Legea fără nume

de Florentin Țuca | 11 ianuarie, 2026 | Colecția de texte

Motto: Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă. (Mircea Eliade)

Țin să vă mărturisesc că Domnul Profesor Francisk Deak a avut un mare rol în formarea mea ca jurist. Prima lui învățătură, mi-amintesc exact, a fost raportarea pe verticală la instanța legiuitoare și la  construcția ideii de legitimitate. Îl văd și-acuma cum, pe soclul catedrei-carieră, își ridica brațele înspre eternitate și se consterna cum de Legiuitorul, cu majusculă, în „luminile și înțelepciunea lui”, a putut să legifereze o normă care, citez din memorie, nu-i decât „ceva dă groază”. Iar eu, la acea vreme, din banca a patra de la geam, mă uitam la marele și înțeleptul meu profesor cum se uita el la marele și înțeleptul lui Legiuitor și se arăta decepționat. Sper ca ai mei colegi să confirme amintirile mele, ca să nu creadă lumea că scriu texte de ficțiune despre un mare profesor care, când trăia, încă mai credea – și ne îndemna și pe noi să credem – în „luminile și înțelepciunea Legiuitorului”.

Scuze pentru introducerea sentimentală! De Profesorul Deak îmi amintesc constant când, astăzi și adesea, cu dor de lumină și înțelepciune, mă izbesc, frontal, într-un zid de beznă și neghiobie.

Asta precum în ultima vreme, când am constatat tot mai numeroase și justificate îngrijorări, exprimate în spațiul public, relative la stupefiante restrângeri legislative ale dreptului la liberă expresie. Pe tema asta am tot scris, la rândul meu (vezi aici, aici, aici). N-aș mai fi intervenit dacă n-aș fi remarcat, printre acele temeri, una care mi se pare de-a dreptul nocivă (în inocența și onestitatea ei) și care este centrată pe riscul ca o celebră lege-fărădelege, fără nume, fără număr și fără sens, să-l facă „ilegal” pe Eminescu. Mă explic imediat.

Până atunci, însă, sunt de acord că celebra lege-fărădelege, fără nume, fără număr și fără sens este prost scrisă, ne-riguroasă, incoerentă și susceptibilă de interpretări abuzive. Cum ar fi zis Profesorul Deak, e ceva „dă groază”. În plus, după mine, ea este (și) vădit neconstituțională, dar, deh!, deformare profesională, sunt nevoit să iau de bune deciziile definitive și obligatorii ale Curții fără nume. Am mai scris despre asta și nu m-aș repeta.

Ce mă preocupă în context – și-acuma revin la jalba din proțap – este riscul special semnalat de tot felul de oameni pe care îi creditez cu maximă bună-credință: posibilitatea ca, în baza celebrei fărădelegi, personalități-simbol ale culturii naționale și operele lor să fie, pe calea cenzurii și auto-cenzurii, degradate ca referințe-tabu, toxice, incorecte politic și, prin urmare, de evitat, de uitat sau chiar de repudiat, după caz (sub amenințarea unor eventuale sancțiuni penale, în situație de nesupunere). Și, ca să fiu mai exact, fără să contest riscul în sine, cât se poate de real, ceea ce mă neliniștește cu adevărat este riscul din spatele riscului: adunarea de rele premoniții ori déja-vu-uri, presentimente ori convingeri, avertismente ori semne de exclamare, temeri ori energii care pot să facă, într-o bună zi, ca drobul de sare de pe dulap să ne cadă chiar în cap. În alți termeni, pe românește, mi-e frică de cobeală și de pregătirea terenului pentru o jurisprudență născută înainte de-a fi concepută, care să se întemeieze nu pe litera și spiritul unei (fărăde)legi, ci pe gura lumii slobodă, pe un tremolo comunitar manipulat perfid, pe o opinie publică deja fezandată despre cum ar trebui să fie receptată respectiva (fărăde)lege.

Și, ca român-moldovean care lăcrimează adesea când îl citește pe Eminescu, simt datoria să combat răspicat, după puteri și suflu, o asemenea tendință și să susțin că nici litera și nici spiritul legii fără nume nu interzic, în ciuda tuturor ambiguităților rău-intenționate și a interpretărilor rău-voitoare sau alarmiste (vezi aici, aici), evocarea marilor oameni și opere ale culturii naționale. Altfel spus, dragă întunecat și laș legiuitor, contrar așteptărilor dumneavoastră, cobeala asta nu ar trebui și, sper, nici n-o să funcționeze. Vă trădează și litera (1), și spiritul (2) propriei reglementări.

