de Florentin Țuca | 15 februarie, 2026 | Colecția de texte
În ciuda numeroaselor scandaluri legate de abuzuri la adresa copiilor și tinerilor (rețele de trafic de persoane și de organe, pedofilie, pornografie infantilă etc.) și în ciuda ororilor dezvăluite, parțial, de documente din dosarul Epstein, care oripilează lumea întreagă, agresiunile la adresa sănătății fizice și psihice a minorilor continuă conform agendei filantropaților de la cârma planetei.
Conform unei știri descoperite chiar azi, de exemplu, „Rețeaua de angajați queer din Hanovra promovează noi materiale pentru creșe care încurajează autoevaluarea organelor genitale ale copiilor mici. Orașul Hanovra a stârnit indignare la nivel național după ce a distribuit o listă controversată de recomandări de «cărți queer» către cele 41 de creșe municipale. Lista de recomandări a fost întocmită de «rețeaua de angajați queer» a orașului sub îndrumarea comisarului pentru diversitate sexuală și de gen. Potrivit unei purtătoare de cuvânt a urbei, materialele sunt destinate utilizării în creșe, grădinițe și centre de îngrijire extrașcolară. Una dintre cele mai șocante este cartea Körper sind toll (Corpurile sunt grozave), destinată copiilor mici. Deși pretinde că promovează grija față de corp, aceasta prezintă ilustrații pe două pagini ale unor femei cărora li s-au îndepărtat sânii pentru a apărea ca „bărbați trans”. Aceste personaje sunt reprezentate cu cicatrici chirurgicale vizibile, sub sfârcuri. Un alt titlu recomandat, Untenrum: Und wie sagst du? (Jos: Și cum îi spui?), se adresează copiilor de până la trei ani. Cartea oferă instrucțiuni explicite despre cum își pot efectua copiii «autoexaminările» organelor genitale folosind instrumente precum lanterne și oglinzi. Cartea prezintă chiar scene cu copii de grădiniță care se angajează în «jocuri corporale». Textul menționează că adulții nu ar trebui să participe la astfel de «jocuri»”.
Știrea asta (una dintr-o mie, similare), îmi amintește de o alta, semnalată recent de un bun prieten. Conform acesteia, o asociație din România, al cărei scop declarat este protejarea drepturilor minorităților sexuale, ar intenționa să organizeze o „mini-tabără de activism”, „program dedicat tinerilor trans și queer (≈16–19 ani) care locuiesc, au locuit sau provin din afara unui oraș mare (oraș mic / comună / sat).” Potrivit anunțului din care am citat (disponibil și în rețelele anti-sociale), în respectiva „mini-tabără”, „vei participa la training cu activiști, vei lucra la mini-campanii de comunicare și vei pleca cu resurse ca să le poți implementa în comunitatea ta locală” și „e important să ții cont că aceste criterii nu sunt rigide, așa că te încurajăm să te înscrii chiar dacă nu le îndeplinești strict pe fiecare dintre ele.” (În traducere, te poți înscrie chiar dacă nu ai 16 ani împliniți.) Potrivit aceleiași invitații, „cazarea, transportul și masa” sunt în sarcina entității organizatoare a „mini-taberei de activism”.
Auzind de o asemenea inițiativă, am fost cuprins de tristețea unor amintiri personale pe care aș vrea să vi le împărtășesc (1). Pe urmă, m-au invadat, pe rând, o mulțime de nedumeriri (2).
1. Pudoarea mă face, mai mereu, rezervat atunci când este vorba de destăinuiri. În contextul actual, ele îmi par, însă, necesare mai ales pentru justa amplasare în context istoric a propriei poziții juridico-ideologice. Așadar…
Anii de debut ai carierei mele au coincis cu perioada eliberării noastre de comunism și a îmbrățișării, fără absolut nicio rezervă, a „valorilor” și „luminilor” raiului occidental. În multitudinea acestor valori și lumini figurau, la loc de onoare, nu-i așa?, respectul pentru drepturile omului (inclusiv drepturile minorităților, cele sexuale y compris), toleranța, empatia și compasiunea. Ghidat de asemenea sacre repere, convins că „mai bine mort, decât comunist”, am pășit, timid, în rai, atent să nu sparg, din prea mult entuziasm lăuntric, vreun bibelou ideologic din categoria celor evocate.
