Nota autorului: primele 12 micro-scenete de mai jos și cea din urmă au fost scrise în anul 2021 și publicate sub titlul „12 propuneri de nerefuzat (și încă una în plus)”. Celelalte șapte s-au adăugat în anul 2023 – rezultând, după câteva mici modificări, acest text aproape definitiv, aproape irevocabil.
I. În drumul meu spre punte, m-a întâlnit un diavol. (De unde știu că era diavol? Simplu – avea un tricou negru pe care scria „Devil Inside”). Mi-a zis să stau liniștit, că nu e nevoie să mă fac frate cu el ca să trec puntea – asta era pe vremuri, acum lumea a evoluat, prin urmare se mulțumește cu 500 lei și o semnăturică. Bucuros că am scăpat de riscuri (detest riscurile!), am plătit și am semnat; două exemplare, unul a rămas la mine. – Mulțumim pentru colaborare! mi-a spus, după aceea a pus lacătul pe punte și s-a făcut nevăzut.
II. Pe Google Maps puntea pe care voiam să o trec era pin-uită clar (și, by the way, are supermulte review-uri negative). În realitate, nu se vedea nicăieri. Cum mă învârteam derutat cu telefonul în mână, apare un ins care îmi spune că mă poate ajuta dacă îi dau un follow pe canalul lui. Sigur, îi zic. Intru pe canal, dau OK la „accept all cookies”, dau follow și îmi apare un tutorial: „Cum să treci puntea în 3 pași simpli”. Are trei ore, e chiar mișto făcut. Am văzut deja un sfert de oră, dar nu mai am baterie. Și se întunecă.
III. Am ajuns la punte. Aglomerație mare la intrare. De niciunde, a apărut un individ, s-a uitat discret în stânga și-n dreapta, m-a privit în ochi și mi-a șoptit un secret: trebuie doar să îți dorești ca totul să dispară, puterea stă în tine, trebuie doar să îți dorești! Am închis ochii, m-am încordat și mi-am dorit ca totul să dispară. Și pe loc, aglomerația a dispărut. Și individul. Și puntea.
IV. În drum spre punte, am întâlnit un tip superok. S-a recomandat: Racu Denis. Mi-a zis că transferul pe malul opus nu e pentru amatori, e un task care ar trebui lăsat în seama profesioniștilor, și că, dacă doresc, putem demara un proiect de colaborare și cooperare în acest sens. I-am spus că în principiu, propunerea lui e interesantă și că aștept oferta lui. Am bătut palma, după care a plecat – pare într-adevăr, un tip superimplicat. Mi-a zis să aștept oferta, o să o trimită ASAP de pe adresa d.racu@gmail.com. Sunt aici și aștept.
V. Mă plimbam pe malul râului, fără vreo treabă. Din senin, au tăbărât pe mine câțiva tipi care au început să mă tragă tare, unii de picioare, alții de mâini. Am simțit cum încep să mă lungesc din ce în ce mai mult, până când am ajuns, arcuit de spate, cu palmele pe un mal și tălpile pe celălalt. Mi-a fost greu la început, mă durea foarte tare spinarea, dar unul dintre tipi, motivațional, mi-a zis că o fac pentru cei dragi. De atunci mi-am dat seama că e foarte important să faci ceva în viață, chiar și să faci podul. Și deși nu a trecut nimeni pe malul celălalt călcând pe mine, simt că fac ceva util.
VI. Mai aveam câțiva pași până să pun piciorul pe punte, când apare un ins și mă întreabă civic și îngrijorat: – Ești sigur că vrei să faci asta? Zic: – Da, de ce nu? – Hai să îți explic. Există riscuri. În primul rând, puntea nu e sigură. – Dar toată lumea trece de sute de ani, și n-a pățit nimeni nimic. – Eronat! S-au făcut studii! Riscul e foarte mare, te expui. Plus de asta, nu e aprobată de guvern, nici de organizațiile internaționale, nu e ecologică și nici conformă dpdv sanitar-veterinar. Plus că discriminează pe cei care nu vor să treacă puntea. – Păi și ce să fac atunci? îl întreb derutat. – Ascultă de specialiști! Convinge-i și pe alții să nu treacă! Astfel vom crește imunitatea de turmă! Iar turma scapă urma! Și mi-a făcut cadou un televizor să mă informez și un badge să mi-l pun pe profilul de facebook. Iar la asta chiar n-am mai putut să rezist.
