de Florentin Țuca | 21 februarie, 2021 | Colecția de texte
Țară în care sălile curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat,
de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație
de martor, prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de
legalitate – de argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc
de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți
puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
Săptămâna trecută, pe 15 februarie, Nora și Smaranda au împlinit 10 ani,
iar cadoul cel mai prețios și cel mai trist deopotrivă, de care își vor aminti
cu siguranță toată viața lor, a fost permisiunea de a-și vizita tatăl în
penitenciar, cu o zi înainte de aniversare.
David vs Goliat
Îmi amintesc de frumoasele gemene încă din epoca arestului la domiciliu, când
eu și colegii mei îl vizitam pe Robert acasă, iar ele ne întâmpinau sfioase la
intrare, întotdeauna bucuroase de vizită și curioase ca în fața unor colindători
exotici. Uneori, apariția noastră echivala cu startul în competiția cine-l
anunță prima pe tati, iar holul de intrare în apartament și culoarul care
ducea înspre biroul lui Robert se transformau în piste de alergare și de
concurs. Adesea, când competiția lua sfârșit, ni-l aduceau pe tati ca pe un
trofeu, una lipită de dreapta și cealaltă de stânga lui, protectoare ca niște
bodyguarzi loiali și vigilenți. Am în minte însă și imaginea cu cele două zâne
gărzi de corp îndeplinindu-și misiunea cu zel în exces, agățate fiecare de câte
un picior al „obiectivului”, placaj perfect, tackling impecabil, „obiectiv”
imobilizat. Cât despre Robert, el scăpa din strânsoare doar prin topire, topit
de mândrie și iubire și se recompunea apoi, validat de privirile unuia ca mine,
tată de fete care înțelegea prea bine cum e și cu topirea și cu recompunerea.
Grațioase și timide, zânele gemene se apropiau de vizitatori cu multă precauție
și făceau adesea apel la tati ca intermediar. Mi-amintesc, de exemplu, de
refuzul sistematic al Norei de a prelua cutia cu bomboane direct de la ofertant
și de rugămintea care i se citea în priviri ca dulciurile să treacă întâi pe la
tati, dispecerul de serviciu.
Aveau 5 ani pe atunci și nu știu care or fi amintirile din acea perioadă conservate
în memoria lor afectivă, dar sper ca emoțiile decantate în timp să fie asociate
unor bucurii: vizitele amicale aducătoare de oareșce bună dispoziție,
mini-spectacolele oferite oaspeților, cadourile și surprizele celui mai
(nedorit de) lung Crăciun al copilăriei și, mai ales, timpul petrecut cu tati.
Nu sunt însă convins că starea lor emoțională din acea perioadă a fost modelată
exclusiv de luminițele și micile voioșii ale aparențelor. Sub aceste aparențe,
lăsate să se exprime mai ales de dragul lor, în atmosferă mocneau numeroase și întemeiate
tristeți și frustrări legate de situația lui Robert, pe care sunt convins că ele
le simțeau ori le intuiau cumva.
Ileana mi-a mărturisit cândva că, la vremea aceea, fetelor nu li s-a dat
nici o explicație pentru șederea prelungită a lui tati acasă și pentru desele
vizite și discuții de oameni mari. Li s-a spus doar că tati stă acasă ca să se
pregătească pentru o bătălie care seamănă cu aceea dintre David și Goliat,
moment în care, își amintește Ileana, Smaranda ar fi oftat cu un aer foarte
trist. Mami, dar nu e drept și nu-i corect, Goliat este mult prea puternic.
Știu, rememorat astăzi, dialogul Ileana-Smaranda pare neverosimil. N-am însă motive să-i pun la îndoială autenticitatea și, credeți-mă pe cuvânt – gândindu-mă la Smaranda cea mică și serioasă și măcinată de asemenea gânduri – mi-ar fi plăcut să nu fie autentic, să-l fi inventat eu, ca artificiu din condei de povestitor. Din păcate, dincolo de realitatea ei, replica Smarandei s-a dovedit teribil de premonitorie.
Auzind povestioara asta, m-am dus cu gândul spre cea mai neagră presimțire
care, în decursul anilor, l-a tot măcinat pe Robert: oamenii ăștia vor să-mi
fure viața. Prima oară când l-am auzit zicând asta a fost în Ajun de An Nou
2016.
