Autori invitați

Cum ne-am pierdut corpul în pandemie. De două ori


de Silviu Man – https://www.contributors.ro/cum-ne-am-pierdut-corpul-in-pandemie-de-doua-ori/

În cartea sa, Antropologia corpului și modernitatea – magistrală de la prima până la ultima filă – David le Breton lansează o idee explozivă: “definiția modernă a corpului presupune ca omul să fie rupt de cosmos, rupt de ceilalți, rupt de el însuși. Corpul este rămășița acestor retrageri.(1)

În lumina acestei idei, “pandemia” zilelor noastre, în ciuda faptului că arată ca un roman de Kafka ecranizat de un Kusturica pe steroizi și difuzat pe Netflix, ne dezvăluie câteva lucruri foarte interesante cu privire la corpurile noastre. Adică la noi înșine.

*

1. ȚARĂ-ȚARĂ, VREM OSTAȘI!

În narativa autorităţilor, corpurile cetățenilor sunt mai degrabă un bun comun decât proprietatea fiecăruia dintre noi(2). Corpurile noastre nu există ca realitate unică intrinsecă identităţii personale, ci ca un amplu teritoriu politic. Prin urmare, ele trebuie gestionate de către stat. Şi cum statul modern s-a configurat după chipul tehnicii(3), gestionarea corpurilor trebuie să se facă eficient şi fără variabile. Se redactează legi care impun între ce ore şi în ce condiţii pot corpurile să interacţioneze; se produc în masă măşti şi viziere – obiecte dedicate înainte doar specialiştilor; fenomene fiziologice banale, precum tusea ori strănutul, trebuie monitorizate şi penalizate; se regizează o întreagă coregrafie sanitară de atingere a suprafeţelor şi de manipulare a obiectelor; bariere de plexiglas se ridică cu avânt; se impun rutine, se desenează traseele pe care trebuie să mergi și perimetrele în care trebuie să stai, se măsoară distanţele fizice dintre corpuri, se cronometrează secundele de igienizare cu apă şi săpun, iar 2 centimetri pot face diferența dintre o purtare „corectă” a măștii, și una care trebuie amendată.

Sigur că statul nu poate impune toate aceste proceduri pur tehnice fără o glazură emoţională grosieră. Retorica războinică (“lupta cu covidul”, “linia întâi” etc.) a penetrat puternic viaţa cotidiană: simpla atingere capătă dimensiunile unui „atentat la sănătatea publică”, spaţiul „gol” dintre corpuri devine un adevărat teren minat, iar încălcarea distanţei impuse e un potenţial atac terorist. Suntem în război, ni se spune, iar subtextul e că trebuie să internalizăm cele ce ţin de război: că suntem soldaţi, şi toată lumea e un front, că există duşmani şi aliaţi, dezertori şi trădători, că în război faci orice să supravieţuieşti, că în război nu există reguli, că în război ordinul se execută, nu se discută, că în război nu e timp de dezbateri, comentarii și nuanțe, că în război nu există nimic mai important decât războiul, că în război corpul nu îţi aparţine – ci trebuie să îl laşi la discreţia superiorilor. Şi, poate cel mai important, că în acest context nu eşti decât o rotiţă într-un imens mecanism – prin urmare, pretenţiile de individualitate sunt sacrificate în favoarea marii mașinării anonime care îţi asigură protecţia pentru că supravieţuirea ei depinde de supravieţuirea ta.

Odată absorbit de aparatul de război medical, corpul se transfigurează. În primă fază, realitatea lui concretă se difuzează într-o abstracţiune tehnologică: relevante sunt doar funcţiile lui monitorizabile prin testare, scanare, analize etc. – procedee mai apropiate de diagnosticarea (!) unui automobil în service decât de medicina clasică. După acest complex ritual tehnic, corpul se topeşte în magma statistică – devine un număr care poate ridica ori coborî diverse linii grafice şi aplatiza curbe.

