de Florentin Țuca | 28 aprilie, 2020 | Colecția de texte
Diminețile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminețile) mă trag
tot mai greu înspre zi, înspre o reală stare de ireal și-nspre sentimentul că
joc într-un film. Câte cadre mai tragem azi Don’ Regizor?, da’ Don’ Regizor
nu-mi răspunde, ci mă lasă s-aud în căști sugestia din off că platoul de
filmare e pregătit și mă așteaptă.
Pân’ s-ajung la el, într-o zi mi-a trecut prin cap să comit un gest de dizidență și de nesupunere. Așa cum -mă gândeam eu – Dinescu încerca să zică Partidului că și Moartea citește ziarul, tot așa – mă gândeam eu – mă pot extrage puțin din istorie și din mondiala frică de deces ca să mă contemplu puțin de sus, ca dintr-o moarte clinică în drum prin tunel, privind înspre pacientul aflat în comă istorică, figurant în filmul sfârșitului lumii.
Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de încăpățânare și vanitate și
aviditate să nu scap momentul, să fiu atent, cât mai atent posibil, la
fenta istorică ce mă provoacă. (Asta pentru că, înainte de cutremurul ăsta, am
mai trecut prin altele două, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, și
m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replică. Dar ele-s paranteze, bune
de deschis cu altă ocazie, de-o mai fi, cândva, altă ocazie.)
Revenind la moment, la fentă și la propria-mi îndărătnicie, mi-am
zis că evenimentul ăsta îmi poate oferi o imensă șansă: să încerc să pricep,
cât de cât, în sfârșit, cum se face și, mai ales, cum se scrie și se filmează
istoria. Complicată misiune pentru că, din păcate, nu am acces nici la Regizor
și nici măcar la Scenarist (dacă nu cumva o fi unul și același). Încerc însă să
deslușesc măcar bucăți din scenariu, colțuri de șervețele precum acelea
iscălite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu România, dă-mi mie Grecia.
Iar firimiturile astea de script sunt, din păcate, disparate și incoerente: versiuni zise „oficiale” peste teorii zise „conspiraționiste”, socoteli îngrijorătoare care numără morții peste statistici care ne zic că oamenii mai și mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonanțe militare, imnuri pe străzi peste canțonete în balcoane, apeluri la solidaritate peste îndemnuri la răzmeriță. Dintre toate aceste fițuici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degrabă, istoriografia), aș extrage, totuși, una pe care o văd ca prețioasă pagină din scenariu. Când o să mă reîncarnez, peste câțiva ani lumină, ca arheolog, o să am șansa să mă uit la ea ca la o relicvă descoperită în mormântul lumii vechi, civilizația incașă, pardon!, civilizația încasă, bucată de istorie pe care stă inscripționată instrucțiunea „distanțării sociale”. În ea se află, intuiesc (posibil să mă-nșel, evident), intriga filmului.
Este instrucțiunea subordonată imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice preț, chiar cu prețul vieții, a stării de sănătate fizică momentană. Sănătatea zilei de azi, sănătatea clipei, carpe diem, carpe sănătatem. Mâine poa’ să carpe-crape totul, după noi potopul. Iar dacă sună cumva Noe, să nu răspundem, zice Don’ Regizor, că nu știm dacă Noe poartă mască. Să-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.
„Distanța socială”, medicamentul miracol al cancerului de coronă. S-o
păstrăm cu sfințenie, s-avem grijă de ea, s-o lustruim permanent, să ne
închinăm la ea ca la icoana făcătoare de minuni, ca la cel mai prețios har care
vine din altarul regizoral, salvarea salvărilor, binecuvântarea
binecuvântărilor.
Să stăm, carevasăzică, departe unii de alții. Așa zice la script, la Foarte
Noua Scriptură! Țineți departe! Izolează-ți departele ca pe tine însuți! Nu vă
bucurați cu cei care se bucură, nu plângeți cu cei care plâng! Întru sănătate
fizică (s-o prescurtăm „SF”) momentană, „valoare” unică sau, cel puțin,
supremă.