Părerea Parchetului – literă de lege
Drumul spre Brașov a fost foarte anevoios. Asta și din cauza unei ninsori
abundente, și din pricina aglomerației de pe Valea Prahovei, asigurată de
oamenii care se înghesuiau ca să prindă un loc în față la petrecerea de
Revelion. Era 30 decembrie 2015 și noi ne înghesuiam să prindem un loc în fața
judecătorului de drepturi și libertăți care, taman în acea zi, urma să decidă încetarea
arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotrivă,
prelungirea lui. Pe baza unor probe și argumente care, în principiu, trebuiau să
clarifice „periculozitatea socială” a lui Robert și „riscurile” cercetării lui
ulterioare în stare de libertate.
În sala de judecată, aceleași chipuri văzute și voci auzite cu trei săptămâni
mai devreme, în noaptea cererii de arest
preventiv. Atmosfera era însă, recunosc, mai puțin tensionată, iar așteptările
inculpaților și avocaților lor erau de „normalizare” a audierilor, de așezare a
apelor, de lăsare în urmă – la propriu și la figurat – a nebuniei acelei nopți
de coșmar. Speram și eu că aceste audieri se vor amplasa de data asta într-o
matcă firească și se vor limita la analiza condițiilor procedurale de
finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fără divagații
aberante (ca în acea noapte) pe tema pretinsei vinovății a inculpaților sau, și
mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale
acelei ședințe de judecată și am revăzut recent copia hotărârii pronunțate în
acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercițiu mi-au
reconfirmat, din păcate, deșertăciunea acelor speranțe.
Asta întrucât, în susținerea cererii de prelungire a arestului la
domiciliu, reprezentanta acuzării s-a îndepărtat vizibil de la normele
procedurale relevante – consemnările din cuprinsul hotărârii stau probă în
acest sens- și a început să povestească întreaga istorie a cazului, de la Ana
la Caiafa: despre pretinsa lipsă a calității de moștenitor a auto-proclamatului
„prinț”, despre presupusa „activitate infracțională” a lui Robert Mihăiță care „a
organizat întâlnirile cu unii inculpați chiar la sediul firmei de avocatură” („așa
cum confirmă martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Națională referitoare
la terenul de la Băneasa”, despre abominabila îndrăzneală a inculpatului Roșu
de „a analiza natura juridică a terenului” într-o discuție cu martora D.C. și
despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, în ochii
doamnei inchizitor, căpătau dimensiunile unor diabolice malversațiuni din
scenariul La piovra rumena.
Peste toate aceste „argumente”, trona însă teza care ne-a lăsat mască pe toți
și care fusese vehiculată, de altfel, și-n acea noapte furtunoasă din 10 spre
11 decembrie: este adevărat că inculpatul Roșu invocă în apărarea sa „patru hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile” (cred că erau mai multe, dar nu
contează), însă Ministerul Public „este de altă părere” (sic!). Prin urmare,
probe care se bucurau de prezumția absolută de adevăr dată de autoritatea de
lucru judecat puteau fi – în funcție de impresiile acuzării – relativizate bine
mersi. Carevasăzică, altfel spus, este adevărat că 2+2=4, dar eu am o altă opinie,
iar opinia asta, pentru că-i a mea, a mea, a DNA, mă-nțelegi?, trebuie că-i
beton armat, autoritate de lucru opinat.
În concluzie, având în vedere toate aceste „argumente”, precum și „complexitatea cauzei și timpul
relativ scurt de la măsura arestării care nu a permis finalizarea dosarului de
urmărire penală” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu încă
30 de zile. Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre
potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate (cu excepția
unor vagi trimiteri la nevoia conservării de probe), ori despre necesitatea
derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui
drept fundamental, garantat de Constituție.
Și eu, și Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitări invocând, în principal,
neîndeplinirea condițiilor de prelungire
a stării de arest și, în subsidiar, răspuns cu răspuns la toate acuzațiile de
fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanța lor în context, erau vădit neîntemeiate:
Rezoluția ONU din 18 decembrie 1990 care trasează o clară demarcație între
activitatea avocatului și aceea a clientului pe care el îl asistă sau îl
reprezintă; autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care
atestau drepturile clienților asistați de Roșu; lipsa oricăror indicii
referitoare la individualizarea pretinselor infracțiuni și lipsa oricăror
referințe la latura materială și subiectivă a ilegalităților imputate etc. etc.
