Tainele a două momente

de Florentin Țuca | 13 august, 2025 | Colecția de texte

Despre tristul război împotriva sensurilor, adevărului și realității, purtat astăzi, printre altele, cu armamentul lingvisticii și jurilingvisticii, am scris în repetate rânduri. Această operațiune de pirataj lingvistic anticipată de Orwell se întemeiază, printre altele, pe redefinirea cuvintelor (pe calea dicționarului, a legii sau a tratatelor internaționale, după caz) pentru ca noul lor sens să răspundă unor obiective precum manipularea și controlul minții oamenilor, deturnarea contactului lor cu realitatea semnificată prin manipularea semnificantului și transferul atenției colective, ca într-o demonstrație de iluzionism, către „realitatea” nou-creată. Iar dacă noua „realitate” de creat le cere arhitecților noii lumi să redefinească pedofilia și perversiunea sexuală, pandemia sau vaccinul, democrația ori fascismul, adevărul și post-adevărul (ca să dau doar câteva dintre exemplele analizate, pe larg, cândva), atunci, ei, marii filantropați, n-au nicio ezitare în a se lua la trântă cu Divinitatea, într-o competiție în care ei au certitudinea, conform ideologului-șef Yuval Harari, că vor ieși câștigători.

N-o să reiau analiza acestor exemple și nici n-o să completez inventarul lor cu altele, numeroase, apărute între timp (prima care îmi vine în minte este sintagma „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, dar o lăsăm, evident, pentru o altă ocazie). Pentru scopul prezentei intervenții, m-aș rezuma la recente propuneri de amendare a definițiilor celor două realități ontologice fundamentale, nașterea și moartea.

Aș evoca, întâi, o propunere halucinantă, mai veche, dar descoperită relativ recent, care aparține unor profesori din Australia. Potrivit acestora, de vreme ce avortul este legal (inclusiv în cazul unui făt care „prezintă potențial să ajungă o persoană cu viață decentă”), apariția, după naștere, a unor circumstanțe similare acelora care au motivat întreruperea sarcinii, ar justifica „avortul post-natal” („after-birth abortion”). Este o denumire oximoronică, acceptă cei doi profesori, dar, zic ei, este preferabilă pruncuciderii („infanticide”) pentru a sublinia, atenție!, că „statutul moral al nou-născutului este comparabil cu acela al unui făt” și, deci, „uciderea unui nou-născut ar putea să fie permisă din punct de vedere etic în toate circumstanțele în care este permisă întreruperea sarcinii”, printre aceste circumstanțe figurând, atenție, din nou!, „riscul de a periclita bunăstarea familiei”, „chiar dacă nou-născutul ar avea perspectiva unei vieți acceptabile”!!! Mai departe, din punct de vedere terminologic, autorii sugestiei legislative pretind că „avortul post-natal” este o denumire preferabilă eutanasiei pentru că, atenție, a treia oară!, „interesul aceluia care moare nu este în mod necesar primul criteriu avut în vedere când se recurge la această opțiune, contrar cazului eutanasiei.” În traducere, în cazul eutanasiei, îl omorâm pe om în „interesul” lui, pe când în situația găselniței numite „avort post-natal”, ucidem copilul în interesul nostru și, prin urmare, definiția găselniței trece examenul rigorii. Halal rigoare, halal morală, halal drept! Avansând în elucubrațiile autorilor, constatăm că, atenție din nou!, dacă o „persoană potențială, precum un făt sau un nou născut nu ajunge o persoană actuală, ca tine și ca noi, atunci nu există nicio persoană actuală sau viitoare care să fie lezată, de unde rezultă că nu există niciun prejudiciu”. Și, continuă cei doi autori, „dacă ne-ai întreba pe unul dintre noi dacă am fi fost lezați de decizia părinților de a ne omorî când eram făt sau nou-născut, răspunsul ar fi «nu», pentru că nu poți leza pe cineva care nu există”. Mă opresc pentru că simt că mă sufoc; dacă aveți stomac tare și nervi, vă las pe dumneavoastră să continuați analiza „argumentelor” celor doi autori care susțin că un bebeluș cu cârlionți, ochi luminoși și zâmbet angelic poate fi ucis pentru că încă nu știe cum îl cheamă.