Țin bine minte că raiul m-a primit cu porțile larg deschise, cu reclame multicolore, cu pepsi, blugi, banane și vacanțe luxoase. Răspunsul meu a fost încărcat de nemăsurat entuziasm și de nelimitată recunoștință pentru că, în sfârșit, trăiam pe vătrai, nu ca la noi, pentru că, vă amintiți?, la noi, ca la nimeni. N-o mai lungesc, c-ar fi multe de evocat. Mă întorc, însă, la oile mele, în special la acelea care începuseră să behăie și, mefiente, deciseseră să iasă din turmă și să se îndoiască de perfecțiunea raiului pe poarta căruia scria Liberté, égalité, fraternité.
Într-una dintre vizitele mele la Berlin, de exemplu, era prin 2013-2014, am avut ocazia să asist la manifestări publice ale unor minorități sexuale, derulate sub umbrela Pride. Până la vremea respectivă, recunosc, nu-mi trecuse prin cap vreo îndoială sau nuanță referitoare la drepturile acestor minorități și la libertatea lor de sub plapumă și nici la noul statut al mândriei ca virtute supremă. Mi-amintesc, însă, că expresia emancipării lor de pe străzile Berlinului a fost, pentru mine, atunci, o primă și dură măciucă în moalele sintagmei „bune moravuri”, iar obscenitățile, blasfemiile și orgiile exhibate în văzul lumii și al copiilor spectatori m-au pus, pentru întâia oară, pe morale și juridice gânduri.
Într-un episod secund, mă revăd cum, entuziast, îmi îndrumam propria fiică să participe la concursuri de dezbateri publice între adolescenți organizate de, cine altcineva?, asociații „altruiste” și „democratice”, din „societatea civilă”. Sedus de nobilul obiectiv al cultivării discursului argumentativ și combativ, am căzut în capcana exercițiului intelectual în sine (pe care l-am elogiat într-un text mai vechi, recunosc cu retroactiv disconfort) și-am observat abia mai târziu efectele toxice și perverse ale întregului demers: în ciuda beneficiilor aduse de antrenamentul în dialog și dezbateri, fondul acestora era, în esență, o fentă manipulatoare și propagandistică, de vreme ce majoritatea tezelor pe care copiii respectivi urmau să le susțină erau conexate ideologiilor woke-progresiste, corecte politic, devenite ulterior tiranice în lumea „civilizată”. Asta ca să nu mai evoc interminabile dezbateri pe teme legate de trans- și homo- sexualitate la care erau invitați copii inocenți, aflați în etapa pubertății sau a pre-adolescenței, dezarmați intelectual și, mai ales, emoțional în fața unor asemenea provocări.
A urmat, apoi, o vizită prin jurisprudența vest-europeană și nord-americană și prin cazuistica legată de drepturile minorităților sexuale și de așa zisele politici de afirmare a genului (inclusiv la copii). Oripilat de descoperiri, am și scris o serie de texte sub titlul „Lăsați copiii în pace!”, în speranța că jurisprudența românească și cultura noastră, în general, vor fi ferite de practici de mutilare a sufletelor și trupurilor tinerilor. Scriam, în debutul acestei trilogii:
În acești ultimi ani de vai și-amar de lume, de necazuri și nevoi, de minciuni, manipulări și mascaradă, de spălări de creiere și delir propagandistic, ne-au batjocorit în toate felurile: ne-au vârât pe gât brașoave despre gravitatea bolii și iminența morții, ne-au virusat televizoarele cu statistici mincinoase și cu izolete, ne-au închis gura cu articole de cârpă și articole de lege, ne-au încuiat în case și ne-au încuiat în minte, ne-au îngrămădit ca pe vite în abatoarele de înfierare-„vaccinare”, ne-au siluit drepturile și libertățile și, pe scurt, ne-au sfidat în fel și chip. Unii dintre noi au protestat cum au putut. Alții s-au resemnat, sperând că bucuroși le-om duce toate, de-o fi boală, de-o fi sănătate. Să dea Domnu’!, ce să zic?… Ceea ce, însă, sigur nu putem duce și nu avem dreptul de a duce sunt nelegiuirile pe care sociopații și psihopații care s-au instalat – ilegitim – la cârma planetei le-au comis și le comit la adresa copiilor noștri. Iar copiii și nepoții noștri și ai altora sunt, în ultima vreme, victimele unor planuri demente și ale unor acțiuni scârbavnice, perverse și chiar criminale care le otrăvesc sănătatea fizică și psihică, puritatea și candoarea, relația cu proprii părinți și cu familia, instruirea și educația, viitorul lor profesional și propria bunăstare și, peste toate, locul lor în lume și relația lor cu realitatea.