Și, conform instrucțiunilor lu’ Don’ Regizor, când o să tragem primele cadre, să nu ne mai strângem mâinile, că strângerea mâinii nu mai înseamnă datul norocului, ci datul ghinionului. Să nu ne mai cuprindem în brațe, că îmbrățișarea înseamnă să ne conținem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca să ne spurce. Să nu ne mai atingem, nici măcar pe obrazul celălalt, că atingerile sunt microbolante. Să nu mai dansăm, că dansul ne-nveselește, iar veselia riscă să devină molipsitoare. Să nu ne mai sărutăm, că sărutul înseamnă deja afecțiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Să nu ne mai privim, că privirea însăși poate fi virusată de temeri și de suspiciune. Și, remediu suprem, să transferăm toate iubirile, prieteniile, amicițiile și tovărășiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilențial și patogen, în „distanțarea socială” a mediului digital, aseptic și sterilizat. Să ne căsătorim on-line, cu holograme sau, la limită, cu noi înșine.
Pe urmă, în scenele următoare, să uităm de libertate, că -nu-i așa?-
libertatea nu ține de foame, să abandonăm dreptul la intimitate, că nu avem
nimic de ascuns, dreptul la neîngrădită expresie, că nu avem nimic de spus,
dreptul la liberă mișcare, că n-avem unde a ne duce, nici măcar undeva „ca-ntre
prieteni”, „ca-ntre băieți” ori „ca-ntre fete”. Să uităm de teatru și de
cinema, de concert și de vernisaj, de stadion și de festival, de cafenea și de
restaurant, de club și de carnaval.
Să nu mai învățăm și să nu mai muncim. Iar dacă vom fi cumva chemați la
școală ori la muncă, undeva unde mai e nevoie și loc de-așa ceva, s-avem mare,
mare grijă. Învățătorul să stea cât mai departe de școlar, doctorul de pacient,
avocatul de client și frizerul de mușteriu. S-avem grijă ca bidineaua
zugravului, cărămizile zidarului, lopata drumarului și strungul strungarului să
fie toate atent dezinfectate înainte de orice atingere de o comisie de
dezinfecție „special constituită în acest scop”. Iar mască să poarte și medicii
și pacienții, și actorii și spectatorii, și fotbaliștii și arbitrii, și
judecătorii și împricinații, și preoții și enoriașii. De măști o să se ocupe,
evident, directorul de costume, știe el cum.
Prin respectarea tuturor acestor instrucțiuni, să pregătim terenul pentru următoarea secvență din filmul luptei SF cu „virusul ucigaș”. De la „distanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, „DS”) să trecem la „ștanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, fără a ne încurca în diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la mască la vaccin, de la intrigă la anihilarea criminalului în „happy”-end. Și, în temeiul acestui transfer, să acceptăm ca toate relațiile și raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amiciție, de partenariat sau de vecinătate, precum și toate întâlnirile și descoperirile viitoare, toate amorurile la primă vedere, toate flirturile și tatonările, toate, astea toate, să fie măsurate cu șublerul și instalate-n ștanță ca să fie corect decupate, secționate, șlițuite, perforate, instalate la distanța corespunzătoare și marcate cu eticheta corectă din fier roșu, plăsmuită în laboratoarele inteligenței artificiale și-ale tehnologiilor smart. Se ocupă Don’ Regizor, știe el cum.
Să facem, așadar, conform instrucțiunilor, pasul în Minunata lume nouă,
minunata nouă normalitate… Uau, „distanțarea socială” ca pas de distanțare
dintre lumi.
