de Florentin Țuca | 9 noiembrie, 2021 | Colecția de texte
Când, acum ceva vreme, ne-au dat cu cârpa peste față și
ne-au obligat să ne mascăm și zâmbetul, și respirația, puțini dintre noi și-au
imaginat că botnița asta ne va sufoca și libertatea de expresie, atâta cât mai
rămăsese din ea, moft demodat al epocii post-democrație, post-adevăr și
post-normalitate.
Era, însă, cumva de așteptat ca instaurarea despotismului
(fie el și medicalo-marțialo-globalist) să fie acompaniată – printre altele – și
de suprimarea ori cenzurarea expresiei libere. Este una dintre tristele legități
istorice, nu-i așa?, imposibil de ignorat de zeii dictaturii contemporane în
curs de înstăpânire. Că această dictatură nu se cheamă „nazistă”, „fascistă” sau
„comunistă” ci, ca nepoată de sufix a acestora, își zice „covid-istă”, are mai
puțină relevanță; în fond, ce se naște din autocrație libertate mănâncă. Prin
urmare, operațiunea de încătușare a cuvintelor, în pregătire și coacere, face
parte din rețetă și n-ar trebui să ne ia prin surprindere.[1]
Pe mine însă, prin surprindere mă iau mai multe rafale.
Întâi, ritmul. Deși cenzurarea liberei expresii fusese
premeditată și, în jurisdicția noastră, anunțată de buzduganul decretului de
instaurare a stării de urgență din martie trecut, n-am vrut să dau prea mult
credit acelui semn de exclamare. L-am remarcat atunci, mirat de amestecarea lui
laolaltă cu toate „urgențele” momentului, dar n-am crezut că așa-zisele „știri false”
urmau să devină, în scurt timp, la fel de „periculoase” ca „virusul ucigaș”.[2]
Pe urmă, amploarea războiului informațional și, în
particular, anvergura operațiunii de manipulare, de îndârjită promovare a
versiunilor „oficiale” și de discreditare a opiniilor dizidente. Faptul că Ministerul
Adevărului s-a transferat din ficțiunea orwelliană în somptuoase sedii ale
realității este o elocventă dovadă în acest sens. Un sediu de acest fel,
inaugurat acum câteva zile, are și o denumire de o cinică rezonanță: Good
Information Inc. (un subiect consistent, bun de reluat cu altă ocazie).[3]
În fine, rafalele cele mai șocante și mai penetrante:
aplauzele și încurajările unora și, mai ales, ale acelora care, în normalitate
(în „vechea normalitate”), ar fi trebuit, dimpotrivă, să îndeplinească rolul de
gardieni ai libertății de gândire, de dezbatere și de expresie: ei, chiar ei!, vârfurile
elitelor, cărturarii (dascăli, scriitori, critici, politologi, filosofi). În
fapt, tocmai aplauzele, îndârjirea și „civismul” lor mi-au motivat prezenta
luare de cuvânt. Nu-mi propun un inventar complet al tuturor pledoariilor lor
pentru cenzurarea sau pedepsirea expresiei independente, ci mă voi rezuma la câteva
exemple recente (1). Provocat de aceste mostre, voi zăbovi preț de câteva rânduri
pe tema liberei expresii ca drept fundamental al cetățeanului (2). Apoi, cu
aceste exemple ca premisă, mă voi mira și mă voi întreba, retoric, unde s-a
risipit imperativul analizei cărturărești lucide, temeinice și nuanțate (3), de
ce asemenea pledoarii sunt viciate de dublă măsură și disonanță cognitivă (4) și
de unde atâta încrâncenare, năduf și încărcătură de resentimente (5). Pe baza
acestor notițe, voi risca în final un pronostic-premoniție (6).
1. Dezamăgită de dezordinea identificată în administrarea actualei crize
sanitare, o distinsă doamnă profesor universitar, reputat politolog, apărător și
promotor al democrației și drepturilor omului, activist anti-corupție, a
intervenit deunăzi în spațiul public cu un set de instrucțiuni menite să pună ordine
în treburile cetății: cine ar trebui să fie prim-ministru, cum să fie efectuate
anchetele epidemiologice, cât de urgentă este „vaccinarea obligatorie”, care măsuri
de „carantinare” sunt prioritare, cum nu ar mai trebui să respirăm fără „certificat
verde” etc. Supărată de excesul de libertate din spațiul public al
dezbaterilor, doamna profesor-politolog s-a arătat dezamăgită de pretinsa
pasivitate a Consiliului Național al Audiovizualului și a susținut că „CNA, cea
mai impotentă instituție a statului, […] ar trebui să-și verse focul […] pe
orice dezinformare sau îndemn la a sabota sănătatea publică prin orice mijloace
media și indiferent cine le-ar colporta […]. Lumea nu știe că sutele de morți
zilnice sunt ale celor nevaccinați. CNA are o enormă răspundere pentru faptul că
în România analfabeții sanitari au câștigat bătălia. De exemplu, vreau să cer
amenzi drastice pentru toți cei care colportează că românul nu trebuie să se
vaccineze că e vaccinat cu creștinismul. Moare o dată la trei minute câte unul
din ăsta vaccinat cu creștinismul, din păcate nu și colportorii (sic!),
care s-au vaccinat demult și taie gogoși la turmele de oi care se iau după ei.
