Femeie însărcinată sau persoană însărcinată? Ofuri despre criza limbajului politic și juridic contemporan
Relativ recent, cabinetul primului ministru britanic a reușit, în fine, să scoată omenirea din ceața conceptuală în care se rătăcise ca efect al unor neînțelegeri și dezbateri semantice. Prin clarificarea emisă în final de octombrie, înaltul demnitar englez a admis că da, undă verde!, sintagma „femeie însărcinată” este una „corectă” și poate fi folosită ca atare atunci când vorbim unii cu alții și ne referim, scuze!, la rezultatul unei fecundări [1] Disponibil aici.. Neînțelegerile și dezbaterile de care pomeneam au fost generate de reticența manifestată de Ministerul de Externe britanic care, consultat fiind de o comisie a Națiunilor Unite pe tema interzicerii pedepsei cu moartea pentru „femeile însărcinate”, ar fi achiesat pe fond, dar ar fi obiectat cu privire la absconsa sintagmă, susceptibilă (zice-se) să ofenseze persoanele care au născut copii și care se „simt” (ori se „identifică”) bărbați, motiv pentru care soluția sugerată a fost aceea a unei depline neutralități: în loc de „femeie însărcinată”, să zicem „persoană însărcinată”. într-un final de ping-pong lingvistic, a apărut decizia semnată de Downing Street care a pus capăt controversei: hmmm…, mdaaa…, ei bine…, „pregnant woman is ok”.
La auzul acestei bunevestiri, mintea mea și-a ieșit din minți în mai multe direcții. Prima, înspre o întrebare furios-retorică: de ce am avea nevoie de acceptul unei instituții publice cum să vorbim între noi sau, după caz, să monologăm pe teme care îndrăznesc să ne treacă prin cap?!… Pe urmă, acceptând (doar de dragul discuției, evident) autoritatea Ministerului Sintagmelor Corecte, a doua ridicare de sprânceană vine din revelația (ori măcar intuiția) că dacă, astăzi, expresia „femeie însărcinată” este, helas!, benignă, mâine, ei bine!, nu va mai fi. A treia, amintirea definiției orwelliene a relației sexuale „corecte”: „copularea heterosexuală în cadrul căsătoriei cu scopul exclusiv al procreării, fără plăcere fizică din partea femeii”. în fine, comunicatul cu pricina m-a zvârlit în epicentrul crizei limbajului politic și juridic contemporan. Despre perspectiva proprie asupra acestei crize, în cele ce urmează.
E o perspectivă afiliată, inevitabil, premonițiilor orwelliene. [2]Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai … Continue reading Asta pentru că, dacă tot am pomenit de Orwell, cred că tocmai celebrul romancier britanic ne-ar fi cel mai bun ghid în jungla lingvistică a post- modernității, ca profet al violării libertății prin intermediul siluirii limbajului. într-o primă etapă, prin adoptarea unui dicționar adecvat lumii noi, faimosul Newspeak (1). Pe urmă, prin legiferarea dublului standard și beatificarea absurdului ca rege al logicii (2). în fine, prin transformarea libertății de expresie în sclavia expresiei și metamorfoza lui free speach în hate speach (3).
1. Newspeak
După cum se știe (ori ar trebui să se știe), distopia orwelliană „1984” are în centru condiția individului zdrobit de dictatura statului Big Brother, de supraveghere totală, de manipulare perfectă, de cenzură și autocenzură și, nu în ultimul rând, de poliția și controlul minții și al limbajului. Limbajul politic -zicea într-un alt context Orwell – „(…) este menit să facă minciuna să sune ca un adevăr, iar crima să pară onorabilă și să confere unei adieri de vânt iluzia de soliditate”. [3]George Orwell, „Politica și limba engleză”.
Iar pentru îndeplinirea acestor obiective – și pentru asta ne întoarcem la „1984” – trebuie să credem în virtuțile și efectele binefăcătoare ale unui cod lingvistic curativ, o Nouăvorbă (Newspeak) care este dialectul purificat al partidului, bazat pe suprimarea antonimelor și sinonimelor, utilizarea conceptelor simple și eliminarea cuvintelor cu conotații negative. Prin urmare, „bad” ar trebui înlocuit cu „nongood”, „better” cu „gooder”, „best” cu „goodest” și „splendid” cu „doubleplusgood”, iar lista simplificărilor și contragerilor continuă, evident. Ceea ce contează e obiectivul final: „Nu-nțelegi că singurul scop al Nouvorbei este a limita aria de gândire?! Până la sfârșit o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit și cu toate celelalte sensuri șterse și uitate (…) An de an mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă.” [4]George Orwell, „1984”.
