La trecerea dintre ani, l-am invitat pe Dan Puric să vorbim despre România și românism, despre oamenii și experiențele care l-au ajutat să se formeze, despre iubirea pe care o poartă poporului său, despre marile generații ale teatrului românesc, dar mai ales despre tinerii care vin din urmă.
Tineri cărora Dan Puric le strigă adesea – și mereu cu dragoste – să nu mai fugă de propria istorie și de propria misiune, să nu mai asculte de virusul ideologic care a venit peste noi.
În final, Dan Puric ne-a spus și de ce folosește superlativele absolute atunci când vorbește despre România și românism.
Atunci când vine vorba de copilăria mea fotbalistică, tre’ să mărturisesc că mi-am petrecut-o alături de Steaua și de Marcel Răducanu. Pe Ilie Dumitrescu l-am văzut de multe ori înainte de ‘89, dar cunoștință cu el am făcut cu adevărat în primăvara acelui an când a dat golul al treilea în meciul cu Göteborg. Era un meci în Ghencea, în sferturile Cupei Campionilor Europeni, câștigat de Steaua cu 5-1.
Eram atunci în armată, alături de camarazii mei, adunați cu toții în fața televizorului și-mi amintesc perfect momentul. De fapt, și-l amintesc cu toții, pentru că el, momentul, a fost cu adevărat memorabil. Când Dumitrescu s-a lansat din flancul stâng să întâmpine centrarea și a înscris cu capul, am scandat și noi, și toată unitatea militară, și tot târgul de pe Mureș. Doar Giani a rămas calm, s-a ridicat de pe scaun și, după ce noi ne liniștiserăm cumva, el s-a îndreptat spre televizor și, la a treia ori a patra reluare a fazei, a pupat ecranul, s-a întors spre noi cu brațele răstignite și-a urlat cât toată galeria Stelei: Ilieee, măăă! Ilieeemăăă avea să-i rămână renumele pe toată durata stagiului militar și, camarazii mei pot s-o confirme, mult după aceea.
În acea primăvară, Steaua avea să se califice în finala competiției, finală pierdută crunt și de la care, Ilie, din cauza unui ghinion stupid, a lipsit.
Poate pentru ca să facă uitată umilința Stelei și să-și ia revanșa în cel mai mare meci al carierei proprii și-al istoriei naționalei: victoria contra Argentinei din celebra Cupă Mondială americană. Am revăzut secvențele alea magice de o mie de ori: și lovitura liber-aurită care a lăsat mască întreaga Argentină, și execuția neverosimilă care i-a înecat vocea lui Țopescu și ne-a zvârlit spre cer, și cursa lui nebună spre golul trei și spre imensa victorie.
Când l-am întâlnit și în persoană, mulți ani după aceea, Ilie mi-a povestit multe și despre extazul acelui meci, și despre drama suedeză și, în general, despre cum este să te trezești prea devreme dintr-un vis sublim. O mărturisire mi-a reținut în mod particular atenția pentru că era despre speranțele împărtășite public de Romario și-ai lui ca Brazilia să nu întâlnească în semifinale, Doamne-ferește!, România.
Ei, mărturisirea asta m-a amărât nu doar pentru că mi-a amintit mereu că am fost atât de aproape de semifinala cu Brazilia, ci și că o asemenea semifinală ar fi răzbunat așteptările multor generații. A tatei, de exemplu, care-mi povestea, săracul, adesea despre Mondialul din ‘70 și de meciurile alor noștri de la Guadalajara: cât de mândru era că-și cumpărase primul televizor din sat; cum veneau la noi toți vecinii să vadă disputele naționalei cu Cehoslovacia, Anglia și Brazilia legendarului Pele; cum toți se mândreau că-s contemporani cu acea generație fabuloasă a lui Dumitrache, Lucescu, Dinu și Dembrovski; cum toți visau la trecerea de faza grupelor, dar se mulțumiseră cu victoria contra Cehoslovaciei și golurile date Braziliei; și, mai ales, cum toți regretau ghinionul de a nu-l fi avut prezent acolo pe magicianul Dobrin care, pentru sufletul lor, era fotbalistul nepereche, geniul absent care ar fi îngenunchiat și Brazilia și lumea-ntreagă.