E greu de subestimat impactul pe care îl au statisticile în societatea tehnologică. Ele țin de însăși esența acesteia – statisticile sunt un modus operandi al tehnologiei. Este relevant pentru subiectul nostru că încercarea aparent benignă de a defini realitatea calitativă printr-o abundență cantitativă de tip statistic solicită o prealabilă deconstrucție a identității personale. De îndată ce ești pulverizat în cloud, orice discuție despre Tine-în-carne-și-oase-și-suflet, despre persoana ta concretă (și inefabilă tocmai prin concretețea ei) sunt lipsite de sens. Accesul în paradisul de gheață al statisticilor se face doar abandonând trupul cel slab, vulnerabil și muritor. Ai devenit o cifră – ce poate fi mai nobil decât atât? Ai devenit o cifră – ce poate mai sublim decât atât? (4)

Pe fondul acestei deztrupări, își face loc ideologia riscului, așa cum sesizează excelent Ivan Illich:

Dacă cineva m-ar întreba care este cea mai importantă ideologie celebrată ca religie a zilelor noastre, aş răspunde: ideologia conştientizării riscurilor (…). De ce este riscul atât de deztrupant (disembodying)? Pentru că e un concept strict matematic. Este o plasare a mea (…) într-un eşantion de bază care poate fi calculat pentru anumite evenimente viitoare. Este o invitaţie la o auto-algoritmizare profundă, nu doar deztrupantă …”.(5)

Cu aceeași imensă forță simbolică de a redefini individul, statisticile au puterea de a re-crea realitatea. Auto-algoritmizarea individului nu se poate manifesta fără algoritmizarea întregii vieți, iar metafora care operează aici este că realitatea e o mașinărie oarbă care trebuie gestionată utilizând software-ul (ingineria socială) potrivit:

Modelele nu doar că prezic, dar pot face lucrurile să aibă loc. Acest fapt nu se discută în general în domeniul nostru”, spune Rachel Schutt, expert statistician la Google Research.(6)

Cifrele sunt și cifruri – au puterea de a ascunde realitatea și de a o re-prezenta ca pe o zonă riscantă, periculoasă, ca pe un câmp de luptă. Cercul se închide: statisticile alimentează ideologia riscurilor, care justifică necesitatea marii mașini de război mediatic, care produce și mai multe statistici.

În ideologia tehno-administrativă, corpul nu este mai mult decât un obiect politic care trebuie absorbit și prelucrat de către stat (sufletul, desigur, e un element irelevant, pentru că necuantificabil). Deztruparea, așa cum este ea formulată de David le Breton, este o condiţie obligatorie pentru funcţionarea eficientă a aparatului (!) statal și aparaturii medicale.(7)

Povestea însă este departe de a se încheia aici.

2. CTRL+SAVE OUR BODIES

Pe acest fond al realității-ca-front-de-război, lumea și-a accelerat retragerea în virtual. Fără îndoială, unul dintre lucrurile cele mai fascinante petrecute în ultima jumătate de an este ușurința cu care am acceptat transferarea în online a întregii realități. Firește, pentru cei care lucrau deja în industriile specifice – IT, telekom, servicii, consultanță etc., trecerea a fost previzibilă. Simptomatică este însă tentativa de a muta în online activități în care prezența corporală este esențială.

Timp de luni întregi, elevii au rămas fixați în fața ecranelor, ore în șir, sub pretextul continuării educației pe cale “alternativă”. Cursurile s-au reluat oficial în septembrie, cu tabletele funcționând ca o adevărată plasă de siguranță pentru eșecurile actului educațional direct. Deși de-a lungul timpului s-au publicat nenumărate studii şi cărţi care avertizează asupra efectelor psiho-somatice ale supraexpunerii la ecran (ca să nu mai vorbim de efectele socio-culturale, întotdeauna mai greu de perceput), nimeni nu a avut nimic de contestat. Timp de luni întregi, au prosperat ședințele psihologice și consultațiile medicale online, a căror „natură” ignoră complet realitatea somatică a pacientului. În aceeași perioadă, sub presiunea economică, un excelent teatru independent și-a filmat și difuzat live spectacolele fără nici un spectator în sală, supravieţuind, însă punând sub semnul întrebării însăși rațiunea de a fi a acestei arte. Și, peste toate, cea mai uimitoare retragere în digital a venit de la instituția a cărei rațiune este aceea de a ține unite, în permanentă comuniune, corpul și sufletul, oamenii și îngerii, cerul şi pământul, morţii şi viii. În locul tuturor acestora, Biserica a oferit credincioşilor ei streaming-uri live cu Sfânta Liturghie – unele montate excelent, în format HD. Pe deasupra, unii preoţi mai zeloşi, cu o lejeritate de operator profesionist, şi-au montat singuri camera de filmat în locul unde nu poţi intra decât copleşit – în Sfântul Altar.

