Să ne spălăm pe mâini de lume?

Să ne spălăm pe mâini de lume?

Diminețile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminețile) mă trag tot mai greu înspre zi, înspre o reală stare de ireal și-nspre sentimentul că joc într-un film. Câte cadre mai tragem azi Don’ Regizor?, da’ Don’ Regizor nu-mi răspunde, ci mă lasă s-aud în căști sugestia din off că platoul de filmare e pregătit și mă așteaptă.

Pân’ s-ajung la el, într-o zi mi-a trecut prin cap să comit un gest de dizidență și de nesupunere. Așa cum -mă gândeam eu – Dinescu încerca să zică Partidului că și Moartea citește ziarul, tot așa – mă gândeam eu – mă pot extrage puțin din istorie și din mondiala frică de deces ca să mă contemplu puțin de sus, ca dintr-o moarte clinică în drum prin tunel, privind înspre pacientul aflat în comă istorică, figurant în filmul sfârșitului lumii.

Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de încăpățânare și vanitate și aviditate să nu scap momentul, să fiu atent, cât mai atent posibil, la fenta istorică ce mă provoacă. (Asta pentru că, înainte de cutremurul ăsta, am mai trecut prin altele două, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, și m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replică. Dar ele-s paranteze, bune de deschis cu altă ocazie, de-o mai fi, cândva, altă ocazie.)

Revenind la moment, la fentă și la propria-mi îndărătnicie, mi-am zis că evenimentul ăsta îmi poate oferi o imensă șansă: să încerc să pricep, cât de cât, în sfârșit, cum se face și, mai ales, cum se scrie și se filmează istoria. Complicată misiune pentru că, din păcate, nu am acces nici la Regizor și nici măcar la Scenarist (dacă nu cumva o fi unul și același). Încerc însă să deslușesc măcar bucăți din scenariu, colțuri de șervețele precum acelea iscălite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu România, dă-mi mie Grecia.

Iar firimiturile astea de script sunt, din păcate, disparate și incoerente: versiuni zise „oficiale”  peste teorii zise „conspiraționiste”, socoteli îngrijorătoare care numără morții peste statistici care ne zic că oamenii mai și mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonanțe militare, imnuri pe străzi peste canțonete în balcoane, apeluri la solidaritate peste îndemnuri la răzmeriță. Dintre toate aceste fițuici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degrabă, istoriografia), aș extrage, totuși, una pe care o văd ca prețioasă pagină din scenariu. Când o să mă reîncarnez, peste câțiva ani lumină, ca arheolog, o să am șansa să mă uit la ea ca la o relicvă descoperită în mormântul lumii vechi, civilizația incașă, pardon!, civilizația încasă, bucată de istorie pe care stă inscripționată instrucțiunea „distanțării sociale”. În ea se află, intuiesc (posibil să mă-nșel, evident), intriga filmului.

Este instrucțiunea subordonată imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice preț, chiar cu prețul vieții, a stării de sănătate fizică momentană. Sănătatea zilei de azi, sănătatea clipei, carpe diem, carpe sănătatem. Mâine poa’ să carpe-crape totul, după noi potopul. Iar dacă sună cumva Noe, să nu răspundem, zice Don’ Regizor, că nu știm dacă Noe poartă mască. Să-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.

„Distanța socială”, medicamentul miracol al cancerului de coronă. S-o păstrăm cu sfințenie, s-avem grijă de ea, s-o lustruim permanent, să ne închinăm la ea ca la icoana făcătoare de minuni, ca la cel mai prețios har care vine din altarul regizoral, salvarea salvărilor, binecuvântarea binecuvântărilor.

Să stăm, carevasăzică, departe unii de alții. Așa zice la script, la Foarte Noua Scriptură! Țineți departe! Izolează-ți departele ca pe tine însuți! Nu vă bucurați cu cei care se bucură, nu plângeți cu cei care plâng! Întru sănătate fizică (s-o prescurtăm „SF”) momentană, „valoare” unică sau, cel puțin, supremă.

