În plica cotului, scuzați cacofonia, 2+2=5

de Florentin Țuca | 1 iunie, 2020 | Colecția de texte

Ca cetățean, sunt turmentat. Ca om sănătos, sunt bolnav. Ca individ liber, sunt prizonier.

Și, peste toate, ca jurist, sunt bezmetic. Asta pentru că dreptul și-a ieșit din matcă și se întoarce bumerang asupra propriilor principii fondatoare precum pororoca Amazonului. Într-un jalnic efort de relegitimare, el se zbate în ultima vreme să normeze și să rânduiască totul, absolut totul: și spălarea mâinilor și culoarea icoanelor, și respirația plămânilor și mântuirea sufletelor, și nemurirea viilor și numărul morților. În elanuri ascendente și revărsări orizontale, dreptul contemporan, virusat și el de isteria covidului, își trăiește o majoră criză de epilepsie: legi de alertă care se suprapun peste ordonanțe de urgență și se calcă pe bombeu reciproc, proceduri concepute în miez de noapte așteptându-și nașterea după juma’ de ceas de gestație, ordine administrative care-s instrucțiuni în zilele cu soț și recomandări în cele impare, norme de trimitere la reguli inexistente și referințe la ziceri intraductibile în limba vorbită de oameni, revocări de abrogări și abrogări de revocări, cacofonie de babilonie și babilonie de cacofonie. Toate servite ca Drept, Drept întru restrângerea ori anihilarea drepturilor oamenilor și decretarea principiului că libertățile dăunează grav sănătății. Deșeuri normative toxice și pestilențiale care put a neconstituționalitate ori a ilegalitate, după caz, și care fac din dreptul marțial al covidului-19(84) un set de instrucțiuni scrise mărunt pe cutia cu somnifere și pe eticheta verde de Paris.

Dar nu despre tentativele de suicid ale emo-dreptului țin să vociferez. Ci despre pornirile lui maniacale de amestec în treburile interne ale altor „jurisdicții” (1) și de control absolut asupra derizoriului (2).

1. Ca sistem de norme și reglementări, dreptul făcut de oameni prin legiuitorii lor e menit să adecveze raporturile sociale cu etica timpului și funcționarea cvartetului persoană fizică-persoană juridică-comunitate-stat în acord cu principiile echității, egalității și binelui public. Cam ăsta-i teritoriul pe care funcționează și nu-și poate aroga competențe dincolo de granițele „telurice” ale misiunii lui. Mai pe scurt, dreptul nu-și poate asuma arogant misiunea exorbitantă de a interveni în spațiile ori relațiile care nu-s ale oamenilor, entităților și instituțiilor de ei create. El n-are ce căuta nici în regatul științelor exacte și nici în Împărăția Cerurilor.

Întâi, el nu poate intra în domeniul fizicii să rescrie legea gravitației, n-are cum să decreteze că molecula apei are trei atomi de hidrogen în loc de doi și nici cum să normeze contactul miraculos al spermatozoidului cu ovulul. (Ficțiunea că un copil conceput e considerat născut când e vorba de drepturile lui înseamnă – dincolo de minunăția etică a prezumției – una dintre acele formidabile recunoașteri ale separării domeniului dreptului de „jurisdicția” biologiei.) Pe urmă, deși se vrea „matematică”, dreptul primește această recunoaștere doar cu titlu metaforic și doar când respectă în mod autentic rigorile logicii și cartezianismului. Altminteri, dreptul nu poate legifera mâine că 2+2=5 decât dacă am accepta că suntem – suntem, cumva, evrika!, asta-i confirmarea?…- în lumea distopică a lui Orwell unde acest „adevăr” decretat de Big Brother era asumat și aplaudat de supușii lui.

Pe urmă, așa cum nu se poate amesteca peste legile științei, reglementarea laică n-are cum să intervină  în prescripțiile religiei. Am mai zis-o și în alt context, dreptul n-are ce căuta în biserică ca să normeze modul în care enoriașul decide să se reculeagă în fața lui Dumnezeu și nu poate să legifereze ritualurile rugăciunilor^[1]. Lăcașul de cult are legile lui, rânduielile canonice, care au altă sorginte și altă substanță decât regulile lumești, laice și temporale, amendabile în funcție de bătăliile de vânturi.^[2] Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu este una dintre expresiile acestei separări de ape și de jurisdicții. Iar dacă admitem că seculariștii pot jubila că au dat afară Biserica din Stat, tot așa, din nevoia de a evita dubla măsură, trebuie să acceptăm că și enoriașii trebuie să beneficieze de autonomie și de tihnă după ce au dat afară Statul din Biserică. Separarea într-un singur sens ar fi, altminteri, un nonsens.

