Spre casă-arest, pe drumul cel mai scurt – episodul 3

A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei, mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri, du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert, nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”, care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului la domiciliu”, parțial învins.

Pe răspunderea mea, ducă-se pe pustii

Nu aveam stare și nu găseam consolare nicăieri. Ajuns de oboseală și de revoltă, m-am refugiat – din păcate și din fericire – într-un țap de palincă tare cât tot amarul zilelor ălora, să tot bei ca să le uiți. Zic din păcate pentru că, pe cât de tare-palinca, pe atât de tare-amarul, imposibil de înecat. Din fericire, întrucât amarul-imposibil-de-înecat începuse, ușor-ușor, să se decanteze.

Întâi, grație diverselor descărcări emoționale trăite în discuțiile telefonice care au urmat sentinței. M-am plâns intens, cui am putut, apelați și apelanți deopotrivă, vreme de ceasuri bune. Aceleași nedumeriri și reclamații, aceleași ofuri și consternări, aceleași semne de întrebare și de exclamare. Un monolog reluat ritmic, întrebări retorice și replici siameze la fiecare apel telefonic.

Pe urmă, datorită unei inițiative. Îmi amintesc că, la un moment dat, l-am sunat chiar pe Robert și l-am invitat ca, în drumul lui spre arestul domiciliar din București, să se abată pe la mine, la Poiana Țapului, unde trăsesem în dimineața de după audierile-maraton. Din nou, din aceeași nevoie de prezervare a dreptății, din același refuz de acceptare a stării de asediu care ni se impusese, din același impuls de a trage plapuma vechii normalități peste anormalitatea celor trei zile de coșmar. Robert a refuzat invitația fără nicio ezitare. Era mult prea sleit și, în plus, îmi zicea el, avocații penaliști îl sfătuiseră să nu se abată de la traseul înspre adresa din buletin; trebuia să ajungă în arestul de acasă cât mai repede, pe drumul cel mai scurt. Nu vreau să mă complic, Flore, mulțumesc, dar e mai bine-așa, lasă, ne-om vedea la București. În momentul ăla, în loc să mă calmez și să-i dau credit, eu am insistat, absurd și inutil, hai, zic, pe răspunderea mea. Exact așa i-am zis, țin minte perfect (probabil tocmai din cauza insistenței absurde și inutile), vino „pe răspunderea mea”!

Ca și cum răspunderea lui de a se îndrepta spre casă „pe cel mai scurt drum posibil” n-ar fi venit dintr-un judiciar ordin de arest;

Ca și cum formula asta pe care o folosești mereu în joacă să întreții iluzia de libertate a celuilalt poate funcționa oricând, inclusiv în contextul serios care descărnează libertatea de orice iluzii;

Ca și cum, luând răspunderea lui „pe răspunderea mea”, aducem normalitatea înapoi, iar revederea noastră frugală la un țap de palincă ar fi fost „dovada” că nu se întâmplase nimic grav;

Ca și cum eram capabil să smulg de unul singur „răspunderea” de pe umerii lui, să o ridic ca un halterofil într-un salt-haltă pe umerii mei, iar de acolo, ca-ntr-un gest de aruncare de la tușa de margine, să o pot azvârli înspre văzduh.

Comunicate moi și declarații tari

Bulversat de toate întâmplările acelor zile și prins ca-ntr-o ambuscadă-Triunghi al Bermudelor, percheziție-ridicare-arestare, dispărusem complet de pe radarul temelor firmei și-al clienților ei. Aceștia din urmă începeau deja să-și pună întrebări cu privire la caz, la soarta lui Robert, la implicațiile procedurilor și deciziilor judecătorești adoptate și la consecințele lor asupra organizației noastre. Țin minte că, în după-amiaza zilei de 11 decembrie, noi am răspuns acestor așteptări printr-o declarație de presă în care îi asiguram că le vom rămâne alături și că, indiferent de necazul suferit, bunul mers al întreprinderii rămâne prioritatea noastră. În plus, ne arătam ferm convinși de nevinovăția colegului nostru și reafirmam seriozitatea și imaginea lui profesională ireproșabile. Îmi amintesc însă că o bună parte din respectiva declarație era scrisă în stilul siliconat al comunicatelor oficiale: suntem pe baricade și vom rămâne uniți în continuare, mulțumim pentru susținere, firma n-a pățit nimic, avem încredere în justiție și-n stat de drept, sperăm că se va face în curând dreptate, vom coopera cu bună-credință întru triumful ei ș.a.m.d.