Și, conform instrucțiunilor lu’ Don’ Regizor, când o să tragem primele cadre, să nu ne mai strângem mâinile, că strângerea mâinii nu mai înseamnă datul norocului, ci datul ghinionului. Să nu ne mai cuprindem în brațe, că îmbrățișarea înseamnă să ne conținem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca să ne spurce. Să nu ne mai atingem, nici măcar pe obrazul celălalt, că atingerile sunt microbolante. Să nu mai dansăm, că dansul ne-nveselește, iar veselia riscă să devină molipsitoare. Să nu ne mai sărutăm, că sărutul înseamnă deja afecțiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Să nu ne mai privim, că privirea însăși poate fi virusată de temeri și de suspiciune. Și, remediu suprem, să transferăm toate iubirile, prieteniile, amicițiile și tovărășiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilențial și patogen, în „distanțarea socială” a mediului digital, aseptic și sterilizat. Să ne căsătorim on-line, cu holograme sau, la limită, cu noi înșine.

Pe urmă, în scenele următoare, să uităm de libertate, că -nu-i așa?- libertatea nu ține de foame, să abandonăm dreptul la intimitate, că nu avem nimic de ascuns, dreptul la neîngrădită expresie, că nu avem nimic de spus, dreptul la liberă mișcare, că n-avem unde a ne duce, nici măcar undeva „ca-ntre prieteni”, „ca-ntre băieți” ori „ca-ntre fete”. Să uităm de teatru și de cinema, de concert și de vernisaj, de stadion și de festival, de cafenea și de restaurant, de club și de carnaval.

Să nu mai învățăm și să nu mai muncim. Iar dacă vom fi cumva chemați la școală ori la muncă, undeva unde mai e nevoie și loc de-așa ceva, s-avem mare, mare grijă. Învățătorul să stea cât mai departe de școlar, doctorul de pacient, avocatul de client și frizerul de mușteriu. S-avem grijă ca bidineaua zugravului, cărămizile zidarului, lopata drumarului și strungul strungarului să fie toate atent dezinfectate înainte de orice atingere de o comisie de dezinfecție „special constituită în acest scop”. Iar mască să poarte și medicii și pacienții, și actorii și spectatorii, și fotbaliștii și arbitrii, și judecătorii și împricinații, și preoții și enoriașii. De măști o să se ocupe, evident, directorul de costume, știe el cum.

Prin respectarea tuturor acestor instrucțiuni, să pregătim terenul pentru următoarea secvență din filmul luptei SF cu „virusul ucigaș”. De la „distanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, „DS”) să trecem la „ștanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, fără a ne încurca în diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la mască la vaccin, de la intrigă la anihilarea criminalului în „happy”-end. Și, în temeiul acestui transfer, să acceptăm ca toate relațiile și raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amiciție, de partenariat sau de vecinătate, precum și toate întâlnirile și descoperirile viitoare, toate amorurile la primă vedere, toate flirturile și tatonările, toate, astea toate, să fie măsurate cu șublerul și instalate-n ștanță ca să fie corect decupate, secționate, șlițuite, perforate, instalate la distanța corespunzătoare și marcate cu eticheta corectă din fier roșu, plăsmuită în laboratoarele inteligenței artificiale și-ale tehnologiilor smart. Se ocupă Don’ Regizor, știe el cum.

Să facem, așadar, conform instrucțiunilor, pasul în Minunata lume nouă, minunata nouă normalitate… Uau, „distanțarea socială” ca pas de distanțare dintre lumi.

