American Sniper este un film atât de mediocru şi de pervers ideologic deopotrivă, încât nominalizarea lui la Oscar nu ar trebui să surprindă pe nimeni. În viziunea unora, surprinzătoare a fost, probabil, tocmai excluderea lui din galeria premianților.
Pentru cine nu știe, această recentă producție a lui Clint Eastwood este ecranizarea autobiografiei lui Chris Kyle, renumit ca cel mai grozav şi „letal” lunetist din istoria armatei americane, deținătorul recordului de omucideri pe frontul deschis prin invazia în Irak din 2002: 160 de oameni-trofee în tolba vânătorului „erou”. Filmul se bucură de un mare succes peste Ocean și – împreună cu respectiva autobiografie din care se inspiră, foarte celebră şi ea – face din povestea acestui militar o reconfirmare a modelului de „eroism” bazat pe „fapte de arme”, „vitejie pe câmpul de luptă” şi curajul de „a doborî” „inamicii”. Sunt eufemismele sub care se ascund distrugeri, suferințe şi moarte, dar care definesc „eroismul” ucigașului „bun”. Eroismul letal, eroismul per-sânge, eroismul best-seller.
N-o să reiau întreaga poveste a personajului principal. Filmul îi punctează cele mai importante elemente biografice (încă din copilărie şi până la reîntoarcerea definitivă din război), insistă pe motivațiile pretins patriotice ale opțiunilor personajului (printre ele, şi momentul 9/11, fără nici o legătură de cauzalitate cu Irakul, de altfel) şi livrează aşa-zise argumente în justificarea omuciderilor (protejarea conaţionalilor combatanţi de furia „insurgenţilor sălbatici” fiind cap de listă). Cât despre povestea în sine, ea este construită după un reţetar tipic filmelor de acţiune cu lipici la public, centrat pe conflictele băiatul „bun” vs băiatul „rău” şi cauza „bună” vs cauza „rea”. Ca să nu fie acuzat că se rezumă doar la atât şi că filmul lui n-ar fi, vezi-Doamne, „complex”, Eastwood îl condimentează cu o altă dispută, care trebuie neapărat că-i tensionată, conflictul interior al personajului (iubirea de ţară în straşnică bătălie cu iubirea de familie).
American Sniper a fost primit, aşa cum spuneam, cu numeroase elogii, premii şi recorduri de audienţă. Au existat însă şi multe reacţii critice. Eastwood a răspuns contestatarilor că obiecţiunile lor sunt stupide, că filmul este remarcabil şi că reprezintă, atenţie!, un mare manifest anti-război. În ceea ce mă priveşte, găsesc că elogiile aduse acestei producţii sunt exagerate, iar calificarea ei ca „manifest anti-război” este o cinică nucă în perete. E adevărat că filmul lasă, într-un ungher, un locşor de dezbatere despre sindromul posttraumatic care afectează veteranii lăsaţi la vatră, despre definiţia eroismului şi despre rostul războiului în general. Aceste subiecte sunt însă tratate superficial şi neconvingător, edulcorate până la atrofiere şi sufocate de mistificări, manipulare şi minciună. O părere subiectivă, evident, pe care mi-o asum şi încerc, în cele ce urmează, s-o argumentez.
1. Întâi de toate, cel mai mare păcat al filmului este aportul său în demersul de albire a unui război negru, umărul pus în apărarea unor iresponsabili (mă refer nu la sărmanii militari, ci la cei care i-au trimis să ucidă şi să facă prăpăd), mâna de ajutor întinsă unor propagandiști care au acum misiunea de a minți (în special, prin omisiune), de a convinge lumea să uite, să creadă fără să cerceteze şi, în final, să aplaude „eroii”. Nu, filmul lui Eastwood nu este un „manifest anti-război” pentru că nimic din acest film, dar absolut nimic, nu pune la îndoială tocmai rațiunea şi legitimitatea respectivei invazii militare. Ba dimpotrivă, prin desele aluzii la „patriotismul” eroului, cauză nobilă şi circumstanţă exoneratoare per se a oricăror samavolnicii, prin evocarea mistificatoare a episodului 9/11 ca pretinsă probă a nevoii de a ataca „sălbaticii” din Irak, prin constanta glorificare a „productivităţii” protagonistului, American Sniper încearcă să valideze retroactiv cotropirea barbară, fără drept, a unor teritorii străine şi a unor oameni la casa lor. În plus, povestea fostului cowboy nu conţine nici un semn de întrebare privind rostul lui şi al armatei lui, ce caută ei în Fallujah (oraşul în care se petrece acţiunea din film şi unde, în realitate, potrivit statisticilor, au fost omorâţi peste patru mii de civili), de ce au fost trimişi la război, de ce sute de mii de oameni ucişi, de ce sute de mii de mutilaţi, de ce copii rămaşi orfani şi cu sechele, de ce spitale şi şcoli distruse, de ce patrimoniu cultural milenar vandalizat, de ce infrastructură bombardată, de ce trilioane de drono-dolari aruncate-n buzunarele nu ştiu cui, de ce Irak şi nu Mexic, Belgia sau România, de ce atâtea întrebări fără răspuns. Aaa, weapons of mass destruction, cumva?… Nu, nicăieri în film luneta lunetistului-legendă nu a căutat arme de distrugere în masă. Luneta lunetistului-legendă n-a căutat decât sânge. După armele de distrugere în masă or fi umblat camarazii lui de front, dar ele n-au fost găsite decât de Collin Powell, sub forma a trei tubuleţe de aluminiu, bune de azvârlit în ochii naţiunilor „unite”.
