de Marian Nazat – http://mariannazat.ro/

Era o toamnă mierie atunci, în 1983, primul meu an de studenție. Monumentalul palat al facultății, finalizat în 1936, îmi părea sanctuarul însuși, locul divin pe care destinul mi-l rezervase într-un exces de generozitate. Mă uitam cu sfiiciune la chipurile severe ale celor cinci corifei ai Dreptului înveșniciți în marmoră la intrarea principală. Licurg, Solon, Cicerone, Paninian și Justinian, ei urmau să-mi călăuzească zborul universitar. Doamne, ce companie! Numai că nu-i deloc simplu să-ți deschizi aripile și să plutești deasupra orizontului. E nevoie de curaj, înainte de orice, iar, apoi, de un instructor priceput. La toate astea mă gândeam în săptămânile dintâi, fiindcă viața abia mi se oferise spre  legumire în vara admiterii, iar eu nu știam de unde s-o apuc. Nu-i simplu deloc să exersezi măsura la pubertate…

Curând, aveam să-l cunosc pe Alexandru Athanasiu, tânărul asistent al doamnei Daniela Păunescu, titulara catedrei de Drept agrar și funciar. Colegele de amfiteatru se îmbujorau brusc și clipeau altcumva din gene când îl zăreau, iar noi îl priveam cu admirație, însă și cu oleacă de invidie. Nu de alta, dar la practica agricolă ce tocmai se isprăvise purtase o salopetă de blugi cum numai în filmele americane văzuserăm. Venea parcă din altă lume, mi-l închipuiam crescut cu bonă și buchisind franceza și bunele maniere. Aerul aristocratic îl însoțea indiferent ce ar fi făcut, de la gesturile mărunte și până la cele importante. Distincția ca blazon al educației! Nici nu e nevoie de vreun titlu nobiliar, își ajunge sieși rafinamentul atitudinii. Vorbea mereu cu o intensitate bine temperată, cu o căldură în stare să ne aprindă și pe noi, bobocii. Seminarele sale erau veritabile acte de cultură generală, cu incursiuni impresionante dincolo de pagina strâmtă și posacă a manualului. Anecdote cu tâlc universal, citate din clasici, interpretări ale unor texte celebre, istorice sau literare, scurte biografii ale marilor juriști români și străini, totul se succeda sclipitor în excursurile dascălului  de modă renascentistă. Ne purta de la Antichitate la actualitate cu un firesc  dezarmant,  în cea mai captivantă călătorie spirituală. Fără să ne dăm seama, ne arăta calea de urmat și ne aducea pe nesimțite în preajma rostului la care tânjeam cu lăcomia vârstei iluziilor. Uneori, în pauzele dintre cursuri, tăifăsuiam neacademic  despre întâmplările fotbalistice dâmbovițene ori planetare, vechi și recente, prilej să remarc încântat că „proful” este o adevărată enciclopedie. Câteodată ne mai și contram, polemici cordiale, desigur, din pricina echipelor ai căror chibiți eram –  Domnia sa  ținea cu Steaua, eu, cu Dinamo. Odată l-am provocat la o miuță, dimpreună cu ceilalți dascăli, pe legendarul  teren de… baschet și cum  se apropia sesiunea, rezultatul e lesne de anticipat! Altminteri, riscam calificările și recalificările de toamnă…

La ultima practică agricolă, la Ulmeni, discuțiile sub cerul liber au constituit festinuri greu de uitat. Am admirat dintotdeauna, recunosc, oamenii cu pasiuni colaterale profesiei, oamenii compleți și complecși; oamenii-instituție, din punctul meu de vedere, deoarece ei au împins  omenirea spre progres. Platon, Rilke, Chateaubriand, Goethe, Poe, Kant, Eminescu,  Călinescu, da Vinci, Cervantes, Montesquieu… Dumnezeule, când o fi avut timp să-i citească pe toți cu atâta profunzime? Cum să-ți ascunzi uluirea și fascinația deopotrivă? Nu se înșela defel susținând frenetic că „profesorul trebuie să fie artizanul entuziasmului elevilor și convertorul impulsurilor afective în idei și idealuri.”[1] Adesea, ne atenționa, ca viitori magistrați, că „dreptatea nu este în lege, ci în actul de aplicare a ei”[2]. Alteori, se întreba întru luarea noastră aminte: „Să piară lumea, dar să se facă justiție; dar pentru cine, dacă oamenii au dispărut?”[3] Deși trecusem în anul IV și pricepeam orișicât nuanțele, nu mă lămurisem pe de-a-ntregul, voiam „adevărul integral”!… Seminarul  de pe urmă de Dreptul muncii  a însemnat  despărțirea de monitorul didactic Alexandru Athanasiu, omul de la care am învățat și că  „modestia este supremul orgoliu”[4], iar cunoașterea, „o suferință, nu o  boală.”[5]