Stau și mă minunez de minunatul nou firesc și parcă nu-mi vine să cred. Lost in translation, repet papagalicește replica normei de „distanțare socială”, dar simt că limba-n care o recit mi-e complet străină, iar filmu-n care joc e mut. Îmi vine să-l caut pe Scenarist ori pe Don’ Regizor și să le zic că-n replica asta stă ditai nonsensul ori oximoronul și că trebuie, măcar la montaj, revizuită. Că, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal social”. Că replica asta sună anapoda și pentru că oamenii simt, în mod autentic și fiziologic nevoia proximității, că apropierea socială este un organ vital al oricărei comunități și că lumea stă în minunea feței către față și a privitului în ochi, în forța partenariatului, în valoarea și frumusețea comunicării, empatiei și comuniunii, în căldura zâmbetului, a râsului și a umorului. Pe scurt, în naturalețea și-n legitatea co-existenței laolaltă, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umăr la umăr.

Că, oricât de valoroasă o fi sănătatea fizică momentană, ea nu merită prețuită într-un fel în care să ne pericliteze integritatea mintală și sufletească de viitor. Iar ultimele două depind ca de aer de căldura familiei și spiritul prieteniei, de gălăgia copiilor și de jocurile din curtea școlii, de freamătul străzii și de muzica orașului, de aniversările de sâmbătă seara și de slujbele de duminică dimineață, de spectacolul de teatru și de atmosfera de la cinema, de îmbulzeala de la stadion și de zbenguiala colectivă de la concert, de  berea cu băieții și cafeaua cu fetele…Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneți-i cum vreți.

Aș da orice să mă pot extrage din filmul ăsta și să cer lu’ Don’ Regizor un transfer într-o altă ficțiune. De exemplu, mutarea pe o plajă cretană, solară și aridă, unde să mă văd de sus cum alerg eliberator pe malul mării înspre cei doi dansatori de sirtaki, să mă agăț avid de umerii lor, să le învăț pașii, c’mon my boy, let’s go, again, să le simt transpirația și euforia și entuziasmul și să-l aud pe Zorba întrebând lumea întreagă dacă a văzut vreodată vreo prăbușire mai măreață. După care, să-l văd pe Zorba invitând lumea întreagă la dans.

Era o senină și friguroasă zi de aprilie și ceasurile băteau ora 13

Era o senină și friguroasă zi de aprilie și ceasurile băteau ora 13

Motto:

If liberty means anything at all, it means the right to tell people what they do not want to hear.

Orwell, chiar el: „Dacă e să definim, până la urmă, libertatea, atunci libertatea înseamnă să rostești adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă.”

Iar adevărul pe care oamenii nu vor astăzi să-l audă este că, la un moment dat, ei or să moară. Și pentru că acest adevăr este astăzi de neauzit, atunci să-i zicem acestui adevăr fake news.

Starea de urgență pe care o trăiesc mi-a dat să trăiesc foarte multe stări.

Una dintre ele este nedumerirea în fața modului în care oamenii consimt, de bună voie și de spaimă, să-și abandoneze drepturile.

Statistici recente confirmă, de exemplu, că peste 85% din populația Spaniei, Franței și Italiei aprobă restricțiile asociate stării de urgență sau de necesitate[1]. Sunt cam surprins de asemenea covârșitoare majoritate a acelora care se cer închiși în casă și uită de mărețele vocații ale libertății și sacralității drepturilor fundamentale, mai ales în jurisdicții servite drept modele democratice atâta vreme. La limita limitelor, aș putea pricepe că oamenii (de la noi sau din alte locuri) acceptă să renunțe la libertatea de mișcare și de întrunire, la siguranța proprietății sau la beneficiul școlii câtă vreme ni se zice că suntem în plin război cu un inamic extrem de pervers și, pe bază de decret, suntem internați la hibernare. Ce nu pricep însă sunt, printre multe altele, capitularea pe două fronturi vitale pentru orice regim care, în ciuda stării de criză, continuă să se auto-definească drept „democratic”: lipsa unor autentice dezbateri, serioase și publice, mai ales la nivel academic și guvernamental, despre justețea măsurilor adoptate și proporționalitatea lor față de agresivitatea inamicului (1) și, pe de altă parte, felul în care-i trimis (ori se auto-exilează) în carantină dreptul la liberă gândire și la liberă expresie (2), cel mai adesea sub pretextul că trebuie apărat de covidul „fake news„(3).