În lumina premiselor de mai sus, ca slujitor al dreptului și iubitor al științei lui, mie mi-e rușine că, în aceste vremi de restriște, când e nevoie de calm, rigoare, justă măsură și echilibru (exact „luminile” și „înțelepciunile” unui adevărat Legiuitor), dreptul intervine despotic să scrie ecuații pe care n-are cum a le scrie și să cotropească teritorii pe care n-are cum a le stăpâni. Întâi și-ntâi, el își arogă competența supremă, a monarhului absolut și despotic, de a defini însăși viața supușilor, de a decreta care sunt drepturile lor esențiale și care-s secundare, de a decide ierarhia importanței libertăților ca adevăr cu valoare de dogmă, universal valabil și aplicabil și, din cauza unei viroze, fie ea context sau pretext – prefabricat sau nu – de a-și alinia subordonații la distanța regulamentară ca ei să aplaude și să mulțumească tătucului pentru măsurile de ocrotire și protecție împotriva inamicului. Pe urmă, în numele acestui deziderat, dreptul își pierde capul și firea și se agită isteric în toate direcțiile: își aranjează pedant boneta asistentei medicale ca să ne ia temperatura și decretează că, dacă ocaua lui zice 37,4 (plus-minus „marja de eroare din prospectul dispozitivului”), suntem prezumați în mod absolut infectați de păcatul suprem și, ca atare, suntem expropriați pe loc, despăgubireless, de șansa de-a cumpăra pâine; își ia chiloții arbitrului de fotbal și-și scoate de la brâu spray-ul de colorat terenul, ne trimite în zid și ne măsoară distanțele amplasamentelor pentru ca loviturile statului să fie cât mai libere; își pune apoi repede pe el halatul de medic și reglează simptomele asimptomaticilor și regimul lor de tratament; iar, după ce a dereticat urgențele zilei în materie de biologie, geometrie și chimie, își trage sutana peste bonetă, chiloți și halat și dă o raită pe la biserică, să dezinfecteze normativ icoanele și să dea linguriței de împărtășanie o folosință unică. După care, se bagă-n pijamale-nspre-culcare, liniștit că și-a făcut treaba, nu înainte de a ne transmite ultimele indicații și instrucțiuni pentru ziua de mâine, la douășpe fără cinci.

2. Vă jur că, până mai ieri, nu știam ce-nseamnă „plică”. A fost nevoie de o normă de drept, emisă de Ministerul de Interne și Ministerul Sănătății, în codevălmășie, ca s-o iau din loc înspre DEX și să mă documentez^[3]. Deși dicționarul îmi zice că „plica” este o „cută a pielii sau a mucoasei pereților anatomici”, norma cu pricina pare să dea plicii sensul metaforic al îndoiturii (asta admițând – în contra tuturor prescripțiilor de tehnică legislativă – că o regulă juridică s-ar putea scrie și-n figuri de stil). Așadar, ordinul în discuție mă obligă să urmez „precauțiunile universal valabile” (sic!) și să-mi mențin „igiena respirației” (sic!) prin „tuse și/sau strănut în plica cotului sau în șervețel de unică folosință” (sic!) (sublinierea mea) cu mențiunea capitală că, „după utilizare, șervețelul de unică folosință va fi aruncat în recipientul de colectare a deșeurilor și se va efectua imediat igiena mâinilor (sic!)” (nu mi-e clar dacă doar a palmelor sau a membrelor superioare din vârful degetelor până-n umăr) ^[4]. Prin urmare, da, regula strănutului în „plica cotului” se vrea o normă de drept. Cum norme juridice se doresc și instrucțiunile adoptate în ultima vreme ca să ne ordoneze viața în cele mai amănunțite detalii, de la portul botniței și „termometrizare” pân’ la „evitarea atingerii” și „carantinare”.