Dați-le amenzi să intre în faliment!”[4]
Tot recent, un reputat critic literar contemporan,
cunoscut profesor și academician, fost respectat politician, a publicat un text
de o surprinzătoare virulență la adresa dreptului la liberă gândire și opinie: „O
propagandă deșănțată (să nu ne ascundem după deget: criminală!(sic!)
– a unor persoane, între care (atenție!) medici, actori cunoscuți, juriști (o
liotă), care și-au împărtășit public, la ore de vârf, nici măcar îndoielile,
dar certitudinile cu privire la riscurile sau la ineficacitatea vaccinării.
[…] Deși e limpede că vaccinul reprezintă cea mai bună protecție (sic!),
oamenii nu mai cred autoritățile, ci pe antivacciniști. E normal? Eu zic că nu.
Mai ales că argumentele antivacciniștilor sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire.
[…] Soluția este, singura deocamdată, vaccinarea. […] Nu e vorba de
discriminare, ce prostie!, să-i împiedici pe nevaccinați să intre în
restaurante și în cluburi, majoritatea, tineri, care la concerte și teatre tot
nu se duc, sau să călătorească în străinătate. E singurul mijloc să-i determini
să nu infecteze toată nația. Să distrugă o economie de care profită, dar la
care nu aduc nicio contribuție. Să ne prejudicieze pe toți cei care considerăm
că relaxarea urmează muncii și nu invers.”[5]
În fine, într-un recent număr al unei prestigioase
reviste culturale, un cărturar de o excepțională erudiție, cunoscut profesor și
filosof, apreciat eseist și istoric al artei, a răbufnit într-o manieră vehementă
cu referire la așa-zișii „negaționiști” care, conform domniei sale, „nu mai pot
invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde
înaintea Justiției”. Ei, spune domnul profesor-filosof, „sunt cei care, în
pofida unei enorme evidențe (sic!), se împotrivesc sistematic și
programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a
epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”,
motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați (sic!) și, dacă recidivează
în negaționism (sic!), supuși unor sancțiuni administrative și/sau
penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești
oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime (sic!)
și trebuie tratați ca atare.” La fel de indezirabili sunt, în optica domnului
profesor-filosof, „antivacciniștii: cei care uzează de autoritatea lor fie de
medici, fie de preoți, fie de profesori sau de politicieni, spre a distruge încrederea
în vaccinare, în general, și în vaccinarea anti-COVID, în special, fără a
furniza dovezi concludente științific pentru atitudinea lor. Toți aceștia ar
trebui ori să aducă dovezi concludente, ori să tacă; la recidivă, ar trebui să fie
inculpați și condamnați.” „Aici” – continuă domnul profesor-filosof – „mi se
pare potrivită o diferență de tratament: cred că de la cine susține public că «nu
există COVID-19» nu mai trebuie așteptate dovezi pentru a-l incrimina pe loc.”(sic!)