Asemenea premoniții distopice pe care Orwell le simțea încă din 1948 (anul scrierii romanului „1984”) sunt tot mai des validate și confirmate în lumea post-post-modernă și post-adevăr („post-truth”) a zilelor noastre. întâi, în așa zisele coduri de limbaj impuse de minunata lume nouă a corectitudinii politice (a). Pe urmă, în codurile, la fel de „corecte” și aseptice, ale politichiei contemporane (b). și, în fine, în codurile de drept-drept, de aiurea sau de la noi (c).
a. Nu știu, chiar nu știu, dacă apucăturile, regulile și codificările lingvistice din lumea de azi, musai corectă politic, sunt triste sau, dimpotrivă, comice. (Ori poate, mai știi?, ele nu-s decât confirmarea zicerii că, de regulă, comedia este partea esențială a oricărei tragedii). Carevasăzică, nu-i just să zici „în dreapta Tatălui” că ofensezi stângacii și nici să lauzi atleții că superi obezii; nu e indicat să mai vorbim de „brad de Crăciun” și „ouă de Paște”, pentru că lezăm pe aceia care nu-s creștini, motiv pentru care e preferabil să recurgem la formule „neutre” precum „pom de iarnă” și „sfere de primăvară”; până și cuvântul „mort” merită evitat (da, știm, moartea e ofensatoare) și înlocuit cu „metabolically inconvenienced”. Exemplele pot continua… Să scoatem din vocabular cuvântul „viol” (inclusiv în sintagme ca „violarea legii”) ca să nu tulburăm victimele infracțiunii numite astfel sau, și mai grav, potențialele victime. Termenul „brainstorming” să fie înlocuit cu „thought showers”, întru protecția epilepticilor. Mai nou, am întâlnit exemple de restricții aplicate anunțurilor de recrutare care vizau oameni „muncitori” („hard working”) și „serioși” („reliable”) pe motiv că-s potențial ofensatoare la adresa leneșilor și superficialilor! Nu e timp și nici spațiu pentru un inventar complet și sunt sigur că aveți și dumneavoastră exemple favorite. Trist este că ele vin să confirme o tendință de codificare lingvistică întemeiată pe ideea de simplificare, nediscriminare și auto-cenzură. Curat orwellian…
b. De la codurile limbajului „curent”, transferul la regulile de exprimare „igienică” în discursul politic. Un discurs de lemn, sufocat de eufemisme cinice și eschive lașe și împachetat pompos în formule demagogice, goale de conținut, tocite până la non-sens. Să facem totul, strâns uniți în jurul, în context de interes reciproc, mobilizați de sinergii și paradigme, în spirit de gândire pozitivă, profund conștienți de aspirațiile milenare ale poporului pentru libertate, unitate, prosperitate, bunăstare și, neapărat, valori. O limbă schingiuită de propaganda comunistă care astăzi, sub altă pălărie, aceeași Mărie, se chinuie să dea mai frumos și să facă sens. Dacă ieri vorbeam de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, azi ne referim la formula de organizare statală ca „democrație liberală întemeiată pe economie de piață și valori euroatlantice”. (Cu diferența că în trecut știam că eticheta bombastică e o simplă etichetă în timp ce azi credem că sub cea contemporană chiar există un conținut). Pe urmă, dacă ne uităm și peste gardul național, constatăm că azi nu mai vorbim de „imperiu”, ci-i zicem „comunitate internațională” sau, și mai cinic, „lumea civilizată”; nu mai acceptăm că noi, „comunitatea internațională”, comitem crime de război și invadăm teritorii străine cu flagranta încălcare a dreptului internațional, ci preferăm să ne ascundem după eufemismul „global war on terror” cu al său acronim orwellian „GWT”; reprimarea demonstrațiilor este, de fapt, „countering violent extremism – CVE”; iar „tortura” este un cuvânt vădit demodat și anxiogen motiv pentru care trebuie înlocuit(ă?) cu „tehnici de interogare îmbunătățite”(„enhanced interrogation techniques”). Una peste alta, toate referințele la ceea ce e rău și trist și tragic ar trebui edulcorate pe cât posibil. Orwellian, din nou. Unul dintre cele mai aiuritoare exemple este însuși războiul, sinuciderea istorică colectivă pe care planeta o celebrează sistematic prin clișee de plastic și sloganuri emfatice și patriotarde. Mă întrebam cândva, retoric, de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? „Război sfânt” (ce oribil oximoron!), „eroism pe câmpul de luptă”, „căzut la datorie”, „erou care și-a dat viața pentru țară”, „căzut pe teatrul de operațiuni”, „răpus în ostilități”, „jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo?
Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?[5]Disponibil aici. De fapt, limbajul actual, mutilat cum e, se sacrifică ca să albească atrocitățile pentru că, nu-i așa?, războiul trebuie să fie un război curat: un război fără victime, fără cadavre și fără suferință: dezumanizarea distrugerii prin extragerea oricăror imagini de natură umană din zonele țintă… Limbajul folosit pentru a descrie războiul curat este la fel de antiseptic ca și imaginile. Bombardamentele sunt raiduri aeriene. Locația unui viitor bombardament reprezintă un obiectiv oportun de atac. Zonele civile sunt obiective neprotejate. Civilii sunt daune colaterale. Distrugerea este mereu chirurgicală. în linii mari, războiul curat a șters umanitatea civililor de pe ecran… A creat condițiile pentru ca războiul să pară scurt, abstract, igienic, ba chiar frumos din punct de vedere estetic. A minimizat orice simț al morții, atât în ceea ce privește soldații, cât și civilii.” [6]Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, … Continue reading
c. și, ușor-ușor, pe nesimțite, poliția orweliană a limbajului își începe raidurile și în cartierele codurilor juridice. Relativ recent, de exemplu, în Canada, au fost adoptate norme care aduc modificări ale legislației privind drepturile omului și ale codului penal și care incriminează discriminările bazate, printre altele, pe „identitatea de gen și expresia identității” („gender identity and expression”)[7]Este vorba de controversata lege Canada Bill-C-16 e (disponibil aici). Nu e de competența mea să mă pronunț asupra normelor altor jurisdicții, dar constat că noile amendamente legislative au stârnit serioase controverse: pe de o parte, se pare că, în loc să eradicheze inegalitatea „de gen”, o inversează (astfel încât cei discriminați ajung să fie majoritarii); pe de altă parte, amendamentele în cauză pare să incrimineze rezerva de a folosi pronumele „ales” de o persoană care se „identifică” (ori se „simte”) trans-sexual („ze”, „zir”, „they”)[8]Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, … Continue reading, astfel încât, conform Comisiei Drepturilor Omului din Ontario, „refuzul de a te adresa unei persoane trans-sexuale utilizând numele ales de acesta și pronumele personal care „se potrivește” identității sale de gen (…) este posibil să fie considerat discriminare (…) și poate fi sancționat prin reeducare, amenzi sau pedeapsă privativă de libertate”[9]Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme … Continue reading De altfel, și în Marea Britanie noutățile legislative din domeniu vin să consacre detronarea determinismului biologic de către stabilirea genului pe bază de „sentiment”, „senzație” sau preferință individuală: sunt femeie sau, respectiv, bărbat nu pentru că așa m-am născut, ci pentru că așa (îmi permit să) mă simt.[10]Disponibil aici. A se vedea și aici. De aici, numeroase consecințe susceptibile să pună la grea încercare și pe juriști și pe lingviști deopotrivă: contestarea conceptului de „femeie” („woman”) și sugestia înlocuirii lui cu „womxn”[11]Disponibil aici., cu „menstruators”[12]Disponibil aici. ori cu „persoane care posedă cervix”[13]Disponibil aici.; introducerea în programele pedagogice a tezei că și băieții pot avea menstruație[14]Disponibil aici.; ori celebrarea căsătoriei dintre un bărbat și-o hologramă.[15]Disponibil aici. Oricum, se pare că lumea începe să-și piardă reperele etice și să se afunde într-o jalnică degringoladă și cacofonie morală, juridică, spirituală și lingvistică. Cât despre jurisdicția autohtonă, preluând modelele „lumii civilizate”, și legislația noastră s-a arătat tot mai preocupată de „evitarea discriminărilor de gen” motiv pentru care a început să se concentreze, obsesiv, pe amendarea normelor în domeniu, cu riscul asumat al supra-abundenței regulilor, codificării pletorice și, evident, schingiuirii cuvintelor și sensului lor.[16] Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de … Continue reading
2. Dublul standard
Atunci când, ulterior ceremoniei de inaugurare a mandatului președintelui american Donald Trump, Kellyanne Conway, consilier al Casei Albe, a exagerat vădit numărul participanților la ceremonie și a fost contrazisă pe tema acestei statistici, răspunsul său – orwellian de-a dreptul – s-a amplasat perfect în rigorile lipsei de rigoare a epocii post adevăr („post-truth”) susținând că versiunea sa reprezintă un „fapt alternativ” („alternative fact”)[17]Disponibil aici.. Prin urmare, două realități paralele, ambele valide, un fel de 2+2=4, în Cișmigiu, dar 2+2=5, în Herăstrău. în același registru, fostul director al National Intelligence, James Clapper, întrebat de Senatul american în martie anul trecut dacă NSA supraveghează cetățenii și le interceptează comunicațiile a răspuns, fără ezitare, „Nu”. Pe urmă a adăugat, „Nu, nu cu intenție” („No, wittingly”). După care, confruntat cu probe contrare, ar fi declarant că nu a mințit ci, textual, a răspuns „în maniera cea mai puțin mincinoasă” („least untruthful manner”).[18]Disponibil aici.