Stau și mă minunez de minunatul nou firesc și parcă nu-mi vine să cred. Lost
in translation, repet papagalicește replica normei de „distanțare socială”,
dar simt că limba-n care o recit mi-e complet străină, iar filmu-n care joc e
mut. Îmi vine să-l caut pe Scenarist ori pe Don’ Regizor și să le zic că-n
replica asta stă ditai nonsensul ori oximoronul și că trebuie, măcar la montaj,
revizuită. Că, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal
social”. Că replica asta sună anapoda și pentru că oamenii simt, în mod
autentic și fiziologic nevoia proximității, că apropierea socială este un organ
vital al oricărei comunități și că lumea stă în minunea feței către față și a
privitului în ochi, în forța partenariatului, în valoarea și frumusețea
comunicării, empatiei și comuniunii, în căldura zâmbetului, a râsului și a
umorului. Pe scurt, în naturalețea și-n legitatea co-existenței laolaltă, ca de
la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umăr la umăr.
Că, oricât de valoroasă o fi sănătatea fizică momentană, ea nu merită prețuită într-un fel în care să ne pericliteze integritatea mintală și sufletească de viitor. Iar ultimele două depind ca de aer de căldura familiei și spiritul prieteniei, de gălăgia copiilor și de jocurile din curtea școlii, de freamătul străzii și de muzica orașului, de aniversările de sâmbătă seara și de slujbele de duminică dimineață, de spectacolul de teatru și de atmosfera de la cinema, de îmbulzeala de la stadion și de zbenguiala colectivă de la concert, de berea cu băieții și cafeaua cu fetele…Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneți-i cum vreți.
Aș da orice să mă pot extrage din filmul ăsta și să cer lu’ Don’ Regizor un transfer într-o altă ficțiune. De exemplu, mutarea pe o plajă cretană, solară și aridă, unde să mă văd de sus cum alerg eliberator pe malul mării înspre cei doi dansatori de sirtaki, să mă agăț avid de umerii lor, să le învăț pașii, c’mon my boy, let’s go, again, să le simt transpirația și euforia și entuziasmul și să-l aud pe Zorba întrebând lumea întreagă dacă a văzut vreodată vreo prăbușire mai măreață. După care, să-l văd pe Zorba invitând lumea întreagă la dans.
de Florentin Țuca | 9 aprilie, 2020 | Colecția de texte
Motto:
If liberty means anything at all, it means the
right to tell people what they do not want to hear.
Orwell, chiar el: „Dacă e să definim, până la urmă, libertatea, atunci libertatea înseamnă să rostești adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă.”
Iar adevărul pe care oamenii nu vor astăzi să-l audă este că, la un moment dat, ei or să moară. Și pentru că acest adevăr este astăzi de neauzit, atunci să-i zicem acestui adevăr fake news.
Starea de urgență pe care o trăiesc mi-a dat să trăiesc foarte multe stări.
Una dintre ele este nedumerirea în fața modului în care oamenii consimt, de
bună voie și de spaimă, să-și abandoneze drepturile.
Statistici recente confirmă, de exemplu, că peste 85% din populația
Spaniei, Franței și Italiei aprobă restricțiile asociate stării de urgență sau
de necesitate[1]. Sunt cam surprins de asemenea covârșitoare majoritate a acelora care se
cer închiși în casă și uită de mărețele vocații ale libertății și sacralității
drepturilor fundamentale, mai ales în jurisdicții servite drept modele
democratice atâta vreme. La limita limitelor, aș putea pricepe că oamenii (de
la noi sau din alte locuri) acceptă să renunțe la libertatea de mișcare și de
întrunire, la siguranța proprietății sau la beneficiul școlii câtă vreme ni se
zice că suntem în plin război cu un inamic extrem de pervers și, pe bază de
decret, suntem internați la hibernare. Ce nu pricep însă sunt, printre multe
altele, capitularea pe două fronturi vitale pentru orice regim care, în ciuda
stării de criză, continuă să se auto-definească drept „democratic”: lipsa unor
autentice dezbateri, serioase și publice, mai ales la nivel academic și
guvernamental, despre justețea măsurilor adoptate și proporționalitatea lor
față de agresivitatea inamicului (1) și, pe de altă parte, felul în care-i
trimis (ori se auto-exilează) în carantină dreptul la liberă gândire și la
liberă expresie (2), cel mai adesea sub pretextul că trebuie apărat de covidul
„fake news„(3).