VII. Știam de la bunici de un loc pe unde poți trece lejer râul, cu pantalonii suflecați. Ajunsesem la doi pași de locul cu pricina, când niște indivizi au apărut din senin, m-au bătut măr și mi-au luat banii. Când m-am dezmeticit, fix în locul ăla se inaugura o punte spectaculoasă, cu lumini multicolore, iar unul dintre tâlhari, acum zâmbitor, cald și îmbrăcat frumos – îmi mulțumea pentru sprijinul generos pe care l-am oferit pentru acest proiect. După aceea m-a informat sec că accesul pe punte e permis numai cu certificat digital.
VIII. De la o vreme eram superhotărât să trec puntea, devenise un proiect personal, o obsesie, ca atunci când te pregătești pentru un maraton. Citisem tot în domeniu, văzusem documentare, mă antrenasem zi de zi în casă și pe casa scării. Și a venit în sfârșit ziua în care am zis: acum e momentul, hai! Când am ajuns la mal, un domn respectabil, pesemne administrator al punții, m-a întrebat dacă vin cu intenții bune. I-am zis: sigur că da, am numai intenții bune. El mi-a răspuns: – În regulă, atunci ne puteți ajuta? Construim aici o autostradă, e aproape gata, mai trebuie doar s-o pavăm și avem nevoie de multe-multe intenții bune. „Cââât de tare!”, mi-am zis. M-a convins pe loc! Mi-am dat haina jos, m-am pus în genunchi și m-am apucat de treabă. Dacă ai intenții bune, hai și tu! Și tu poți face asta! Sau poți contribui măcar cu 2 euro printr-un simplu SMS! #autostradaintentiilorbune
IX. După câteva zile de drum, am ajuns la punte și, ce surpriză! Tot malul era plin de oameni care se uitau la un film proiectat pe un ecran imens, care acoperea fluviul cu totul. Filmul era despre punți și despre oamenii incredibili care au reușit să le treacă. Și era și un loc liber fix în zona VIP. Bineînțeles, l-am ocupat eu.
X. Mergeam de câteva săptămâni bune pe punte și puntea nu se mai termina. Înșiruite, de o parte și de alta a drumului, numai bănci, farmacii, case de pariuri. Din când în când, câte un mall. Și apoi iar bănci, farmacii, case de pariuri. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe însoțitorul meu: – Mai e mult? M-am cam plictisit. Și peste tot sunt numai bănci, farmacii și case de pariuri. Iar el mi-a răspuns misterios: – Hei, nu știi? Importantă e călătoria, nu destinația!
XI. Nu, nu există doar o punte. Vă zic sigur, pentru că am fost acolo. Sunt mii de punți, sunt atât de multe punți, și atât de aproape una de alta, și atât de încurcate, încât nici nu mai vezi fluviul. Un labirint de punți. În zonă nu e semnal de telefon, nici vreun chioșc de informare, nu ai pe cine să întrebi. Când am fost eu, m-am învârtit peste tot și abia într-un târziu am dat de o pancartă. Iar pe pancartă scria doar atât, cu roșu: „Mesaj de interes public: EȘTI LIBER SĂ ALEGI! E DREPTUL TĂU!”
XII. Însoțit de prietenul pe care abia îl cunoscusem, am trecut puntea fără probleme, și am ajuns pe malul celălalt. Straniu, semăna foarte mult cu malul de pe care plecasem. Aceleași clădiri, aceleași străzi, același vuiet. – Și acum?, îl întreb. Îmi răspunde rânjind: – Acum nu îți rămâne decât să-i urăști pe cei de pe malul celălalt.