Aș irosi prea mult timp și spațiu ca să fac un inventar complet al acestor regulamente de respirație igienică, de distanțare sociopată, de dezinfectări de mâini și de strănuturi septice aplicabile în diverse domenii. Zăbovesc doar preț de câteva rânduri cu exemple recente de prescripții care își propun să pună ordine în activitatea muzeelor și galeriilor, bibliotecilor și librăriilor, platourilor de filmare și concertelor. E vorba de Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Ministerului Culturii nr. 967/2020, publicat acum câteva zile^[5]. Un simplu exemplu, ultimul dintre cele o sută de mii. Carevasăzică, potrivit Anexei acestui Ordin, renașterea și revigorarea noastră spirituală sunt garantate pentru că garanții acestei renașteri și revigorări – sănătoase, de data asta – (muzeografii și artiștii, bibliotecarii și librarii, regizorii și actorii) „își vor informa fără întârziere superiorii (sic!) în cazul în care află că o persoană cu care au avut contact în perioada desfășurării activității este infectată/suspectă că ar fi infectată ” [Cap.I, art. 1, lit.d)] și vor veghea la respectarea altor obligații vitale pentru sănătatea culturii române: „spălatul pe mâini ori de câte ori este nevoie, evitarea atingerii feței cu mâinile neigienizate” [Cap.I, art.1, lit.e)], „limitarea accesului publicului vizitator astfel încât să fie asigurată o distanță de minimum 2 m între oricare două persoane, dar fără a depăși 50% din capacitatea maximă a spațiului” [Cap.I, art.2, lit.e)] (asta, pesemne, întrucât muzeele, bibliotecile și librăriile românești gemeau de lume până mai ieri); „termometrizarea noncontact a vizitatorilor” (sic!) [Cap.I, art.2, lit.l]; „asigurarea distanței de minimum 1,5 m între angajații care lucrează la birouri orientate față-spate și spate-spate” [Cap.I, art.4, lit.a)]; „restricționarea activităților culturale și de educare în biblioteci” [Cap.II, art. 1, lit. r]; „organizarea rezervărilor documentelor (…) cu stabilirea unor intervale orare de ridicare a cărților, pentru a elimina formarea de aglomerări de cititori” [Cap. II, art 1, lit. w]; asigurarea unei perioade „de carantină a documentelor în cazul în care dezinfecția acestora nu este posibilă” (sic!) [Cap. II., art1, lit. aa]; „măsurarea temperaturii prin termometru noncontact, precum și efectuarea triajului observațional zilnic la intrarea în platou/spațiul de filmare” [Cap.IV, art.3, lit.f]; „limitarea numărului de persoane, în funcție de suprafața platoului de filmare astfel încât fiecare persoană să aibă o suprafață aferentă de 4 m2 de spațiu [Cap.IV, art.3, lit.h]; „restricționarea scenelor care implică un număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă” [Cap.IV, art.3, lit.n]; filmarea scenelor „de interior cu o distribuție mai mare de 10 persoane (…) doar dacă este posibilă menținerea distanței fizice” [Cap.IV, art.3, lit o]; limitarea „contactului fizic între actori” [Cap.IV, art.3, lit.p]; evitarea scenelor „cu contact apropiat îndelungat (mai mult de 15 minute, la o distanță mai mică de 1,5 m)” [Cap.IV, art.3, lit.q]; efectuarea machiajului și coafurii „cu respectarea precauțiunilor universale: menținerea distanței fizice, limitarea contactului apropiat, igienizarea mâinilor și dezinfecția suprafețelor înainte și după ședința de machiaj/coafor” [Cap.IV, art. 4, lit.b]; limitarea asistenței  „la echipare/îmbrăcare (…) la minimum posibil.” [Cap.IV, art. 4, lit.d]

Citesc, mă minunez și nu-mi vine să cred… Carevasăzică, Ministerul Culturii (deci nu orice minister, ci acela „al Culturii”) adoptă reglementări care-și propun să „termometrizeze” oamenii, să „restricționeze activitățile culturale și de educare în biblioteci”, să „carantineze cărțile” („atunci când dezinfecția lor nu e posibilă”), să „elimine formarea de aglomerări de cititori” și să forțeze scenariștii să-și scrie scriptul cu ruleta în mână ca nu cumva pantomimele actorilor să se ia la trântă ori la sex cu virusul „ucigaș”. Sunt norme care mă lasă stupefiat și perplex în fața întrebărilor fără răspuns. Le iau în ordine…

Întâi, cum își permit niște reguli girate de forul suprem al culturii naționale să maltrateze, să „termometrizeze noncontact” și să „carantineze” limba română? Nu exclud ca, în evoluția limbii, barbarismele astea lingvistice să fie în viitor adoptate, dar de când și până când -mă întreb- are prescripția juridică asemenea inițiative revoluționare, când este de notorietate că ea ar trebui să lucreze doar cu sensuri clare și consacrate? (Sau poate asemenea reglementări referitoare la „carantinarea” și „dezinfecția” lucrărilor din bibliotecă să fie oare un prim pas spre etapa de demarcație între cărți curate și septice și cărți spurcate și eretice?!) Pe urmă, ce înseamnă să „elimini formarea de aglomerări de cititori”?! „Eliminarea formării de aglomerări”…Uau, uau, uau! Dar „triaj observațional zilnic”?! Dar „mâini neigienizate”?! La limită, pot pricepe că frica a fost recent încoronată ca regină a tuturor virtuților, da’ să fie împărăteasa asta atât de puternică încât să aibă un efect paralizant asupra bunului simț lingvistic și asupra corzilor vocale ale limbii materne?! Sau cumva asemenea simptome de cancer lingvistic sunt semnul dispariției a însăși comunicării verbale dintre oameni, prognozată de Elon Musk^[6]? Sau poate ministerul emitent se vrea numit de mâine Ministerul Inculturii?…

Doi. Câtă vreme rânduiala juridică trebuie să fie cea mai neechivocă și clară și riguroasă formă de expresie a relațiilor sociale, cum de este permisă legiferarea vagului și a confuziei? Ce înseamnă „număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă”?! Dar „obligația” de a mă spăla pe mâini „ori de câte ori este nevoie”?! Cum ar urma să fiu eu acuzat că nu am denunțat persoana „suspectă că ar fi infectată”? Pe baza căror probe? Și-apoi cum limitez eu, regizor, asistența la „echipare/îmbrăcare” la „minimul posibil”? O asemenea manieră de legiferare sau de normare, nu este ea, oare, expresia abdicării clarității și rigorii (care ar trebui să fie) întruchipată de drept în fața puterii discreționare a agentului constatator chemat să evalueze fapta și încadrarea ei?!