2. American Sniper este un cancerigen ideologic şi pentru alt motiv: reprezintă o expresie distorsionată a patriotismului.
Cred sincer că foarte mulți cetățeni ai Statelor Unite sunt patrioți și cred, de asemenea, că arhetipul americanului se distinge printr-un remarcabil spirit civic și de solidaritate comunitară. Citeam recent, de exemplu, despre extraordinare gesturi de altruism și generozitate ocazionate de blocarea unor autostrăzi în Minnesota: zeci și zeci de oameni din localitățile aflate în proximitatea drumurilor înzăpezite au umblat o zi și-o noapte prin frig și viscol ca să distribuie celor blocați în autoturisme diverse ajutoare și alimente, plus cafea, ceai și supă fierbinte pregătite de voluntarii mobilizați din centrele de întrajutorare încropite ad-hoc. Bunătate, altruism și, în esență, autentic spirit patriotic.
Filmul în discuție pune însă pe ecran nu acest tip (sau unul similar) de genuin și discret patriotism, ci mutația sa malignă în lozinca patriotardă, excesul de testosteron și „faptele de arme”. Chris Kyle, personajul din viață și Chris Kyle, „legenda” din film, pretind că s-au dus la război „din patriotism”, după cum, tot „din patriotism” -ni se sugerează – au fost chemați la arme de mai marii planetei. Despre ultimii – cei care au decis declanșarea războiului și au sunat adunarea, n-ar fi prea multe de comentat: pretinsul lor „patriotism” e un sentiment măsurabil doar în declarații ipocrite, minciuni, petro- şi drono-dolari. În ceea ce-i privește pe militari însă, chiar admit că unii dintre ei au crezut că invadează, ucid, bombardează, torturează și distrug „din patriotism”, dar asta nu înseamnă că asemenea convingeri le înnobilează acțiunile.
Certitudinea „patriotică” a lui Kyle – acută pe parcursul întregului film şi atenuată într-un singur moment (voi reveni asupra lui) – este prima formă de manipulare a sensurilor iubirii de patrie. Întâi, asta pentru că filmul acceptă explicit şi implicit teza că invadarea şi agresarea unei țări suverane este perfect scuzabilă de pretinsa dragoste pentru neamul tău. Or, tare mă tem că, indiferent ce-o fi fost în sufletul bieților militari trimiși să invadeze Irakul, crimele lor ca agresori nu pot fi motivate şi scuzate de patriotism. Psihologic vorbind, oamenii agresează şi ucid din diverse motive (din obligație militară, din ordin, din ură, din răzbunare, din gelozie, din demență etcetera), dar greu de conceput că din iubire. În al doilea rând, impresia lăsată de film este că așa de măreață, de cuprinzătoare şi de puternică era convingerea „patriotică” inițială a acelor tineri chemați pe front încât, oricâte provocări, dubii și dezamăgiri ar afecta-o și oricâte crime și nenorociri ar fi fost comise în numele ei, ea va rămâne imuabilă și bună de glorificat pe veci.
În plus (iar tocmai plusul acesta este cea mai tristă metamorfoză a patriotismului), convingerile şi sentimentele „înălțătoare” ale lui Kyle şi ale camarazilor lui de front, chiar sincere să fi fost, au fost înfășurate în atâtea aplauze, îndemnuri, imnuri, sloganuri, steaguri la inimă şi salve de tun (toate şi fiecare, „patriotice” evident), încât, într-un final, din ele n-au rămas decât niște confetti sclipicioase ale unui spectacol de sordidă demagogie, isterie colectivă şi gargară populist-electorală. Ele au sfârșit prin a fi confiscate de un cenaclu flacără-americană, o formulă meta-patriotică şi bombastică, formă fără fond, care nu este, în fapt, iubire de țară, ci expresia manipulării prin poleială şi placarde.