Ambele exemple ne duc exact în zona de dublu standard definit de Orwell în „1984”: „Să știi și să nu știi, să fii conștient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susții în același timp două idei care se exclud reciproc, știind că sunt opuse și totuși să crezi în amândouă; să folosești logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora […] Să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea, să uiți orice a devenit nedorit și pe urmă dacă acel lucru revine la lumină să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ți se cere, să negi existența realității obiective, și să nu încetezi nicio clipă a ține cont de realitatea pe care o negi.”
Discursurile publice actuale abundă, o știm cu toții, de ipocrizie, sofisme și dublă măsură. „Ai noștri” sunt mereu buni și drepți și imaculați și onești, „ai lor” sunt întotdeauna răi și corupți și demagogi și ticăloși. Când „ai noștri” sunt agresivi, agresiunea noastră este „legitimă apărare”, „intervenție umanitară” sau „right to protect” (cu acronimul orwellian „R2P”); în schimb, când „ai lor” ripostează, riposta lor este „terorism” sau „expansiune imperială”. Când „ai noștri” îl feliază pe Khashoggi în consulatul de la Stanbul, de vină e „planeta întreagă” (da, trăim într-o lume urâtă și nedreaptă, da-da- da, din păcate, ghinion!), iar prințul prinț rămâne; par contre, când „ai lor” sunt acuzați – fie și fără de probe – că-s vinovați pentru tentativa de asasinat al lui Skripal, îi bombardăm cu sancțiuni economice. Exemple, cu duiumul…
De fapt, se pare că dublul standard începe să fie acceptat oficial drept componentă ideologică necesară a propagandei. De exemplu, Robert Kagan, unul dintre arhitecții intervenționismului de la Washington, susținea că SUA ar trebui să lupte contra încălzirii globale, dar să refuze aderarea la anumite convenții internaționale pe subiect (cum ar fi cea de la Kyoto). De asemenea, SUA ar trebui să susțină și să sprijine controlul înarmării, dar nu și controlul propriei înarmări, în temeiul unei politici bazate pe „dublu standard”.[19]„US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” … Continue reading De asemenea, Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului din Irak susținea cam aceeași teză: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obișnuim cu dublul standard. între noi, lucrăm în baza dreptului și a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacționăm cu state înapoiate (sic!) situate dincolo de granițele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse – forța, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci față unora care trăiesc în țări rămase în secolul al XIX-lea”.[20]„The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among … Continue reading
Ca și în cazul codurilor de nou-limbaj, păcatul dublului standard a trecut din judecata străzii și din domeniul discursului politic în teritoriul normelor de drept. în planul dreptului internațional de exemplu, raportul dintre principiul autodeterminării și principiul suveranității naționale este tratat în funcție de interese conjuncturale „geo-strategice”: decizia catalanilor de a se separa de Spania, validată de un referendum, este respinsă și de Madrid și de Comisia Europeană ca fiind ilegală, în timp ce decizia kosovarilor de a se rupe de Serbia (chiar în lipsa unui referendum) este recunoscută de marea majoritate a membrilor Uniunii Europene[21]Disponibil aici Sau exemplul relativ recent de tratament diferențiat aplicat de Comisia Europeană țărilor membre cu privire la regulile deficitului bugetar.[22]Disponibil aici în mod similar, în dreptul intern, dublul standard apare instanțiat în numeroase împrejurări. Una, de exemplu, este preferința de a incrimina contestarea unor „adevăruri istorice” „în detrimentul” altora (incriminarea contestării crimelor nazismului, dar nu și a crimelor comunismului, de exemplu). O bună punte de legătură cu subiectul următor.