XIII. De-afară puntea părea impecabilă, strălucitoare și foarte civilizată. Dar odată ajuns sus, după o urcare tare obositoare, am fost uimit să văd că e înfricoșător de strâmbă, scârțâind și tremurând sub fiecare pas pe care îl făceam. Erau multe locuri unde trebuia să mergi în genunchi ca să îți ții cât de cât echilibrul. Iar în jur numai gropi, mizerie, muzică oribilă dată tare, peste tot urmele unei imense orgii.
Nu era nimeni acolo. Doar un birou și pe birou o tabletă cu ecran albastru pe care stătea scris „discută cu inteligența artificială”:
Am tastat cu furie: – Hei, de ce nu se iau măsuri? Cine are grijă de puntea asta?!
După câteva secunde, pe ecran a apărut răspunsul:
– FI TU SCHIMBAREA KRE O VREI IN LUME!!!
- La început, puntea era largă, atât de largă că puteau circula pe ea șase camioane unul pe lângă altul. Aveam deci loc cu toții. Apoi, puntea a început să se îngusteze. Mai întâi, abia sesizabil, după aceea, metru cu metru. A rămas cât un bulevard, apoi cât o stradă de provincie, cât o alee, cât un gang, apoi cât o intrare secretă. Am trecut de un indicator de „sens unic” și m-am pomenit într-o fundătură obscură, îngrămădit și înghiontit din toate părțile de niște siluete pe care nu le distingeam, probabil oameni ca și mine. L-am întrebat atunci pe unul care părea storcit acolo de mai multă vreme:
Păi și, de exemplu, cum faci dacă vrei să te întorci?
Ei, cum să te întorci? Ce, ești medieval?
- Urcușul pe punte fusese solicitant, dar maratonul de după urcare mă epuizase de-a binelea. Mă dureau toți mușchii, eram lac de transpirație și inima îmi bătea tare. Abia răsuflând, am cerut o pauză. Am luat o gură de apă aromatizată, mi-am șters fruntea și ceafa cu un prosop și m-am sprijinit de balustradă. Dar când m-am aplecat ca să arunc o privire în jur, am văzut că dedesubt nu era nici un fir de apă. Nici fluviu, nici râu, nici măcar un pârâiaș. Pământ, perfect uscat, pământ și atât. Revoltat, m-am întors către partenerul meu de drum și l-am întrebat:
– Uatdăfac! Dacă e uscat pe jos, de ce ne-am mai chinuit să o luăm pe punte?
Mi-a răspuns diplomat:
– Ei, de vreme ce s-a făcut, trebuie și folosită, nu?
- Nu mai suportam. TREBUIA să trec puntea, gândul ăsta mă obseda, mă bântuia. M-am dus în fugă, direct la el – stătea acolo, la intrare, pe un scăunel bleu. Părea adormit, cu capul căzut într-o parte și telefonul gata să îi scape din mână.
– Hei! Vreau să mă treci puntea! Și asta cât mai repede! i-am strigat, și am simțit cum mi-a tremurat vocea.
A făcut ochii mari, ca și cum nu ar fi dormit vreodată:
– Ești nebun? Tu știi cine sunt eu?
– Da, știu.
- Ia zi, cine?
- Habotnicii îți zic Necuratul.
- Corect. Pleased to meet you… Păi, și?
- Păi și ce?
- Păi și nu ți se pare așa, un pic ciudat, să vii tu la mine? Nu invers, gen? Adică să te ispitesc, să te seduc, să îți promit… Ai auzit de Faust?
- Nu știu cine e ăla. Dar eu când îmi pun ceva în cap, nu fac compromisuri!
- Mde… – mormăi el.
- A! Am înțeles. Trebuie să plătesc, logic! Da, plătesc, evident că plătesc! Cât face?
- Cum să-ți spun, nu e vorba de bani.
- Lasă că știm noi. Zi, cât?