Cum a fost, cum este posibil? Singurul răspuns pe care-l întrevăd: e o chestiune de credinţă, iar credinţa, prin definiţie, nu se fundamentează pe argumente. Nu e un secret pentru nimeni că ideologia progresului tehnologic este una mesianică(8), a promisiunilor salvatoare de viață veșnică și bunăstare nelimitată. Refugierea masivă în virtual din ultimele luni nu este decât accelerarea unui proces început de mult, a cărei ultimă etapă poate că începe, simbolic, de la primă reclamă la MAC, în 1977, care promitea nimic mai puțin decât “endless possibilities”. Faptul că ne-am mutat întâlnirile amicale, confesiunile, munca, medicina, artele şi religia în virtual fără să ne ridicăm nici cel mai mic semn de întrebare nu este altceva decât o mărturisire de credinţă neclintită în zeul digital. We are already cyborgs, a grăit profetul Elon Musk acum câţiva ani, şi nimeni nu-l mai poate contrazice.

Lumea virtuală a devenit bunkerul blindat, adăpostul sigur în care supravieţuirea ne este garantată. Mesajul dominant este că tot ce este material este infestat sau cel puţin periculos, și oricum trebuie dezinfectat dacă e obiect şi termoscanat dacă e vietate. Reality bites, aşa că mediul digital este preferabil, în primul rând pentru că nu te poți infecta prin ecran. Lumea vie e imprevizibilă, nesigură, septică, periculoasă(9). Ea a devenit un fel de apendice al Internetului, locul unde e fain să ieşi din când în când, cât pentru o poză pe Insta (desigur cu #mască). În plus, cu lumea vie nu poţi interacţiona decât prin corpul tău biologic – fragil, expus pericolului, un corp care se poate defecta oricând; un corp care nu este altceva decât “un haos de materie organică în sânge(10), cum îl defineşte cu suprem dispreţ transhumanistul Marvin Minsky, unul dintre pionierii cercetării în “inteligenţă artificială”.

Sigur că evadarea în paradisul full HD îşi are un preţ pe măsură. Marshall McLuhan a declarat acum mai bine de 50 ani că ”Omul începe acum să-şi poarte creierul în afara craniului şi nervii în afara pielii; tehnologia nouă creează un om nou(11) – astfel, unul dintre efectele secundare al branşării generale la ecrane este masiva redefinire a corpului şi implicit spaţiului viu.

Ce ar putea însemna spaţiul viu? Nu sunt în măsură să risc definiţii, aş încerca doar câteva sugestii, incomplete ca orice sugestie. E cineva care să nu fi contemplat cu emoţie spaţiul pe care l-a locuit un om drag înainte de a pleca? Casa în care parcă s-au aşezat anii în care n-ai mai vizitat-o, maidanul pe care te-ai jucat în copilărie, parcul prin care ţi se pare că îţi mai vezi trecând fosta iubită – toate dau mărturie despre spaţiul vibrant, profund personal, de care ne înconjurăm şi care ne dă sens. Spaţiul viu, reverberant, e în-semnat cu adierea prezenţei corporale a cuiva; este, de fapt, un LOC – finit, misterios, tactil şi relaţional: “…nu trebuie să spunem că propriul corp este în spaţiu şi nici că el este în timp. El locuieşte spaţiul şi timpul”.(12)

Pe vremea când totul era (la) un loc se spunea că “omul sfinţeşte locul”. Nu am auzit încă în folclorul internetului vreo formulare asemănătoare. Nici nu ar putea exista: spaţiul virtual este un spaţiu al profanului pur – himeră anonimă, de o claritate superficială, de care nu te pot lega speranţe, de care nu poţi lega amintiri. Tărâmul bizar al unui prezent continuu, al unei uitări hipnotice, repetitive, o fantezie algoritmizată. Oceanul electric în mijlocul căruia plutesc imaginile unor ego-uri fără trupuri palpabile. O simulare care nu poate găzdui nici şoaptele, nici respiraţia, nici pulsaţia fragilă a venelor, nici transpiraţia jocului sau a iubirii. Un spaţiu prin definiţie modular, instabil şi extrem de dinamic, impropriu statorniciei, fidelităţii şi rădăcinilor, care nu poate găzdui nici trecutul și nu poate articula viitorul. Un teritoriu magic al hologramelor pe care, deşi pare atât de aproape, nu îl poţi atinge cu vârful degetelor, cum nici cei pierduţi în deşert nu pot mângâia obrazul Fetei Morgana. Spaţiul virtual este acel spaţiu în care nu există Acasă. Home is where your wifi connects automatically….