În al doilea rând, recenta inițiativă americană de amendare a definiției morții m-a trezit ca din morți, că prea umblam ca după mort în ultima vreme. Editorialul din New York Times dedicat subiectului militează pentru o binemeritată și vivace extindere a sferei macabrului concept: moartea înseamnă moarte, dar, mutatis mutandis, poate să însemne și viață, pentru că, decât să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Și uite-așa, inspirați de această zicere românească (tradusă în artificială engleză de inteligența artificială), lobbystul legiuitor american și-a zis, în barba lui de înțelept bătrân, că inima, plămânii și ficatul omului pot fi, la o adică, mai importante decât viața lui, așa că ar merita să fie declarat mort chiar dacă trăiește, în funcție de cum evoluează raportul dintre cerere și ofertă pe piața bursieră a organelor vitale. Hai, așadar, să amendăm și definiția morții ca să latre în ea și oamenii care duc o viață de câine. Așa s-a ajuns ca oameni „aproape morți” (ori „destul de morți”) („dead enough”) să fie – în baza unor protocoale medicale de ultimă oră – asimilați cu decedații și să fie supuși unor forțate intervenții chirurgical-criminale de prelevare de organe, întrucât, „într-o lume a transplanturilor medicale”, „destul de mortul” a devenit o „țintă mișcătoare”. Un asemenea demers pare motivat de nevoia de a da acoperire legală unor practici deja des întâlnite în spitale americane, de intervenții chirurgicale de prelevare efectuate asupra unor persoane care dau încă semne vitale. Pe de altă parte, potrivit unui articol apărut pe platforma brownstone.org, în lipsa unui standard universal de constatare a morții, fiecare spital are propriul protocol, unul dintre cele mai cunoscute fiind DCD („donation after circulatory death”), care presupune decuplarea pacientului de la aparatele ajutătoare și, la interval de 2-5 minute de la oprirea bătăilor inimii (termen care a tot fost redus și a ajuns la 75 de secunde), debutul acțiunii de prelevare. (Conform aceluiași articol, normele cele mai ironice ale protocoalelor par să fie acelea care exclud din lista beneficiarilor de transplant persoanele „nevaccinate” contra COVID, dar și din lista bolnavilor donatori, pe aceia care s-au „vaccinat”).

Ca să fiu, totuși, viu până la capăt, recunosc că, în vremuri în care avortul este promovat cu titlu de drept fundamental, sinuciderea asistată se cere privită ca lux, bun de celebrat în chermeze funerare, iar eugenia – ridicată la rang de politici publice, propunerile evocate anterior n-ar trebui să mă avorteze sau să mă mortifice, după caz. Doar că ele mă trimit cu gândul, din nou, la uluitoarele atacuri asupra bunelor sensuri și adevăratelor noime prin intermediul definițiilor legale și, pe această cale, la cultivarea drăcească a inversiunii, inumanului și a extincției. În plus, asemenea abordări transformă medicina într-un business dezgustător și sunt o bătaie de joc la adresa sacralității vieții, iar „momentul în care viața este văzută ca ieftineală va fi în curând urmat de acela în care o să acceptăm că existențele «fără sens» ar trebui curmate” (Matthew Paris). Nu mai insist, pentru că sunt teme despre care am vorbit cu alte ocazii și despre care, poate, o să revin într-un text viitor.

Până atunci însă, aș evoca două experiențe personale memorabile de care mi-am amintit citind propunerile menționate în preambul, ambele întâmplări legate de definițiile începutului și, respectiv, ale sfârșitului vieții. În realitate, în ele, este vorba mai mult decât de „definiții”.

Prima, trăită în anul trei de facultate, la cursul de drept penal condus de profesorul Avram Filipaș, care, între timp, s-a dus dincolo, înspre iertare. Nu-mi mai amintesc dacă subiectul expunerii era avortul sau pruncuciderea din perspectivă normativă, dar țin minte ca azi că eruditul dascăl încerca să ne provoace, maieutic, să definim momentul în care omul prinde viață și când devine, atunci sau ulterior, în jargon juridic, „subiect de drept”. Întrebarea este de maximă actualitate și astăzi, câtă vreme, în jurisdicțiile lumii, persistă intense dezbateri despre legalitatea și moralitatea avortului (întâi, în principiu, și pe urmă, dacă este permis în luna a patra, a cincea sau a noua) ori, așa cum am văzut, chiar propuneri de legalizare a pruncuciderii până la un anumit termen după naștere.