1. Vă amintiți, desigur, de celebre sloganuri ale Pieței Golanilor din ’90, „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” sau, și mai dramatic, „Vom muri și vom fi liberi”. Ce vremuri, câte speranțe, câtă candoare… Erau timpurile în care și moartea, și libertatea erau încă abstracțiuni și, ca idei, se jucau în lozinci de rime împerecheate sau sentințe mândre de paradoxul lor vivace, figuri literare ludice care voiau să zică, de fapt, că libertatea e absolută, iar moartea nu există. Piața Golanilor e astăzi pustie, iar golanii au ajuns oameni serioși, la și, mai ales, în casele lor. Azi le e frică de moarte sau, mai rău, le e frică de aceia care pretind că-i apără de moarte ori, și mai grav, le e frică să-și omoare confortul de moment, prejudecățile și conformismele. Nu îndemn la răzmeriță, dar mă întreb cum de oare noi, golanii, nu ne mai facem astăzi auziți (măcar la telefon sau în balcon) în rime similare: mai bine haimana decât distanțat, mai bine mort decât izolat? Unde e dezbaterea, unde-s argumentele și contra-argumentele despre Minciuna ori Adevărul care ne-au blocat în casă? De ce atât de puține voci care se întreabă despre logica întregii operațiuni de camuflaj?[2] Unde-s discuțiile profunde și serioase din centrul cetății ori măcar din mass-media „oficială” despre plusurile și minusurile acestei strategii de otrăvire a fântânilor și pustiire a holdelor de grâne? În condițiile unei tot mai vizibile devalorizări culturale a dezbaterii și judecății[3], unde-s acei mulți cărturari și eseiști care adnotau atunci acele sloganuri cu entuziasm hermeneutic și adicție de libertate și scriau ulterior texte după texte, toate musai filosofice, despre măreția libertății, miza curajului și noblețea dizidenței, care înfierau totalitarismul și „ciuma roșie” și care țineau prelegeri și seminarii despre „valorile” „statului de drept”? De ce nu ies ei azi în agora – fie ea virtuală – să provoace dezbateri despre cât de periculos e dușmanul și cât de gravă este pierderea de libertate? Să fie tăcerea asta, aproape generalizată, expresia fricii de libertatea de expresie, expresia autocenzurii?

2. De unde frica asta? Probabil din experiențele premergătoare coronei (before corona-BC, expresia lui Brendan O’Neill)când, înainte de-a fi transferați la urgență, am fost internați la secțiile de „globalism”, „excepționalism”, „environmentalism” sau „fraternitate și unitate europeană”?… Sau când, diagnosticați ca „vulnerabili”, am trecut prin saloanele de „corectitudine politică”, de „spații sigure”, de „diversitate”, de „incluziune” și de mândre parade?… Ori cumva când, la boli interne, am zăcut și am fost tratați la „anticorupție”? Erau, nu-i așa?, secțiile, saloanele și aripile pavilionului în care totul se prezenta foarte curat și septic, democrația-„democrație”, libertățile-„libertăți”, sensibilitățile-ocrotite, diferențele-cauterizate, genurile-unul și (același) unul, sexualitatea-sterilizată, patriotismul-anesteziat, prezumția de nevinovăție-castrată. Adică secțiile, saloanele și aripile în care limbajul și libertatea de-a vorbi ce gândești au fost, și ele, siliconate și supuse unei intensive terapii de acomodare cât mai corectă la religia post-post-modernismului: ssst-weapons of mass destruction-WMD!, ssst-war on terror!, ssst-toleranță!, ssst-multiculturalism!, ssst-anti-fobie!, ssst-anti-naționalism!, ssst-anticorupție! Sssssssst!

Odată aduși la urgență însă, mă așteptam ca, drept compensație pentru paralizia de ambe drepturi și ambe libertăți, măcar dezlegare la limbă să ni se acorde.