Ce se întâmplă cu corpul nostru când spaţiul virtual se dizolvă în cel real? Dacă propriul nostru corp a fost separat de spaţiul viu pe care îl locuia, unde se află el acum? Pe cale de consecinţă, se poate vorbi despre individualitate în lipsa unui loc concret în care ea să se manifeste?(13) Iar dacă răspunsul onest la această ultimă întrebare este “nu”, mai putem discuta serios despre democraţie, valori, responsabilitate şi alte cuvinte frumoase, ca din reclame la măşti şi dezinfectant? Mai este valabil termenul de societate sau ar trebui găsit altul nou?

3. DOUĂ DEZTRUPĂRI

Cele două lumi – cea reală (medical-administrativă), şi cea digitală – par a se sprijini reciproc. În esenţă, cred că ambele sunt două forme concurente de deztrupare – una, prin reducerea corpului la simpla funcţionare mecanică, cealaltă – prin absorbţia lui în virtual. Modul lor de manifestare prezintă numeroase caracteristici comune:

  • Ambele paradigme conțin în mod implicit ideea că trupul este, în cele din urmă, un rest(14), un bun exteriordeci întrucâtva străin de noi, un obiect biologic care poate fi manipulat (în primul caz) sau chiar exclus (în al doilea caz) fără a aduce un prejudiciu integrității ori identității noastre.
  • Ambele paradigme operează în mod necesar cu distanţele, separând radical ideea de comunitate de ideea de proximitate. Comunitatea poate merge mai departe şi dacă membrii ei sunt distanţaţi cu forţa, ne spun, sigure pe ele, autorităţile. Ecoul digital al acestui mesaj: comunitatea poate merge mai departe şi dacă membrii ei se văd prin ecrane. Singuri în viaţa reală, dar împreună prin media. “Alone together”, după cum scria Sherry Turkle. Iar “comunitatea” de-localizată, lipsită de limite materiale, corespunde individualităţii dez-trupate, permanent remodelabile. Redefinirea perpetuă a individualităţii este una din ideile fondatoare de care are nevoie distopia tehnologică ce pare iminentă.(15)
  • Strâns legată de reconfigurarea individualităţii este reconfigurarea libertăţii. Cetăţeanul-model, al cărui corp este obedient în utopia statală, capată maximul de libertate abia în distopia digitală, unde corpul nu mai are acces. Free without a body – un slogan cu reverberaţii gnostice(16), care ne sugerează un fapt straniu: fantezia transhumanistă, a abandonului corpului, este alimentată tocmai de fantezia medicală, a übercontrolului corporal.
  • Reconfigurarea libertății se face prin două metafore complementare, ambele accentuând irelevanța individuală, primatul sistemului și necesitatea ajustării permanente a elementelor componente de către un centru de control – mașina de război și creierul global(17).
  • Ambele paradigme solicită, în moduri diferite, obedienţa cetăţenilor. Obedienţei prin forţă impuse de regimul autoritar medical îi corespunde obedienţa prin seducţie a mediului digital. Practic, în premieră mondială, avem şansa unică de a putea alege zilnic între Orwell şi Huxley.
  • Dacă sub dominaţia tehno-administrativă, corpul este sublimat în statistică, în spaţiul virtual, el se sublimează în informaţie, în Big Data, ceea ce nu este decât o trecere de la specie la gen. Astfel, ambele paradigme propun o transcendere întru număr a trupului – una prin reificare politică, alta prin abandon digital. Corpul funcțional, aseptic, al distopiei politice şi corpul fantomatic(18) al digitalului, converg într-un “dincolo” eshatologic. Ceea ce ne aduce aproape de ceea ce cred că este punctul zero al întregii “pandemii” şi concomitent tabu-ul cel mai puternic al epocii noastre: moartea.