Dau, așadar, timpul înapoi: amfiteatru plin, Profesorul la catedră, în centru, dacă privim cadranul, în dreptul orei 12, eu în lateral, pe la ora 4, colegii, fiecare cu azimuturile și orele lor, toți în căutarea răspunsului la întrebarea când se aprinde viața. Încep să curgă ipotezele. Prima, a definirii anatomice: formarea fătului (în care moment?)?, definirea membrelor (mâini, picioare sau care se formează primele?)?, a inimii (a, da!, cuore, inimă de copil)?, a creierului (a, da!, organul vital al conștiinței de sine)?… A doua, a unei coagulări identitare a împlinirilor de mai sus: prima împunsătură de picior în burta mamei?, prima formă umanoidă de pe ecranul ecografiei?, certitudinea privind sexul?…Și-n fine, a treia, a unui anume moment de dinamic contact cu lumea: ruperea apei?, primul semn al travaliului?, sfârșitul lui?, primul scâncet?, tăierea cordonului ombilical?… Nu mai țin minte detaliile dezbaterilor, nici cine ce a zis și nici măcar concluzia finală. Nu știu să se fi vorbit, în afară de definirea trupului, de momentul nașterii sufletului, dar prezum că ar fi fost prea hazardat, cel puțin din perspectiva dreptului penal. Ce-mi amintesc, însă, este că prelegerea Profesorului și discuțiile de pe marginea ei au însemnat o importantă bornă în devenirea mea ca jurist și m-au ajutat să înțeleg nevoia de rigoare a unei definiții. Iar dacă vorbim de definiția începutului vieții, știu că, pe de o parte, riscul unei dezbateri biologico-ontologico-antropologico-filosofice fără sfârșit este imens și nu mă văd în stare s-o moderez cu pricepere. Pe de altă parte, nici nu vreau să mă eschivez prin absolută tăcere pentru că, deși neînarmat cu o opinie fundamentată „științific”, am intuit încă de atunci – intuiție înfiripată din emoția întregului exercițiu socratic derulat în acel amfiteatru – că niciunul dintre semnele „vitale” evocate mai sus nu întrunea suficienta greutate a reperului de necontestat și că, orice definiție a începutului vieții întemeiată pe oricare dintre aceste semne ar fi lipsită de rigoare: de ce formarea inimii și nu a creierului (sau invers)?, ori de ce sfârșitul sau începutul nașterii (sau invers)?… Și dacă tot vorbim de începuturi, exact atunci am început să pricep, Dumnezeu să te odihnească-n pace, Profesore!, importanța timpului în drept și-a relației actelor și faptelor juridice cu orele, zilele și lunile temporalității. Și tot atunci am început să pricep că un debut este marcat nu de o lună, nici de o zi, nici măcar de un ceas, ci de o secundă ori, mai riguros spus, de un moment. Iar priceperea asta a mea, atâta câtă e, adunată în vreme, mi-a întărit convingerea personală- și acum revin la subiectul nostru – că începutul vieții nu poate fi marcat de procese, unde mai pui că-s complexe în timp (cum ar fi formarea și dezvoltarea fătului sau nașterea) și nici de etape alese aleatoriu din derularea acestor evoluții biologice, neurologice și chimice cu mii de efecte și semnificații imposibil de dibuit, de ierarhizat și de cuantificat cu precizie, ci de un moment, un anume moment care să aibă rost creator și dea sens armonios-unificator urmării, iar acela nu poate fi decât momentul concepției ori, mai creștinește spus, al tainei zămislirii de trup și suflet împreună. Numai o astfel de abordare îmi asigură mie, ca jurist, confortul rigorii și numai așa îmi pot explica minunăția ficțiunii juridice croite încă din dreptul roman, conform căreia copilul conceput se consideră născut când e vorba de drepturile sale (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur). Este un principiu care înseamnă, pentru mine, una dintre cele mai formidabile expresii ale îngemănării dintre morală, logică și drept, trinitate care ar trebui să ne rânduiască, cu temei și armonie, spațiul laic al vieții. (În paranteză fie spus, este un principiu preluat, de altfel, în Codul civil român; și, tot în paranteză, cred că normele relevante din Cod care preiau acest principiu se află în conflict cu legislația care permite avortul pentru că – e o părere personală de jurist supus greșelii, nespecializat în dreptul familiei sau în cel penal – printre drepturile copilului conceput care se cer ocrotite figurează, înainte de orice – inclusiv înainte de drepturile succesorale avute în vedere cu predilecție în jurisprudență -, dreptul la viață. Știu, mi se poate replica, cu textul de lege pe masă, că aceste drepturi ale copilului conceput sunt ocrotite sub condiția suspensivă ca fătul să se nască viu, dar rămân la părerea că existența acestei condiții nu „validează” norma care permite avortul. Ba dimpotrivă, aș spune, pentru că nimeni nu are căderea să intervină pentru abolirea intenționată a acelei condiții suspensive prin întreruperea sarcinii, dar nu-mi propun să divaghez într-o dezbatere tehnică în acest context. Poate altădată, dac-o fi să fie.)

A doua experiență este legată de moartea bunicului dinspre tată.

El, muribund, față suptă, palidă și imobilă, respirație imperceptibilă de zile bune, ochi foarte înlăcrimați, dar nu din necaz, durere sau plâns, ci, probabil, din obișnuință, mâini așezate pe piept, trecute una peste alta ca întru trecere; eu, pe marginea patului, lângă el, cu un ochi înspre suferința lui și cu celălalt înspre pozele nepoților prinse-n cercevelele geamului de la dulapul de bucătărie ce servea ca bun decor de dormitor și dining, deopotrivă, cu plită și cuptior, all inclusive. Între pozele alea, eram și eu, caporal sau sergent, nu mai știu, cu regretabil păr și trese pe umeri, poză făcută într-un studio din Târgu Mureș, cred, că n-aveam unde-n altă parte, decât dac-aș fi dezertat. Dacă nu mă-nșel, fotografia aceea chiar pentru el o făcusem, pentru că bunicul, fost combatant de război, voia musai să mă vadă în haine de militar, de unde și primul popas din prima permisie făcut tocmai în camera asta de care mă legau multe amintiri.

