  de  acum… Și cum să nu urli, cum să nu turbezi ? S-a înnoptat  de-a binelea peste omenire, o beznă groasă și pestilențială a înhățat pământul… Stephen Hawking, din scaunul său cu rotile, ne previne din înalturile geniului  său științific că, dacă  în următorul secol nu descoperim un alt habitat în Univers, ne paște autoanihilarea; pieirea, carevasăzică. Cruntă perspectivă…

––––––––––––––––

[1] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[2] Curzio Malaparte, Pielea

Autori invitați
Un confinement à la roumaine ou les nouveaux habits du droit en remps covidiens
Autori invitați
De ce trăiesc zebrele în savană?
Autori invitați
Alexandru Athanasiu, profesorul renascentist
Nici un comentariu