4. CREZI ÎN MOARTEA DE APOI?

Deformarea accelerată a relaţiei noastre cu corpul, începută de modernitate şi culminată prin această dublă deztrupare, este de natură să transforme total relaţia noastră cu moartea. Dacă modul nostru de a trăi s-a modificat radical în ultimul secol, cum am putea să credem că modul nostru de a muri a rămas neschimbat? A modern life-style calls for a modern death-style, și cred că aici este una dintre cheile esențiale pentru înțelegerea crizei actuale.

Sub accelerarea tehnologică, ultimul secol a scris un capitol important din istoria reificării corpului. E secolul care leagă corpul de lanţurile inefabile ale numărului: corpul muncitorului industrial, disecat și apoi eficientizat de Taylor; corpul soldatului capturat în marele angrenaj al războaielor mondiale; corpul deţinutului din lagăr, al cărui nume a fost înlocuit de număr; corpul sportivului al cărui scop ultim este de a se război cu cifrele prometeice ale recordurilor; corpul fotomodelului standardizat de mantra numerică a lui 90-60-90; corpul pacientului supramedicalizat, a cărui stare de sănătate depinde de echilibrul cifrelor obţinute la examenele medicale; și nu în ultimul rând, corpul protocyborgului contemporan, monitorizat permanent prin aplicațiile mobile, și corpul expus prin social media, a cărui valoare se măsoară, în timp real, prin numărul de like-uri.

Unul dintre efectele acestei fuziuni dintre corp și număr este că viaţa se reduce la o simplă funcționalitate, iar moartea devine o abstracţiune. Același progres tehnologic impune concentrarea masivă a oamenilor în oraşe, iar oraşele sunt cele mai bune locuri în care poţi uita de moarte. Dacă în mediul rural, prin natura sa, moartea este permanent prezentă, de la firul de iarbă cosit la cimitirul încă neexilat la marginea comunității, oraşul – prin artificialitatea sa generalizată, prin viteza sa, prin puterea sa de a fascina şi hipnotiza – voalează magic moartea.

Ideologia progresului este vitalistă, impune ritmuri intense, iar oraşul hipermodern poate prospera numai cu viaţa pe viaţă călcând. Ce fel de moarte i se propune urbanoidului, aflat într-o neîntreruptă stare de extaz (ek – stasis / ieşire din sine), într-un asalt senzorial perpetuu, modulat permanent de către publicitate?

Cum nimeni nu poate medita asupra morţii în plină viteză şi cum însăşi viteza dizolvă percepția materia(19), moartea ni se livrează cu aceeaşi abundenţă şi aceeaşi rapiditate cu care ni se livrează mâncarea fast-food. Cine ar putea estima câte morți imaginare ne-au livrat ecranele mici și mari? Câte cadavre împușcate, arse, înecate, contorsionate? Câte urlete apocaliptice, câte gemete înfricoșătoare, câte scrâșnete turbate? Câte tone de sânge scenografic s-au scurs prin fața noastră? Doar am văzut toate acestea? Doar le-am văzut sau le-am sădit înăuntrul nostru, le-am găzduit, le-am încorporat?(20)

Moartea abstractă a corpului numărabil culminează în ficţiunea cinematografică. Mutilările cinematice ale corpului fac parte din marele nostru ritual de despărțire de propria corporalitate, de condiția noastră biologică, de firea noastră organică. Pentru că ne încurca în marșul nostru optimist către culmile pixelate ale progresului, am evacuat moartea din realitate, dar am proliferat-o nebuneşte pe ecrane. Apoi, de pe aceste ecrane magice, de pe aceste ecrane unde tot timpul moare altcineva, am sorbit cu nesaț moartea, poate cu speranța că, odată ingerată, nu ne va mai bântui. Am consumat atâta junk-death încât nu ne mai putem concepe, darmite medita, la propria moarte.