Asta pentru că, în patul în care suferea întins Tata Mihai, stătusem și eu în repetate rânduri. Ba să ascult, fascinat, discuții între adulți, ba să urmăresc, mi-amintesc perfect, programul televizat al Revelionului din ‘81 în care cântau ABBA și Boney M (înainte de activarea restricțiilor de propagandă de două ore de televizor pe zi și interzicerea muzicii „străine”), ba să-l studiez cu stupoare și admirație cum, în nopți geruite de crivăț în care mai poposeam la el ca la han, se ridica pe la patru dimineața, doi metri-cap-în-bec, să-și pregătească misiunea de șef de drumari care urmau să deszăpezească șoseaua troienită.

Nu mai țin minte cât l-am privegheat așa. Ceilalți erau în curte și-n livadă și așteptau, probabil, vestea care, de săptămâni bune, nu se lăsa venită. Se strânseseră cu toții să-l viziteze și, după aceea, să meargă, în acea sâmbătă seară de târziu aprilie, la slujba de Înviere. Tata și cu unchiu’ Vasile, după zile și nopți de gardă, stăteau pe prispă și – îi auzeam vag prin crăpătura geamului – dezbăteau, în contradictoriu și în șoaptă, probleme de-ale lor, că, ambilor, li se făcuse, dintr-o dată, dor de retorică.

Nu mai aveam ce să-i zic, că oricum nu cred că ar fi priceput ceva, de-ar fi auzit măcar. Poate doar să fi fost îmbrăcat ca ofițer și, în pas de defilare, să-i fi atras, cumva, mândra privire. Mă pregăteam, prin urmare, să-l îmbrățișez ori să-l salut militărește și să ies, când, la un moment dat, ca din senin, Tata Mihai a înviat și, subit, în câteva secunde, și-a ridicat ambele brațe, învinețite și subțiri și, îndreptat din pernă pe jumătate, cu fața cuprinsă de spaimă ca-n Țipătul lui Munch, a început să se cațăre pe o frânghie, doar de el văzută, ce-i cobora din tavan ori din cer, Dumnezeu știe. Iar el, în neputința lui, o apuca, când cu stânga, când cu dreapta, și se tot aburca și se tot urca, doar din mușchii vlăguiți ai brațelor, stânga pe frânghie, apoi dreapta mai sus, și iar stânga și iar dreapta, ochi lăcrimați și față stinsă, privire spre nicăieri, cățărare continuă și exasperată, naufragiat ce se visează în noapte salvat de elicopter, într-un ultim coșmar lumesc.

Am revăzut momentul ăsta, în filmografia mea afectivă, de o mie de ori. Și-l văd și-acuma, întrerupt, ca de fiecare dată, de tanti Lucica, vecina de geografie, de gastronomie și de suflet, care, intrată brusc în bucătăria-dining-dormitor, m-a rugat să-l las să moară, că nu poate, și n-o să poată, niciodată, cu mine de față. Nu înțelegeam atunci cum vine treaba, dar m-am conformat și am ieșit, contrariat, pe prispă.

După zece minute, pe prispă a ieșit și tanti Lucica, împreună cu vestea că Moș Mihai a murit. Și cu secretul, zis doar mie, că bine am făcut c-am plecat, că doar astfel l-am lăsat să-și dea sufletul. După zece minute de cățărare pe frânghia coborâtă din cer, într-un anumit moment, acel moment, momentul de tainică trecere întru adormire, bunicul meu și-a dat sufletul.

Era cumva limpede pentru toți cei din curte și din livadă, care veniseră după vestea ce nu se da venită, că Tata Mihai plecase demult din lumea lor, că nu mai era „frecventabil” și că, măsurat de șublerul protocoalelor din spitalele paliative din lumea citadin-civilizată, decedase de săptămâni bune. Eu, însă, am fost martor la momentul în care bunicul meu s-a salvat grație unei ascensiuni pe-o frânghie coborâtă din cer. Iar momentul acela, acel moment de la care au început să curgă termene, o să-l las amintire-moștenire nepoților mei, dacă o să fiu, cândva, bunic.

Un moment pe care îl las moștenire lor ca drept de conexiune cu străbunii, drept recunoscut de morală, de logică și de lege exact din momentul zămislirii.

Alcoolismul legislativ ca leac împotriva fobiilor și scepticismului

de Florentin Țuca | 24 iulie, 2025 | Colecția de texte

Mi s-a uscat gura de-atâtea proteste împotriva botnițelor de tot felul, cârpe de cârpe, ori cârpe de legi (vezi aici, aici, aici). Din fericire, pentru moment, cârpele de cârpe și-au murit traiul, și-au covidit mălaiul; cârpele de legi însă, ciuperci după ploaie, se tot fac căluș în gura lumii slobodă.