În 1987, îmi luam rămas bun de la anii aceia de poveste, povățuit preventiv  că „binele, adevărul și frumosul sunt anticorpii prostiei, lenei și plictiselii.”[6] Ehe, și cât îmi va folosi aforismul acesta în perioada  stagiului la procuratură și nu doar… Noroc că în  1989 s-a petrecut ce s-a petrecut și am reușit  să mă mut la București, acolo unde dascălul  meu îmbrăcase și haina de politician. L-am urmărit de la distanță, cu încrederea că un intelectual cu asemenea deschidere va fi un câștig pentru firava și haotica democrație postdecembristă. Nu aflasem că „iluzia este kitsch-ul idealului”[7], că politica este o afacere de gașcă și că, vorba actorului Horațiu Mălăele, „cine face economie de prostie este înlocuit”[8] imediat în branșă. Alexandru Athanasiu, nevindecat încă de idealism, s-a încăpățânat să rămână, a devenit parlamentar și  ministru, șef de partid și chiar premier interimar în decembrie 1999. Ușor-ușor, dezamăgit și lovit mișelește, se va retrage treptat din viața cetății, nu înainte de a mai preda niscaiva lecții de educație civică pe un post de televiziune, în vacarmul vrajbei dezlănțuite și al  ascensiunii ignoranței colective. Aici, în mahalaua de la gurile Dunării, martor la batjocorirea  sinistră a dascălului  meu de odinioară, mă voi convinge iarăși că pentru a  „identifica un om de cultură dintr-o  mulțime, nu-l arăți cu degetul, îl scuipi.”[9]

Astfel l-am regăsit în toiul „vănătorii de vrăjitoare”, parcă mai încărunțit și mai ridat, dar la fel de flamboiant și de copleșitor, de seducător în ideile argumentate ca nimeni altcineva. În definitiv, cine îi poate lua anvergura intelectuală, erudiția eclatantă, statutul și vocația de dascăl renascentist într-o vreme a imposturii grohăitoare ? Și da, „destinul este adăpostul lașului și opera curajosului !”[10]

Să ne trăiți  în mulți și spornici ani, domnule profesor Alexandru Athanasiu! Ce șansă pe mine să vă fiu student cândva…

P.S. Recent, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de viață, colegii de catedră de la Facultatea de Drept din București, Centrul de Drept Social Comparat, i-au dedicat profesorului Alexandru Athanasiu o carte – Hic et Nunc -, apărută la începutul lunii august la Editura C.H. Beck, ocazie cu care am  scris o laudatio  meritată și sinceră. La scurt timp după citirea textului de mai sus,  dascălul meu de odinioară mi-a trimis un mesaj emoționant: „Domnule avocat Nazat, dragă Marian, nu există satisfacție mai mare pentru un profesor decât aceea ca vorba și spiritul său  să încolțească vrednic în sufletul ucenicului, care l-a depășit apoi atât în calitățile spiritului, cât și în priceperea negocierii realității, conformând-o propriilor idealuri. Aceasta este averea cea mai de preț a dascălilor adevărați. Îți mulțumesc că mi-ai confirmat strălucit pilda. Cu prețuire necondiționată și afecțiune  ab imo pectore de la un buchisitor  al limbii franceze.”

––––––––––––––––––-

[1] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Horațiu Mălăele (QMagazine)

[9] Ibidem

[10] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii

Marian Nazat
Marian Nazat

Opiniile publicate pe acest blog aparțin exclusiv autorilor și nu reflectă în mod necesar opinia SCA Țuca Zbârcea & Asociații sau a altor entități. Responsabilitatea pentru informațiile și punctele de vedere exprimate revine în întregime autorilor.