Este patriotismul-spectacol, show-ul aparențelor, al eufemismelor clișeizate, al angajamentelor șablonarde şi entuziasmelor isterice. Yes we can, yes we’re special, yes we’ll win the war on terror.
Este îndemnul patriotard ca borhot al patriotismului, bun surogat al acestuia, servit cu înverșunare unor amărâți care încep să saliveze după lozinci belicoase imediat ce li se aprind în ochi becurile propagandei.
Este ritualul închinării în fața drapelului ca unică expresie a patriotismului rezidual, așa cum pentru unii ritualul închinării în fața bisericii este unica expresie-reziduu a credinței.
3. Nu mi-a plăcut American Sniper nici pentru că deformează radiografia războiului în general şi a celui din Irak în particular.
Întâi, pelicula în cauză vede războiul doar în alb-negru, albii fiind noi, evident. Noi, bunii, eroii, ambasadorii cauzei nobile. Ei, negrii, răii, anonimii fanatici, sălbaticii, jihadiştii. Şi, dacă propaganda o cere, ei sunt dracul pe pământ care trebuie stârpit: „The enemy has got a face, he’s got Satan, he’s in Fallujah, and we’re going to destroy him”. O asemenea abordare maniheistă şi simplificatoare a războiului se potriveşte mănuşă curentului debarasării de păcatul agresiunii, al aruncării primei pietre. De altfel, American Sniper conţine toate ingredientele tehnicilor de manipulare subordonate imperativului lepădării de vină a agresorului – moral disengagement (Kathie Malley, Ross Caputi, Moral Disengagement – America’s missing conscience, The War Crime Times, WarCrimeTimes.org, fall 2013 (de notat că Ross Caputi critică virulent filmul lui Eastwood în calitate de fost combatant pe frontul din Irak).
În al doilea rând, filmul nu atacă nocivitatea acestui tip de cataclism, care înseamnă moarte, suferință, groază, carnagii, dezastre de toate felurile şi imense pierderi (în special pentru cel slab, incapabil de apărare şi riposte pe măsură). Filmul zice mai degrabă că războiul, înainte de a fi dezastruos şi vătămător pentru toți cei implicați, e greu, al naibii de greu, mai ales pentru ai noștri. Agresorii din film, Kyle şi camarazii lui, descoperă la un moment dat că războiul nu e un joc de împușcat inamicii pe calculator ori o partidă de paintball, nu e o demonstrație de rodeo şi nici o exhibare romantică de patriotism juvenil, ci o încercare dură, complicată, departe de familie, în condiții vitrege, deșert, caniculă, oameni străini, altă limbă şi altă cultură, fitness în aer liber şi fără climatronic, furtuni de nisip, riscul de a fi atacat, rănit sau ucis de „sălbatici”, posibilitatea de a omorî tu însuți „insurgenţi” şi de a fi marcat de remușcări pentru asta (după cum zice Kyle la un moment dat, „I got nightmares, man! I still see their faces!”). Cam la asta se reduce viziunea lui Eastwood asupra războiului: înainte de a fi catastrofic pentru cel slab şi agresat, el este dificil şi nasol pentru agresor.
În fine, filmul lunetistului-legendă este o nouă piesă (importantă, evident, dat fiind uriașul său succes de public) a arhivei ideologice care stă la baza culturii războiului din spațiul american („the war culture”). Prin forța sa de penetrare şi acoladele care i-au fost acordate, acest film dă un serios plus de greutate şi contur ideologiilor intervenționiste şi teoriilor propagandistice care stau la baza lor. Ele spun, şi filmul o confirmă, că războiul nu mai reprezintă decizii şi acțiuni excepționale în situații excepționale (de reală necesitate şi de reală urgență). El nu mai este o unealtă de rezervă, în caz de real pericol, ci una de bază care s-a integrat cu naturalețe ca modus operandi în modus vivendi. Conform noilor direcții ale acestei culturi a războiului, răul nu mai pare reductibil la axa dracilor Iran, Irak, Coreea de Nord (Axis of Evil, definită de Bush în 2002), ci a devenit ubicuu; starea de teamă trebuie permanentizată, generalizată şi cultivată întruna; starea de veghe – armă la picior; iar spiritul belicos – fondatorul spiritual al acestei culturi. Iar de aici până la noua doctrină a războiului perpetuu („endless war”) n-a fost decât juma’ de metru.