Apoi, „dacă cineva susține public că vaccinurile dăunează mai mult decât ajută
în prezent sau pe viitor, să i se solicite să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține
public că vaccinarea nu limitează cazurile grave, că datele statistice
furnizate de autoritățile de pretutindeni sunt falsificate etc., să vină cu
dovezi sau să tacă. Dacă susține că vaccinurile sunt un experiment și că oamenii
sunt cobai, să vină cu dovezi sau să tacă. Cine cere de la amvon oamenilor să nu
se vaccineze, fiindcă vaccinurile ar fi expirate, să o dovedească sau să tacă,
iar în caz de recidivă să ajungă la închisoare.” În concluzie, domnului
profesor-filosof i se pare „intolerabil abuzul de liberă exprimare în
circumstanțele din prezent și cu media existente, cu consecința nefastă a mii,
zeci de mii de morți evitabili.”(sic!)[6]
După cum se poate observa, fragmentele citate mai sus
sunt susceptibile să deschidă unghiurile unor dezbateri ample, pe multiple
fronturi: polemici legate de (dez)avantajele „vaccinării”, (in)oportunitatea
certificatului poreclit – nu prea știm de ce – „verde”, cauzalitatea în ipoteza
deceselor „de” vs. „cu” covid, (in)eficacitatea măsurilor de combatere a
epidemiei, precum masca sau așa-zisa „distanțare socială”, (ne)discriminarea între
„vaccinați” și „nevaccinați”, „enormele evidențe” care susțin „măsurile de
combatere a epidemiei” vs. pretinsa lipsă a „dovezilor concludente științific”
care ar invalida poziția „negaționiștilor”[7] etc. Prin prezenta intervenție, nu-mi propun să inițiez
(ori să mă înscriu în) vreo polemică pe asemenea teme cuprinzătoare, bune de
analizat cu alte ocazii. Motiv pentru care, așa cum anticipam, ofurile
momentului și contextului țin de felul în care unii mentori și călăuzitori din
elita educației și culturii naționale se raportează la un drept fundamental al
cetățenilor numit „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credințelor
și libertatea creațiilor de orice fel”, drept garantat de Constituție (art.
30). Și aici am în vedere nu tăcerea complice a covârșitoarei lor majorități,
care întoarce privirea când vede cum regimul medicalo-marțial ghilotinează adesea
libera expresie, ci încurajările exprese și vehemente de tipul celor evocate mai
sus și folosite în cele ce urmează ca referințe pur exemplificative.
2. Înainte de analiza acestor exemple, câteva scurte considerații elementare
despre dreptul la liberă expresie, garantat constituțional. Intim asociat
libertății de conștiință și de gândire, expresia independentă este una dintre
primele simboluri ale libertății în general, cel mai nobil, probabil. Din
perspectiva asta, memorabilă rămâne definiția lui George Orwell: „Dacă este să definim
libertatea, ea înseamnă, înainte de toate, dreptul de a rosti adevăruri pe care
oamenii nu vor să le audă.”
În acord cu tratate și convenții internaționale
referitoare la drepturi civile și politice, Constituția noastră garantează libertatea
de expresie ca drept fundamental și stabilește care sunt limitele acestui
drept: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața
particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. (Art. 30(7)). În
plus, potrivit Legii fundamentale, „Sunt interzise defăimarea țării și a națiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență
publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (Art. 30
(8)). Dincolo de aceste limitări specifice, dreptul la liberă expresie poate fi
afectat (separat sau împreună cu alte drepturi fundamentale) de restricții
aplicabile doar în cazuri excepționale și stabilite prin îndeplinirea cumulativă
a tuturor condițiilor limitative prevăzute de art. 53 din Constituție (doar în
temeiul unei legi adoptate de parlament, doar temporar, doar cu respectarea
principiului proporționalității, doar dacă restrângerea este necesară într-o
societate democratică și doar dacă măsura nu afectează însăși esența
dreptului).
După cum se poate remarca, niciuna dintre limitările prevăzute
expres de textele constituționale citate nu ar putea fi invocată pentru restrângerea
dreptului unei persoane de a-și exprima opinia cu privire la politici și măsuri
sanitare sau proceduri și tratamente medicale. În plus, în lipsa unei legi
adoptate în condițiile art. 53, care să restrângă în mod expres libertatea cuvântului,
dreptul nostru de a participa la dezbateri publice pe teme legate, printre
altele, de crize sanitare nu poate fi restrâns sau condiționat. Cât despre părerile
emise în exercițiul acestui drept ele sunt și trebuie să rămână independente,
oricât ar fi de „nefondate”, „aberante”, „retrograde” sau „criminale” în optica
unor înțelepți analiști. Asta pentru simplul motiv că art. 30 din Constituție
garantează nu dreptul la opinii pretins savante, ci dreptul la opinii libere.
Cât despre art. 404 cod penal, invocat recent ca pretext
pentru hărțuirea unui preot pe motiv de predică incorectă politic[8], el instituie o limitare a expresiei într-un caz cu
totul special și limitat (protejarea siguranței naționale), motiv pentru care
apelul la această normă este vădit inadecvat pentru restrângerea libertății de
expresie în general.
3. Revin la tezele profesorilor în cauză, le recitesc exclusiv din
perspectiva evocată mai sus și mă declar contrariat.