Mai avocat decât noi a fost Robert însuși care – îmi amintesc perfect, iar
consemnările din cuprinsul hotărârii pronunțate atunci îmi confirmă amintirile
– după ce a dezvoltat o linie de argumentație similară, și-a încheiat pledoaria
cu o întrebare retorică și cu amara premoniție de care mi-a amintit reacția
Smarandei. Doamna Președinte, așa cum rezultă din întreaga pledoarie a acuzării,
se pare că eu mă fac vinovat că am susținut – chipurile eronat – drepturi care
nu se aflau în patrimoniul clientului meu și că opiniile mele pe subiect erau „nefondate”
sau „greșite”, iar pentru asta eu „merit” să fiu arestat. Dacă această logică ar
fi corectă și dacă greșelile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite –
trebuie sancționate cu trimiterea la zdup, nu cumva și reprezentanta
Ministerului Public ar trebui arestată de vreme ce i-ați respins ca neîntemeiată
cererea întemnițării preventive a subsemnatului în 11 decembrie? Deci, dacă raționamentul
său de azi ar fi corect, nu s-ar întoarce el ca un bumerang sancționator al
propriei „greșeli” de apreciere de atunci? Indiferent ce răspuns ați oferi
acestor întrebări, Onorată Instanță – pauză de câteva secunde, liniște deplină,
voce tremurândă – nu mă veți scăpa de sentimentul că oamenii aceștia vor să-mi
fure viața.
Argumentele noastre tehnice și retorica pasională a lui Robert au contat fix cât niște cepe degerate în gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru încă 30 de zile; DNA triumfase.
La ieșirea din sediul Curții de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.
(Va urma)
de Florentin Țuca | 14 februarie, 2021 | Colecția de texte
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă, dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam la acea vreme era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași temeri de a nu
tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
Până la publicarea lui astăzi, la mai bine de cinci ani de la evenimentele din acel decembrie, divaghez
cât să-mi amintesc de câteva motive suplimentare care m-au condus la scrierea lui.
În căutare de „comunicate”…
Când m-am întors în București, unul dintre
primele gânduri a fost să fac apel la solidaritatea unor voci din lumea juridică care beneficiau – ori ar fi trebuit să beneficieze – de credibilitate și de prestanță. Asta pentru că ofurile, protestele și reclamațiile exprimate în acele zile fierbinți, la repezeală și oarecum haotic, foc automat – gloanțe în aer, se cereau înlocuite de demersuri mai grijuliu gândite și mai eficient
orientate.
Un prim demers de acest fel a fost încercarea de a provoca o reacție din partea Facultății de Drept, ca for academic foarte îndreptățit – în mintea mea – să vegheze la igiena mediului juridic în care își lansează tinerii învățăcei după cei patru ani de formare. Și chiar așa îi și ziceam interlocutorului meu, prietene, abuzul este vizibil din avion,
aicea nu-i vorba de fondul dosarului și de ecuațiile de drept penal aferente, ci de încălcarea flagrantă a unor principii constituționale pe care
studenții voștri le învață la școală și le socotesc, în naivitatea lor, sacre și inviolabile. Tu ai
tot dreptul să nu mă crezi dar, dacă vrei, îți pun la dispoziție procesul-verbal
al percheziției, hotărârea judecătorească de arest la domiciliu, filmul plimbării colegului nostru încătușat în fața camerelor TV la mai bine de opt ani de la finalizarea dosarului civil
și orice alte dovezi care atestă că toate aceste proceduri ascund grave încălcări ale principiilor pe care ei, studenții, le pritocesc pe
băncile facultății. Un comunicat în care să vă exprimați măcar îngrijorarea i-ar ajuta și pe ei, cred, și ar fi un benefic
semnal de alarmă pentru felul în care se derulează anchetele penale într-un stat care se vrea „de drept” și-n care studenții vor fi chemați, ca viitori juriști, să facă justiție. Florentine, înțeleg ce zici, îmi pare rău de soarta colegului tău, dar nu cred că Facultatea ar trebui să se amestece în treburi de felul ăsta. Am închis telefonul dezamăgit, fără ca atunci să anticipez că, la scurtă vreme după aceea, Facultatea avea să se amestece în „treburi” cu mult mai „impenetrabile”, cum ar fi, de exemplu, oportunitatea emiterii unor acte normative.[1]
O altă inițiativă din același registru a fost invitația adresată unor confrați (în special din zona avocaturii numită – mai degrabă, poreclită – „de business”) de a ne strânge într-o asociație pentru apărarea drepturilor și libertăților noastre fundamentale ca cetățeni și profesioniști. O invitație precedată, firesc, de povestirea acelor zile de coșmar, istorisire în care insistam nu pe inocența lui Robert (doar
de noi știută, evident), ci pe abuzurile procedurale la care fuseserăm supuși și pe terfelirea prezumției constituționale de nevinovăție de care beneficia colegul nostru.