Să putem ieși în balcoanele carantinei, să ne eliberăm și să strigăm în gura mare ceea ce, până mai ieri, era „incorect” și de nerostit, denunțul împotriva tuturor virușilor care au îmbolnăvit lumea și umanitatea, pacea și dreptul, etica și bunele moravuri. Că, de exemplu, militarismul imperiului a ucis națiuni și oameni, a mutilat milioane de destine, a trimis în pribegie familii și orfani, a distrus case, școli și spitale, a călcat în picioare dreptul internațional și-a comis alte și alte și alte și alte nenorociri numai și numai pentru putere și bani. Sau că ideologia identității de gen și politicile transumaniste au fost o ocară la adresa divinității însăși, a terfelit egalitatea în numele egalității, diversitatea în numele diversității și libertatea în numele libertății și că poate taman aceste ideologii și politici sunt laboratoarele în care a fost meșterit virusul inamic de azi. Că „statul de drept” și „democrația” și „drepturile omului” au ajuns simple lozinci de lemn, că dreapta și stânga se contopesc în același centru și că, în general, ideologiile globaliste se aliniază resemnate pe centrifugă. Ori să ieșim în balcoanele carantinei ca să denunțăm, pur și simplu, mizerabila corectitudine politică ce ne-a sufocat spiritul liber și ne-a siluit graiul în ultima vreme și să strigăm în gura mare că nu, nu, bărbații n-au nevoie de tampoane iar femeile nu-s simple purtătoare de uter, că referendumul pentru definiția căsătoriei a fost sabotat de o mișcare anti-națională și anti-creștină, că mama și tata nu-s numerale cardinale, că Dostoievski e dumnezeiesc chiar dacă-i bătrân și alb și mort, că ouăle roșii sunt ouă de Paște și nu „sfere de primăvară” etcetera, etcetera, etcetera. Ori să cerem externarea de la „interne” și să scandăm că „anticorupția” nu-i decât un simplu slogan sub care s-au ascuns răfuieli și reglări de patimi și că dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție nu-s simple „găselnițe avocățești”. Și că, în general, să strigăm eliberator că a spune ce gândești nu echivalează nicidecum cu „hate speech”. Și câte și mai câte alte și alte și alte adevăruri –„subiective”, sau cum or fi – care ne-au fost interzise de ideologia dominantă a neo-progresiștilor, neo-rezistenților sau neo-…-ziceți-le-cum-vreți.

Și, peste toate, să putem ieși în balcoanele carantinei și să-l întrebăm pe domnul Mike Pompeo ce-a vrut să spună când ne-a avertizat că toată această isterie virală nu-i decât un exercițiu[4]. Și pe urmă să ne expunem nedumeririle – „subiective”, sau cum or fi – că transferul în congelator al unei întregi planete riscă să ne înghețe toată umanitatea din noi, că demolarea controlată a sistemului economic mondial ar putea face ca oamenii să moară de foame și să-și caute pâinea prin violență, că singura diferență reală dintre covid și ceilalți viruși gripali ar putea fi, cum zicea un faimos biolog, că acest covid are și PR, că „distanțarea socială” este un oximoron orwellian oribil menit să definească programata criogenie sufletească (după cum orwellian-oribile sunt denunțurile încălcării ei de „entitățile raportoare” și „agenții de integritate”[5]), că nano-cipurile programate să ne asigure identitate biometrică digitală și portabilă ne transformă-n animale marcate cu fierul roșu, că ne e teamă de vaccinul obligatoriu care ni se va oferi drept împărtășania cu inteligența artificială, că ne e dor de părinții și de bunicii noștri, și că, în general, măsura carantinei este vădit disproporționată față de gravitatea pericolului. Și câte și mai câte alte și alte și alte nedumeriri – „subiective” sau cum or fi- despre efectele pe termen lung ale acestei „plandemii” (J.P.Farell).