Când zic asta, am în vedere, întâi de toate, fermitatea și
siguranța propriilor lor teze și a întregii puneri în scenă, tăria de beton
armat a premiselor pe care se întemeiază și lipsa oricăror dubii și dileme în
pregătirea și construcția silogismelor (dacă „silogisme” se pot numi
rechizitoriile lor). Pentru doamna profesor-politolog, CNA este, fără îndoieli,
„cea mai impotentă instituție a statului”, „sutele de morți zilnice” sunt,
certamente, „ale celor nevaccinați”, iar „analfabeții sanitari au câștigat bătălia”,
fără doar și poate; conform domnului profesor-academician, „e limpede că vaccinul
reprezintă cea mai bună protecție”, iar „propaganda” acelora care se referă la „riscurile
sau la ineficacitatea vaccinării” este, indiscutabil, „deșănțată” și, cu semn
de exclamare, „criminală”; în fine, în optica domnului profesor-filosof (un dilematic
prin excelență), premisa de căpătâi, indubitabilă, evident, este că toți aceia
care, „în pofida unei enorme evidențe”, contestă în vreun fel ceva din
ideologia oficială legată de actuala epidemie sunt „negaționiști” – stea cusută-n
frunte-, „comit, demonstrabil, crime” și, deci, „nu mai pot
invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde
înaintea Justiției”.
În al doilea rând, rămân fără grai în fața verdictelor
tranșante și a flăcărilor de rug în care-s aruncate zicerile considerate prea
slobode. Într-un prim caz, „amenzile drastice” care „să-i bage în faliment”; în
al doilea, sancționarea atitudinii „criminale” și „vaccinarea obligatorie” ca
singură soluție să „nu se infecteze toată nația”; în al treilea, obligația de a
prezenta „dovezile” (privind „corectitudinea” părerilor, impresiilor sau gândurilor
exprimate prea liber), „tăcerea” (taci-taci, că tăcerea e de aur, nu-i așa?)
sau „închisoarea” („noastră, cea de toate zilele”, cumva?).
Peste toate acestea, însă, peste toate accentele excesive
și tușele vădit întunecate care încorsetează libertatea de gândire și de
exprimare, o altă serioasă nedumerire este legată nu de ceea ce textele conțin,
ci, dimpotrivă, de ceea ce le lipsește. Și când spun asta am în vedere
nu neapărat lipsa oricăror referințe (înainte de a vorbi de „amenzi drastice”, „vaccinare
obligatorie”, „recidivă”, „dovezi” și „pușcărie”) la norme și principii de
drept relevante și, eventual, la prevederile constituționale indicate mai sus
(pct. 1). (Deh, normele și principiile astea juridice riscă să devină prea
plicticoase și să consume din sarea și piperul analizei jurnalistice. Deși, la
cât de amorezate se declară elitele naționale de „statul de drept” și „justiția
adevărată”- neapărat „euro-atlantică”-,
m-aș fi așteptat măcar la o juridică notă de subsol, fie și sub forma unei abțineri
pentru insuficienta specializare într-ale legilor). Adevărata lipsă care mie-mi
sare-n ochi este, însă, absența nuanțelor, a subtilităților și a
rafinamentului analitic. Ce înseamnă, de exemplu, stau să mă întreb, „analfabet
sanitar”? Cum pot fi calificate dubiile sau chiar certitudinile cuiva față de
eficacitatea unor proceduri medicale experimentale drept „propagandă deșănțată”
și „criminală”?! Și-apoi, care este legătura de cauzalitate dintre „dubiile” unora,
„criminala” „inducere în eroare” a altora și numărul de „morți evitabili”?!
Dubiile cu efect de hipnoză colectivă și de sinucideri asistate?!… Mai departe,
dacă „împiedicarea nevaccinaților să intre în restaurante” nu este „discriminare”,
atunci cum se numește? Apoi, de unde insistența cu care domnul profesor-filosof
cere dizidenților să-și probeze păreri, convingeri intime sau credințe cu „dovezi
concludente științific” (cine certifică nivelul de acuratețe?) ori, probatio
diabolica în drept, să facă dovada unui fapt negativ? În fine, în ce
temei lingvistic, juridic sau, în general, epistemologic, putem califica pe
cineva care se îndoiește de versiunea „oficială” despre o criză sanitară drept „negaționist”
sau pe cineva care cercetează efectele secundare ale unui tratament genetic
drept „antivaccinist”? Nu e cam mult și cam dăunător, oare, să abuzăm – mai
ales noi, înțelepții cărturari – de atâtea etichete expeditive și
simplificatoare în dauna analizei nuanțate? Nu cumva lansarea unor asemenea
concepte, sentințe sau șabloane, după caz, ar face necesară și o motivare în
susținere, care să coboare în straturi psihologice, sociologice, juridice și
filosofice ceva mai adânci și să dea un serios temei – dacă o exista –
pretinsei nevoi de cenzură sau, mai grav, sancțiunilor penale pentru „crimă”?! Apoi,
cum conciliem noi critica asta virulentă a “vaccinaților cu creștinismul” a “negaționiștilor”
și “antivacciniștilor” a căror opțiune este, conform, statisticii oficiale, majoritară
în societate[9], cu entuziasta noastră dragoste pentru principiile
democratice? Și, în fine, o ultimă curiozitate: cum acceptă oare distinșii
profesori că ateul, „negaționistul” lui Dumnezeu-Creatorul, este perfect
tolerabil ca „liber cugetător”, dar „negaționistul” a orice-altceva-pe-lume
este „criminal” și cugetător întemnițabil?!