1. Litera fărădelegii în discuție nu poate fi utilizată, ca bază a unei interpretări gramaticale pentru susținerea unor asemenea eventuale interdicții.

Întâi de toate, ea nu face nicio referire expresă la asemenea prohibiții, iar sintagme precum „promovarea cultului unor persoane vinovate” sau „distribuirea de materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, adică „imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cărți, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe” nu echivalează și nici nu ar trebui să echivaleze cu vreun veto nici împotriva operei lui Vulcănescu sau Cioran, și nici a lui Ispirescu sau Topârceanu. (Nu mă obosesc să citez numărul exact al articolului, că nici nu merită, scuzați, vă rog!, dragă domnule legiuitor, lipsa de precizie.) Asta pentru că, în materie penală, principiul fundamental al legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pilonul central al dreptului penal modern, cere ca interdicțiile să fie exprese, și nu implicite ori sugerate; în alți termeni, pentru a califica drept infracțiune distribuirea unor opere artistice, incriminarea ar trebui să fie una explicită și clară, ceva de genul, „începând cu prima zi lucrătoare a lunii de după publicarea acestei legi, orice distribuire în public a romanelor lui cutare și a poeziilor lui cutare va fi calificată ca infracțiune”.

Apoi, evocarea unor nume deja intrate în patrimoniul cultural al unei națiuni (inclusiv, scuzați-mă, vă rog, a -aparent – minorei culturi române) nu reprezintă „promovarea cultului” lor pentru simplul motiv că acțiunea de „promovare” s-a finalizat deja, iar cultul este deja cimentat în istorie, fapt consumat, les jeux sont faits, alea jacta est. În termeni, juridici, „promovarea cultului” este deja parte dintr-un cult, facta praeterita.

Pe urmă, operele din patrimoniul cultural național nu pot fi șterse sau interzise pe argumentele corectitudinii politice ale post-modernității și ale revoluției „cancel culture” decât sub impulsuri suicidale, iar românii nu vor, cred, să moară. Cum Shakespeare nu ar trebui interzis că n-a conceput-o pe Julieta negresă, nici Eliade nu poate fi, retroactiv, arestat preventiv, pentru viziunea lui despre țigănci. În plus, ele, operele, nu pot fi niciodată calificate ca „materiale” și, cu atât mai puțin „materiale de propagandă” (indiferent de natura acesteia), tocmai pentru că de aceea sunt considerate „opere artistice”. Ele sunt leacuri pentru suflet, și nu provocări la zâzanie. Dacă vrem ca, musai, să le numim „materiale”, atunci ar trebui să le calificăm ca materiale „de construcție”, construcția istoriei și identității unui neam.

Mai departe, cu privire la „mesaje text” (sic!) ori „articole și alte documente” scrise de cărturarii vremii și care au potențial propagandistic în viziunea întunecatului și lașului de-fărădelegi-făcător, ele poartă (ca și operele însele, de altfel) greutatea unei datări istorice și nu pot fi desprinse din context și reactualizate ca imprescriptibile, „periculoase” sau „nocive” sub apăsarea unor imperative de răstălmăcire ale prezentului. Din nou, principiul neretroactivității legii ar trebui să lucreze, bielă-manivelă, cu imperativul neretroactivității istoriei însăși, pentru că, nu-i așa?, morții cu morții, viii, cu viii.

2. Cât despre spirit, aicea avem de lucru, într-adevăr. Asta pentru că judecătorul care ar fi chemat să dea verdicte pe subiectul fărădelegii în discuție va trebui să cântărească între două impulsuri de citit printre (ori sub) literele textului.

Și va descoperi că primul impuls, cel care a motivat pe instigatori, pe complici și pe co-autorii fărădelegii, este un șuierat-scheunat, serpentin-malefic, viperă-n măr, unul care se vrea „inspirațional”, „motivațional” și „democratic” și care susține că stă chiar în „spiritul” (fărăde)legii interzicerea acelei părți a culturii naționale care este (pretins) profund xenofobă sau etcetera. Un asemenea „spirit” nu ar trebui acceptat ca însuflețitor de dreaptă lege decât de un judecător-jude-gâde, absolvent de simțire românească la fără-frecvență.