Așa se face că libertatea de expresie (oooo!, libertate te iubim, ori învingem, ori murim!) se dă de ceasul pușcăriei. Frumos fardată-n constituții și-n tratate, se vede tot mai hâdă, mai ridată și mai încercănată în oglinda legilor moderne, alea numa’ bune de aliniat corectitudinea politică cu verticalitatea istorică (1). Și taman așa se face că libertatea de expresie (oooo!, vom muri și vom fi liberi!) trage să moară, cu speranța că, măcar pe patul de moarte, va mai avea parte de un pahar cu apă, ăla numa’ bun să combată deshidratarea lingvistică generată de etichete, lozinci, limbă de lemn și cârpe de cuvinte (2).

1. Legea anti-fascistă, visător-puristă

Cea mai recentă agresiune legislativă împotriva dreptului fundamental la liberă expresie a fost tălmăcită și răstălmăcită în fel și chip. Am în vedere, evident, proiectul numit Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului. Nu intenționez să recurg la un pedant inventar al amendamentelor și interdicțiilor suplimentare introduse prin această nouă lege; găsesc că-s extrem de periculoase, pentru că transformă logica și morala dreptului într-o șaormă cu de toate.

Asta pentru că m-am mai pronunțat pe subiect și, în plus, am semnalat riscurile asociate încorsetării faptelor istorice în norme de drept, în ciuda indiscutabilelor păcate și nenorociri asociate fascismului, rasismului sau antisemitismului. Într-un mai vechi text, intitulat chiar „Istoria ca literă de lege”, scriam:

„Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmaşii lor şi cu toată recunoştinţa pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că adevărul istoric despre acele fapte (chiar şi atunci când e determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. În clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în «Despre libertate», John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este «în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută» (fully, frequently, and fearlessly discussed), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu (it will become a dead dogma, not a living truth). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.”

Îmi păstrez părerea și nu mai insist.

Separat, însă, de aceste obiecțiuni de principiu, în acord cu aceia care au invocat neconstituționalitatea acestei noi legi (inclusiv Președintele României), cred că acest act normativ este în contradicție cu Legea fundamentală, fiind un exemplu de neriguroasă și incoerentă tehnică legislativă și, peste toate, un puturos borhot semantic. Când zic asta, am în vedere lipsa de claritate a regulilor (ce înseamnă, de exemplu, „promovarea cultului unor persoane”?), caracterul extrem de vag al termenilor și prescripțiilor normative (ce semnifică, printre altele, „distribuirea de materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”?), ori extinderea absolut inadmisibilă a excepțiilor constituționale care permit limitarea liberei expresii. Nu țin să insist asupra subiectului; pentru detalii, evoc texte mai vechi despre caracterul evident limitativ al restricțiilor constituționale ale libertății expresiei sau chiar sesizarea trimisă Curții Constituționale de Președintele României prin care este criticat în mod extensiv proiectul de lege în discuție.

Criticile puse pe masa forului suprem de contencios constituțional au fost, însă, (cumva previzibil, de ce oare?) respinse în bloc, cu unanimitate. Les jeux sont faits! Nu-mi rămâne, prin urmare, decât să iau act de decizia definitivă și general obligatorie prin care aceste norme sunt declarate constituționale și să mă cert, de unul singur, cu televizorul-mesager care mi-a adus știrea. Iar înspre televizorul-mesager care mi-a adus știrea, mă răstesc cu două vociferări.

a. Prima obiecțiune-nedumerire se sfârșește-n sufixul ism: de ce legea asta este așa de deranjată doar de fasc-ism, legionar-ism, ras-ism și antisemit-ism? Există, pe planetă și-n jurisdicția noastră, deopotrivă, foarte multe isme toxice care, din rațiuni de coerență a răului, les fleurs du mal, ar fi trebuit, cumva, dacă ar fi să urmăm (i) logica reglementării, să fie cuprinsă-ntr-ânsa, nu credeți? Ce facem, de exemplu, cu faptul că nazismul s-a declarat inspirat de Spengler și de Wagner? Îi scoatem și pe ei în afara legii și decretăm că operele lor sunt „materiale” de nedistribuit? (Deși în comunicatul Curții Constituționale, emis odată cu respectiva decizie, apar trimiteri la riscurile asociate „doctrinelor naziste”, proiectul de lege analizat nu include și nazismul în clasa ismelor  păcătoase, omisiunea asta fiind o suplimentară sursă de confuzie!). Apoi, până mai ieri, comunismul, de exemplu, era considerat frate geamăn al nazismului, relele siameze și supreme ale secolului trecut, nu-i așa? Mai bine mort decât comunist, ziceau și revoluția, și golanii. De ce comunismul nu mai este azi pe lista neagră (nu c-ar trebui să fie, dar întreb urmând (i) logica sugerată de fosfatul bătrânilor)? Cumva pentru că el se trage din bolșevism, iar despre istoria bolșevismului nu mai este corect politic să vorbim? Dar de feudalism de ce nu pomenim și de ce nu condamnăm legarea oamenilor, cândva, de glie și acum de farmacie, mândrie, prostie și telefonie? S-au prescris cumva crimele feudalismului sau ar trebui să ignorăm că ele-s altă Mărie sub aceeași pălărie? Exempl-ism-ele pot continua, evident, dar nu este cazul să insistăm ori să instigăm. Ca să fiu cinstit, nu mă așteptam la o includere pe lista ismelor maligne a tuturor ideologiilor anterior evocate (complicată caznă de selecție și ierarhizare, zău!); mai degrabă, poate, sancționarea penală a adepților creștinismului, ca supremă formă de prigoană împotriva religiei noastre fondatoare, în numele „toleranței, diversității și incluziunii”; ori a conservatorismului, atât de blamat în ultima vreme, ca specie de obscurantism; ori a patriotismului, echivalent cu blasfemia supremă a sentimentalismelor contemporane; ori a naționalismului, care nu poate fi decât „extremist”; sau, poate, a pășunismului, semănătorismului sau a misticismului, toate, „putinisme”, evident. Hai c-am ajuns la etichete; prefer să mă opresc și să revin la ele în partea a doua.