În fine, mirarea-mirărilor: cum se explică înverșunarea
unor cărturari împotriva libertății de expresie, dreptul care reprezintă taman
comoara lor cea mai de preț, materia lor cea primă, suflul propriei existențe
profesionale și spirituale, crezul și pâinea lor cea de toate zilele? Și, apoi,
cum ar fi dacă incantațiile cu care este așteptată cenzura sau nonșalanța cu
care se împart lozinci întru segregare ori entuziasmul cu care este invocată pușcăria
dizidenților se vor întoarce într-o zi ca un bumerang și vor da de pământ cu
credibilitatea de cărturari a cărturarilor? Bună conexiune cu nedumerirea următoare.
4. M-a fascinat întotdeauna dragostea notorie a intelighenției noastre pentru
„statul de drept” și pentru „justiție”, o pasiune constantă și înflăcărată,
probată de nenumărate și mișcătoare scrisori de amor: elogii la adresa libertății,
imnuri pentru disidenți, citate din Havel și Arendt, apeluri către lichele, ode
închinate slujirii pure, blesteme azvârlite peste ciume roșii, extaze întru plăcuțe
suedeze și multe-multe alte expresii de iubire. Fascinația mea provenea și
provine, însă, din descoperirea că excitarea unor intelectuali în fața ideii de
drept și de justiție nu a avut și, constat, nu are nicio legătură nici cu
dreptul și nici cu justiția (miza reală este, cred, alta, subiect separat,
atins doar en passant la pct. 5 de mai jos).
În mod similar, libertatea de expresie – una dintre cele
mai cântate și adulate muze ale statului de drept – este, și ea, victima
aceleiași fetișizări. Și ea, și libertatea de conștiință și de gândire, și
spiritul critic, și nediscriminarea sunt valori slăvite in abstracto, în
aerul rarefiat al ideilor pure; când este să le coborâm, însă, la firul ierbii,
aceste mărețe comori ale statului de drept ajung să fie evaluate cu altă măsură,
acea a contextului concret, a imperativului ideologic al zilei și
a oportunității de moment.
Intelectualii ale căror opinii sunt citate mai sus nu fac
excepție. Deși, prin recentele poziții, ei solicită în mod expres, așa cum am
arătat, cenzurarea sau chiar sancționarea penală a oricăror critici la adresa ideologiei
covidiene oficiale, se auto-promovează ca apărători și promotori ai libertății
de expresie, spiritului critic și nediscriminării.
Domnul profesor-filosof, bunăoară, îndrăgostit declarat
de „neverosimila făptură a libertății”[10], recunoștea, cândva, cu temei, că „o societate liberală este,
în chip natural și evident, una în care libertatea expresiei constituie regula,
iar cenzura – excepția” și admitea, la fel de întemeiat, că „cei care nu împărtășesc
fundamentele societății liberale nu pot fi excluși prin închidere în pușcărie,
interdicție sau exil, fără ca această societate să-și nege principiile.”[11] Aha!… Să înțelegem, așadar, că un asemenea principiu,
aplicabil în cazul societății liberale, nu mai este valabil și pentru
cei care „nu împărtășesc fundamentele” societății medicale, aceștia din
urmă, „negaționiști” de rit nou, putând fi, carevasăzică, trimiși la pușcărie
pentru crima de lèse–vacciné…
Același distins intelectual adopta, în alt context, o
poziție diametral opusă aceleia evocate mai sus și accepta, cu temei, că statul
nu este îndreptățit să impună cuiva binele cu forța și nici să discrimineze cetățenii
din cauza opțiunilor lor de viață.[12] Tot domnia sa deplângea, retoric, nu atât spiritul
critic al „analfabeților”, ci, mai ales, pe acela al „savanților și jurnaliștilor
de renume”.[13]
La rândul său, domnul profesor-academician, astăzi
adversar declarat al „propagandei deșănțate și criminale” duse de persoanele cu
„certitudini” în privința vaccinării, zicea cândva că „toată lumea are dreptul
la opinie, oricare ar fi ea, şi […] orice ideologie sau doctrină poate fi
discutată, acceptată sau respinsă, fără a-i trage la răspundere pe cei care o
susțin, combătându-i pur şi simplu, dacă e cazul”[14].Tot domnia sa lua apărarea jurnaliștilor de la Charlie
