La sfârșitul lui 2013, s-a prăpădit Mihail Kalașnikov, adulatul inventator și fabricant al celebrei arme care-i poartă numele cu fală și rafală de foc automat. Povestea zice că ideea inovatoare i-a venit rusului când acesta se afla pe un pat de spital și auzea camarazi de arme care deplângeau, postbelic, slaba dotare a Armatei Roșii. Era prin 1947, iar de atunci încoace se spune că industria militară sovietică a fabricat și răspândit în lume peste o sută de milioane de exemplare AK 47 (nu știu dacă în inventarul ăsta intră și armele plagiate prin lumea a cincea, dar asta contează mai puțin). Cu adevărat interesant este că celebra armă a fost nu soluția salvatoare în războiul cu naziștii, ci instrumentul prin care omenirea a tot celebrat, așa cum s-a priceput, cu intense focuri ca de artificii, aproape zi de zi, sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale.
Am citit relativ recent un interesant articol despre Mihail Kalașnikov semnat de Robert Fisk, reputat și credibil analist care a avut și ocazia să-și întâlnească muza față în față (The Independent, 25 decembrie 2013). După ce amintește câteva momente memorabile din biografia medaliatului inventator sovietic și povestește întâlniri proprii cu acesta și cu fiul său, Robert Fisk se întreabă retoric dacă, după atâta sânge cât a curs din țevile kalașnikoavelor, marele Erou al Muncii Socialiste se află acum în rai sau în iad. Întreg articolul este interesant, însă un paragraf m-a mișcat în mod particular. Este acela în care jurnalistul britanic evocă fala lui Mihail Kalașnikov și emoția cu care rusul povestea despre diversele recunoașteri și pupături istorice pe care le-a primit pe frunte: telefonul de la președintele Putin de ziua sa de naștere; statuia imensă și muzeul care-i poartă numele, ambele edificate în orașul lui natal; medaliile nenumărate și eroismul muncii socialiste; o discuție cu un ministru al apărării din Mozambic care-i mulțumea că imaginea armei sale fusese imprimată pe drapelul național; satisfacția sa că, după un război african regional, bebelușii băștinașilor învingători începuseră să primească numele „Kalash”. Toate aceste evocări i-au amintit lui Robert Fisk și că cei doi „l” ai cuvântului „Allah” din drapelul mișcării Hamas sunt o imagine stilizată a kalașnikovului. Iar mie, mândria celebrului rus, onorurile care i-au fost acordate și revelația lui Fisk mi-au adus aminte de întrebări la care n-am răspuns.
Cu riscul de a fi sancționat ca naiv, o să încerc inventarierea câtorva.
Așadar, prima credulă curiozitate: cât de rău (și cât de necesar) este războiul? Având în minte toate atrocitățile cauzate de confruntările militare, toate crimele, mutilările, distrugerile, nenorocirile și haosul aferente, plus crizele postbelice, fiecare dintre noi am fi înclinați să zicem, fără ezitare, că războiul este cea mai mare pacoste care dezumanizează omenirea. Este motivul pentru care Kalașnikov, păcătosul, are un loc rezervat în iad, unde probabil șade lângă Stalin. Se vor auzi însă vocile unor mari înțelepți și luminați filozofi care vor pleda că măcelurile militarizate fac parte dintre legitățile funcționării planetei, că ele au rolul lor în ecosistemul mondial și că violența este inerentă naturii umane. Homo homini lupus, alea jacta est, les jeux sont faits. Ei vor accepta, concesiv, că războiul este un rău dar, dintr-o perspectivă stratosferică, vor susține că este exemplul absolut de rău necesar: războiul ca formă de exorcism, războiul ca șansă a învierii, războiul ca supremă expresie a selecției naturale. Nu țin să provoc o dezbatere în direcția asta, nu am înțelepciunea necesară, nu mă pricep. Dumnezeu știe… În ce mă privește însă, ca să pot să-mi duc dubiile lumești până la capăt, țin să mă mulțumesc cu prozaica premisă că, oricât o fi de necesar pentru zei, războiul rămâne, pentru muritorii de rând, un imens rău, o mare și teribilă catastrofă.
Dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), cum de acceptăm cu atâta ușurință ca niște demenți să decidă că necesitatea asta este imediată și este subordonată intereselor lor meschine și umorilor lor de moment? Cum de tolerăm declanșarea unor conflicte militare cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional, adică a normelor pe care comunitatea internațională le-a adoptat imediat după sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale tocmai în scopul de a preveni altele? (Descălecarea trupelor NATO în Irak și Afganistan în 2003 reprezintă, probabil, cel mai potrivit și recent exemplu, dar nu e singurul. Foarte discutabile din perspectiva normelor juridice sunt și intervențiile militare din ultimul deceniu ale Rusiei în Georgia, ale Franței în Mali, ale Israelului în Siria, bombardarea Libiei etc.) Mai departe, cum de acceptăm ca vinovații pentru crimele de război (da, se scrie cum se aude, „crime de război”) să rânjească pe ecranele televizoarelor fără urmă de regret autentic și de sinceră căință și fără ca cineva să fi îndrăznit măcar să-i tragă la răspundere. (Îmi amintesc de o audiere a lui Tony Blair într-o comisie care investiga legalitatea invaziei în Irak pe care am urmărit-o în ianuarie 2011 în direct la BBC. Blair, încărunțit de destin și de temerea că cineva îi va cere, într-o bună zi, socoteală, constata că socoteala pe care i-o pretindeau membrii comisiei de anchetă era destul de formală și amicală. Aceea însă pe care o reclamau privirile care-i străpungeau ca niște gloanțe ceafa încărunțită semăna cu un rechizitoriu ce-i refuza dreptul la orice apărare. Erau privirile asistenților la dezbateri care își pierduseră apropiații pe frontul deschis undeva departe de casa și de înțelegerea lor. Oameni care, în fața regretelor formale exprimate de Mr. Blair, n-aveau decât puterea unui singur strigăt de protest: „It’s too late!”) În continuare, în același registru al curiozităților retorice, cum se poate ca o revistă de prestigiul de care se bucură The Economist să vorbească despre potențialul „succes“ al unui război împotriva Iranului (The Economist, „Bombing Iran”, 25 februarie 2012) (articol pe care l-am analizat în Dilema veche nr.423/2012) și cum de International Herald Tribune publică texte care încurajează intervenția militară în Siria pe motiv că, „deși ilegală, este legitimă” (Ian Hurd, „Bomb Syria, even if it is illegal”, International Herald Tribune, 29 august 2013) (a se vedea și contributors.ro, 20 septembrie 2013)? Cum de nu hohotește mapamondul de râs-plâns în fața apărărilor lui John Kerry care, încolțit pe tema unei potențiale intervenții americane unilaterale în Siria, anunțate ca certe, la vremea respectivă, de Casa Dalbă, s-a repliat în colțul clasei cu genunchii pe coji de nucă și a jurat că intervenția militară va fi „incredibil de mică” („unbelievably small”). Cum adică, „unbelievably small”?!… Ne vor tăia doar urechile, nu și capul?!… Incredibil de bine, într-adevăr. Stați liniștiți, pagube colaterale vor fi doar femeile și copiii, no problem, sir, așa că trecem mai departe.
Mai departe, unde ne confruntăm cu altă naivă curiozitate: dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), nu strigătoare la Dumnezeu sunt trilioanele și trilioanele alocate bugetelor militare în condițiile în care planeta suferă de sete și sărăcie? Conform statisticilor, peste jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi, în condițiile în care regimurile politice care și-ar putea ajuta propriii săraci se concentrează pe „înzestrare militară”. Ce cinică și expresia asta, bombele ca zestre…
În continuare, dacă admintem că războiul este rău (chiar necesar să fie), de ce este atât de glorificat și slăvit? Știu și admit că națiunile au nevoie și ele de mituri și modele eroice. Știu și admit că au existat războaie drepte, în slujba unor cauze juste și legitime (jus ad bellum, dreptul la război). Știu și admit, în fine, că eroii acelor războaie drepte merită cinstiți (recunosc că am rezerve față de mitizări și elogii idolatre). Da, cred că Churchill a fost un erou. Eroi or fi fost și alții care chiar s-au identificat cu cauza nobilă a neamului lor. Și totuși, acceptând toate astea, de ce eroismul este asociat și în zilele noastre, înainte de toate, cu cinicul și stupidul șablon „fapte de arme”? De ce, dacă și războaiele drepte aduc moarte și nenorociri, trebuie să le glorific pe prima pagină a manualului de istorie (e ca și cum eu mi-aș trece în c-v-ul personal că, în legitimă apărare fiind, i-am spart dinții agresorului și i-am scos ochii). De ce figurile grandioase ale istoriei scrise sunt mareșalii și generalii și nu scriitorii sau savanții? De ce imnurile naționale ale omenirii mileniului trei sunt marșuri de luptă, scandări războinice și apeluri la supt sângele dușmanilor (negreșit „barbari”)? De ce zilele naționale de la noi și de aiurea sunt aniversate prin parade de modă militară, cu defilarea pe War Fashion Avenue a ultimelor colecții de tancuri en vogue, a kalașnikoavelor haut cuture, a grațioaselor rachete cu rază de acțiune trendy și a noilor branduri de bombardiere de lux, toate laolaltă proaspăt sfințite de soborul de sfinți? Respect pentru tradiție, vor zice unii. Dacă de tradiție e vorba, niște călușari ori alte dansuri păgâne sau tribale n-ar fi fost mai potrivite?, mă întreb. Arc de triumf, glorios arc de triumf peste timp, vor replica alții. Aici aș rămâne fără răspuns pentru că m-aș încurca în definiția „gloriei” și a „triumfului” și m-aș bloca în fața clișeelor de plastic, pompoase și expirate. Despre asemenea șabloane, la întrebarea care urmează.
Dacă tot acceptăm că este rău (chiar necesar să fie), de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? „Război sfânt” (ce oribil oximoron!), „eroism pe câmpul de luptă”, „căzut la datorie”, „erou care și-a dat viața pentru țară”, „căzut pe teatrul de operațiuni”, „răpus în ostilități”, „jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. Și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo? Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?
Și-aș mai avea o ultimă curiozitate absolut retorică: cum se scrie, de fapt, istoria? Ce vor afla strănepoții noștri despre anii trăiți de noi? Ce vor învăța ei din și despre Revoluția română și despre războiul din Irak, de exemplu? Din păcate pentru mine, habar nu am. Ce mi-aș dori însă este ca, dacă istoria se va scrie tot în termeni de eroism, glorie și măreție, locurile centrale ale lui Alexandru cel Mare și Napoleon să fie cedate lui Enstein și Mozart, iar cel al lui Mihai Viteazul, lui Brâncuși. Iar imensa statuie a lui Kalașnikov să fie topită și din ea fabricate milioane de portrete dedicate eroilor dumneavoastră, eroi necunoscuți și fără baionetă. În ceea ce mă privește, eroul necunoscut întruchipat de mica mea statuetă, erou cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie.