3. Delictul de opinie
Trăim într-o vreme în care drepturile omului încep să se încoloneze pentru retragerea în bibliotecă. Locul lor este ocupat, din ce în ce mai vizibil, de limitările acestor drepturi, tot mai en vogue și care se pregătesc să facă epocă. Epoca restricțiilor de libertăți și a restrângerilor de vocații, epoca prezumției de vinovăție, epoca judecății prin rechizitoriu și, pe urmă, mai simplu, prin televizorul „opiniei publice”, epoca în care, prin răsturnarea de principii clasice, va fi absolut interzis ceea ce nu e în mod expres permis. Epoca în care -să nu-l uităm pe Orwell, că el ni-i ghid, totuși-, „libertatea înseamnă sclavie”, „războiul este pace”, iar „ignoranța reprezintă putere”.
Este epoca în care protestatari din campusuri universitare americane (deci din spațiul care ar trebui să emane maxim de deschidere și libertate) proclamă că „Libertatea de expresie este incitare la ură”(„Free speech is hate speech”).[23]Frank Furedi, „A Liberal Defence of Populism”, disponibil aici
De altfel, relativ recent, tema libertății de expresie a trebuit să fie scoasă din agenda unei conferințe programate la Universitatea Harvard ca fiind prea riscantă și deci, susceptibilă să tulbure apele corectitudinii politice.[24]Disponibil aici
Da, este epoca în care expresia liberă tinde să devină un delict. Motiv pentru care ar fi cazul, nu-i așa?, s-o cenzurăm prin lege (a), s-o auto-cenzurăm, de bună voie (b) ori s-o facem complet neinteligibilă (c).
a. Nu e loc pentru un inventar complet al normelor recente care vin să restricționeze libertatea de exprimare. Covârșitoarea lor majoritate sunt ori se vor un instrument de protecție a „sensibilităților” și „vulnerabilităților” de tot felul. A nu vorbi de funie în casa spânzuratului devine un imperativ transferat din proverb în lege pentru ca nu cumva slobodul de gură să atenteze la „siguranța spațiului” („safe space”) în care trăim. Preocuparea pentru siguranță în general a devenit atât de obsesivă și acaparatoare încât s-a întors, efect de boomerang, împotriva lumii, chircită în sine și într-o „cultură a victimizării, în care cuvântul vulnerabil s-a transformat în substantiv” (Frank Furedi). E climatul în care libertatea de expresie a devenit un moft susceptibil să agreseze și să ofenseze emoțional și, mai nou, intelectual (!) pe sărmanii vulnerabili. Da, vorbirea și scrierea au ajuns astăzi un mers pe ouă, iar opinia critică „incorectă politic”- expresia unei „fobii”: dacă votezi pentru definiția constituțională a familiei ești, musai, „homofob”, în caz că ridici obiecții cu privire la politicile „identității de gen” se cheamă că ești „transfob”, dacă te declari împotriva folosirii burka în spații publice[25]Disponibil aici accepți eticheta de „islamofob” etc. etc.[26]Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată … Continue reading (Se va ajunge probabil la situația în care dacă îndrăznești să afirmi că cerul e albastru înseamnă că meriți să fii arătat cu degetul ca verdefob.) Foarte grav este, din perspectiva asta, atentatul la autonomia artistului și critica estetică a expresiei artistice cu consecințe cel puțin hilare (cum ar fi scoaterea recentă dintr-o colecție a piesei „Baby is cold outside”, pe motiv că mesajul ar fi prea subversiv și provocator[27]Disponibil aici sau apelul la cenzurarea celebrei piese „The Lion King”, pe motiv că faimoasa expresie „hakuna matata” ar avea dedesubturi și conotații cu tentă colonială[28]Disponibil aici ). Din păcate, exemple de acest gen apar în ultima vreme ca ciupercile după ploaie. Până și umorului i se cere „sobrietate”, „măsură”, „previzibilitate”, „neutralitate” și „echidistanță”: excesul de sare și piper dăunează grav organismului…[29]Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un … Continue reading Ocazie cu care gându-mi sare la celebrul monolog al lui Caragiu-Gârneață care parodia, printre altele, cerința ca surprizele din seara de Revelion să fie afișate din timp, la gazeta de perete, iar glumițele să cadă în sarcina unor salariați atent selecționați pentru înveselirea audienței. Petrecerea continuă…[30]Disponibil aici
Una dintre cele mai în vogă sensibilități care și-a revendicat protecția în ultima vreme este însă cea a „adevărurilor istorice” a căror contestare a ajuns, pe cale de lèse-majesté, infracțiune. Am scris despre asta pe larg.[31]Disponibil aici Această modă a incriminării opiniilor are ca obiectiv, de regulă, „cinstirea memoriei victimelor” unor nenorociri istorice, „glorificarea” unor victorii, evitarea pe viitor a comportamentelor rasiale, xenofobe, naționaliste etc. Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmașii lor și cu toată recunoștința pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că „adevărul” istoric despre acele fapte (chiar și atunci când ar fi determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. în clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în „Despre libertate”, John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este „în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută” („fully, frequently, and fearlessly discussed”), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu („it will become a dead dogma, not a living truth.”). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.
