Colecția de texte

Nulitatea corectitudinii istorice


Întâmplător, am dat recent de un articol publicat de poetul Ioan Vieru în jurnalul Cotidianul intitulat ,,Nulitatea juridică a Republicii”, text care, deși publicat în mai (27 mai 2017) este, conform jargonului jurnalistic, ,,nedatat” (subiectul lui nu vizează o actualitate a zilei). Respectivul eseu este motivația prezentei intervenții.

Potrivit domnului Vieru, ,,Acceptarea regimului instalat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I ţine strict de mortificarea sentimentului naţional şi a corectitudinii istorice”, iar ,,Rescrierea statului român în context european prin prisma primordială a interesului naţional nu se poate întâmpla decât prin intermediul monarhiei constituţionale, singura care ar pune capăt unui dezacord istorico-metafizic al românilor”. România – zice mai departe poetul – ,,a fost aruncată într-o poveste care i-a relativizat fiinţa istorică şi modernizarea socială într-un mod tragic” fiind ,,victima propriilor instituţii lipsite de legalitate, de unde şi criza de autoritate, rezultat al unei fisuri istorice ajunse esenţă a corupţiei atotmistuitoare”.

Potrivit autorului, ,,Constatarea nulităţii juridice a Republicii actuale nu poate fi un fapt de drept pe teritoriul României” câtă vreme ,,magistraţii sunt numiţi de către şeful statului, garantul actualei Constituţii”. Singura speranță – în ochii distinsului editorialist – ar fi o intervenție externă: ,,Orice instanţă importantă din Uniunea Europeană sau Curtea Penală Internaţională de la Haga pot tranşa această chestiune ale cărei consecinţe sunt de natură umanitară şi criminalitate politică”.

Nu țin câtuși de puțin să polemizez cu autorul tezelor citate. Folosesc respectivele păreri doar ca pretext pentru câteva provocări lansate în eter în calitatea mea de jurist (1) și de martor al istoriei (2).

1. Dreptul și revoluțiile

Dacă ar fi să urmăm logica domnului Vieru, nici un stat din lume nu e legitim. Fiecare dintre ele a suferit în evoluția istorică o ruptură violentă de constituția fondatoare a statului care, la rândul ei, a repudiat constituția din temelia statutului precedent. E plin podul cu exemple din lumea largă. Cât despre republica română actuală, ea este ,,ilegală” în logica menționată pentru că, în 22 decembrie 1989, era în contra dreptului pozitiv să arunci cu pietre în sediul CC al PCR și să strigi sloganuri anti-ceaușiste. Statul comunist însuși a fost ,,ilegal” pentru că s-a fondat în contra Constituției din 1937 impusă de regimul carlist. Care regim, la rându-i, s-a instalat la putere printr-o lovitură de palat care a călcat în picioare principiile constituțiilor monarhice din 1923 și 1866. Aceasta din urmă, fundamentul juridic al statului monarhic, este, și ea, rezultatul unui viol constituțional: șutul în dos aplicat lui A.I. Cuza de ,,monstruoasa coaliție”. Dacă insistăm, putem coborî cu exemple istorice până la Burebista. N-are rost pentru că, altminteri, am intra în vrie. Iar dreptul se vrea, nu-i așa?, matematică pură, unu cu unu fac doi, qui potest plus-potest minus.

Din păcate pentru noi și pentru omenire, dreptul nu este imuabil. El se schimbă întruna și, din când în când, el este revoluționat: prima fază a revoluției îl anesteziază – tabloul Tovarășului aruncat de la balcon spre stupefacția fericită a mulțimii, fascinată că, în afară de deșărt entuziasm, nu simte nimic; în faza a doua, începe operația – ghilotina care taie capul Împăratului, sânge pe pereți, sânge peste tot, cap de împărat medium, servit în sânge; iar faza finală, reanimarea – noua măreață constituție intubată la aparatele noii puteri, lalele la ferești, primăvară în aer, medic de gardă cu buletin de vot în buzunar, popor în sala de așteptare a veștilor despre înviere. Introducere, cuprins, încheiere. Vive la Constitution, vive la Republique! Regele a murit, trăiască regele!

Da, dreptul nu e imuabil însă realitatea asta nu e tragică. Ceea ce e cu adevărat trist, din păcate pentru noi și pentru omenire, e confiscarea samavolnică a dreptului de către puterea politică. După revoluția din care dreptul a renăscut, el trece de pubertate și, când să se bucure de adolescență, redevine sclav. În așteptarea revoluției viitoare, evident.