1. Vă amintiți, desigur, de celebre sloganuri ale Pieței Golanilor din ’90,
„Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” sau, și mai dramatic, „Vom muri
și vom fi liberi”. Ce vremuri, câte speranțe, câtă candoare… Erau timpurile
în care și moartea, și libertatea erau încă abstracțiuni și, ca idei, se jucau
în lozinci de rime împerecheate sau sentințe mândre de paradoxul lor vivace, figuri
literare ludice care voiau să zică, de fapt, că libertatea e absolută, iar
moartea nu există. Piața Golanilor e astăzi pustie, iar golanii au ajuns oameni
serioși, la și, mai ales, în casele lor. Azi le e frică de moarte
sau, mai rău, le e frică de aceia care pretind că-i apără de moarte ori, și mai
grav, le e frică să-și omoare confortul de moment, prejudecățile și
conformismele. Nu îndemn la răzmeriță, dar mă întreb cum de oare noi, golanii,
nu ne mai facem astăzi auziți (măcar la telefon sau în balcon) în rime
similare: mai bine haimana decât distanțat, mai bine mort decât izolat? Unde e
dezbaterea, unde-s argumentele și contra-argumentele despre Minciuna ori
Adevărul care ne-au blocat în casă? De ce atât de puține voci care se întreabă
despre logica întregii operațiuni de camuflaj?[2] Unde-s discuțiile profunde și serioase din centrul cetății ori măcar din
mass-media „oficială” despre plusurile și minusurile acestei strategii de
otrăvire a fântânilor și pustiire a holdelor de grâne? În condițiile unei tot
mai vizibile devalorizări culturale a dezbaterii și judecății[3], unde-s acei mulți cărturari și eseiști care adnotau atunci acele
sloganuri cu entuziasm hermeneutic și adicție de libertate și scriau ulterior
texte după texte, toate musai filosofice, despre măreția libertății, miza
curajului și noblețea dizidenței, care înfierau totalitarismul și „ciuma roșie”
și care țineau prelegeri și seminarii despre „valorile” „statului de drept”? De
ce nu ies ei azi în agora – fie ea virtuală – să provoace dezbateri despre cât
de periculos e dușmanul și cât de gravă este pierderea de libertate? Să fie
tăcerea asta, aproape generalizată, expresia fricii de libertatea de expresie,
expresia autocenzurii?
2. De unde frica asta? Probabil din experiențele premergătoare coronei (before
corona-BC, expresia lui Brendan O’Neill)când, înainte de-a fi
transferați la urgență, am fost internați la secțiile de „globalism”, „excepționalism”,
„environmentalism” sau „fraternitate și unitate europeană”?… Sau când,
diagnosticați ca „vulnerabili”, am trecut prin saloanele de „corectitudine
politică”, de „spații sigure”, de „diversitate”, de „incluziune” și de mândre
parade?… Ori cumva când, la boli interne, am zăcut și am fost tratați la „anticorupție”?
Erau, nu-i așa?, secțiile, saloanele și aripile pavilionului în care totul se
prezenta foarte curat și septic, democrația-„democrație”, libertățile-„libertăți”,
sensibilitățile-ocrotite, diferențele-cauterizate, genurile-unul și (același)
unul, sexualitatea-sterilizată, patriotismul-anesteziat, prezumția de
nevinovăție-castrată. Adică secțiile, saloanele și aripile în care limbajul și
libertatea de-a vorbi ce gândești au fost, și ele, siliconate și supuse unei
intensive terapii de acomodare cât mai corectă la religia
post-post-modernismului: ssst-weapons of mass destruction-WMD!, ssst-war
on terror!, ssst-toleranță!, ssst-multiculturalism!,
ssst-anti-fobie!, ssst-anti-naționalism!, ssst-anticorupție! Sssssssst!
Odată aduși la urgență însă, mă așteptam ca, drept compensație pentru
paralizia de ambe drepturi și ambe libertăți, măcar dezlegare la limbă să ni se
acorde.