Sigur, ne putem iluziona găsind explicații palide: că totul ține de public și de ceea “ce se cere”, că ar putea exista o rezolvare politică “dacă s-ar vrea”, că dacă “s-ar face educație”, că dacă “s-ar lua măsuri în acest sens”, ecranele ar putea deveni surse de cunoaștere autentică.(21) Orbiți de promisiunea tehnologică, credem că putem îngurgita, mii de ore pe an, doar conținutul virtualului, fără a ne și adapta la forma sa; însă reducerea comodă a media doar la propriul conținut nu este valabilă, fie și numai prin faptul că, din ecuația corp-tehnologie, ignoră complet primul element. Nu conținutul, ci însăși forma mediului e cea care con-formează corpul, re-formându-ne percepția asupra realității. Într-o conferință din 2010, Eric McLuhan clarifică sclipitor enigma corpului transpus în condiția digitală:

A separa mintea sau sufletul de corp înseamnă a imita moartea. Este acceptat că orice separare dintre corp și minte are ca rezultat moartea. Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității(22)

Poate că acum putem desluși mai limpede paradoxul cu care trebuie să trăim. Paradoxul nostru este acela al unei culturi nihiliste care, deși ne inundă zilnic cu simulacre ale morții, deși distruge mediul natural, deși practică intens avortul, deși încurajează sinuciderea asistată, deși ne seduce cu evadarea din propriul corp în paradisul digital – pe scurt, deşi se ocupă cu gestionarea tehnică generalizată a morţii, nu proslăveşte în mod direct extincţia ori entropia, ci propria versiune de viaţă. O viaţă din care e extirpată forţat inevitabilitatea morţii, care nu poate fi altfel decât dezechilibrată şi redusă la simpla funcţionalitate tehnică. O viață modelată încă dinainte de naștere de imperativul tehnico-medical, care nu se poate încheia decât cu o moarte din care a dispărut orice mister, simplă ca linia dreaptă de pe monitorul EKG.

În marele laborator virtual, unde totul se rezumă la 0 și 1, tehnologia electrică ne-a remodelat corpul și, odată cu el, a impus propriile definiții ale vieții și morții. Și tot ea forjează lumea materială pentru a se conforma acestor noi definiții.

Astfel, nu este deloc suprinzător ca o societate redusă la propriile mecanisme de supravieţuire…

… în care corpurile nu sunt nimic mai mult decât piesele necesare pentru a menţine în mișcarea Marea Maşină Tehnosocială, şi care, de câteva secole bune, şi-a anulat, negat, ignorat sufletul, pentru a-l pierde, în cele din urmă, în cascada virtuală zilnică…

… să se mobilizeze ca pentru un adevărat război și să ceară orice sacrificii pentru viaţă. Ce fel de viaţă? Pentru viaţă-şi-atât, o existenţă funcțional-ficțională, searbădă şi golită de sens, de vreme ce degradarea oricăror altor condiţii necesare vieţii (culturale, economice, ecologice) este cu excepţia celor medicale văzută ca pierdere colaterală sau ignorată cu o seninătate de care numai un specialist pur şi dur poate fi în stare.

Sănătate, că-i mai bună decât toate!, ne urăm în cor, și nu mai e clar dacă e doar o urare sau un strigăt de luptă – fiindcă în faţa promisiunii unei vieţi sigure dpdv medical, suntem gata să renunţăm la orice – drepturi, prietenii, demnitate şi cu siguranţă la exerciţiul gândirii critice. Isterici, duşmănoşi, suspicioşi ca nişte spioni amatori, plutind în mijlocul bulei noastre perfect dezinfectate. Ridicoli, absurzi, absenţi din propria viaţă, oricum ar fi, numai să trăim. Singuri, trişti, fricoşi, numai să fim safe, să avem siguranţa că ne mai putem uita la ştiri şi mâine. Formalişti, seci, aproape morţi pe dinăuntru să fim, numai să rămânem vii pe dinafară.

5. FOARTE SCURT EPILOG

Trupul nu poate fi întreg de unul singur. Persoanele nu pot fi întregi de unele singure. Este greşit să credem că sănătatea trupească este compatibilă cu confuzia spirituală sau dezordinea culturală, sau cu aerul şi apa poluate, ori cu solul sărăcit. […] A încerca să vindecăm doar trupul înseamnă a contribui la distrugerea lui. Vindecarea este imposibilă în singurătate; ea este opusul singurătăţii. Convivialitatea este vindecătoare.” (23)

Wendell Berry, 1977

Nu aș vrea ca acest text, dincolo de faptul că e nepermis de lung, de alambicat şi de imprecis, să lase impresia unui autor trist, melancolic sau deznădăjduit. Și cu atât mai puțin al unui autor care are, vrea ori crede în soluții globale salvatoare.