În fine, punctul pe i. În lumea justiției există un principiu vechi de secole: de minimis non curat lex, legea nu se ocupă și n-ar trebui să se ocupe de mărunțișuri și de fleacuri. Cum răspund normele evocate acestui principiu, atâta vreme cât ele plonjează în cele mai mici detalii ale relațiilor sociale de reglementat (și, adesea, mult dincolo de sfera socialului, vezi „carantinarea cărților” și „igienizarea” contactelor dintre actori)? Simt că dacă mai citesc o dată regula de drept care mă obligă să mă spăl pe mâini o să fac automat bube de râie între degete (și, în orice caz, o să-mi reamintesc din nou glumița care a circulat în perioada asta și care zicea că, atunci când ne va fi difuzat și episodul al doilea al epidemiei, prescripția fundamentală va viza spălarea picioarelor). La limită, mă aștept să mi se răspundă că reglementările în cauză n-au valoare de lege constituțională sau organică sau ordinară și că-s doar un amărât de ordin. În fața unei asemenea eventuale obiecții, m-aș vedea nevoit să reafirm că, fie și în Ordin conținute, normele nu-și pot permite să târască dreptul în trivial, derizoriu sau chiar ridicol. Auziți, nu vă supărați, îmi împrumutați și mie un Arghezi? Nu pot, îmi pare rău, regula zice că Arghezi mai are de stat patru zile la carantină, dar vă pot da, în schimb un Beniuc, proaspăt termometrizat și dezinfectat, dacă doriți…

Citind normele evocate și întrebările generate de ele, în minte-mi vine, totuși, un răspuns: cineva, acolo, undeva, habar n-am unde, nu „undeva sus” ci, probabil, undeva foarte jos, pe românește-țigănește spus, ne ia la mișto.

^[1]https://www.juridice.ro/essentials/3650/la-poarta-de-cimitir-canon-vs-cazon

^[2] A se vedea, de exemplu, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Conform  art. 8 al acestui act normativ „Cultele […] se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice” (sublinierea mea).

^[3] Ordinul privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul virus SARS-CoV-2 și pentru desfășurarea activității la locul de muncă în condiții de securitate și sănătate în muncă, pe perioada stării de alertă (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 403/16 mai 2020).

^[4]Art. 1 lit. h) din Ordin.

^[5] Ordinul nr.2879/967/2020 privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul virus SARS-CoV-2 și pentru asigurarea desfășurării activităților în condiții de siguranță sanitară în domeniul culturii (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 460/29 mai 2020).

^[6] https://www.independent.co.uk/life-style/gadgets-and-tech/news/elon-musk-joe-rogan-podcast-language-neuralink-grimes-baby-a9506451.html

Să ne spălăm pe mâini de lume?

de Florentin Țuca | 28 aprilie, 2020 | Colecția de texte

Diminețile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminețile) mă trag tot mai greu înspre zi, înspre o reală stare de ireal și-nspre sentimentul că joc într-un film. Câte cadre mai tragem azi Don’ Regizor?, da’ Don’ Regizor nu-mi răspunde, ci mă lasă s-aud în căști sugestia din off că platoul de filmare e pregătit și mă așteaptă.

Pân’ s-ajung la el, într-o zi mi-a trecut prin cap să comit un gest de dizidență și de nesupunere. Așa cum -mă gândeam eu – Dinescu încerca să zică Partidului că și Moartea citește ziarul, tot așa – mă gândeam eu – mă pot extrage puțin din istorie și din mondiala frică de deces ca să mă contemplu puțin de sus, ca dintr-o moarte clinică în drum prin tunel, privind înspre pacientul aflat în comă istorică, figurant în filmul sfârșitului lumii.

Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de încăpățânare și vanitate și aviditate să nu scap momentul, să fiu atent, cât mai atent posibil, la fenta istorică ce mă provoacă. (Asta pentru că, înainte de cutremurul ăsta, am mai trecut prin altele două, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, și m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replică. Dar ele-s paranteze, bune de deschis cu altă ocazie, de-o mai fi, cândva, altă ocazie.)

Revenind la moment, la fentă și la propria-mi îndărătnicie, mi-am zis că evenimentul ăsta îmi poate oferi o imensă șansă: să încerc să pricep, cât de cât, în sfârșit, cum se face și, mai ales, cum se scrie și se filmează istoria. Complicată misiune pentru că, din păcate, nu am acces nici la Regizor și nici măcar la Scenarist (dacă nu cumva o fi unul și același). Încerc însă să deslușesc măcar bucăți din scenariu, colțuri de șervețele precum acelea iscălite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu România, dă-mi mie Grecia.