- Ți-am spus, nu e vorba de bani.
- Îți dau tot ce am la mine.
- Nu cred că e de ajuns. Serios, e ridicol ce faci.
- Bine. Oricum, nu am nevoie de tine. O să trec puntea SINGUR!
- Și atunci de ce te-ai mai oprit aici?
Nu i-am mai răspuns, nu era timp de pierdut cu ăsta, era chiar megademotivant tipul. M-am repezit către punte, într-un suflet m-am repezit ca să încep Marea, Minunata Mea Urcare. Puțin mai târziu, m-am mai uitat o dată în spate, să văd dacă vine după mine, dacă dă să mă oprească, dacă are vreo reacție. Nici nu se ridicase din scăunel. Doar se uita după mine și dădea din cap încet, dezaprobator…
… Am alergat mult și cu poftă. Mă simțeam per total excelent, însă un gând nu-mi dădea totuși pace. Care o fi faza cu Faust? Norocul meu – chiar atunci am văzut un scăunel bleu. M-am așezat pe el și am scos telefonul cu gândul să caut „Faust” pe net. Și după asta cred că am ațipit un pic..
- Basically, toată viața mi-am dorit să traversez puntea, dar ceva din mine mă ținea blocat în zona de confort. Apoi mi-a apărut anunțul ăla, am dat clic și m-a convins. Mi-am zis „let’s do it! ASAP!”. Am scanat codul QR și am plătit, bineînețeles online. Formalitățile au mers foarte repede.
Era o zi perfectă și puntea ne stătea înainte, imensă, impunătoare, gata de a fi cucerită. Și am început să mergem – eu și facilitatorul – full de optimism, de energie, de un vibe superbun. Straniu, însă, puntea, în loc să urce, cobora și cobora și cobora. Am crezut că așa trebuia să fie, că face parte din experiență. Până când am ajuns într-o cameră mică și fără geamuri. Am auzit ușa încuindu-se cu zgomot în urma noastră și am simțit că totuși ceva nu e ok. Camera era întunecată și apăsătoare. Era neaerisită, umedă și mirosea puternic a rânced.
– Ce-i asta, unde am ajuns? am îndrăznit să întreb.
Cu un gest profesionist, facilitatorul și-a aranjat ecusonul de la gât și, scoțând de nu știu unde o bâtă de baseball, mi-a răspuns:
– Știi, noi numim asta „fereastră de oportunitate”.
- La jumătatea drumului, puntea s-a terminat brusc, ca și cum ar fi fost tăiată cu un satâr. M-am oprit pe margine și am privit în jos. Incredibil cât de mult mersesem, incredibil cât urcasem. Fluviul nici nu se mai vedea, abia-abia se mai vedeau vârfurile albe ale munților, ca niște grămăjoare mici de zahăr. Eram sus, sus de tot și era frig. Bătea un vânt aspru, iar aerul era tare, îl simțeam cum mi se înfige în plămâni cu fiecare respirație. Eram sus, eram puternic, viu și nemuritor.
Senzorii subcutanați îmi indicau o stare perfectă de funcționare. Îmi simțeam pistoanele inimii cum culisează cu o precizie neabătută. Iar neurelectronii mei emiteau o emoție specială, nemaiîntâlnită până acum.
Eram puternic, viu, nemuritor.
Am privit iar adâncul și adâncul nu mi-a spus nimic.
Ce insuportabilă tăcere, când nimeni nu te cheamă pe nume,
când nu mai ai un nume.
Eram atât de puternic, dar înfricoșător de gol și de singur.
Și am sărit.