Un partener de-al nostru și firma însăși – ziceam eu în acea invitație recuperată azi din arhivă – au suferit, de curând, efectele unor ilegalități inimaginabile dacă este să ne raportăm la standardele unui stat membru al Uniunii Europene și semnatar al Convenției continentale
privind protecția drepturilor omului. Pentru simplul fapt de a-și fi exercitat
profesia de avocat (certificarea datei unui contract, exprimarea de opinii, întâlniri cu clienții și participarea la ședințe ale unui consiliu
de administrație), Robert Roșu a fost arestat și acuzat de infracțiuni abominabile. Vă răpesc atenția însă nu pentru a mă plânge, ci pentru a vă împărtăși o tristețe: dincolo de vădita nedreptate care ne afectează, paguba colaterală este, din nefericire, amarul sentiment că asemenea abuzuri nu sunt accidentale și că victimă poate fi, în orice moment și pentru orice inventat pretext, oricine, iar Constituția, legea, prezumția de nevinovăție, prezumția de legalitate și alte asemenea
valori pot lesne deveni simple vorbe-n vânt. Urmare a acestei invitații, m-am bucurat să primesc semne de reală prietenie și solidaritate:
Mihai Mareș, Adi Bulboacă, Florian Nițu, Ioana Racoți și alții. Dorim să îi asigurăm pe colegii de la TZA – îmi transmitea doamna Manuela Nestor într-un mesaj exemplificativ, recuperat și el din arhivă – că împărtășim poziția că avocatul Robert Roșu nu poate fi pedepsit sau intimidat pentru activitatea onestă avocațială pe care a desfășurat-o. Asemenea gânduri bune au fost, din păcate, floarea care nu aduce primăvara, pentru că cele mai multe reacții au fost dezamăgitoare: eschive tupilate sub îndemnul de a lăsa justiția „să facă dreptate”; priviri întoarse sub pretextul că „nu știm dosarul”; abțineri în care se citea satisfacția de a vedea în chinuri capra vecinului. Una peste alta, planul unui comunicat al
avocaților „de business” sau proiectul unei asociații pentru apărarea drepturilor avocaților, în general, au căzut baltă dintr-o vădită lipsă de interes și cvorum.
Și uite-așa, din ușă-n ușă, am ajuns la barou. Unde, în plenul consiliului, am reluat întreaga poveste și am cerut ajutor.
El a venit sub forma unui comunicat, lăudabil, ce-i drept (date fiind vremile acelea), dar foarte cuminte și „corect politic” (mult mai rezervat în raport cu reacția fermă și vibrantă de peste ani a aceluiași barou, ulterioară condamnării lui Roșu). Ca participanți importanți în înfăptuirea actului de justiție și, în general, în derularea circuitului juridic, avocații răspund juridic pentru actele si faptele lor, dar – se arăta mai departe în declarație- avocatul nu poate
deveni subiect al anchetelor efectuate de către organele de urmărire penală prin simpla reprezentare sau apărare a anumitor clienți – inclusiv a infractorilor. Iar concluzia se înscria și ea în registrul unui limbaj protocolar și neutru: Consiliul Baroului București urmărește cu atenție desfășurarea tuturor procedurilor în care sunt implicați membrii baroului – fără ca aceasta să afecteze activitățile desfășurate de organele judiciare – și va face demersurile necesare pentru apărarea profesiei, ori de câte ori se va constata încălcarea regulilor fundamentale care asigură independența avocaților si exercitarea
firească a profesiei de avocat.[2]
În ce țară trăim? În ce țară trăim…
După câteva zile de agitație, am pus capăt demersurilor mele cu oarecare amărăciune și resemnare:
abuzurile la care fuseserăm supuși noi și, mai ales, Robert și gravele încălcări ale unor principii constituționale în cadrul procedurilor premergătoare arestului său la domiciliu nu-și găsiseră un ecou rezonant nici măcar în lumea juridică. Trăiam atunci vremuri în care oamenii preferau să întoarcă privirea, să-și ascundă capul în nisip și să se hrănească din convingerea că ei sunt intangibili.