Primind „declarația oficială” a societății, G., un bun prieten și, în același timp, reprezentantul unei importante companii multinaționale aflate în portofoliul nostru, mi-a zis onest că, din perspectiva șanselor de a continua colaborarea avocat-client, ne-a trecut glonțul pe la ureche. Ai noroc că-mi ești prieten, că avem încredere în voi, în profesionalismul și în nevinovăția lui Robert și că ne leagă o istorie lungă și faină. Altminteri, comunicatul ăsta sună cam soft și este cam frecție la picior de lemn. Da’ cum trebuia s-arate, frate?, îl întreb. Bă, nu-i tocmai rău, îmi răspunde el, dar dacă se întâmpla treaba asta la noi, știrea ar fi arătat cam așa: Societatea (îi zic eu acuma X ori Solidaritatea, dar numele chiar n-are nicio relevanță în context) își anunță clienții și partenerii că R.R. nu mai lucrează în colectivul nostru încă din nuș’cât septembrie – bagă o ante-dată pe care o vrei tu. Și, mai departe… În urma unor suspiciuni privind unele activități derulate cu depășirea atribuțiilor încredințate de societate – insist, „cu depășirea”, pricepi? – el a fost destituit, respectivele activități fiind în prezent obiectul unei anchete interne. Societatea X se dezice în mod categoric de  mandatul -aparent- asumat de R.R. în numele companiei, cu încălcarea statutului și normelor interne și se delimitează de orice învinuiri aduse acestuia referitoare la bla-bla-bla. Conștientă de importanța unor valori precum bla-bla-bla, Societatea Solidaritatea își asigură clienții că bla-bla-bla.

Îmi amintesc cu precizie de această schiță de comunicat (poate exagerată, ori caricaturală, nu bag mâna-n foc), pe care amicul meu o ține și el minte, cu siguranță. Recunosc însă că ea nu s-a dorit un îndemn de a proceda și noi conform formulelor șablonarde ale comunicării corporatiste de salvare cu orice preț a imaginii organizației (de altfel, amicul în discuție îl aprecia și avea excelente raporturi amicale cu Robert însuși și nu și-ar fi permis subminarea lui în vreun fel cu asemenea sugestii).

Evoc discuția aia pentru că ea m-a făcut să meditez mult la prietenia mea și a tovarășilor mei cu mezinul Robert și la ceea ce ne-a unit în istoria noastră de peste 20 de ani împreună; la vremea stagiaturii lui, în care eu mizam fără ezitare pe viitoarea lui carieră de strălucit pledant; la întrebarea-test cu care Daria mea mă iscodea adesea, tati, cine-i avocatul căruia i-ai da misiunea să te apere pe tine personal într-un proces important?, și la răspunsul meu, invariabil, același; la nenumăratele chapeau bas! care mi-au fost trimise de clienți mie personal pentru succesele lui formidabile, un fel de jos pălăria! pentru cât de sus se prezintă omu’; la mândria cu care comandantul Roșu își aduna în garnizoană detașamentul lui de litiganți, întâi 10, pe urmă 15, 25, 35, 45 la apelul de vineri după amiază pentru organizarea planurilor săptămânii care urma; la respectul și prețuirea de care se bucura printre colegii de „bară”; și, în fine, la întâlnirile amicale de pe terenul de steaua-dinamo în care câinele (R)(r)oșu rata în neștire precum și la campionatele din Deltă în care Feroe pescuia mereu în coada clasamentului, bune ocazii de ironii și miștocăreală din zona lui qui s’aime se taquine.

Și, peste toate aceste evocări, discuția cu prietenul General Manager al Societății X m-a dus cu gândul la noaptea de 10 spre 11 decembrie, când colegii și prietenii lui din firmă, adunați la birou în așteptarea veștilor de la Brașov, mă mandatau, prin zeci de mesaje, să îi transmit gândul bun și solidaritatea lor. Mesajul nescris și netransmis, dar întotdeauna înțeles de toată lumea, a fost acela că niciodată, dar absolut niciodată, ei nu ar fi putut să se dezică de tovarășul lor precum în modelul Societății X. De fapt, camaradul G. știa prea bine asta.

În zilele următoare, am meditat îndelung și la opțiunea inacceptabilă imaginată de amicul director de multinațională, dar și la formula soft, decentă și cuminte, utilizată de noi în comunicarea cu lumea. Prima, expresia unui nedisimulat mercantilism și a unei griji obsesive pentru imaginea corporatistă. A doua, o formulă de compromis, și capră și varză.

Știam că această formulă de compromis este unica valabilă, dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam atunci era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași temeri de a nu tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.

(Va urma)