Iar firimiturile astea de script sunt, din păcate, disparate și incoerente: versiuni zise „oficiale”  peste teorii zise „conspiraționiste”, socoteli îngrijorătoare care numără morții peste statistici care ne zic că oamenii mai și mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonanțe militare, imnuri pe străzi peste canțonete în balcoane, apeluri la solidaritate peste îndemnuri la răzmeriță. Dintre toate aceste fițuici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degrabă, istoriografia), aș extrage, totuși, una pe care o văd ca prețioasă pagină din scenariu. Când o să mă reîncarnez, peste câțiva ani lumină, ca arheolog, o să am șansa să mă uit la ea ca la o relicvă descoperită în mormântul lumii vechi, civilizația incașă, pardon!, civilizația încasă, bucată de istorie pe care stă inscripționată instrucțiunea „distanțării sociale”. În ea se află, intuiesc (posibil să mă-nșel, evident), intriga filmului.

Este instrucțiunea subordonată imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice preț, chiar cu prețul vieții, a stării de sănătate fizică momentană. Sănătatea zilei de azi, sănătatea clipei, carpe diem, carpe sănătatem. Mâine poa’ să carpe-crape totul, după noi potopul. Iar dacă sună cumva Noe, să nu răspundem, zice Don’ Regizor, că nu știm dacă Noe poartă mască. Să-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.

„Distanța socială”, medicamentul miracol al cancerului de coronă. S-o păstrăm cu sfințenie, s-avem grijă de ea, s-o lustruim permanent, să ne închinăm la ea ca la icoana făcătoare de minuni, ca la cel mai prețios har care vine din altarul regizoral, salvarea salvărilor, binecuvântarea binecuvântărilor.

Să stăm, carevasăzică, departe unii de alții. Așa zice la script, la Foarte Noua Scriptură! Țineți departe! Izolează-ți departele ca pe tine însuți! Nu vă bucurați cu cei care se bucură, nu plângeți cu cei care plâng! Întru sănătate fizică (s-o prescurtăm „SF”) momentană, „valoare” unică sau, cel puțin, supremă.

Și, conform instrucțiunilor lu’ Don’ Regizor, când o să tragem primele cadre, să nu ne mai strângem mâinile, că strângerea mâinii nu mai înseamnă datul norocului, ci datul ghinionului. Să nu ne mai cuprindem în brațe, că îmbrățișarea înseamnă să ne conținem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca să ne spurce. Să nu ne mai atingem, nici măcar pe obrazul celălalt, că atingerile sunt microbolante. Să nu mai dansăm, că dansul ne-nveselește, iar veselia riscă să devină molipsitoare. Să nu ne mai sărutăm, că sărutul înseamnă deja afecțiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Să nu ne mai privim, că privirea însăși poate fi virusată de temeri și de suspiciune. Și, remediu suprem, să transferăm toate iubirile, prieteniile, amicițiile și tovărășiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilențial și patogen, în „distanțarea socială” a mediului digital, aseptic și sterilizat. Să ne căsătorim on-line, cu holograme sau, la limită, cu noi înșine.

Pe urmă, în scenele următoare, să uităm de libertate, că -nu-i așa?- libertatea nu ține de foame, să abandonăm dreptul la intimitate, că nu avem nimic de ascuns, dreptul la neîngrădită expresie, că nu avem nimic de spus, dreptul la liberă mișcare, că n-avem unde a ne duce, nici măcar undeva „ca-ntre prieteni”, „ca-ntre băieți” ori „ca-ntre fete”. Să uităm de teatru și de cinema, de concert și de vernisaj, de stadion și de festival, de cafenea și de restaurant, de club și de carnaval.

Să nu mai învățăm și să nu mai muncim. Iar dacă vom fi cumva chemați la școală ori la muncă, undeva unde mai e nevoie și loc de-așa ceva, s-avem mare, mare grijă. Învățătorul să stea cât mai departe de școlar, doctorul de pacient, avocatul de client și frizerul de mușteriu. S-avem grijă ca bidineaua zugravului, cărămizile zidarului, lopata drumarului și strungul strungarului să fie toate atent dezinfectate înainte de orice atingere de o comisie de dezinfecție „special constituită în acest scop”. Iar mască să poarte și medicii și pacienții, și actorii și spectatorii, și fotbaliștii și arbitrii, și judecătorii și împricinații, și preoții și enoriașii. De măști o să se ocupe, evident, directorul de costume, știe el cum.