Hebdo și declara sentențios, într-o colegială polemică: „Ce lașitate, iartă-mă,
dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare!”[15]. Da’ chiar așa, cum este să limitezi dreptul la opinie în
cazul unei crize sanitare din frica de păreri contrare explicațiilor oficiale?…
Și în situația, domniei sale, despre spiritul critic, numai de bine.[16]
Un caz special este reprezentat de doamna
profesor-politolog, acuzată cândva, de încălcarea unor valori religioase sacre
pentru creștini: opera sa dramaturgică, „Evangheliștii”, a fost considerată, în
special de credincioșii creștini și de biserici, drept blasfematoare, datorită,
în principal, ridiculizării Noului Testament și scenelor cu orgii sexuale și
homosexuale în care erau implicate personajul care Îl reprezenta pe Iisus și
actori care îi întruchipau pe Maria Magdalena și pe Apostoli.[17] În fața acestui val de critici, doamna
profesor-dramaturg a invocat dreptul la liberă expresie a cărei însemnătate o
recunoștea, de altfel, într-un alt context, într-o manieră tranșantă: „Libertatea
de expresie este un drept universal, aplicabil tuturor. Au dreptul să se
exprime și cei care știu ortografie, și cei care nu știu, și cei care îndeamnă la
libertate, și cei care cer suprimarea ei.”[18] Și în cazul doamnei profesor-politolog, dublul-standard
este evident: cei „vaccinați cu creștinismul” au datoria să respecte dreptul la
expresie al artistului care batjocorește “estetic” numele și imaginea Mântuitorului,
dar nu au libertatea propriilor opinii în domeniul politicilor sanitare pentru
că, pesemne, nu-s suficient de „artistice” și nu-s exercitate prin punerea în
scenă a unor ritualuri de sex oral.
5. Și ajung, în fine, la ultima nedumerire: de unde atâta înverșunare, și atâta
pizmă, și atâta patimă cu care sunt tratați „analfabeţii sanitari”, „vaccinații
cu creștinismul”, „colportorii”, „tăietorii de gogoși”, „negaționiștii”, „antivacciniștii”,
„conspiraționiștii”, „covidioții”[19], promotorii de „inepții”, „instigatorii” la „ne-distanțare”
și, în general, „turmele de oi care se iau după ei”? Mă gândesc că întrebarea
este cu atât mai legitimă cu cât asemenea etichete aplicate unor păcătoși ai îndoielii
vin din partea unor fini și dilematici cărturari. În căutarea răspunsului, mă rătăcesc
în tot felul de supoziții.
Să fie, oare, ura de clasă ori aversiunea pentru aceia
care-s „inferiori” pentru simplul motiv că nu fac parte din casta aleasă să judece
și să-și dea cu părerea, ci-s damnați doar să execute și să se supună orbește?
O fi disprețul față de îndrăzneții care pun la îndoială convingerile înțelepților
cărturari ori sfaturile „elitei”? Să fie, cumva, mirajul etichetei „conspiraționismului”,
bună de lipit pe absolut orice abatere de la dogma propagandei oficiale?[20] Ar sta răspunsul în nevoia disocierii de „tagma proștilor”
(a acelora lipsiți de rațiune „elementară”)[21] ori a delimitării de „negaționism” văzut ca „formă periculoasă
de naționalism și «nativism» cultural, de refuz obstinat al modernității de tip
occidental, ba chiar de populism extremist de dreapta”?[22] Să fie, eventual, desconsiderarea și lehamitea față de „antivacciniștii”
„profitori” care, așa cum zicea profesorul-academician, „distrug o economie
[…] la care nu aduc nicio contribuție” și pun „relaxarea” înaintea „muncii”?
Ori să fie, poate, într-un alt registru, frica de boală și de moarte și nevoia
de a explica și boala și moartea prin arătarea cu degetul a țapilor ispășitori?
Ori, de ce nu?, ciuda pe „colportorii” care, spre deosebire de „vaccinații cu
creștinismul”, nu mor și ei, cum bine știe doamna profesor-politolog, „o dată la
trei minute”, fir-ar mama ei de capră a vecinului? Sau o fi, la urma urmelor,
atașamentul natural și obligatoriu al finilor cărturari pentru doctrina oficială
a puterii, ca garanție a stabilității, gloriei și prosperității individuale?