Al doilea, însă, este un real suflu al legii, al adevăratei legi-care-ar-fi-trebuit-să-fie, un duhovnicesc duh care vine din chiar limba română în care sunt scrise acele norme de strâmb-drept. Iar judecătorul chemat să dea verdicte pe subiectul (fărăde)legii în discuție o să remarce, cu siguranță, că limba în care ea este scrisă este limba lui maternă, patria lui Nichita Stănescu, patria a milioane de oameni fără de altă și reală patrie. Este limba pe care a scris-o Eminescu și pe care tocmai el a făcut-o miraculoasă (vorba aceluiași nemuritor Nichita) și în a cărei trăire, întru trăirea ființei ei, a gândit Noica. Și Nae Ionescu, și Blaga, și Goga, și Barbu, și Crainic, și Creangă, și Gyr, și Steinhardt, și Labiș, și alții, și alții, și alții.

Iar acest duh, real spirit al legii-care-trebuie-să-fie, vine nu din ce-a vrut să zică legiuitorul, în bezna și neghiobia lui, ci din ce-ar fi trebuit să zică, cu (și în) lumină și înțelepciune: că nicio lege de pe lumea asta nu-ți poate lua ție, ca om, nici rădăcinile, și nici „văzduhul munților sau melancolia mării”. Ar fi lumina și înțelepciunea cu care noi, creștini-români, ar trebui să răspundem tuturor încercărilor post-modernității de-a crea haos, de-a întoarce, satanic, sensurile pe dos și de-a spune că pacea e război, iar libertatea este sclavie. Nu-nu-nu, nu-i așa!, noi avem datoria de a ne opune și de a spune că pacea-i pace, crucea-i cruce, iar legea nu-i fărădelege.

Asta pentru a evita „rușinea de-a geme sub jugul cârciocarilor, a oamenilor a căror breaslă, meșteșug, meserie este ca să prefacă negrul în alb și albul în negru, de-a arăta că ce-i strâmb e drept și ce-i drept, strâmb”. Pentru că, exact așa!, „Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignare cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.”

Da, el, Eminescu.

Justițap ispășitor

de Florentin Țuca | 15 decembrie, 2025 | Colecția de texte

O bună prietenă, judecător de-o viață, mi-a mărturisit recent că a fost rugată de propriul copil să nu-și mai devoaleze în public statutul profesional. Eu știu, mami, că tu ești minunată, și bună, și corectă, dar aș prefera ca prietenii din anturajul meu să nu afle că porți roba, ca semn al robiei față de un sistem corupt și putred, în integralitatea lui. Chiar dacă rugămintea rușinată a copilului nu așa a sunat, cuvânt cu cuvânt, sensul ei cam ăsta era: profesia de magistrat poartă cu sine -în veacul vecilor, amin!- stigmatele fărădelegii, lăcomiei, lașității, imposturii și nesimțirii.

De amărăciunea încercată de mama-judecător mi-am amintit cu ocazia unui dialog purtat, nu demult, în cadrul emisiunii Pe drept cuvânt, cu doamna Dana Gîrbovan, președintele Curții de Apel Cluj, o conversație care a stârnit numeroase controverse și comentarii (1). În plus, ea ar merita evocată și în contextul în care sistemul de justiție autohton ocupă, din nou, prima pagină a istoriei contemporane, (pro)scrisă de autorii unui documentar care a stârnit multă vâlvătaie-pălălaie (2).

(1) Dialogul cu distinsa doamnă Gîrbovan (derulat înainte de apariția în mass-media a documentarului menționat) merită urmărit nu doar pentru limpezimea și acuratețea mesajului transmis de oaspete, în calitate de judecător, președinte de instanță și conducător al unei asociații profesionale; el este foarte interesant, printre altele, și pentru felul în care a fost recepționat și pentru reacțiile stârnite printre telespectatori. Tocmai la aceste reacții m-aș referi în cele ce urmează (fără să emit pretenția vreunui inventar exhaustiv), mai ales pentru că majoritatea lor m-a surprins nu doar prin vehemența tonului acuzator la adresa justiției ca sistem și a magistraților ca „profitori”, „nesimțiți” și „ipocriți”, ci prin două note comune particulare.