4. Recenta operă a lui Eastwood e plină de clişee cinematografice şi formule şablonarde.
N-aş recurge la un inventar complet, dar nu mă abţin, totuşi, să vă împărtăşesc propriul clasament. Pe locul trei, scena în care Eroul, invitat la un club al veteranilor de război, îi învaţă să tragă cu puşca cu lunetă şi să ţintească mai cu spor (chiar din scaunul cu rotile în care îşi târăsc membrele amputate). Carevasăzică, arma cu lunetă pe post de anti-depresiv! Straşnică alinare, ce să zic… Pe locul doi, scena în care el, Eroul, se roagă ca puştiul ce şi-a înălţat cu greu pe umeri AG-ul irakianului tocmai ucis de sniper, să abandoneze ideea de a trage şi să-l azvârle hăt-departe (inutil să menţionez că băiatul a ascultat şi gândurile Eroului şi indicaţiile domnului Clint şi s-a lepădat rapid de armă, ca nu cumva să cadă victimă vreunui gest – necugetat, necurat, ignobil, numiţi-l cumva- care ar fi apropiat filmul de o zonă, Doamne-păzeşte, fără de mesaj). Marele premiu, oscarul suprem, ar fi de acordat, după părerea mea, scenei în care el, Eroul, prins în mijlocul unei furtuni de nisip şi într-o nenorocită de ambuscadă (bubuituri şi împuşcături care puneau în pericol până şi viaţa membrilor echipei de filmare, cred că şi Eastwood a fost puţin rănit) şi-a scos tacticos telefonul mobil din buzunar (moment în care împuşcăturile au fost trecute pe mute) şi i-a declarat soţiei că iubirea pentru ea pare totuşi mai mare decât iubirea pentru ţară, motiv pentru care se va întoarce acasă. Darling, I’m ready to come home. Now!
5. Aş încheia, în fine, inventarul boscorodelilor mele legate de Lunetistul American cu evocarea unei scene din film care mi-a atras atenţia în mod particular prin perversitatea simbolisticii ei şi prin aceea că sintetizează cumva comentariile anterioare.
Ea are loc pe la începutul povestirii şi datează din epoca copilăriei lui Chris. Într-o seară, la ceas de cină, eroul nostru, împreună cu fratele lui mai mic care fusese victima unei răfuieli cu băieții de la școală, ascultă predica tatălui iritat de deznodământul disputei şi de ochiul vânăt al mezinului. Pe lume, începe Kyle senior, există oile (adică cei pașnici şi la locul lor), lupii (agresorii şi arțăgoșii) şi câinii de pază (gardienii turmei). De fiecare data când lupii atacă oile, câinii de pază trebuie să intervină. Morala poveștii, țintită înspre Chris, a fost, deducem din povestea filmului, o viitoare sursă motivațională şi principiu călăuzitor în cariera lui de pușcaș marin. El – gardianul dulău, apărător al oilor din echipa sa, agresate de lupii „sălbatici”, nemiloșii insurgenți. Ce cinică traducere a parabolei…
Mai crudă, obscenă şi mistificatoare însă este extrapolarea acestei parabole în mesajul subliminal al filmului: ei, irakienii de rând – oile; teroriștii, Al-Qaeda, Sadam şi familia lui – lupii; iar noi – câinii de pază, intervenind izbăvitor. Sau, într-o altă variantă, parcă mai „adecvată” contextului şi versiunii istorice oficiale: poporul american – oile, irakienii fabricanți de „weapons of mass destruction” şi alt arsenal chimic – lupii, iar cea mai grozavă armată din lume – câinii de pază.
Dar şi mai tristă însă este imaginea acestei parabole transpusă în istoria modernă postbelică: cei cinci câini de pază, puşi de oi într-un canin consiliu de securitate ca să coopereze după devastatorul război pentru pacea şi liniștea mioarelor, n-au căutat decât discordie, au lătrat unii la alții, s-au transformat în lupi în funcție de circumstanțe (după care s-au îmbrăcat în piele de capră), au inventat agresori, au cotropit şi au ucis de capul lor sau în diverse mezalianțe, au vandalizat şi au făcut prăpăd, au demonstrat şi demonstrează cu sârg că n-au înțeles nimic din istorie şi din nenorocirile ei.
Lăsându-ne pe noi, oile, să ne întrebăm nedumerite: unde ni-i Păstorul?