Prin respectarea tuturor acestor instrucțiuni, să pregătim terenul pentru următoarea secvență din filmul luptei SF cu „virusul ucigaș”. De la „distanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, „DS”) să trecem la „ștanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, fără a ne încurca în diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la mască la vaccin, de la intrigă la anihilarea criminalului în „happy”-end. Și, în temeiul acestui transfer, să acceptăm ca toate relațiile și raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amiciție, de partenariat sau de vecinătate, precum și toate întâlnirile și descoperirile viitoare, toate amorurile la primă vedere, toate flirturile și tatonările, toate, astea toate, să fie măsurate cu șublerul și instalate-n ștanță ca să fie corect decupate, secționate, șlițuite, perforate, instalate la distanța corespunzătoare și marcate cu eticheta corectă din fier roșu, plăsmuită în laboratoarele inteligenței artificiale și-ale tehnologiilor smart. Se ocupă Don’ Regizor, știe el cum.

Să facem, așadar, conform instrucțiunilor, pasul în Minunata lume nouă, minunata nouă normalitate… Uau, „distanțarea socială” ca pas de distanțare dintre lumi.

Stau și mă minunez de minunatul nou firesc și parcă nu-mi vine să cred. Lost in translation, repet papagalicește replica normei de „distanțare socială”, dar simt că limba-n care o recit mi-e complet străină, iar filmu-n care joc e mut. Îmi vine să-l caut pe Scenarist ori pe Don’ Regizor și să le zic că-n replica asta stă ditai nonsensul ori oximoronul și că trebuie, măcar la montaj, revizuită. Că, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal social”. Că replica asta sună anapoda și pentru că oamenii simt, în mod autentic și fiziologic nevoia proximității, că apropierea socială este un organ vital al oricărei comunități și că lumea stă în minunea feței către față și a privitului în ochi, în forța partenariatului, în valoarea și frumusețea comunicării, empatiei și comuniunii, în căldura zâmbetului, a râsului și a umorului. Pe scurt, în naturalețea și-n legitatea co-existenței laolaltă, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umăr la umăr.

Că, oricât de valoroasă o fi sănătatea fizică momentană, ea nu merită prețuită într-un fel în care să ne pericliteze integritatea mintală și sufletească de viitor. Iar ultimele două depind ca de aer de căldura familiei și spiritul prieteniei, de gălăgia copiilor și de jocurile din curtea școlii, de freamătul străzii și de muzica orașului, de aniversările de sâmbătă seara și de slujbele de duminică dimineață, de spectacolul de teatru și de atmosfera de la cinema, de îmbulzeala de la stadion și de zbenguiala colectivă de la concert, de  berea cu băieții și cafeaua cu fetele…Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneți-i cum vreți.

Aș da orice să mă pot extrage din filmul ăsta și să cer lu’ Don’ Regizor un transfer într-o altă ficțiune. De exemplu, mutarea pe o plajă cretană, solară și aridă, unde să mă văd de sus cum alerg eliberator pe malul mării înspre cei doi dansatori de sirtaki, să mă agăț avid de umerii lor, să le învăț pașii, c’mon my boy, let’s go, again, să le simt transpirația și euforia și entuziasmul și să-l aud pe Zorba întrebând lumea întreagă dacă a văzut vreodată vreo prăbușire mai măreață. După care, să-l văd pe Zorba invitând lumea întreagă la dans.

Era o senină și friguroasă zi de aprilie și ceasurile băteau ora 13

de Florentin Țuca | 9 aprilie, 2020 | Colecția de texte

Motto:

If liberty means anything at all, it means the right to tell people what they do not want to hear.

Orwell, chiar el: „Dacă e să definim, până la urmă, libertatea, atunci libertatea înseamnă să rostești adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă.”

Iar adevărul pe care oamenii nu vor astăzi să-l audă este că, la un moment dat, ei or să moară. Și pentru că acest adevăr este astăzi de neauzit, atunci să-i zicem acestui adevăr fake news.

Starea de urgență pe care o trăiesc mi-a dat să trăiesc foarte multe stări.

Una dintre ele este nedumerirea în fața modului în care oamenii consimt, de bună voie și de spaimă, să-și abandoneze drepturile.

Statistici recente confirmă, de exemplu, că peste 85% din populația Spaniei, Franței și Italiei aprobă restricțiile asociate stării de urgență sau de necesitate^[1]. Sunt cam surprins de asemenea covârșitoare majoritate a acelora care se cer închiși în casă și uită de mărețele vocații ale libertății și sacralității drepturilor fundamentale, mai ales în jurisdicții servite drept modele democratice atâta vreme. La limita limitelor, aș putea pricepe că oamenii (de la noi sau din alte locuri) acceptă să renunțe la libertatea de mișcare și de întrunire, la siguranța proprietății sau la beneficiul școlii câtă vreme ni se zice că suntem în plin război cu un inamic extrem de pervers și, pe bază de decret, suntem internați la hibernare. Ce nu pricep însă sunt, printre multe altele, capitularea pe două fronturi vitale pentru orice regim care, în ciuda stării de criză, continuă să se auto-definească drept „democratic”: lipsa unor autentice dezbateri, serioase și publice, mai ales la nivel academic și guvernamental, despre justețea măsurilor adoptate și proporționalitatea lor față de agresivitatea inamicului (1) și, pe de altă parte, felul în care-i trimis (ori se auto-exilează) în carantină dreptul la liberă gândire și la liberă expresie (2), cel mai adesea sub pretextul că trebuie apărat de covidul „fake news„(3).