Întâi, pentru o subtilă deplasare de accent. Dacă veți urmări respectivul dialog, veți putea constata că, dincolo de teme tratate în subsidiar, precum cuantumul drepturilor patrimoniale ale magistraților, greutatea acestor sume în ansamblul bugetului de stat (și compararea lor cu diverse costuri inutile și exorbitante), condițiile de lucru, statutul profesional și viitorul acestei profesii, principala provocare adresată doamnei judecător Gîrbovan a fost de a-și explica teza că recentele atacuri la adresa justiției sunt premeditate și au ca scop subordonarea acesteia la remorca executivului sau a altor structuri; în alți termeni, o periculoasă destabilizare a echilibrului constituțional al puterilor în stat. Interesant este că o asemenea aserțiune nu era inedită, ea fiind susținută și de alte voci credibile din lumea juridică românească, evocate în context (cum ar fi profesorul Adrian Severin sau domnul judecător Claudiu Drăgușin, într-un recent interviu în studioul aceleiași emisiuni, Pe drept cuvânt).  Este, cred, un subiect de maximă importanță pentru întreaga arhitectură a sistemului judiciar pentru că, înainte de orice, vizează însuși principiul independenței autorității judecătorești, care ar trebui să rămână sacru indiferent dacă ne sunt sau nu pe plac judecătorii, programul de lucru, revendicările, idiosincraziile sau pensiile lor. Or, din păcate, majoritatea reacțiilor la care am făcut referire au coborât de la etajul de sus al înaltelor principii în zona acuzațiilor de mai joasă frecvență: pensii „nesimțite”, justiție „coruptă”, judecători „tupeiști”, tergiversări în soluționarea dosarelor, complicitatea Justiției cu autorii „loviturii de stat”.

Bună ocazie să intrăm, doar un pas, pe fondul acestor acuzații și să constatăm, în al doilea rând, că justiția pare pusă la zid ca unic țap ispășitor pentru toate nenorocirile și relele societății românești, acuzație care, deși nu este lipsită de anumite temeiuri, mi se pare vădit exagerată. Am spus-o și-o repet: da!, cred că există (și) magistrați incompetenți, corupți, aroganți, leneși și lași, după caz, și, da!, sistemul judiciar însuși suferă de numeroase hibe, păcate și incoerențe. Cu toate acestea, a arunca cu pietre doar în direcția acestui sistem și a magistraților este nu doar nedrept, ci, mai grav, în actualul context foarte inflamat, înseamnă o complicitate periculoasă cu eforturile vizibile de subminare a autorității judecătorești și o plecare după fenta manipulatorie a driblerilor din umbră.

Separat de acest of de principiu, ceea ce mă amărăște este vehemența rechizitoriilor descoperite printre comentarii și, mai ales, maniera de selectare a vinovățiilor. În temeiul lor, judecătorii sunt nu doar „beneficiari de pensii nesimțite”, „preocupați doar de propriul portofel”, „paraziți”, „detestabili”, „nerușinați”, „impostori”, „protestatari doar în caz de revendicări salariale” etc. ci, peste toate, principalii vinovați pentru două imense păcate care au pângărit societatea românească în ultima vreme: întâi, „pasivitatea” cu care ar fi tolerat restricțiile din „pandemie” și, mai recent, acum un an, „complicitatea” la „furtul alegerilor” și al „voturilor democratic exprimate”. Din nou, știu că există anumite temeiuri care susțin aceste din urmă acuzații și nu-mi propun s-o fac pe avocatul sistemului judiciar complice (deși aș putea evoca multe hotărâri judecătorești riguroase și curajoase în sancționarea aberațiilor covidiene, după cum aș putea pleda împotriva semnului egalității dintre o decizie a Curții Constituționale de anulare a alegerilor și „vinovăția” tuturor magistraților români, de-a valma; prefer, însă, să las polemica asta pentru alte ocazii). Până una alta, citind zecile de comentarii tăioase așternute pe marginea dialogului cu pricina, foarte multe dintre ele venite din partea unor telespectatori vizibil instruiți și foarte articulați (medici, profesori și intelectuali, în general), aș avea niște întrebări retorice și despre alte „complicități”, cel puțin la fel de grave, care au îmbolnăvit comunitatea noastră într-o asemenea măsură încât ne este cam jenă, în ultima vreme, să ne privim în oglindă.