Și, într-unul dintre episoadele dedicate temeiurilor ideologice ale acestei ofensive, scriam:
Este un curent ideologic din programa educațională neo-progresistă care a erupt peste Ocean, a pătruns serios și în Europa de Vest și riscă să se extindă ca un nor de cenușă vulcanică în mai toată „lumea civilizată”, purtat de vântul propagandei, al Hollywood-ului și Disneyland-ului, al industriei de divertisment, al mândrelor parade, al rețelelor de pretinsă „socializare” și-al resurselor de autentică și adultă prostie. Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șuvoaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.
Din păcate, le vedem și le simțim venind și aducând cu ele adâncirea crizei identitare exprimată de disforia de gen, înmulțirea alarmantă a intervențiilor medicale de „afirmare a noului gen ales” de minori, atragerea copiilor pe un teritoriu al obscenității și promiscuității, proliferarea orelor de „educație sexuală”, transformate în cursuri de deșănțată și hidoasă propagandă, promovarea tot mai insistentă a pedofiliei ca „orientare sexuală” „respectabilă”, care și-ar merita – chipurile! – locul în spațiul acronimelor de minorități „defavorizate” și, în fine, intoxicarea culturii de masă, a limbajului și a modei. Deși concentrată preponderent în atmosfera – cândva, cumva, mai senină – a lumii occidentale, toată această cenușă vulcanico-ideologică generată de erupția woke a hipersexualizării copilăriei riscă să polueze și plaiurile noastre (…) Nu știu, repet, ce se va întâmpla și cum vor evolua legile și moravurile de pe la noi. Ceea ce simt însă cu acuitate este nevoia unei pauze urmată de o curățenie de primăvară care să dea jos de pe scenă, măcar pentru o lungă vreme, pseudo-dezbaterile despre „sexualitate” și „educație sexuală”, paradele exhibiționiste care proslăvesc păcatul mândriei și-al sodomiei, sloganurile imbecile precum „dragostea nu se votează” și orice expresii anti-estetice care pun lălăiala urlată în locul muzicii, acrobațiile lascive în locul dansului, mâzgăleala vulgară în locul picturii și, în general, excrementele artistului în locul artei. Iar pe scenă să urce, măcar pentru o lungă vreme, fete și băieți care, sub privirile grijulii și emoționate ale părinților și bunicilor, să recite poezii despre bucurie și să citească povești despre zâne.
Scriam aceste rânduri, repet, cu speranța că pe noi nu ne va atinge valul moravurilor progresiste post-post-moderne de cultivare a grotescului, obscenităților și satanismului. Speranța asta mi-a fost șubrezită, atunci, de apelul unei minunate prietene, Natalia, fostă judecătoare și inimoasă coordonatoare a unei veritabile asociații de binefacere, care mi-a zis, dragul meu, nu te îmbăta cu așteptări deșarte, se întâmplă și la noi, iar viitorul sună foarte rău. Aveam, ulterior, să descopăr că prietena mea nu se înșelase: acțiunea de propagandă în numele „fluidității și afirmării de gen”, a „libertății sexuale”, a „mândriei de a fi” altfel decât cum spune biologia începe să producă efecte și la noi.
