Motto: Alexandru cel Mare către pirat: cum îți permiți să-mi tulburi mările?
Piratul: dar tu cum îți permiți să tulburi lumea întreagă?
(Sfântul Augustin, De civitate Dei contra paganos)
Ultimul film care poartă (și) semnătura lui Cristian Mungiu este – nicio surpriză, evident!- o încântare și-o provocare, deopotrivă. Se numește, aparent bombastic, Jaful secolului, și se dorește, cum însuși scenaristul o declară, aparent modest, un film „de public”, într-o oarecare distanțare de cele anterioare, celebre capodopere „de autor”. V-aș invita, în cele ce urmează, să nu vă lăsați duși nici după fenta titlului, și nici după driblingul declarației. Asta pentru că opera în discuție este departe de statutul de producție „comercială” destinată (doar) publicului avid de suspans, scene cu nuditate și limbaj licențios. Așa cum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile n-a fost, cum îl calificau unii critici francezi, un film (doar) „despre avort”, așa cum După dealuri n-a fost o critică la adresa „obscurantismului bisericesc”, tot așa și Jaful secolului este nu (doar) un film de acțiune despre furtul unor valoroase lucrări de artă.
Povestea filmului zice că un grup de români dintr-un sat dobrogean, seduși de mirajul Occidentului, în căutare de noroc, bani și înstărire în țara morilor de vânt, disperați de condițiile grele de trai și muncă și umiliți de aroganța angajatorilor și a unor localnici, își leagă ultimele speranțe întru împlinire de furturi, prostituție și găinării (cât despre Natalia, asta-i altă istorie o s-o vedem ceva mai târziu). Iar lovitura finală, menită să le asigure, în mințile lor, traiul pe vătrai până la sfârșitul vieții și, mai ales, să le spele toate umilințele îndurate ca oameni ai nimănui, a fost un spectaculos tun, pregătit și executat în cârdășie: furtul unor lucrări de artă aparținând unor pictori celebri, expuse într-o galerie dintr-un muzeu din Rotterdam. Zis și chiar făcut, jaful s-a finalizat cu aducerea picturilor în Dobrogea, spre exasperarea directorilor muzeului și a anchetatorilor investiți cu misiunea de restitutio in integrum și repunerea lui Picasso și Gauguin în situația anterioară. Lucru imposibil pentru că, în ciuda tuturor eforturilor conjugate ale autorităților române și olandeze, mama celui mai inocent dintre coautorii furtului, bătrâna sosie a lui Rembrandt, în scopul ștergerii probelor supreme ale jafului, i-a aruncat pe Picasso și Gauguin într-o sobă arzândă, iad de școală postimpresionist-cubistă.
Jaful secolului nu este, cum spuneam, reductibil la acțiunea derulată în jurul acestei intrigi (inspirată din fapte reale), ci este un film-expoziție, plin-plină de tablouri de valoare, pictate cu imens talent (de scenarist, regizor și actori, deopotrivă) și aranjate cu finețe, numai bune de admirat și de gândit.
Primul dintre ele ne zugrăvește chipurile a patru personaje și, o dată cu ele, soarta grea a românilor plecați să se lupte, în țări străine, cu morile de vânt. În fond, ce caut eu aici, ce mi-a trebuit, ce fac cu viața mea, eu sortez „deșeuri” sau, cum mă corectează Iță, „gunoaie”, ce mi-o face acuma fetița, cine o duce la școală, cum se descurcă mama, când îl operează pe tata, cum fac să-mi plătesc ratele la bancă, cum să-mi protejez femeia, Iță, mi-e frică, Iță, or să ne prindă, taci, Ginele, nu te mai smiorcăi, important e să-i umilim și noi, că și ei au furat, dar de la sărmani, are dreptate Iță, coaie, dă-i în gâtul mamii lor, ei habar n-au să repare o chiuvetă și mă cheamă pe mine și se minunează că eu îi dau de hac, adică o desfund, dar de ce se uită libidinoșii ăștia la tâțele mele, cum de-și permit să mă amușine de sub măști de bal-mascat și greu-drogat, și, peste toate, cum de ajung eu, îndrăgostită de leagănul nașterii mele, să mă întreb dacă am venit pe lume în locul potrivit și să mă consoleze gândul bunicii că ar fi fost mult mai rău să mă nasc în altă parte. Dor de Dunăre.
Într-un alt tablou, apărem noi prin opoziție cu ei, our world versus their world. Ei sunt avuți, aroganți și lipsiți de soluții; noi suntem săraci, umili și inventivi; ei sunt anesteziați și par asfixiați, noi suntem agitați și nerăbdători; ei au găsit, noi căutăm, ei știu răspunsul, noi întrebăm; la ei, e noapte înspre noapte (It’s not dark yet, but it’s getting there -Bob Dylan), la noi, e noapte înspre dimineață; la ei, marea Rotterdamului stă, la noi, Dunărea curge, totuși, parcă întru speranță de viață.
Pe urmă, într-o altă sală a expoziției cinematografice, sunt câteva tablouri pe care Cristi Mungiu și Teodora Mihai le-au furat cu mare dibăcie și le-au aranjat metodic: chipul de școală flamandă al bătrânei olandeze care, dintr-un fotoliu de cinci stele, cu fotografia Alesiei alături, se uită neputincioasă spre neant (ca alt Om întristat la poarta eternității – Vincent van Gogh), în contrast cu al bunicii noastre care, sărmană cum e, are o menire, misiunea de a pune o haină pe nepoțica din fotografie, fugită-n uliță să-și ia în brațe mama hoinară; pictura prim-plan cu ochii Nataliei care, interogați despre povestea jafului, au scos din ei, din orbitoare lumină la orbitoare lumină, tot adevărul; și, peste toate, pânza pictată de soarele ce intră prin geamul bisericii în timpul slujbei de duminică și din care se aude, în toată taina ei, muzica rugăciunii.