În loc de concluzii înșirate doct, prefer să spun mai doar atât: cândva, Cineva numit “Dumnezeu în trup” ne-a promis răspicat că “Adevărul ne va face liberi”. Cred că nu putem trăi în adevărul-care-ne-face-liberi dacă nu trăim mai întâi adevărul vieții noastre în propriul nostru corp; adevărul vieții noastre reale printre oameni pe care îi putem privi, lua în braţe, a căror apropiere o putem simți direct; adevărul lui “aici și acum”, al locurilor vii, al momentelor irepetabile și al tăcerilor cu înțeles. Adevărul inefabil al corpului nostru, fără de care nu putem ajunge la sufletul nostru, fără de care nu putem ajunge cu adevărat la semenii noștri, la înțelegerea lucrurilor și la Dumnezeu. Fără de care nu putem fi întregi.

NOTE

1(#) David le Breton, Antropologia corpului și modernitatea, Cartier, 2009, pp. 59-60

2(#) Ideea de “proprietate asupra corpului” nu este universală, ci produsă într-un context cultural specific, postmedieval: “Distincția dintre om și corp este (…) moștenirea istorică a dispariției treptate din definiția persoanei a comunității (ceilalți) și a cosmosului, precum și efectul rupturii care s-a produs în însăși ființa umană. Factor de individualizare pe plan social, în planul reprezentărilor, corpul este separat de individ și perceput ca una dintre trăsăturile sale. Corpul devine un bun, o dublură”- ibidem, p. 45

3(#) Sociologul și filosoful Jacques Ellul dedică relației dintre stat și tehnologie un capitol întreg din lucrarea sa fundamentală The Technological Society (Vintage Books, 1964, prima ediție în franceză a fost publicată în 1954): Din punct de vedere politic, social şi uman, conjuncţia dintre stat şi tehnică este de departe cel mai important fenomen istoric.(p. 233)O altă consecinţă a pătrunderii tehnicilor în stat este că statul întreg devine un uriaş mecanism tehnic (p. 252)Statul modern nu putea fi un stat fără tehnici tot aşa cum un om de afaceri nu poate fi om de afaceri fără telefon sau maşină personală. (p. 253)

4(#) Despre dimensiunea magică a statisticilor, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

5(#) Ivan Illich, în The Rivers North of the Future. The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 210

6(#) Doug Hill, Not so Fast. Thinking Twice about Technology, University of Georgia Press, 2016, p. 118

7(#) În capitolul 11 din Understanding Media, Marshall McLuhan asociază numărul cu simţul tactil. Dacă are dreptate, am putea presupune că transgresia corpului în statistică are funcţia stranie a unei… reîntrupări compensatoare: “Nevoia misterioasă a mulţimilor de a se aduna la un loc şi a ajunge unii la ceilalţi, caracteristică de asemenea şi marilor acumulări de bogăţie, poate fi înţeleasă doar dacă banii şi numerele sunt, într-adevăr, tehnologii care extind puterea atingerii şi capacitatea de a apuca a mâinii. Pentru că numerele, de oameni sau compuse din cifre, ori unităţile monetare, par să posede aceeaşi magie a încorporării” – vezi Marshall McLuhan, Să înţelegem media. Extensiile omului, Curtea Veche, 2011, p. 163

8(#) Vezi, de exemplu, David F. Noble – Religion of Technology. The Divinity of Man and The Spirit of Invention, Penguin, 1999 și Nicu Gavriluță – Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul, Polirom, 2018

9(#) “Lumea virtuală a fost adesea criticată ca fiind o distragere sau o evadare din lumea reală, fizică. Dar când o pandemie mortală ne afectează pe toți, lumea virtuală – incluzând aici nu doar educația, ci și telemedicina și mâncarea comandată online, este o salvare.” – Paul Levinsonîn Teaching in the Age of Covid-19în Petar Jandrić (ed.) – Postdigital Science and Education, august 2020

10(#) Citat în Doug Hill, op. cit, p. 128

11(#) Eric McLuhan şi Frank Zingrone (ed.), Texte esenţiale, Nemira, 2006, p. 386

12(#) Maurice Merleau-Ponty, citat în Ştefan Afloroaei – Despre percepţia spaţialităţii şi orientatio, în Adrian Lemeni şi Diac. Adrian Sorin Mihalache (ed.) – Realitatea şi semnificaţia spaţiului, Basilica, 2014, p. 80