Și când zic asta am în vedere nu doar năpasta abătută asupra tovarășului nostru, ci și alte excese și fărădelegi (de care știam sau de care aflasem în zilele acelea), dar care nu țin minte să fi fost denunțate prin răsunătoare campanii de presă ori vibrante analize de drept. Mirarea apărea cu atât mai serioasă cu cât știam că pe respectiva listă de abuzuri și ilegalități ale așa-zisei „campanii anti-corupție” figurau numeroase victime din sistemul judiciar însuși, inclusiv judecători de prestigiu – chiar de la Instanța Supremă sau Curtea Constituțională – anchetați și suspendați abuziv din funcție sau chiar, unii dintre ei, condamnați penal pentru soluțiile pronunțate (celebrele
cazuri Piciarcă și Bădescu).
M-am întors, carevasăzică, resemnat, la ale mele. Nevoit să-mi scot din cap dezideratul unor proteste colective ori al denunțării mascaradei judiciare în care fusese târât colegul nostru, mi-am zis că trebuie să mă concentrez pe strategia de apărare în ancheta penală tocmai demarată.
Nu înainte însă de a-mi aminti de întrebarea retorică pe care o tot auzeam în jurul meu în acele zile: frate, în ce țară trăim? Cel mai adesea, interogația asta își pierdea în febra dezbaterilor semnul întrebării și se transforma într-o amară constatare, cu accent pe „țară”, cu-n adjectiv depreciativ subînțeles și cu obligatorii
puncte de suspensie.
Puncte de suspensie pe care, în ajun de Crăciun 2015, le-am înlocuit cu cel mai trist colind patriotic pe care l-am scris în cariera mea de sârguincios elev autor de compuneri.
O țară a anului 2015, membră a Uniunii Europene și semnatară a Convenției continentale
privind drepturile omului și a altor pacte internaționale menite să ocrotească valorile dreptului și ale statului de
drept.
Țară în care
există judecători, garanții supremi ai aplicării legii, care sunt intimidați
sistematic, anchetați abuziv, suspendați arbitrar sau chiar condamnați penal
pentru opiniile lor profesionale exprimate în decizii judecătorești, opinii
care, în optica anchetatorilor, sunt “greșite”.
Țară în care
există avocați percheziționați în absența procurorului și incriminați pentru
faptul de a fi participat la negocierea unor contracte, pentru exprimarea unei
păreri despre o ecuație juridică ori pentru invocarea unei legi despre care
trebuiau să știe, conform acuzatorilor, că „este proastă”.
Țară în care
există notari târâți în anchete penale și condamnați pentru simpla autentificare
a unor contracte, conform competențelor și atribuțiilor lor profesionale și în
care executorii judecătorești care pun în aplicare hotărâri irevocabile riscă să
fie întemnițați pentru „abuz în serviciu”.
Țară în care sălile
curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV
penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație de martor,
prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de legalitate – de
argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei
popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
(Va urma)
[1] http://ipad.hotnews.ro/22187294
[2] https://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-28
de Florentin Țuca | 7 februarie, 2021 | Colecția de texte
A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei,
mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri,
du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert,
nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am
simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat
confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere
era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”,
care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului
la domiciliu”, parțial învins.
Pe răspunderea mea, ducă-se pe pustii
Nu aveam stare și nu găseam consolare nicăieri. Ajuns de
oboseală și de revoltă, m-am refugiat – din păcate și din fericire – într-un țap
de palincă tare cât tot amarul zilelor ălora, să tot bei ca să le uiți. Zic din
păcate pentru că, pe cât de tare-palinca, pe atât de tare-amarul, imposibil
de înecat. Din fericire, întrucât amarul-imposibil-de-înecat începuse, ușor-ușor,
să se decanteze.