1. Vă amintiți, desigur, de celebre sloganuri ale Pieței Golanilor din ’90, „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” sau, și mai dramatic, „Vom muri și vom fi liberi”. Ce vremuri, câte speranțe, câtă candoare… Erau timpurile în care și moartea, și libertatea erau încă abstracțiuni și, ca idei, se jucau în lozinci de rime împerecheate sau sentințe mândre de paradoxul lor vivace, figuri literare ludice care voiau să zică, de fapt, că libertatea e absolută, iar moartea nu există. Piața Golanilor e astăzi pustie, iar golanii au ajuns oameni serioși, la și, mai ales, în casele lor. Azi le e frică de moarte sau, mai rău, le e frică de aceia care pretind că-i apără de moarte ori, și mai grav, le e frică să-și omoare confortul de moment, prejudecățile și conformismele. Nu îndemn la răzmeriță, dar mă întreb cum de oare noi, golanii, nu ne mai facem astăzi auziți (măcar la telefon sau în balcon) în rime similare: mai bine haimana decât distanțat, mai bine mort decât izolat? Unde e dezbaterea, unde-s argumentele și contra-argumentele despre Minciuna ori Adevărul care ne-au blocat în casă? De ce atât de puține voci care se întreabă despre logica întregii operațiuni de camuflaj?^[2] Unde-s discuțiile profunde și serioase din centrul cetății ori măcar din mass-media „oficială” despre plusurile și minusurile acestei strategii de otrăvire a fântânilor și pustiire a holdelor de grâne? În condițiile unei tot mai vizibile devalorizări culturale a dezbaterii și judecății^[3], unde-s acei mulți cărturari și eseiști care adnotau atunci acele sloganuri cu entuziasm hermeneutic și adicție de libertate și scriau ulterior texte după texte, toate musai filosofice, despre măreția libertății, miza curajului și noblețea dizidenței, care înfierau totalitarismul și „ciuma roșie” și care țineau prelegeri și seminarii despre „valorile” „statului de drept”? De ce nu ies ei azi în agora – fie ea virtuală – să provoace dezbateri despre cât de periculos e dușmanul și cât de gravă este pierderea de libertate? Să fie tăcerea asta, aproape generalizată, expresia fricii de libertatea de expresie, expresia autocenzurii?

2. De unde frica asta? Probabil din experiențele premergătoare coronei (before corona-BC, expresia lui Brendan O’Neill)când, înainte de-a fi transferați la urgență, am fost internați la secțiile de „globalism”, „excepționalism”, „environmentalism” sau „fraternitate și unitate europeană”?… Sau când, diagnosticați ca „vulnerabili”, am trecut prin saloanele de „corectitudine politică”, de „spații sigure”, de „diversitate”, de „incluziune” și de mândre parade?… Ori cumva când, la boli interne, am zăcut și am fost tratați la „anticorupție”? Erau, nu-i așa?, secțiile, saloanele și aripile pavilionului în care totul se prezenta foarte curat și septic, democrația-„democrație”, libertățile-„libertăți”, sensibilitățile-ocrotite, diferențele-cauterizate, genurile-unul și (același) unul, sexualitatea-sterilizată, patriotismul-anesteziat, prezumția de nevinovăție-castrată. Adică secțiile, saloanele și aripile în care limbajul și libertatea de-a vorbi ce gândești au fost, și ele, siliconate și supuse unei intensive terapii de acomodare cât mai corectă la religia post-post-modernismului: ssst-weapons of mass destruction-WMD!, ssst-war on terror!, ssst-toleranță!, ssst-multiculturalism!, ssst-anti-fobie!, ssst-anti-naționalism!, ssst-anticorupție! Sssssssst!

Odată aduși la urgență însă, mă așteptam ca, drept compensație pentru paralizia de ambe drepturi și ambe libertăți, măcar dezlegare la limbă să ni se acorde.