În fine, închid seria acestor evocări personale cu experiența unei recente întâlniri cu un bun amic, român emigrat în Canada după căderea comunismului. Pe cât de mult și-a dorit să plece din țară în speranța unei vieți mai bune decât cea a socialismului multilateral dezvoltat, pe atât de dificilă a fost adaptarea în „lumea liberă”. Atât de grea încât s-a ținut pe linia de plutire doar grație medicamentelor anti-depresive și planurilor ticluite unsprezece luni pe an de a-și organiza concediul de august în România, la mămăița și în Deltă. Cu ocazia ultimei vizite ne-am întâlnit și l-am regăsit devastat: băiatul lui, adolescent, devenise, subit, fără știrea părinților, adolescentă. Cum așa?, l-am întrebat, ca singură și stupefiată reacție de camaraderească preocupare. Nu știu, mi-a zis amicul meu, dărâmat și neputincios, pur și simplu, din dorința de a fi în linie cu noua modă.
Cam astea-s bornele care-mi marchează evoluția pe subiect și care mi-au întărit convingerea că nu toleranța, diversitatea, echitatea și incluziunea sunt ingredientele principale ale mândrelor mișcări de “afirmare a genului”, ci ceva profund anti-uman și anti-creștin.
2. Pe acest fond, cu premisele astea în minte, mă întorc la “mini-tabăra de activism” și la invitația adresată „tinerilor trans și queer” din “orașe mici, comune și sate” de a fi parte la „mini-campanii de comunicare”. Și, odată întors, mă descopăr frământat de întrebări.
Întâi de toate, ce înseamnă „tineri trans”? Tineri transilvăneni, transformați, transfigurați, transpirați sau transportați? Dar „tineri queer”? Tineri ciudați, pur și simplu? Dacă nu ăsta este sensul, iar el trebuie căutat în zona transsexualității, atunci „tinerii trans” sunt aceia care aspiră (sau cred că aspiră) la o schimbare de sex, sunt cei aflați în proces de tranziție de la „corpul greșit” (în care simt că s-au născut din eroare) către „corpul ideal”, sau persoanele care s-au transformat deja? Apoi, câți tineri din „orașele mici, comunele și satele” României simt, în mod autentic, simptomele unor disforii sexuale și au nevoie de „mini-campanii de comunicare”? Tare mă tem că definiția „tinerilor trans” din mediul nostru rural ar suna cam așa: „copii necăjiți, sărmani și derutați, bucuroși să aibă, pentru trei zile, un adult prin preajmă, casă și masă, și incapabili să-și dea seama că sunt țintele unei campanii de prozelitism promovată de o sectă de îndoctrinare ideologică”.
Apoi, de ce „mini-taberele” dedicate copiilor „trans și queer” sunt de „activism”? „Activism” în numele a ce? În plus, care sunt „resursele” cu care se vor întoarce adolescenții pentru a fi „implementate” în „comunitățile locale”?
În fine, cum explicăm generozitatea cu care organizatorii acoperă toate costurile de deplasare, cazare și hrană ale participanților? Vă amintiți, cumva, de vreo generozitate similară în organizarea unor tabere literare, artistice sau muzicale dedicate copiilor care nu sunt „trans sau queer”?
Peste toate, în ce măsură organizarea acestor „mini-tabere” ar fi compatibilă cu normele constituționale care interzic „manifestările obscene, contrare bunelor-moravuri” (art.30 alin 7)?
Cu această ultimă nedumerire ajung la definiția „bunelor moravuri” ca element în structura de rezistență a legislației civile și penale de la noi (și din alte jurisdicții, de altfel). Ea s-a ridicat pe temelia-beton întărită de tradiție, de cei șapte ani de-acasă, de decență, de bun-simț și de bun-gust. Cât mai este de trainică, astăzi, o asemenea temelie? Ce preț mai are azi tradiția? Câți au mai rămas acasă din cei șapte ani? Ce mai înseamnă decența într-o lume dement-indecentă? Dar bunul-simț și bunul-gust într-o dictatură a relativismului moral?
Vă las pe dumneavoastră să decideți. Poate că unii vor zice că progresul, aduce, printre altele și schimbarea moravurilor. Pot admite. Ce nu pot accepta, însă, este că, prin această metamorfoză, moravurile, cândva „bune”, devin „și mai bune”.
Dacă părerea mea vi se pare ciudată, atunci mă declar queer și mă gândesc să mă înscriu și eu în respectiva mini-tabără, mai ales că procedurile de admitere nu sunt „rigide”. Măcar ca observator, cu șansa de a reveni cu impresii. Nu mai am eu nouăsprezece ani, dar mă simt tânăr. Trans-tânăr, chiar.