- Am vrut să înțeleg cum funcționează puntea aceasta pe care mulți au pășit și probabil mulți vor mai păși. Noaptea târziu, m-am strecurat dincolo de gardul electric care îi flanchează intrarea principală (unii spun că ar exista mii și milioane de intrări secundare, ba chiar câte una pentru fiecare om de pe lume, dar e posibil să fie doar o legendă). Când o vezi de departe, puntea e suplă și elegantă, plutind pe linia orizontului. Însă de dedesubt, de unde mă aflam, vedeam că tot secretul stă în ingineria stranie și perfectă a picioarelor ei. (Atunci mi-am amintit în treacăt de ceea ce citisem de mult într-o carte groasă. Scria acolo că centrul de greutate al punții ar fi de fapt în cel de-al șaptelea picior; că întreg edificiul s-ar nărui dacă acest ultim picior s-ar îndoi măcar puțin).
Nu departe de intrare se afla primul picior, un cilindru imens, din piatră brută, neșlefuită, însă potrivită perfect – un soclu solid și durabil.
De acolo se întrevedea, la o distanță considerabilă, al doilea picior, parcă o idee mai subțire: un fel de turn de cărămidă roșiatică, masiv la bază și îngustându-se spre vârf.
Și mai departe era al treilea picior; simplu și practic – un stâlp de beton cu inserții de oțel inoxidabil.
Am rămas multă vreme admirând cel de-al patrulea picior, nu mai gros decât o coloană de templu. Părea a fi din aur pur, încrustat cu multe tipuri de pietre prețioase dispuse în tot felul de modele, în steluțe, cruci și arabescuri, un adevărat spectacol de măiestrie și precizie.
Cel de-al cincilea picior era în deplin contrast cu acesta: un cilindru din sticlă, cu un diametru de doar câteva palme și impecabil finisat. Ce era neliniștitor, dar și teribil de atrăgător la el era faptul că, în funcție de intenția cu care îl priveai, devenea perfect transparent – precum o fereastră – sau perfect opac – precum o oglindă.
Am găsit cu ușurință și cel de-al șaselea picior. Îi spun picior pentru că nu am alt cuvânt pentru a-l descrie. Poate că mai potrivit ar fi „fascicul”. Căci asta era – un fir vertical de lumină, izbucnind din adâncul pământului până sus, unde rezema întreaga suprastructură a punții. O lumină orgolioasă și ademenitoare. Incandescentă, fără a te orbi; uneori fluidă, alteori pulsatorie. Atingând-o, părea vie. Privind-o, părea să-ți vorbească.
… Se lăsase ceața și a trebuit să merg nebănuit de mult ca să ajung la cel de-al șaptelea picior. Am trecut mai întâi printr-o zonă mlăștinoasă care mi s-a părut nesfârșită, apoi printr-o pădure cu arbori perfect aliniați, după aceea printr-un câmp și în cele din urmă, cu ultimele puteri, am traversat ceea ce cred că era un deșert. Atât de mult am mers, încât ajunsesem să cred că acest picior de fapt nici nu există, că s-a scris despre el în cărți doar ca să i se dea punții un fel de aură mitologică.
Aproape îmi pierdusem speranța când mi s-a ivit în față:
Cel din urmă picior, cel mai perfect dintre ele, acela fără de care toată puntea s-ar face praf, era o împletitură rafinată de ideologii, de risipiri și de fantasme care se revărsau amețitor în sus și în jos. Zburau furibund într-un roi imens și apoi se așezau greoi pe umerii unui om. Omului îi distingeam doar spatele brăzdat, dar vedeam bine că tot trupul îi era încordat sub groaznica povară, chinuindu-se din răsputeri să reziste.
Nu din milă m-am dus către el, nici din curiozitate.
Nu ca să-l îmbărbătez, nici ca să-l îmbrățișez, nici ca să îi dau să bea din apa mea.
M-am apropiat încet, doar ca să îi văd fața.
Și i-am văzut fața și am înțeles.
Ce era scris în vechea carte groasă era adevărat.
Căci
omul
acela
eram
eu.
XIX + I
În drumul meu spre punte, m-a întâlnit un diavol agitându-și mâinile: – Hei, bro, ai două secunde? Doar două secunde, bro! Mi-am pus mâinile pe urechi, am grăbit pasul, am închis ochii și am mers așa mai departe.
Și am ajuns unde eram chemat să ajung.