Nu știu, nu-mi dau seama exact. Dacă însă ar fi să mizez
pe un răspuns, aș zice că el conține câte ceva din fiecare presupunere:
ingrediente amestecate într-un cocktail special, fancy și juicy,
sorbit de înțelepții cărturari cu savoarea apartenenței la o castă exclusivistă,
educată în doctrina „modernității”, școlită la școala supremației „științei”, conectată
ombilical la cuceririle „occidentalismului” și „atlanticismului” și, peste
toate, neapărat desprinsă de mizeria, și de urâțenia, și de provincialismul, și
de înapoierea, și de obscurantismul acestui loc blestemat numit cu scârbă „România
gurilor știrbe”[23].
6. Nu știu nici cum arată viitorul liberei expresii. Dacă este să mă uit la
semne, nu se întrevede prea luminos. Diviziunile sociale par să se adâncească,
abordările devin din ce în ce mai ne-raționale și mai încărcate de patimă, iar
războiul informațional – tot mai fierbinte. Temerea mea este că ne îndreptăm
spre o fază a acestui război în care dezbaterea va fi golită de argumente, iar
silogismele vor fi înlocuite de sentințe.
Cât despre condiția „negaționiștilor” din „turma de proști”, „analfabeți sanitari”, „colportori” și „tăietori de gogoși”, anticipez că ar trebui să se aștepte la vremuri aspre[24]. Nu este exclus ca, în „noua normalitate”, sincera lor credință în libertatea expresiei să fie aruncată la coș de convingerea noului iluminism că free speech is hate speech[25]; ca apelul lor la nenumărate dovezi susținute de oameni de știință serioși și credibili să fie trecut cu vederea pentru că aceste probe nu se ridică la înălțimea unor „enorme evidențe”; ca încrederea lor în garanțiile constituționale care ocrotesc drepturile fundamentale să poată fi oricând nesocotită pentru că, „atunci când avem urgențe medicale, nu ne uităm la Constituție”[26]; ca atitudinea lor să fie lesne calificată „terorism intern”[27], iar ei, ca disidenți, țapi ispășitori pentru toate relele și nenorocirile care ne amărăsc viața.[28]
Și, dacă nu le place o asemenea perspectivă, să probeze că ea este imposibilă; dacă nu pot dovedi, să-și înghită limba; și, dacă nu-s în stare nici de una nici de alta, să-și pregătească bocceluța cu drepturi și libertăți și să aștepte ca cineva să le sune la ușă
[1] Câteva exemple dintr-o mie: https://taibbi.substack.com/p/temporary-coronavirus-censorship; https://nypost.com/2021/02/19/white-house-working-with-social-media-to-silence-anti-vaxxers/; https://edition.cnn.com/2021/02/10/tech/robert-kennedy-jr-instagram-ban/index.html; https://twitter.com/consent_factory/status/1290727230981709827;
[2] https://florentintuca.ro/era-o-senina-si-friguroasa-zi-de-aprilie-si-ceasurile-bateau-ora-13;
[3] https://thehill.com/homenews/media/578499-soros-backing-new-media-effort-to-battle-disinformation;
[4] https://adevarul.ro/news/politica/alina-mungiu-pippidi-arafat-prim-ministru-1_616889c45163ec4271605721/index.html;
[5] https://romanialiterara.com/2021/10/valul-4/;
[6] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/negationism-covid;
[7] Tezele promovate de distinșii profesori conform cărora
argumentele „negaționiștilor” „lipsesc cu desăvârșire”, în timp ce politica
oficială se întemeiază pe „enorme evidențe” sunt infirmate de nenumărate
analize, studii, cercetări (toate „științifice”) și apar foarte șubrede în
lumina altor extrem de numeroase luări de poziție ale unor cercetători, medici,
biologi, juriști și jurnaliști de prestigiu. Câteva exemple recente, dintre
sutele adunate pe perioada așa-zisei „pandemii”: https://off-guardian.org/2021/09/22/30-facts-you-need-to-know-your-covid-cribsheet/; https://www.theguardian.com/world/2021/oct/28/covid-vaccinated-likely-unjabbed-infect-cohabiters-study-suggests; https://www.globalresearch.ca/57-top-scientists-doctors-release-shocking-study-covid-vaccines-demand-immediate-stop-all-vaccinations/5746848;https://www.globalresearch.ca/nucleic-acid-testing-technologies-use-polymerase-chain-reaction-pcr-detection-sars-cov-2/5739959;
[8] https://www.g4media.ro/breaking-dosar-penal-in-cazul-episcopului-ambrozie-din-giurgiu-care-a-spus-ca-vaccinurile-sunt-expirate-si-le-a-transmis-credinciosilor-sa-nu-se-vaccineze.html;
[9] https://vaccinare-covid.gov.ro/situatia-vaccinarii-in-romania/;
[10] Andrei Cornea, Despre neverosimila făptură a libertății,
Editura Humanitas, 2016;