13(#) “Dacă până de curând poziția în spațiu fusese principium individuationis al omului, […] adicăîn vreme ce înainte el nu putea acționa acolo unde nu era, iar “a fi” însemnase mereu “a fi într-un anume loc”, astăzi tocmai că poți să fii în mai multe locuri deodată, virtualmente în toate. […]” – Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. II, Tact, 2016, p. 237

14(#) “[trupul] e morfologic constant; în termeni morali: neliber, recalcitrant și încăpățânat; văzut din perspectiva aparatelor: conservator, neprogresist, învechit, nerevizuibil, un lest pentru înălțarea aparatelor.” – Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. I, Tact, 2013, p. 69

15(#) “Tehnologia şi libertatea morfologică merg împreună. Tehnologia permite noi forme de auto-expresie, creând cererea pentru libertatea de a le exersa” scrie cercetătorul în neuroştiinţe Andrew Sandberg, transhumanist. Citat în Jacob Schatzer – Transhumanism and the Image of God, InterVarsity Press, 2019, p. 59.

16(#) Pentru genealogia gnostică a realităţii virtuale, vezi Erik Davis – TechGnosis: Myth, Magic and Myticism in the Age of Information, North Atlantic Books, 2015

17(#) “O mulțime de oameni din Silicon Valley aderă la această teorie a construirii unui super-creier global, în care toți utilizatorii noștri sunt doar mici neuroni interschimbabili, nici unul neavând vreo importanță în sine” – Jaron Lanier, în The Social Dilemma (2020), regia: Jeff Orlowski.

18(#) Termen împrumutat de la Günther Anders, care observa încă din 1956 despre puterea magică a radioului și televiziunii de a transforma lumea exterioară într-o fantomă livrabilă, ca orice altă marfă de consum. Cred că afirmațiile lui sunt cu atât mai valabile acum, în era livestreamingului, zoom-ului și story-urilor. Vezi Günther Anders, Obsolescența omului…, vol. I, Tact, 2013, p. 145

19(#) Ralph Waldo Emerson scrie despre prima sa călătorie cu trenul: “Matter is phenomenal whilst men & trees & barns whiz you by as fast as the leaves of a dictionary… The very permanence of matter seems compromised & oaks, fields, hills, hithero esteemed symbols of stability, do absolutely dance by you.” Citat în Doug Hill, op. cit, p. 112

20(#) “Individul din societatea hipermodernă ajunge să privească lumea ca şi cum ea ar fi un cinematograf, acesta constituind ochelarii impersonali prin care el vede realitatea în care trăieşte. Cinematograful a devenit formatorul unei priviri globale [S.M.] asupra celor mai diverse sfere ale vieţii contemporane.” – Gilles Lipovetsky, Jean Serroy – Ecranul global, Polirom, 2008, p.25

21(#) Ideea este însă nu doar falsă, ci și perimată – https://convergente.ro/poate-cea-mai-periculoasa-idee-despre-tehnologie/. Pe această premisă generală a neutralității tehnologiei (adică a perceperii tehnologiei ca simplu instrument care poate fi controlat în mod complet rațional de către om către un bine sau către rău, ca pe o formă în care poate fi turnat orice conținut fără ca acesta din urmă să fie modificat) – se bazează de asemenea întreaga industrie a educației digitale, în plină expansiune în era “pandemiei”.

22(#) Eric McLuhan, Noii nomazi. Opt caracteristici ale audienței electrice de masă – https://convergente.ro/noii-nomazi-opt-caracteristici-ale-audientei-electrice-de-masa/

23(#) Wendell Berry, The Body and the Earth în The Art of Commonplace. The Agrarian Essays of Wendell Berry, Counterpoint, 2002, p. 99

Autori invitați
Les mots du confinement : du juridique à l’émotionnel
Autori invitați
Copilăria, ieri și azi
Autori invitați
De ce trăiesc zebrele în savană?
  • Apropo de “Țară! Țară! Vrem ostași!”.
    Oare pe Florentin il tenteaza asa ceva?… Ceva ce ar fi, zic unii, un cataclism de proces, procesul ăl mai mare din… istorie?
    Desigur ca este legat de “pandem ie”.
    https://youtu.be/oPIoYYEY9dQ