Să mă întorc, prin urmare, la o(ism)le mele. În realitate, absența de pe listă care mă surprinde cu adevărat (și aici am vrut, de fapt, s-ajung) este o pelagră ideologică mai fascistă decât fascismul și decât toate ismele laolaltă, blamată în ultima vreme de toată lumea bună și intelectuală și care este atentă la sănătatea climatului informațional al cetății. Este ciuma-ciumelor gândirii, holera-holerelor citirii și râia-râielor rostirii: ei bine, da, (n-)ați ghicit!, conspiraționismul! Incredibil, cum de-o fi fost omis acest mizerabil ism de înțeleptul Legiuitor care a croit lista cancerelor ideologice contemporane pe ale căror „materiale” nu avem voie a le „promova”?! Fascismul, legionarismul și rasismul fără conspiraționism sunt ca marea fără apă și ogorul fără sapă. Tocmai conspiraționismul, regele și regina ismelor să fie omis dintre tabuurile liberei expresii contemporane, măi să fie?!… Chiar nu pot să cred, mai ales acum, când Comisia Europeană consideră dezinformarea cel mai mare risc existențial pentru omenire! Păi, dacă nu era conspiraționismul, nenorocitul de el, covidul ar fi fost și astăzi virus, masca ar fi fost și azi remediu, vaccinul ar fi fost un leac perpetuu și sănătatea publică, la adăpost de orice contestații. Ce viață bun-am fi avut… Apoi, în lipsa conspiraționismului, am avea și noi o încălzire climatică serioasă, cu captivante știri de la ora cinci despre incendii catastrofale, furtuni ale morții, secete criminale și grindini cu boabe de gheață cât pepenele, toate cauzate de climate change. Pe urmă, dacă n-ar fi conspiraționismul, am sta și noi liniștiți și relaxați, convinși că Agenda 2030, care ne obligă să mâncăm gândaci și să celebrăm fericirea de-a nu avea nimic, este o imensă făcătură. Mai mult, coborând în istorie, dacă n-ar fi fost conspiraționismul, nenorocitul de el, tubulețele de aluminiu jucate de Colin Powell la tribuna ONU ar fi fost motivul necesar și suficient pentru un baban război mondial pe calea sigură a dreptului internațional; conductele Nord Stream ar fi colapsat de prea multă rugină, iar nu din cauză de mușcături de rechini; Turnul Șapte de la World Trade Center ar fi murit în somn, de bătrânețe, nu zguduit de îndoieli; Nicolae Ceaușescu s-ar fi prăpădit din cauză de furie revoluționară și proces penal, iar nu împușcat de brucanisme și voiculisme; și, în fine, pentru că n-avem timp și spațiu pentru un inventar complet, JFK, fără nebunia conspiraționiștilor, nenorociții de ei, ar fi fost, și el, o biată victimă a unui lup singuratic, lăsați-l dom’ne-n plata Domnului.