b. Efectul pervers al cenzurii este, se știe, autocenzura. Ascultam recent un interviu cu un scriitor irakian care era convins că între cenzura de sub dictatură (în cazul lui, dictatura Sadam Hussein) și cenzura din lumea neo-liberală corectă politic, diferența fundamentală este dată de momentul în care cade ghilotina peste expresie: în primul caz, după (post zicere), iar în al doilea, înainte (ante zicere), sub forma autocenzurii. Perversitatea autocenzurii stă taman în teama permanentă și difuză care te înconjoară ca o ceață intensă și care te determină să-ți reprimi gândurile înainte de exprimarea lor pentru că potențiala ofensă este fără adresă precisă. Victime nedeterminate și vag localizate, omniprezente și ubicue, cotropindu-ți mintea… Tocmai teama-asta-nod-în-gât îți mănâncă cuvintele și-ți paralizează expresia și mă tem – temeri peste tot – că ea este cultivată atent, cu premeditare și cinism. Iar scopul ei final, mă tem – temeri peste tot – este să te facă să-ți iubești starea de sclavie, bună ocazie să-l evocăm și pe mentorul lui Orwell, Aldous Huxley: „Un stat totalitar cu adevărat eficient ar fi acela în care atotputernicul comitet executiv al şefilor politici şi al armatei lor de directori ar avea putere deplină asupra unei populații de sclavi pe care ar fi inutil s-o constrângă, pentru că şi-ar iubi servitutea. A îi face s-o iubească: iată misiunea pe care statele totalitare de astăzi o dau ministerelor propagandei, redactorilor-şefi ai ziarelor şi profesorilor de şcoală.”[32]Aldous Huxley, „Cuvânt înainte” pentru ediția din anul 1946 a cărții sale „Minunata lume … Continue reading
c. Una din faimoasele legi ale lui Murphy spune că dacă nu poți să-i convingi, atunci măcar încurcă-i. în mod cumva similar, dacă cenzura și autocenzura nu-și fac efectul, atunci singurul remediu care-i rămâne lui Big Brother este atentatul la sensul cuvântului. Așa se face că limbajul politic și juridic contemporan alunecă și el, odată cu lumea, spre zona formelor și aparențelor. Un limbaj de wrestling care cucerește și prostește spectatorii societății „de spectacol” (Guy Debord) și care se amestecă între noi ca să smintească sensurile zicerii. Cuvântul se îndepărtează orwellian de concept, sunetele și literele divorțează de sens, gândul și ideea critică sucombă în anorexie, iar la suprafață se simt doar bulbuci- bulbuci, lozinci de vorbe moarte învăluite în sclipici și confeti. Ce contează e doar forma și doar rima, o poezie redusă la silabe împerecheate care măcăne cacofonic și ritmic, cu zaț de sens. Din dihotomia „dreapta-stânga” nu se mai înțelege nimic, „drepturile omului” încep să se înece în gargară (gargară de „lux”, e-adevărat), „democrația” a ajuns o ficțiune, un clișeu expirat și cinic, partidele politice ar trebui să se cheme, toate, „național-țărănesc-creștin-liberal-social-democrat-patriotic” (diferențiate, eventual printr-o culoare sau un număr), „societatea civilă” s-a înstăpânit ca instanță supremă a sistemului și împărăteasă a regatului de holograme și non-sensuri, „naționalismul” a ajuns, conform președintelui francez, antonimul „patriotismului”, iar „statul de drept”, dragul de el, leul junglei de sloganuri, rage a pagubă. Deasupra capului lui, sabia Zeiței Justiției, o zeiță legată fedeleș la ochi de Ministerul Adevărului, întrebându-se insistent dacă e femeie sau persoană.