Prin urmare, așadar, dacă tot vorbim de „pandemie” și de nenorocirile aferente, stau să mă întreb unde au fost majoritatea medicilor români, cu colegiul lor cu tot, mascați cu trei rânduri de apărători faciale, care promovau „testele PCR” și „vaccinul” ca unice soluții împotriva virusului „my body, my choice”? Erau cumva speriați de vocile dizidente ale „conspiraționiștilor” care se întrebau de ce „știința” devine religie? Sau preferă, cumva, ca astăzi să arunce cu pietre înspre justiție pentru a uita de complicitatea „profesională” din cauza căreia a triumfat, atunci, statul biosecurității? Câte acțiuni de protest au organizat medicii pentru apărarea unor mari principii care țin de etica medicală în acele crunte vremuri? Câte greve sau demonstrații au fost puse la cale de cei mai îndreptățiți profesioniști capabili să se opună tiraniei medicalo-marțiale din perioada covidiană? Tare mă tem că inventarul unor asemenea opoziții bate spre zero și că mai toate protestele lor (cu excepția „conspiraționiștilor”) au vizat majorarea (foarte probabil, îndreptățită) a drepturilor salariale.

Dar profesorii și învățătorii români (breaslă pe care o iubesc și căreia, grație educației, îi aparțin) unde au fost în perioada aceea? Vorbim de vremuri în care bieții copii erau forțați să facă școală cu botnița pe figură, fie între pereți de plexiglas, fie între pereți de plapumă. Cum s-au gândit ei, pedagogii, la viitorul acestor tineri cărora li s-au furat trei ani din viață? Cum s-au răsculat dascălii și cum au protestat ei împotriva unui sistem odios, inuman și anti-educațional? Vă zic eu: organizând greve care aveau ca principal obiectiv (foarte probabil, justificat) majorarea drepturilor salariale. De altfel, ca să fim drepți, nici ceilalți bugetari nu și-au bătut mintea cu revendicări „de idei” și „de principii”, principala preocupare exprimată în acțiunile de protest (întemeiată, probabil) fiind remunerațiile lunare și pensiile.

Dar marii intelectuali români, ocrotitori ideologici ai cetății, ce-au făcut să apere „democrația” și „drepturile omului” în cea mai cruntă dictatură mondială postbelică? Cum au reacționat ei în fața tuturor agresiunilor reprezentate de politicile guvernamentale din trista perioadă a pandemoniei? Cum au pus ei umărul la luminarea maselor aflate în nevoie de cărturari lucizi și ghizi înțelepți? Cum au susținut ei rigorile gândirii critice și virtutea curajului, mai ales în cazul marilor driblinguri manipulatorii? Cum au protestat ei la închiderea bisericilor ori a bibliotecilor pe motiv că sfânta liturghie sau, respectiv, lectura sunt un „serviciu neesențial”? Vă spun eu: încurajând cenzurarea dreptului la liberă expresie și solicitând public pedeapsa cu închisoarea pentru aceia care îndrăznesc să aibă altă opinie decât versiunea „oficială” asupra evenimentelor.

Cât despre „culpa” justiției care a îngăduit „lovitura de stat” și „furtul voturilor” din decembrie 2024, admit că ăsta este un subiect care se află (și) în ograda sistemului judiciar, în ansamblul său. Este, însă, nedrept ca decizia de atunci a Curții Constituționale să fie atribuită întregului corp profesional de judecători, ca vină colectivă. Separat de asta, stau, totuși, să mă întreb cum au protestat împotriva acestei decizii acei comentatori severi și critici, care au aruncat cu piatra și care nu sunt juriști. Și, când zic asta, aș avea în vedere nu adunări publice cu furci și topoare în Piața Victoriei sau a Constituției, ci forme de protest mult mai la îndemână. De exemplu, câți dintre comentatorii furioși care acuză justiția pentru „lovitura de stat” din 6 decembrie 2024 au decis să nu mai frecventeze ori să vizualizeze posturile TV sau platformele mass-media care au aplaudat și încă aplaudă respectiva „lovitură”?