Se pare însă că n-avem libertatea asta. De amintitele infracțiuni ale corectitudinii politico-ideologice n-am mai auzit în perioada actuală, dar presupun că ele rămân imprescriptibile. Și oricum, lumea nu pare atentă la raporturi de cauzalitate…Cât despre dreptul de a contesta urgența stării de urgență ori severitatea exagerată a restricțiilor impuse, el ar putea fi -fără temei, evident- asociat riscului stigmei purtătoare de virus, virusul știrii false, „fake news„.

3. Cam așa ne explică și decretele generatoare ale urgenței și cazuistica ulterioară, de la noi și de-aiurea.

Întâi, decretul „nostru”. Conform articolului 54(3) din anexa sa, în scopul informării „în mod corect și obiectiv” a populației, Ministerul Național al Adevărului, organizat sub formă de acronim, poate, prin „decizie motivată”, să „întrerupă imediat”, prin „eliminarea la sursă” a unui „conținut” care „promovează știri false” „cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și prevenire”. Iar, conform art. 54(4), „în situația în care eliminarea la sursă a conținutului (…) nu este fezabilă, furnizorii de rețele de comunicații electronice destinate publicului sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC), să blocheze imediat accesul la respectivul conținut și să informeze utilizatorii”. Textul nu ne oferă nici definiția „știrilor false”, nici criteriile care merită evaluate în calificarea lor, nici indicii despre autoritatea competentă să radiografieze informația, nici rațiunea sancțiunii. În ciuda acestor neclarități, conform unor știri apărute în media, textele menționate au fost puse în aplicare și, ca rezultat, ANARC a decis eliminarea unor informații din spațiul virtual.[6]

În mod similar stau lucrurile și în alte jurisdicții. Dacă e să dăm crezare unor informații apărute în presa pretins „serioasă”, reglementări restrictive asemănătoare au fost adoptate și de vecinii noștri. În Ungaria și Bulgaria, de exemplu, răspândirea de „fake news” în legătură cu „pandemia” poate fi sancționată cu închisoare până la cinci ani[7].

De altfel, încă din 2019 am fost avertizați că, în momentul apariției viitoarei pandemii (covidul de azi, de exemplu), omenirea va avea de luptat pe două fronturi: primul este boala însăși, iar al doilea sunt „știrile false” despre evoluția ei și potențialele remedii[8], așa numita „infodemie”[9]. De unde și rapida aliniere a legislațiilor planetei, din Italia și Anglia până în Singapore, Thailanda, Nigeria[10], precum și Vietnam[11] sau Africa de Sud[12].

Nu cred că-i cazul să intru în detalii de drept comparat, dar temerea mea este că infodemia de care vorbea în februarie înaltul oficial al Organizației Mondiale a Sănătății va fi viitorul pretext pentru botnița aplicată liberei expresii: din cauză de „fake news„, NO news! Sau, mai degrabă, only OUR news!

Temerea asta este asociată unui disconfort real la auzul acestei sintagme, fake news

Întâi, pentru că ea aparține noului cod de vorbire, Noiivorbe, lui Newspeak care, ușor-ușor, pe nesimțite, detronează din dicționar minciuna (lie, mensonge, mentir, bugia, etc.), sau româneștile născociri, plăsmuiri, baliverne sau brașoave, ca vetuste și sărace semantic, și le înlocuiește cu o piesă lingvistică de high-tech.

Doi, pentru perversitatea unui transfer al categoriilor logice de fals/adevărat de la o propoziție, la o știre despre propoziție sau, mai grav, la o interpretare a ei sau la o răstălmăcire a interpretării. În plus, noi nu ne hrănim doar cu știri și informații despre evenimente traductibile în propoziții simple ale logicii formale, ci trecem acele evenimente prin filtrul propriilor percepții personale, evaluări subiective, interpretări (corecte sau eronate) care scapă măsurătorilor de tip procustian și clasificărilor dihotomice adevărat-fals.