Sala specială a galeriei cinematografice a tablourilor furate este dedicată, însă, precum în film, „conceptului expozițional al colonialismului” și „comemorării experiențelor coloniale și imperiale”. Este sala de gală, cu șampanie de protocol, cu fast și discursuri despre „inestimabile valori” și artefacte care ar putea fi, cumva, cândva, restituite, poate, nu știm când și dacă, „titularilor de drept”, asta în funcție de rezultatul referendumului popular (din jurisdicția fostului imperiu, evident). Vox populi, cum ar veni… Filmul ne întredeschide doar o ușă și ne provoacă imaginația. Cum ar putea să arate sala asta oare?
Trebuie că e galerie imensă, îmi zic. La intrare ne-ar putea întâmpina deviza Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni este doar o statistică, ca înlocuitor pentru Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate. Acolo am putea foarte bine, îmi închipui, să ne uităm, retroactiv, în istorie și să dăm, printre altele, de „aripa Spania”, „zona Portugalia”, „cartierul Franța”, „pavilionul Anglia”, „flotila Olanda” și, evident, mai nou, „port-avionul SUA”, toate pline de tablouri imense, trei pe trei, cu imagini-istorii-ale-lumii ca-n Bruegel cel Bătrân, destine-triumf-al-morții. Scene de măcel din Anzi până-n Indonezia, din Congo în Vestul Sălbatic: călăreți și cai, pistoale și puști, corăbii și tunuri, avioane și drone, sate pârjolite și orașe arzânde, flăcări și fum, foamete și boli, sânge și mațe, gropi comune și gropi individuale, copii schilodiți de bombe și copii arși de napalm, Hiroshima și Nagasaki, picturi, și picturi, și picturi, și picturi. Pe urmă, figuri istorice în mărime naturală, marii eroi în ulei pe pânză: Ginghis Han, Francisco Pizarro, Ivan cel Groaznic, Filip al II-lea, Napoleon Bonaparte, Leopold al II-lea, Henry Kissinger, figuri, și figuri, și figuri, și figuri. După care, naturi moarte, unele după altele, unele peste altele: bani, aur, diamante, bijuterii, coifuri, statui, pergamente, porțelanuri, sculpturi, tapiserii, icoane, tablouri, sclavi, poduri, autostrăzi, viaducte, turnuri, catedrale, muzee, expoziții, șampanie, jafuri, și jafuri, și jafuri, și jafuri. Jafuri de secole și secole, înnobilate de „măreția și strălucirea imperială” (parcă așa zice la slogan, nu?), de „indispensabilitatea” planetar-mesianică a jefuitorului și ocrotite de o eternă și indiscutabilă impunitate. Jafuri ale secolelor al căror tragism este, cel mai adesea, mascat de „efectul civilizator” al invaziilor și ocupațiilor (soft power instalat prin hard power), de „beneficiile democratice” exportate în „teatrele de operațiuni” și de „bunăstarea” asigurată de „trupele de menținere a păcii”. Un tragism ascuns sub covorul istoriei, tocmai de aceia care-o scriu.
Tragism care apare evident, însă, desprins de protecția abstracțiunii – și acum, mă întorc la filmul nostru – când directorul muzeului olandez, participant la ancheta penală care-i caută pe Iță și ai lui, se îngrozește că tablourile furate de români ar putea fi ascunse undeva într-un loc neîncălzit, în plin ger. „Este o tragedie”, repetă el întruna, și, din propria-i perspectivă, chiar are dreptate. Pentru asta, infractorii ar trebui să plătească (în fapt, în viața reală din care a fost inspirat filmul, chiar au fost condamnați la închisoare). Dar cu marea perspectivă istorică ce facem? Va ajunge să fie reevaluată vreodată? În ciuda unor inițiative și dezbateri pe subiectul restituirii artefactelor obținute prin rapt (inclusiv în cazul particular al Olandei) rezultatele se dovedesc modeste: orice încercări de repunere a marii istorii în situația anterioară sunt apă pe Dunăre.
Și, întorși la filmul-expoziție, ajungem astfel în ultima sală a muzeului, în care dăm peste un final tablou de referință. El o înfățișează pe Natalia lui Ginel în prim plan, încercând, temător și cu sfială, să-și pună într-o caserolă câteva resturi de la ospățul unde ea a servit drept chelneriță. Acuzată că a încercat să fure mâncare, Nati s-a apărat că nu intenționase să ia decât rămășițe de aruncat la gunoi, moment în care replica tăioasă a angajatorului a luminat ca un fulger de rău-augur: „Da, dar nu-i gunoiul tău!” Nu-i gunoiul tău, uau! Este o replică perfect adecvată noilor tendințe ale dreptului amoral și imoral din epoca marii resetări, care ar jubila să vadă oamenii deposedați de orice atribut de proprietate (fie ea și pe gunoiul nimănui), eventual însoțită de taxarea aerului de respirat și a apei de băut și-a pădurilor de cutreierat. Ca să fii fericit, trebuie să n-ai nimic, zice sloganul revoluționar al vremilor moderne; motiv pentru care eu aș veni cu o propunere de titlu pentru imaginea Nataliei căutând de-ale gurii prin resturile ospățului și acuzată că se-nfruptă din ceva ce nu-i aparține. I-aș spune Jaful secolului (nou).