Nu mai insist și, pe tema asta, mă opresc aici, cu o amară simțire: în acești ultimi ani, România a fost bătută crunt, violată și băgată-n spital, iar marii agresori-violatori jubilează. Șansa salvării ei este, cred, nu să arătăm cu degetul spre pensiile unor oameni, ci să admitem, cu necesară smerenie, că purtăm, fiecare, o doză de răspundere, fie și pentru faptul că, adunați ca la bâlci, n-am făcut altceva decât să contemplăm și să ne ducem după fente de propagandă. Bună ocazie să trecem la punctul următor.

(2) Așa-zisa „anchetă”, care s-ar dori „jurnalistică” și care, recent, a pus justiția pe jar, a stârnit mari (de)zbateri și polemici, motiv pentru care nu-mi propun să mai torn, și eu, gaz pe foc. Este un demers care îmi repugnă profund pentru toate manevrele manipulatorii și tentativele de subminare a ceea ce a rămas bun dintr-un sistem imperfect. Dezgustul generat de respectivul documentar mă lasă fără grai și fără chef de mari comentarii. Aș recomanda, pentru analize detaliate, pe alții (vezi aici sau aici). Cu voia dumneavoastră, însă, aș zice doar două vorbe, semne de mirare.

Întâi și-ntâi, mă declar stupefiat cum de mai pot funcționa astăzi formule de propagandă de felul propus de documentarul Recorder. Auzi tu, „Sete de dreptate, nevoie de curaj”… Chiar așa de amnezici să fim și să uităm de abuzurile oribile comise în numele campaniei „DNA să vină să vă ia” și „Corupția ucide”, o campanie decorată de ambasadele care ofereau șampanie la schimb cu sânge pe pereți, pe dreptul de apărare și pe prezumția de nevinovăție?! Dar de războiul mondial al fărădelegilor orchestrate sub lozinca „sigur și eficient, singura cale ca să-ți vizitezi bunicii”, formulă perfectă să justifice miliarde pentru „vaccinuri” și „vaccinuri” pentru minciuni?! Ori de indecenta propagandă „slava Ukraina!”, strigăt galben-albastru pe facebook, care ne-a făcut să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine?! Dar de mizerabila campanie „Iubirea nu se votează”, în temeiul căreia am fost duși de nas și făcuți să credem că, într-un referendum pentru bun-simț, votul ar trebui stigmatizat ca „nedemocratic”?! Ori de nenumăratele apeluri la „toleranță”, „iubire”, „diversitate” și „incluziune” care-și propun să transforme „mândria” în virtute? Sau, în fine, de ofensiva tefelistă „vrem spitale, nu catedrale!”, un fel de „trăiască trupul, ne doare-n cur de suflet”?! Exemplele pot continua, de la războaiele din Irak, Libia și Iugoslavia până hăt spre Revoluție, că tot se apropie comemorarea ei, 21-22, cine-a tras în noi? Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că același criminal. Unul în serie, activ și astăzi.

Al doilea semn de exclamare care-mi motivează prezenta intervenție este tendința pretinsului „act jurnalistic” de asimilare a Justiției cu componenta ei penală și, mai apăsat, de represiune, revanșă și răzbunare criminală. Din perspectiva abordării ăsteia, Justiția nu mai are nicio legătură cu viața noastră pașnică și liberă și cu orânduirea ei întru omenie și cinste și nu mai înseamnă justețe, bună și dreaptă măsură, bună-credință, cumpătare, compasiune și, în nici un caz, bunătate! Nu!, ea este – și trebuie să fie! – răfuială, cafteală, acuzații-sentințe ale unor procurori-dumnezei, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, cătușe-cătușe-și-imagini-cu-cătușe, cadavre și sânge peste tot. O imagine a Justiției patronată de o altă imagine a zeiței: privire crunt-aspră, arătător la tâmpla-nveninată, maxilare scrâșnind, salivă-n colțul gurii, scuipat în vorbe și glugă peste chip.

Dacă la asta va fi readusă, din nou, Justiția, la imaginea-simbol a cătușelor TV și la gluga peste chip, atunci nu-mi rămâne decât să-mi ofer, anticipat, demisia din visul de student la drept.