Întâi, grație diverselor descărcări emoționale trăite în
discuțiile telefonice care au urmat sentinței. M-am plâns intens, cui am putut,
apelați și apelanți deopotrivă, vreme de ceasuri bune. Aceleași nedumeriri și
reclamații, aceleași ofuri și consternări, aceleași semne de întrebare și de
exclamare. Un monolog reluat ritmic, întrebări retorice și replici siameze la
fiecare apel telefonic.
Pe urmă, datorită unei inițiative. Îmi amintesc că, la un
moment dat, l-am sunat chiar pe Robert și l-am invitat ca, în drumul lui spre
arestul domiciliar din București, să se abată pe la mine, la Poiana Țapului,
unde trăsesem în dimineața de după audierile-maraton. Din nou, din aceeași
nevoie de prezervare a dreptății, din același refuz de acceptare a stării de
asediu care ni se impusese, din același impuls de a trage plapuma vechii
normalități peste anormalitatea celor trei zile de coșmar. Robert a refuzat
invitația fără nicio ezitare. Era mult prea sleit și, în plus, îmi zicea el,
avocații penaliști îl sfătuiseră să nu se abată de la traseul înspre adresa din
buletin; trebuia să ajungă în arestul de acasă cât mai repede, pe drumul cel
mai scurt. Nu vreau să mă complic, Flore, mulțumesc, dar e mai bine-așa, lasă,
ne-om vedea la București. În momentul ăla, în loc să mă calmez și să-i dau
credit, eu am insistat, absurd și inutil, hai, zic, pe răspunderea mea. Exact așa
i-am zis, țin minte perfect (probabil tocmai din cauza insistenței absurde și
inutile), vino „pe răspunderea mea”!
Ca și cum răspunderea lui de a se îndrepta spre casă „pe
cel mai scurt drum posibil” n-ar fi venit dintr-un judiciar ordin de arest;
Ca și cum formula asta pe care o folosești mereu în joacă
să întreții iluzia de libertate a celuilalt poate funcționa oricând, inclusiv în
contextul serios care descărnează libertatea de orice iluzii;
Ca și cum, luând răspunderea lui „pe răspunderea mea”,
aducem normalitatea înapoi, iar revederea noastră frugală la un țap de palincă ar
fi fost „dovada” că nu se întâmplase nimic grav;
Ca și cum eram capabil să smulg de unul singur „răspunderea”
de pe umerii lui, să o ridic ca un halterofil într-un salt-haltă pe umerii mei,
iar de acolo, ca-ntr-un gest de aruncare de la tușa de margine, să o pot azvârli
înspre văzduh.
Comunicate moi și declarații tari
Bulversat de toate întâmplările acelor zile și prins
ca-ntr-o ambuscadă-Triunghi al Bermudelor, percheziție-ridicare-arestare,
dispărusem complet de pe radarul temelor firmei și-al clienților ei. Aceștia
din urmă începeau deja să-și pună întrebări cu privire la caz, la soarta lui
Robert, la implicațiile procedurilor și deciziilor judecătorești adoptate și la
consecințele lor asupra organizației noastre. Țin minte că, în după-amiaza
zilei de 11 decembrie, noi am răspuns acestor așteptări printr-o declarație de
presă în care îi asiguram că le vom rămâne alături și că, indiferent de necazul
suferit, bunul mers al întreprinderii rămâne prioritatea noastră. În plus, ne
arătam ferm convinși de nevinovăția colegului nostru și reafirmam seriozitatea și
imaginea lui profesională ireproșabile. Îmi amintesc însă că o bună parte din
respectiva declarație era scrisă în stilul siliconat al comunicatelor oficiale:
suntem pe baricade și vom rămâne uniți în continuare, mulțumim pentru susținere,
firma n-a pățit nimic, avem încredere în justiție și-n stat de drept, sperăm că
se va face în curând dreptate, vom coopera cu bună-credință întru triumful ei ș.a.m.d.