Prin urmare, de ce nu a fost condamnat și conspiraționismul, nenorocitul de el, nu mi-e clar. Mister total. Poate că nu-i târziu să fie readus în discuție, ca să fie treaba treabă. Așa, măcar din spiritism, de lege ferenda…

b. Al doilea protest pe care-l răcnesc înspre televizorul mesager se termină-n fobie. Faptul că legea asta măreață sancționează doar xenofobia, fobia de (alte) nații, mă frustrează la maxim. Mi-aduce aminte de mătușa Adela, care se plângea mamei mele în vremea covidului că ea nu poate concepe c-a trăit optzeci și cinci de ani, optzeci și cinci de ani, Margareto!, ca să-mi vină, pe baza noilor reguli, doar opt oameni la înmormântare, până și ăia la distanță unul de altul. Vai de-nmormâtarea mea! Acuma, fix așa și eu, într-o lume atâta de învrăjbită, măcinată de ură și umori, tensionată și derutată, în prag de implozie, doar xenofobia să fie unicul păcat de pus sub umbrela aversiunilor? Am trăit atâta amar de vreme amenințați de spectrul atâtor idiosincrazii și acuma, la final, ne speriem doar de antipatia pentru neamuri? Să mă-nmormânteze dacă pricep…

Și când zic asta mă refer, evident, nu la miile de fobii care circulă prin cabinetele de psihiatrie și prin cursurile de dezvoltare personală, care, evident, sunt relativ greu de incriminat într-un text de lege (deși, în ultima vreme, legea, precum hârtia, suportă orice). Pe urmă, nu am în vedere nici pornirile negativiste foarte în vogă care acaparează paginile revistelor de modă, cum ar fi „fatphobia”, repulsia față de grași și grase. În fine, nu trec în inventar nici fobii ceva mai serioase, în mare trecere și-n mari festivaluri, precum românofobia, care îndreptățește orice poziții sexuale cu România pe post de curvă. O atitudine de scârbă care este nu doar tolerată, ci chiar încurajată ca bun leac terapeutic, mai ales pentru tinerii în formare și-n căutare de repere; prin urmare, ar fi fost de neconceput s-o regăsesc într-o lege autohtonă modernă. Pân-aici, nicio surpriză!

Surpriza vine, din nou, dintr-o inexplicabilă omisiune. Fobiile care lipsesc din reglementarea noii legi și care s-ar fi calificat, cred, pentru incriminare în același capitol cu conspiraționismul, sunt în număr de două, foarte la modă astăzi, de unde și consternarea în fața omisiunii Legiuitorului de a le reglementa sever. Am în vedere, evident, două aversiuni patologice care riscă să dinamiteze întreg eșafodajul drepturilor și libertăților fundamentale: ei bine, (n-)ați ghicit, ele-s homofobia și transfobia! Ar trebui, cred, reconsiderate și, din rațiuni de coerență legislativă, puse pe soclul pe care-l merită.

Întâi de toate, similar, cumva, cu sintagme precum „materiale fasciste”, ele prezintă avantajul ambiguității: ambele se înscriu într-o zonă de poetică incertitudine a termenilor, nu știi exact care-i baiul?, ce te mănâncă și unde trebuie să te scarpini?, homo înseamnă om, cumva?, trans de unde vine?, o transcendere, pe undeva?, homo și trans sunt puse în scenariul ăsta să potențeze fobia?, să te facă vinovat doar la gândul c-ai putea să fii în dezacord?, ori să nu ai, pur și simplu, niciun argument să te opui unui anume curent ori unei anume propagande? Avem, așadar, argumentul iubirea nu se votează.

Apoi, dincolo de acest avantaj al ambiguității și sofismelor la apogeu, homofobia și transfobia sunt și ele susceptibile de o definiție circular-tautologică precum cea a „materialelor fasciste” („materiale de propagandă care promovează doctrine fasciste”): „ideile homofobie sunt teze care promovează homofobia”.

În fine, un ultim avantaj al includerii lor în recentul proiect legislativ ține de uriașul potențial al acestor infracțiuni: spre deosebire de păcatul xenofobiei, a cărui arie de răspândire pare totuși limitată (în ciuda evoluției sale post-moderne), homofobia și transfobia dau impresia unei puteri de expansiune nelimitată și de atracție sub umbrela lor a tuturor opiniilor, argumentelor sau gândurilor, indiferent de natura lor, bune de transformat în păcat capital: etichetele astea două pot fi aplicate pe orice faptă, zicere sau gând care nu-i convine Marelui Frate.

În concluzie, homofobia și transfobia au parcurs un suiș semantic extrem de pervers, similar cu al hate-speech-lui de care vorbeam cândva. Au profitat de o premisă comună, construită cu mult elan propagandistic, cea a iubirii necondiționate, a diversității divinizate și a toleranței nelimitate. Pe baza acestei premise, au avansat un construct semantic de respingere a fobiilor: antifobia salvează armonia! În etapa a treia, avem o veritabilă corupție lingvistică și o confiscare a bazelor conceptuale, homo și trans: în (i)logica acestui demers, homo nu mai este rădăcina etimologică a lui „om” și, apoi, „bărbat”, ci trimite direct la „homosexual”; iar trans își reneagă orice conexiune cu dincolo de, se vrea separat de orice legătură cu transgresiunea, transcendența sau transformarea și se lipește ca o ventuză de termenul sex. În etapa a patra, încărcate de noile semnificații, conceptele homosexual și transsexual revin în lume și se plimbă în piața lingvistică încântate de confortul noii identități. Pe urmă, întrucât sexul a devenit demodat și s-a cerut înlocuit de gen, homosexualul a devenit gay și a făcut un pas în spate, iar transsexualul s-a întronat ca transgender și a devenit stăpânul regatului, regele trans. De unde și transfobia, crimă de lezmajestate, numai bună de-un tratament legislativ special, pentru o cât mai adecvată protecție a drepturilor omului.