2. ,,Sentimentul național”, ,,corectitudinea istorică” și ,,dezacordul istorico-metafizic al românilor”

În optica domnului Vieru, ,,rescrierea statului român (…) prin intermediul monarhiei constituționale”, ,,constatarea nulității juridice (sic!) a Republicii” și ,,repunerea în drepturi a națiunii sub forma continuității istorice” sunt singurele șanse de a ne extrage dintr-o ,,poveste” care ne-a ,,mortificat sentimentul național” și ne-a ,,relativizat fiinţa istorică şi modernizarea socială într-un mod tragic”. Sincer, mi-e foarte greu să traduc în română asemenea mărețe obiective pentru că n-aș ști cum se poate ,,rescrie” un stat și nici cum se poate constata ,,nulitatea juridică” a acestuia (nici măcar într-o cheie metaforică). Ceea ce pare să viseze domnul Vieru s-ar numi, în jargon juridic, ,,repunere în drepturi” (restitutio in integrum), o ajustare a istoriei naționale cu tăierea la montaj a perioadei comuniste. Forma de mântuire la care aspiră poetul și cuvintele-confeti silabisite în cuprinsul incantației mă inspiră să ies la protest pe mai multe fronturi.

Întâi, tema zisei ,,nulități” și a pretinsei nevoi de constatare a ei. Mă tem că subiectul poate fi închis chiar în secunda deschiderii lui. Și asta nu pentru că, vezi-Doamne!, ,,magistrații sunt numiți de către șeful statului”, că instanțele din România ar ignora ,,probatoriul implacabil (sic!)” ori că instanța numită Curtea Penală Internațională de la Haga ar dormi-n papuci. Ci pentru simplul motiv că ,,nulitatea Republicii” este, cel mult, o licență poetică plimbată într-o trăsură trasă de cai verzi pe pereți.

Frontul doi. Dacă de lipsă de ,,continuitate” ne plângem, eu aș zice să scriem jalba asta cu cuie din bronz și săgeți de os pe pereți de peșteră, că de-acolo a început, nu-i așa?, seria de răzmerițe, perturbări și rupturi în dezacord cu ,,tradiția”. Ne punem o blană de ren pe post de lenjerie intimă, tolba cu săgeți în spate și-o luăm de la capăt, poate de data asta ne-o ieși cumva. Știu însă că ar fi un început întemeiat pe devălmășie, de unde și riscul ca sugestia asta de a da replay pe istorie să fie taxată drept subtil manifest ,,comunist”, ,,de stânga” și ,,anti-liberal”. N-ar fi bai și n-ar fi nici de mirare câtă vreme istoria contemporană mainstream, post-modernă vânătoare de vrăjitoare, este o bogată colecție de silogisme din etichete, ,,post-adevăruri” și ,,fapte alternative”.

Legat de ,,corectitudinea istorică”, mă declar învins, n-am idee cum s-o apuc. Mă las pe seama epistemologilor și axiologilor luminați să ne ofere o scurtătură pe subiect.

E însă iluzoriu să credem că putem s-aducem ,,corectitudinea” la liman. Ce e ea? – mister total. Unu: e o specie a corectitudinii politice? Dacă da, atunci acceptăm o teribil de tristă amestecare de planuri. Doi: este ea un dictat care zice că monarhia-i mai ,,corectă” decât republica pentru că sângele albastru ar avea leucocite divine? Dacă da, atunci îmi vine să râd și să evoc o anecdotă preferată a lui Amos Oz care povestește de doi rabini care se contrează întruna despre o problemă de interpretare a Torei. Când, la un moment dat, în timpul dezbaterii, intervine Dumnezeu și-i dă dreptate primului. Al doilea rabin se revoltă: Doamne, Tora e o lege lumească, nu te băga. Trei: și-atunci, să fie ,,corectitudinea istorică” norma care ne impune o monarhie care să ne mântuiască de păcatele republicii? Dacă da, atunci Prințul Charles pare opțiunea cea mai la-ndemână, de vreme ce-i ardelean de-al nost’, dar am dubii că ducesa Camilla Parker ar fi o ,,corectă” primă doamnă. În fine, ultima ipoteză: este sintagma asta un non-sens? Dacă da, atunci, da.

Cât despre ,,dezacordul istorico-metafizic al românilor”, ,,ființa lor istorică și modernizarea socială” ,,relativizate” ,,în mod tragic”, trebuie să recunosc că un asemenea diagnostic îmi evocă parodierea unei cronici de critică plastică din celebrul monolog ,,Mefisto” al lui Toma Caragiu. Trimis să înțeleagă sensul unei picturi în cronica scrisă de criticul de artă, personajul constată că tâlcul respectivei opere stă în ,,demitizarea exhaustivă și relațional caducă, incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică”. Și, vorba lui Mefisto-Caragiu, ,,l-a căutat pe dracu’ și l-a găsit pe tat’su”.

Colecția de texte
Femeie însărcinată sau persoană însărcinată? Ofuri despre criza limbajului politic și juridic contemporan
Colecția de texte
Codul Slugărnologic, cel mai nou banc cu avocați
Colecția de texte
Influențărul, studenții și decanul – Episodul 2, Cursul de fericire
Nici un comentariu