References
| ↑1 | Disponibil aici. |
|---|---|
| ↑2 | Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai utilizat termen construit prin utilizarea ca punct de plecare a unui nume propriu. Urmat în clasament – neagră comedie! – de „machiavelic” și, locul 3, „kafkesc”. |
| ↑3 | George Orwell, „Politica și limba engleză”. |
| ↑4 | George Orwell, „1984”. |
| ↑5 | Disponibil aici. |
| ↑6 | Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, „Merchants of Death: America’s Toxic Cult of Violence Turns Deadly”, disponibil aici. |
| ↑7 | Este vorba de controversata lege Canada Bill-C-16 e (disponibil aici). |
| ↑8 | Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, după caz) este ea însăși o probă a derivei identitare a post-modernismului actual. |
| ↑9 | Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme este profesorul Jordan Peterson de la Universitatea din Toronto. A se vedea, de exemplu, disponibil aici. |
| ↑10 | Disponibil aici. A se vedea și aici. |
| ↑11 | Disponibil aici. |
| ↑12 | Disponibil aici. |
| ↑13 | Disponibil aici. |
| ↑14 | Disponibil aici. |
| ↑15 | Disponibil aici. |
| ↑16 | Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați (într-o variantă de dinaintea modificării, dar relevantă pentru beția de cuvinte utilizate în norme, redundanță, imprecizie și aleatoriu): (1) Constituie discriminare dispoziția de a discrimina o persoană pe baza criteriului de sex. (2) Orice ordin de discriminare împotriva unor persoane pe criterii de sex este considerat discriminatoriu (sic!).
(3) Este interzisă orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex (sic!). |
| ↑17 | Disponibil aici. |
| ↑18 | Disponibil aici. |
| ↑19 | „US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” (Hoover Institute, Stanford University, Policy Review, 1 iunie, 2002). |
| ↑20 | „The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era – force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.” (The Guardian, 7 aprilie, 2002). |
| ↑21 | Disponibil aici |
| ↑22 | Disponibil aici |
| ↑23 | Frank Furedi, „A Liberal Defence of Populism”, disponibil aici |
| ↑24 | Disponibil aici |
| ↑25 | Disponibil aici |
| ↑26 | Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată oricărei reacții de respingere, adesea cu argumente raționale – fie ele eronate -, a unei teze, idei sau opțiuni. Cât despre „transfobie”, păcatul în vogă al post-post-modernismului, ea a fost definită ca „distanțarea de cineva care este „trans” sau refuzul de a accepta „identitatea de gen”. Cât despre definiția persoanei „trans” (așa cum apare ea în amendamentele adoptate în Canada), ea este un alt exemplu de entropie lingvistico-juridică: „Trans people may describe themselves using one or more of a wide variety of terms, including (but not limited to) transgender, transsexual, gender-queer (GQ), gender- fluid, non-binary, gender-variant, crossdresser, genderless, agender, nongender, third gender, two- spirit, bi-gender, trans man, trans woman, trans masculine, trans feminine and neutrois”. |
| ↑27 | Disponibil aici |
| ↑28 | Disponibil aici |
| ↑29 | Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un spectacol la SOAS, University of London, iar invitația care i-a fost adresată conținea în anexă o propunere de „contract de comportament” („behavioural agreement form”) care indica o listă de atitudini intolerabile pe scenă precum rasism, sexism, clasism („classism”), poziții anti-religioase și chiar anti- ateiste. în plus, respectiva propunere de contract prevedea că glumele conținute în monolog trebuia să fie „respectuoase” („respectful”) și „candide” („kind”): disponibil aici |
| ↑30 | Disponibil aici |
| ↑31 | Disponibil aici |
| ↑32 | Aldous Huxley, „Cuvânt înainte” pentru ediția din anul 1946 a cărții sale „Minunata lume nouă”, 1931. |