2. Etichete vechi și noi

Unul dintre efectele nocive ale legii în discuție este că deschide larg o poartă pentru invazia etichetelor și stigmatelor, cea mai la îndemână formulă de tranșare a oricăror dezbateri sau dileme și cea mai productivă pepinieră lingvistică pentru viitoare nume de infracțiuni: fascist, rasist, negaționist, antisemit, conservator, misogin, conspiraționist, xenofob, anti-vaccinist, covidiot, extremist, homofob, putinist, anti-gender, naționalist și exemplele pot continua. (Pentru o analiză detaliată a subiectului, recomand un recent dialog avut în podcastul Pe drept cuvânt cu profesorul Gheorghe Piperea.)

Dintre toate etichetele și șabloanele care tind să viruseze dezbaterea publică autentică și adevărata gândire critică, mie mi-au atras atenția, în ultima vreme, două sintagme-simbol care par definitorii și pentru climatul gândirii contemporane, în general, și pentru paradigmele promovate de legea anti-fascistă evocată adineaori, în particular. Ambele vin să incrimineze non-conformistul zilelor noastre și să-l pregătească pentru viitoarele anchete penale.

a. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie dilematic. Este o interdicție care a dospit de multă vreme în tigăile propagandei și care s-a copt, relativ recent, în cuptoarele covidului sub strașnica etichetă vaccine hesitancy. Ezitantul acelor vremuri, bombardat de propaganda oficială cu un milion de informații necredibile și contradictorii și constrâns să-și vadă suspendate drepturile fundamentale în mod arbitrar, a îndrăznit să pună la îndoială eficiența și beneficiile așa-zisului vaccin. O asemenea îndrăzneală i-a atras nu doar oprobriul unor concetățeni, ci și amenințările gardienilor cetății, bravii străjeri ai elitei. Așa se face, de exemplu, că un fost ministru al educației, anticipând prevederile legii care a motivat prezentul text, spunea că

„Tot așa cum «opinia» pro nazistă e interzisă pentru că s-a demonstrat că aduce moarte, ar trebui interzisă «opinia» anti-vaccin. Care nu este o «opinie» , ci o instigare la omor”.

În acord cu domnul ministru și, din nou, în anticiparea aceleași legi, un celebru filosof s-a lansat virulent împotriva ezitanților și i-a acuzat că ar fi

„cei care, în pofida unei enorme evidențe, se împotrivesc sistematic și programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”, motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați și, dacă recidivează în negaționism, supuși unor sancțiuni administrative și/sau penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime și trebuie tratați ca atare.”

Una peste alta, concluzia fermă a reputaților analiști ai propagandei oficiale a fost că dilematicii-ezitanți sunt, săracii de ei, victimele teoriilor conspiraționiste și cauza multor nenorociri care se întâmplă în lume (inclusiv creșterea numărului de accidente auto).

b. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie sceptic. Asta i-o interzice pericolul asociat scepticismului climatic (climate skepticism). Prin urmare, de azi înainte, dacă ai dubii pe un subiect atât de important pentru liniștea și pacea planetară și nu te opui prin toate forțele tale „dezinformării climatice” (climate disinformation), îți asumi porecla de sceptic, precum și riscul de a fi cenzurat. Iar, dacă îndrăznești cumva să te aperi cu citate latinești precum cogito ergo sum ori nullius in verba, ți se va răspunde, probabil, că latina e o limbă moartă și te-așteaptă-aceeași soartă. De notat, în treacăt, deocamdată, că scepticul climatic și-a descoperit, recent, aproape din întâmplare, un frate vitreg: euroscepticul. Nu știu cine a căutat pe cine, fiecare intuia că nu este singur pe lume, dar și-au dat seama că unicul lucru care-i leagă este doar scepticismul (îndreptat în direcții complet diferite).

Gata, mă opresc. Sper ca propunerile și ismele mele legislative sau premonițiile pomenite mai sus să fie trecute cu vederea ca distopice. Asta cu atât mai mult cu cât, „unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”, cum zicea Dimitrie Cantemir. Câte lucruri „fără cale” pe lumea asta… Alcoolismul, ca ism deschizător de căi greșite, ar fi un bun exemplu. Iar, când el îmbracă forma alcoolismului legislativ, căile greșite se transformă în șapte cărări juridice sau judiciare, după caz, care duc, după cum se vede, spre nicăieri. Sau, dacă ar fi să desemnăm, totuși, un loc anume, locul acela ar fi direct în șanț.