Trei, pentru aerul ei de anatemă, de armă fermecată în vânătoarea modernă de vrăjitoare și pentru transferul ei tot mai perceptibil dintr-o zonă benignă (a părerii ori a judecății personale sau chiar a minciunii inofensive), în zona periculoasă a sancțiunii penale: de la „colportarea de știri false” la falsul în declarații pare să nu rămână astăzi decât un mic pas. Care mâine va fi, probabil, pășit.

Patru, pentru că așa cum în rezonanța ei se simte apelul pentru o sancționare a „falsității”, în același ecou se aude și chemarea unei instanțe care să proclame adevărul, să pună ordine-n vorbire, să aresteze cuvintele și să-l răsucească pe Orwell în mormânt.

Cinci, pentru că nu simt legitimitatea intervenției în sancționarea răspândirii de „știri false”. În cazul covidului, se insinuează că ea ar fi motivată de evitarea răspândirii panicii. Dacă așa stau lucrurile, „știri false” ar trebui calificate și taburile de pe străzi, și imaginile obsesive cu izolete, și imnul național cântat seara sub balcon.

În fine, dacă tot e să vorbim despre „știri false” și nocivitatea lor, stau să mă întreb cum au fost sancționate știrile cu adevărat false conform cărora Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă, știri în baza cărora a fost declanșat un război devastator și perpetuu împotriva unei țări suverane și a dreptului internațional? Dar minciunile grosolane livrate la 9/11 conform cărora turnul 7 din complexul WTC s-ar fi prăbușit în 3 secunde din cauza unui incendiu la unul din cele 49 de etaje, minciuni care au contribuit, și ele, la declanșarea unui alt ilegal război? Carevasăzică, minciuni cu adevărat istorice, nu glumă…Dar dacă, Doamne-ferește!, (Doamne-ajută?…), se va dovedi cândva că toate informațiile privind periculozitatea virusului agresor și care au motivat actualul război mondial devastator au fost întemeiate pe date eronate? Întreb doar, nu dau cu paru’… Știu, nu-mi va răspunde nimeni la aceste întrebări. Asta pentru că, în actuala epocă a dreptului marțial inaugurată recent, ele, întrebările, vor fi prezumate în mod absolut ca false, îndosariate și clasate de Ministerul Adevărului, hulite în cadrul ceremonialului de două minute de ură pe zi și azvârlite în vizuina memoriei istorice.


[1]https://www.politico.eu/article/coronavirus-lockdown-spain-italy-france-public-backing/

[2]https://www.luju.ro/ridicati-starea-de-urgenta-sau-explodeaza-mamaliga

[3]https://www.spiked-online.com/2020/03/24/covid-19-government-cant-solve-everything/

[4]https://www.youtube.com/watch?v=cKatRD69WUo&feature=youtu.be

[5]https://www.mirror.co.uk/news/uk-news/police-urge-public-report-neighbours-21771227

[6] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/un-nou-site-a-fost-inchis-in-romania-pentru-publicarea-de-informatii-false-cu-scopul-de-a-induce-panica-1281233 https://www.g4media.ro/un-site-pro-rus-si-anti-vaccin-asociat-cu-ninel-peia-sanctionat-de-guvern-ninel-peia-a-fost-exclus-din-psd-pentru-ca-a-sustinut-ca-vaccinurile-ar-fi-imbolnavit-bebelusii.html

[7] https://www.dw.com/en/coronavirus-rule-of-law-under-attack-in-southeast-europe/a-52905150

[8] https://www.nytimes.com/2019/06/17/opinion/pandemic-fake-news.html

[9] https://www.who.int/dg/speeches/detail/munich-security-conference

[10] https://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/exploiting-fake-news-laws-singapore-targets-tech-firms-over-coronavirus-falsehoods/2020/03/16/a49d6aa0-5f8f-11ea-ac50-18701e14e06d_story.html

[11] https://www.vir.com.vn/new-penalties-illustrate-resolve-to-wipe-out-false-info-74729.html

[12] https://cdn.24.co.za/files/Cms/General/d/8296/998082c0829846979a52f11933b621bd.pdf