Să putem ieși în balcoanele carantinei, să ne eliberăm și să strigăm în
gura mare ceea ce, până mai ieri, era „incorect” și de nerostit, denunțul
împotriva tuturor virușilor care au îmbolnăvit lumea și umanitatea, pacea și
dreptul, etica și bunele moravuri. Că, de exemplu, militarismul imperiului a
ucis națiuni și oameni, a mutilat milioane de destine, a trimis în pribegie
familii și orfani, a distrus case, școli și spitale, a călcat în picioare
dreptul internațional și-a comis alte și alte și alte și alte nenorociri numai
și numai pentru putere și bani. Sau că ideologia identității de gen și
politicile transumaniste au fost o ocară la adresa divinității însăși, a
terfelit egalitatea în numele egalității, diversitatea în numele diversității
și libertatea în numele libertății și că poate taman aceste ideologii și
politici sunt laboratoarele în care a fost meșterit virusul inamic de azi. Că „statul
de drept” și „democrația” și „drepturile omului” au ajuns simple lozinci de
lemn, că dreapta și stânga se contopesc în același centru și că, în general,
ideologiile globaliste se aliniază resemnate pe centrifugă. Ori să ieșim în
balcoanele carantinei ca să denunțăm, pur și simplu, mizerabila corectitudine
politică ce ne-a sufocat spiritul liber și ne-a siluit graiul în ultima vreme
și să strigăm în gura mare că nu, nu, bărbații n-au nevoie de tampoane iar
femeile nu-s simple purtătoare de uter, că referendumul pentru definiția
căsătoriei a fost sabotat de o mișcare anti-națională și anti-creștină, că mama
și tata nu-s numerale cardinale, că Dostoievski e dumnezeiesc chiar dacă-i
bătrân și alb și mort, că ouăle roșii sunt ouă de Paște și nu „sfere de
primăvară” etcetera, etcetera, etcetera. Ori să cerem externarea de la „interne”
și să scandăm că „anticorupția” nu-i decât un simplu slogan sub care s-au
ascuns răfuieli și reglări de patimi și că dreptul la apărare și prezumția de
nevinovăție nu-s simple „găselnițe avocățești”. Și că, în general, să strigăm
eliberator că a spune ce gândești nu echivalează nicidecum cu „hate
speech”. Și câte și mai câte alte și alte și alte adevăruri –„subiective”,
sau cum or fi – care ne-au fost interzise de ideologia dominantă a
neo-progresiștilor, neo-rezistenților sau neo-…-ziceți-le-cum-vreți.
Și, peste toate, să putem ieși în balcoanele carantinei și să-l întrebăm pe
domnul Mike Pompeo ce-a vrut să spună când ne-a avertizat că toată această
isterie virală nu-i decât un exercițiu[4]. Și pe urmă să ne expunem nedumeririle – „subiective”, sau cum or fi – că
transferul în congelator al unei întregi planete riscă să ne înghețe toată
umanitatea din noi, că demolarea controlată a sistemului economic mondial ar
putea face ca oamenii să moară de foame și să-și caute pâinea prin violență, că
singura diferență reală dintre covid și ceilalți viruși gripali ar putea fi,
cum zicea un faimos biolog, că acest covid are și PR, că „distanțarea socială”
este un oximoron orwellian oribil menit să definească programata criogenie
sufletească (după cum orwellian-oribile sunt denunțurile încălcării ei de „entitățile
raportoare” și „agenții de integritate”[5]), că nano-cipurile programate să ne asigure identitate biometrică digitală
și portabilă ne transformă-n animale marcate cu fierul roșu, că ne e teamă de vaccinul
obligatoriu care ni se va oferi drept împărtășania cu inteligența artificială,
că ne e dor de părinții și de bunicii noștri, și că, în general, măsura
carantinei este vădit disproporționată față de gravitatea pericolului. Și câte
și mai câte alte și alte și alte nedumeriri – „subiective” sau cum or fi-
despre efectele pe termen lung ale acestei „plandemii” (J.P.Farell).