Primind „declarația oficială” a societății, G., un bun
prieten și, în același timp, reprezentantul unei importante companii multinaționale
aflate în portofoliul nostru, mi-a zis onest că, din perspectiva șanselor de a
continua colaborarea avocat-client, ne-a trecut glonțul pe la ureche. Ai noroc
că-mi ești prieten, că avem încredere în voi, în profesionalismul și în nevinovăția
lui Robert și că ne leagă o istorie lungă și faină. Altminteri, comunicatul ăsta
sună cam soft și este cam frecție la picior de lemn. Da’ cum trebuia
s-arate, frate?, îl întreb. Bă, nu-i tocmai rău, îmi răspunde el, dar dacă se întâmpla
treaba asta la noi, știrea ar fi arătat cam așa: Societatea (îi zic eu acuma X
ori Solidaritatea, dar numele chiar n-are nicio relevanță în context) își anunță
clienții și partenerii că R.R. nu mai lucrează în colectivul nostru încă din nuș’cât
septembrie – bagă o ante-dată pe care o vrei tu. Și, mai departe… În urma
unor suspiciuni privind unele activități derulate cu depășirea atribuțiilor încredințate
de societate – insist, „cu depășirea”, pricepi? – el a fost destituit,
respectivele activități fiind în prezent obiectul unei anchete interne.
Societatea X se dezice în mod categoric de
mandatul -aparent- asumat de R.R. în numele companiei, cu încălcarea
statutului și normelor interne și se delimitează de orice învinuiri aduse
acestuia referitoare la bla-bla-bla. Conștientă de importanța unor valori
precum bla-bla-bla, Societatea Solidaritatea își asigură clienții că bla-bla-bla.
Îmi amintesc cu precizie de această schiță de comunicat
(poate exagerată, ori caricaturală, nu bag mâna-n foc), pe care amicul meu o ține
și el minte, cu siguranță. Recunosc însă că ea nu s-a dorit un îndemn de a proceda
și noi conform formulelor șablonarde ale comunicării corporatiste de salvare cu
orice preț a imaginii organizației (de altfel, amicul în discuție îl aprecia și
avea excelente raporturi amicale cu Robert însuși și nu și-ar fi permis
subminarea lui în vreun fel cu asemenea sugestii).
Evoc discuția aia pentru că ea m-a făcut să meditez mult la prietenia mea și a tovarășilor mei cu mezinul Robert și la ceea ce ne-a unit în istoria noastră de peste 20 de ani împreună; la vremea stagiaturii lui, în care eu mizam fără ezitare pe viitoarea lui carieră de strălucit pledant; la întrebarea-test cu care Daria mea mă iscodea adesea, tati, cine-i avocatul căruia i-ai da misiunea să te apere pe tine personal într-un proces important?, și la răspunsul meu, invariabil, același; la nenumăratele chapeau bas! care mi-au fost trimise de clienți mie personal pentru succesele lui formidabile, un fel de jos pălăria! pentru cât de sus se prezintă omu’; la mândria cu care comandantul Roșu își aduna în garnizoană detașamentul lui de litiganți, întâi 10, pe urmă 15, 25, 35, 45 la apelul de vineri după amiază pentru organizarea planurilor săptămânii care urma; la respectul și prețuirea de care se bucura printre colegii de „bară”; și, în fine, la întâlnirile amicale de pe terenul de steaua-dinamo în care câinele (R)(r)oșu rata în neștire precum și la campionatele din Deltă în care Feroe pescuia mereu în coada clasamentului, bune ocazii de ironii și miștocăreală din zona lui qui s’aime se taquine.
Și, peste toate aceste evocări, discuția cu prietenul General Manager al Societății X m-a dus cu gândul la noaptea de 10 spre 11 decembrie, când colegii și prietenii lui din firmă, adunați la birou în așteptarea veștilor de la Brașov, mă mandatau, prin zeci de mesaje, să îi transmit gândul bun și solidaritatea lor. Mesajul nescris și netransmis, dar întotdeauna înțeles de toată lumea, a fost acela că niciodată, dar absolut niciodată, ei nu ar fi putut să se dezică de tovarășul lor precum în modelul Societății X. De fapt, camaradul G. știa prea bine asta.
În zilele următoare, am meditat îndelung și la opțiunea
inacceptabilă imaginată de amicul director de multinațională, dar și la formula
soft, decentă și cuminte, utilizată de noi în comunicarea cu lumea.
Prima, expresia unui nedisimulat mercantilism și a unei griji obsesive pentru
imaginea corporatistă. A doua, o formulă de compromis, și capră și varză.
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă,
dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și
trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam
atunci era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași
temeri de a nu tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un
text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
(Va urma)