[11] https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/trebuie-sa-acceptam-orice;
[12] „Statul n-are nici un drept să prescrie oamenilor cum să-și
organizeze spațiul privat. Atâta vreme cât îmi văd de viața mea personală în
liniște, fără să aduc prejudicii altora, nici aceștia, oricât de mulți și de
influenți ar fi, orice susținere ar avea din partea statului sau a unei
Biserici, n-au nici un drept să-mi impună într-un fel sau în altul cum e bine să
trăiesc sau să mă trateze partizan și umilitor, încât să fiu discriminat legal
sau descurajat legal să trăiesc așa cum doresc […]”. Mai departe, conform
profesorului-filosof, „în spațiul
privat nu e admisibil ca o majoritate să-mi ceară să-mi duc viața așa cum crede
ea de cuviință, chiar dacă ea, în mod sincer, dorește să-mi facă un bine. Iar
legile statului nu au voie să favorizeze viziunea morală a majorității în
detrimentul unei minorități. Aceasta e esența democrației și orice abatere, fie
și cu acoperire legală, morală sau religioasă, este, de fapt, nelegitimă”. (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/referendum-si-democratie);
[13] „Suntem relativ pregătiți să explicăm deficitul
spiritului critic la analfabeți ori la semidocți, preluați aparent cu ușurință de
sentimente și mai ales de resentimente, dar cum să-l explicăm pe cel al
oamenilor cultivați, școliți, ba chiar al savanților sau al jurnaliștilor de
renume? Și să nu se spună că, în general, spiritul critic se poate nărui în
afara domeniului de competență, dar că rezistă bine înăuntrul acestuia. Uneori,
nici măcar domeniul restrâns de competență nu e salvat, iar abdicările
intelectualilor și profesioniștilor de la adevăr nu se explică decât parțial
prin presiunile regimurilor totalitare.” „Poate că, totuși, școala ar avea ceva
de făcut aici: să ofere nu doar informație, nu doar abilități, ci trezirea și învigorarea
simțului critic, a discernământului, ba chiar a autoanalizei.” (https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/post-adevrul-la-ordinea-zilei);
[14] https://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ideologie_i_ur;
[15] https://evz.ro/efectul-charlie-hebdo-plesu-se-impunge-cu-liiceanu-manolescu-este-plesnit-cu-plagiatul-lui-ponta.html;
[16] „Spiritul critic înseamnă «ciuru»“, sita, dis-cernămîntul, cernerea… În
plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei
autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce
nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au
capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte
ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe
baza unor realizări certe.”(https://www.dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/daca-scoala-nu-e-spirit-critic-nu-e-si-daca-spirit-critic-nu-e-cultura-nu-e-interviu-cu-nicolae-manolescu);
[17] https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/12/051204_scandal_teatru_iasi.shtml;
[18] https://www.romaniacurata.ro/poate-supravietui-libertatea-de-la-x-files-la-charlie/;
[19] https://www.thenationalnews.com/world/europe/german-minister-brands-anti-virus-measure-protesters-covidiots-1.105783;
[20] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/credinte-stranii-si-mari-conspiratii;
[21] https://spotmedia.ro/stiri/politica/nimeni-nu-si-a-vazut-sufletul-gol-nimeni-nu-a-vazut-sufletul-altcuiva-gol-despre-prietenie-prostie-patria-mica-si-ce-se-intampla-in-tara-mare-interviu-video-cu-gabriel-liiceanu;
[22] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/disonanta;
[23] https://www.contributors.ro/romania-gurilor-știrbe/;
[24] https://consentfactory.org/2021/10/31/new-normal-winter-is-coming/;
[25] https://www.the-american-interest.com/2017/12/20/liberal-defense-populism/ ;
[26] https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-25087425-arafat-raspunde-avocatului-poporului-pana-spune-opresc-din-cauza-constitutiei-respect-principiile-invatate.htm
[27] https://www.washingtonpost.com/opinions/anti-vaccine-extremism-is-akin-to-domestic-terrorism/2021/02/26/736aee22-787e-11eb-8115-9ad5e9c02117_story.html; https://www.nature.com/articles/d41586-021-01084-x; https://www.zerohedge.com/political/police-target-americans-their-ideological-beliefs-and-behaviors
[28] https://charleseisenstein.org/essays/girard-series-part-2-fascism-and-the-antifestival/.