Se pare însă că n-avem libertatea asta. De amintitele infracțiuni ale
corectitudinii politico-ideologice n-am mai auzit în perioada actuală, dar
presupun că ele rămân imprescriptibile. Și oricum, lumea nu pare atentă la
raporturi de cauzalitate…Cât despre dreptul de a contesta urgența stării de
urgență ori severitatea exagerată a restricțiilor impuse, el ar putea fi -fără
temei, evident- asociat riscului stigmei purtătoare de virus, virusul știrii
false, „fake news„.
3. Cam așa ne explică și decretele generatoare ale urgenței și cazuistica
ulterioară, de la noi și de-aiurea.
Întâi, decretul „nostru”. Conform articolului 54(3) din anexa sa, în scopul
informării „în mod corect și obiectiv” a populației, Ministerul Național al
Adevărului, organizat sub formă de acronim, poate, prin „decizie motivată”, să „întrerupă
imediat”, prin „eliminarea la sursă” a unui „conținut” care „promovează știri
false” „cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și
prevenire”. Iar, conform art. 54(4), „în situația în care eliminarea la sursă a
conținutului (…) nu este fezabilă, furnizorii de rețele de comunicații electronice
destinate publicului sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității
Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC), să
blocheze imediat accesul la respectivul conținut și să informeze utilizatorii”.
Textul nu ne oferă nici definiția „știrilor false”, nici criteriile care merită
evaluate în calificarea lor, nici indicii despre autoritatea competentă să radiografieze
informația, nici rațiunea sancțiunii. În ciuda acestor neclarități, conform
unor știri apărute în media, textele menționate au fost puse în aplicare și, ca
rezultat, ANARC a decis eliminarea unor informații din spațiul virtual.[6]
În mod similar stau lucrurile și în alte jurisdicții. Dacă e să dăm crezare
unor informații apărute în presa pretins „serioasă”, reglementări restrictive
asemănătoare au fost adoptate și de vecinii noștri. În Ungaria și Bulgaria, de
exemplu, răspândirea de „fake news” în legătură cu „pandemia”
poate fi sancționată cu închisoare până la cinci ani[7].
De altfel, încă din 2019 am fost avertizați că, în momentul apariției
viitoarei pandemii (covidul de azi, de exemplu), omenirea va avea de luptat pe
două fronturi: primul este boala însăși, iar al doilea sunt „știrile false” despre
evoluția ei și potențialele remedii[8], așa numita „infodemie”[9]. De unde și rapida aliniere a legislațiilor planetei, din Italia și Anglia
până în Singapore, Thailanda, Nigeria[10], precum și Vietnam[11] sau Africa de Sud[12].
Nu cred că-i cazul să intru în detalii de drept comparat, dar temerea mea
este că infodemia de care vorbea în februarie înaltul oficial al Organizației
Mondiale a Sănătății va fi viitorul pretext pentru botnița aplicată liberei
expresii: din cauză de „fake news„, NO news! Sau, mai
degrabă, only OUR news!
Temerea asta este asociată unui disconfort real la auzul acestei sintagme, fake
news.
Întâi, pentru că ea aparține noului cod de vorbire, Noiivorbe, lui Newspeak
care, ușor-ușor, pe nesimțite, detronează din dicționar minciuna (lie,
mensonge, mentir, bugia, etc.), sau româneștile născociri, plăsmuiri,
baliverne sau brașoave, ca vetuste și sărace semantic, și le înlocuiește cu o
piesă lingvistică de high-tech.
Doi, pentru perversitatea unui transfer al categoriilor logice de
fals/adevărat de la o propoziție, la o știre despre propoziție sau, mai
grav, la o interpretare a ei sau la o răstălmăcire a interpretării. În plus,
noi nu ne hrănim doar cu știri și informații despre evenimente traductibile în
propoziții simple ale logicii formale, ci trecem acele evenimente prin filtrul
propriilor percepții personale, evaluări subiective, interpretări (corecte sau
eronate) care scapă măsurătorilor de tip procustian și clasificărilor
dihotomice adevărat-fals.