În fapt, generația tatei și multe generații după aceea l-au considerat pe Dobrin cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor. În ceea ce mă privește, în clasamentul propriu, nici în primii zece nu intră pentru că alții din generația regelui Hagi sunt mult mai titrați ca el. Dar, dacă cuget mai atent și las la o parte titlurile și statisticile și absența lui de la Guadalajara, tre’ să recunosc sincer că rămâne un mit, arhetipul fotbalistului genial care merită scos din strâmtorile și măsurătorile oricăror clasamente.
Cum în afara oricăror clasamente l-aș pune și pe Ilie Dumitrescu. Pentru isprăvile lui fabuloase din cel mai fabulos meci al României, prietenul meu, Dan Căposul, îl plasează în vârf. Aproape că m-a convins. Eu însă am pentru vârf pe altcineva, iar pe Ilie l-aș plasa, hors concours, alături de Dobrin.
Pentru că așa cum Dobrin a umplut Mondialul ‘70 prin regretul absenței lui, tot așa Ilie l-a umplut pe cel din ‘94 prin fericirea prezenței. O fericire cântată și scandată de milioane de români, într-o miraculoasă noapte estivală în toate piețele și străzile țării. Este noaptea în care, fie doar pentru o noapte, românii s-au renumit, cu imensă mândrie, Ilieeemăăă.
Psihologul Oana Stoianovici a venit la #PeDreptCuvânt.
Cu o experiență de peste 14 ani în programe de coaching și leadership transformațional, Oana Stoianovici s-a concentrat, în ultimii ani, pe practicile de vindecare cuantică, cu aplicație în special în zona de feminitate. Pornind de la experiența directă, și-a dezvoltat propria metodă, aplicată în cursuri și programe de antrenament, cele mai multe dintre ele destinate femeilor.
Am întrebat-o pe Oana cum trecem de la energia copilăriei la cea adultă, care este rolul bărbatului în explorarea feminității de către partenera lui, dar mai ales ce (mai) este femeia, ce înseamnă feminitatea și de unde vin confuzele și derutantele noi definiții, care preferă construcții ca „persoană care menstruează”, în loc de femeie.
Exploratorul Liviu Stănescu a venit la #PeDreptCuvânt.
Liviu Stănescu s-a aventurat în locuri neștiute și neumblate, a adunat povești cât pentru multe, multe vieți, și le-a reunit în volumul „Am fost la capătul lumii” (Humanitas, 2023).
Pe unele dintre ele ni le-a spus în episodul 27 al podcastului #PeDreptCuvânt: povestea primului restaurant indian din București, pe care l-a deschis deși n-ar fi vrut să se atingă vreodată de mâncarea indiană, povestea revenirii în țară în noaptea de 21 decembrie 1989, prea târziu pentru a mai putea lupta la Revoluție, și apoi călătoriile nesfârșite în 109 țări, de la Polul Nord la Polul Sud.
Descoperirile și aventurile lui, spune cu tâlc, o să-ți facă și dor de ducă, și dor să stai locului. Sau să te întorci acasă.
Când l-am întrebat de ce bate lumea în lung și-n lat, și cât mai are de gând să caute capătul lumii, Livia mi-a spus: „Mă caut pe mine. În fiecare colț al lumii în care ajung, mă găsesc pe mine altul. Și îmi place să mă adun din toate colțului lumii în care m-a răvășit, cumva, viața, și să mă adun și să mă întregesc și să vin din nou acolo unde pământul îmi spune: „Hai! Mi-e dor de tine, vino!” Și mă întorc acasă”.
🌐 Cartea „Am fost la capătul lumii” (2023): https://humanitas.ro/humanitas/carte/am-fost-la-capatul-lumii
Ovidiu Oltean, triplu campion european și antrenor de discurs public, a venit la #PeDreptCuvânt.
Am vorbit cu Ovidiu Oltean, cunoscut antrenor de vorbire în public, despre nivelul discursului public din vremurile noastre, despre motivele pentru care ajungem să ne concentrăm prea mult pe formă, pe ambalaj, și prea puțin pe fond, adică pe substanța discursului, dar și despre răspundere și despre soluții: cum putem avea noi, fiecare dintre noi, un mai bun și mai valoros discurs public, apoi cum contribuim la creșterea nivelului discursului public în jurul nostru.
În final, am dezbătut împreună cu Ovidiu despre valoarea ori lipsa de valoare a rețetelor șablonarde, de tipul „15 pași pentru un discurs în public mai persuasiv”.
🌐 Mai multe despre Ovidiu Oltean: https://ovidiuoltean.ro/