Trei, pentru aerul ei de anatemă, de armă fermecată în vânătoarea modernă
de vrăjitoare și pentru transferul ei tot mai perceptibil dintr-o zonă benignă
(a părerii ori a judecății personale sau chiar a minciunii inofensive), în zona
periculoasă a sancțiunii penale: de la „colportarea de știri false” la falsul
în declarații pare să nu rămână astăzi decât un mic pas. Care mâine va fi,
probabil, pășit.
Patru, pentru că așa cum în rezonanța ei se simte apelul pentru o
sancționare a „falsității”, în același ecou se aude și chemarea unei instanțe
care să proclame adevărul, să pună ordine-n vorbire, să aresteze cuvintele și
să-l răsucească pe Orwell în mormânt.
Cinci, pentru că nu simt legitimitatea intervenției în sancționarea
răspândirii de „știri false”. În cazul covidului, se insinuează că ea ar fi
motivată de evitarea răspândirii panicii. Dacă așa stau lucrurile, „știri false”
ar trebui calificate și taburile de pe străzi, și imaginile obsesive cu
izolete, și imnul național cântat seara sub balcon.
În fine, dacă tot e să vorbim despre „știri false” și nocivitatea lor, stau să mă întreb cum au fost sancționate știrile cu adevărat false conform cărora Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă, știri în baza cărora a fost declanșat un război devastator și perpetuu împotriva unei țări suverane și a dreptului internațional? Dar minciunile grosolane livrate la 9/11 conform cărora turnul 7 din complexul WTC s-ar fi prăbușit în 3 secunde din cauza unui incendiu la unul din cele 49 de etaje, minciuni care au contribuit, și ele, la declanșarea unui alt ilegal război? Carevasăzică, minciuni cu adevărat istorice, nu glumă…Dar dacă, Doamne-ferește!, (Doamne-ajută?…), se va dovedi cândva că toate informațiile privind periculozitatea virusului agresor și care au motivat actualul război mondial devastator au fost întemeiate pe date eronate? Întreb doar, nu dau cu paru’… Știu, nu-mi va răspunde nimeni la aceste întrebări. Asta pentru că, în actuala epocă a dreptului marțial inaugurată recent, ele, întrebările, vor fi prezumate în mod absolut ca false, îndosariate și clasate de Ministerul Adevărului, hulite în cadrul ceremonialului de două minute de ură pe zi și azvârlite în vizuina memoriei istorice.
[1]https://www.politico.eu/article/coronavirus-lockdown-spain-italy-france-public-backing/
[2]https://www.luju.ro/ridicati-starea-de-urgenta-sau-explodeaza-mamaliga
[3]https://www.spiked-online.com/2020/03/24/covid-19-government-cant-solve-everything/
[4]https://www.youtube.com/watch?v=cKatRD69WUo&feature=youtu.be
[5]https://www.mirror.co.uk/news/uk-news/police-urge-public-report-neighbours-21771227
[6] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/un-nou-site-a-fost-inchis-in-romania-pentru-publicarea-de-informatii-false-cu-scopul-de-a-induce-panica-1281233 https://www.g4media.ro/un-site-pro-rus-si-anti-vaccin-asociat-cu-ninel-peia-sanctionat-de-guvern-ninel-peia-a-fost-exclus-din-psd-pentru-ca-a-sustinut-ca-vaccinurile-ar-fi-imbolnavit-bebelusii.html
[7] https://www.dw.com/en/coronavirus-rule-of-law-under-attack-in-southeast-europe/a-52905150
[8] https://www.nytimes.com/2019/06/17/opinion/pandemic-fake-news.html
[9] https://www.who.int/dg/speeches/detail/munich-security-conference
[10] https://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/exploiting-fake-news-laws-singapore-targets-tech-firms-over-coronavirus-falsehoods/2020/03/16/a49d6aa0-5f8f-11ea-ac50-18701e14e06d_story.html
[11] https://www.vir.com.vn/new-penalties-illustrate-resolve-to-wipe-out-false-info-74729.html
[12] https://cdn.24.co.za/files/Cms/General/d/8296/998082c0829846979a52f11933b621bd.pdf