Să putem ieși în balcoanele carantinei, să ne eliberăm și să strigăm în gura mare ceea ce, până mai ieri, era „incorect” și de nerostit, denunțul împotriva tuturor virușilor care au îmbolnăvit lumea și umanitatea, pacea și dreptul, etica și bunele moravuri. Că, de exemplu, militarismul imperiului a ucis națiuni și oameni, a mutilat milioane de destine, a trimis în pribegie familii și orfani, a distrus case, școli și spitale, a călcat în picioare dreptul internațional și-a comis alte și alte și alte și alte nenorociri numai și numai pentru putere și bani. Sau că ideologia identității de gen și politicile transumaniste au fost o ocară la adresa divinității însăși, a terfelit egalitatea în numele egalității, diversitatea în numele diversității și libertatea în numele libertății și că poate taman aceste ideologii și politici sunt laboratoarele în care a fost meșterit virusul inamic de azi. Că „statul de drept” și „democrația” și „drepturile omului” au ajuns simple lozinci de lemn, că dreapta și stânga se contopesc în același centru și că, în general, ideologiile globaliste se aliniază resemnate pe centrifugă. Ori să ieșim în balcoanele carantinei ca să denunțăm, pur și simplu, mizerabila corectitudine politică ce ne-a sufocat spiritul liber și ne-a siluit graiul în ultima vreme și să strigăm în gura mare că nu, nu, bărbații n-au nevoie de tampoane iar femeile nu-s simple purtătoare de uter, că referendumul pentru definiția căsătoriei a fost sabotat de o mișcare anti-națională și anti-creștină, că mama și tata nu-s numerale cardinale, că Dostoievski e dumnezeiesc chiar dacă-i bătrân și alb și mort, că ouăle roșii sunt ouă de Paște și nu „sfere de primăvară” etcetera, etcetera, etcetera. Ori să cerem externarea de la „interne” și să scandăm că „anticorupția” nu-i decât un simplu slogan sub care s-au ascuns răfuieli și reglări de patimi și că dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție nu-s simple „găselnițe avocățești”. Și că, în general, să strigăm eliberator că a spune ce gândești nu echivalează nicidecum cu „hate speech”. Și câte și mai câte alte și alte și alte adevăruri –„subiective”, sau cum or fi – care ne-au fost interzise de ideologia dominantă a neo-progresiștilor, neo-rezistenților sau neo-…-ziceți-le-cum-vreți.

Și, peste toate, să putem ieși în balcoanele carantinei și să-l întrebăm pe domnul Mike Pompeo ce-a vrut să spună când ne-a avertizat că toată această isterie virală nu-i decât un exercițiu^[4]. Și pe urmă să ne expunem nedumeririle – „subiective”, sau cum or fi – că transferul în congelator al unei întregi planete riscă să ne înghețe toată umanitatea din noi, că demolarea controlată a sistemului economic mondial ar putea face ca oamenii să moară de foame și să-și caute pâinea prin violență, că singura diferență reală dintre covid și ceilalți viruși gripali ar putea fi, cum zicea un faimos biolog, că acest covid are și PR, că „distanțarea socială” este un oximoron orwellian oribil menit să definească programata criogenie sufletească (după cum orwellian-oribile sunt denunțurile încălcării ei de „entitățile raportoare” și „agenții de integritate”^[5]), că nano-cipurile programate să ne asigure identitate biometrică digitală și portabilă ne transformă-n animale marcate cu fierul roșu, că ne e teamă de vaccinul obligatoriu care ni se va oferi drept împărtășania cu inteligența artificială, că ne e dor de părinții și de bunicii noștri, și că, în general, măsura carantinei este vădit disproporționată față de gravitatea pericolului. Și câte și mai câte alte și alte și alte nedumeriri – „subiective” sau cum or fi- despre efectele pe termen lung ale acestei „plandemii” (J.P.Farell).

Se pare însă că n-avem libertatea asta. De amintitele infracțiuni ale corectitudinii politico-ideologice n-am mai auzit în perioada actuală, dar presupun că ele rămân imprescriptibile. Și oricum, lumea nu pare atentă la raporturi de cauzalitate…Cât despre dreptul de a contesta urgența stării de urgență ori severitatea exagerată a restricțiilor impuse, el ar putea fi -fără temei, evident- asociat riscului stigmei purtătoare de virus, virusul știrii false, „fake news„.

3. Cam așa ne explică și decretele generatoare ale urgenței și cazuistica ulterioară, de la noi și de-aiurea.

Întâi, decretul „nostru”. Conform articolului 54(3) din anexa sa, în scopul informării „în mod corect și obiectiv” a populației, Ministerul Național al Adevărului, organizat sub formă de acronim, poate, prin „decizie motivată”, să „întrerupă imediat”, prin „eliminarea la sursă” a unui „conținut” care „promovează știri false” „cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și prevenire”. Iar, conform art. 54(4), „în situația în care eliminarea la sursă a conținutului (…) nu este fezabilă, furnizorii de rețele de comunicații electronice destinate publicului sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC), să blocheze imediat accesul la respectivul conținut și să informeze utilizatorii”. Textul nu ne oferă nici definiția „știrilor false”, nici criteriile care merită evaluate în calificarea lor, nici indicii despre autoritatea competentă să radiografieze informația, nici rațiunea sancțiunii. În ciuda acestor neclarități, conform unor știri apărute în media, textele menționate au fost puse în aplicare și, ca rezultat, ANARC a decis eliminarea unor informații din spațiul virtual.^[6]

În mod similar stau lucrurile și în alte jurisdicții. Dacă e să dăm crezare unor informații apărute în presa pretins „serioasă”, reglementări restrictive asemănătoare au fost adoptate și de vecinii noștri. În Ungaria și Bulgaria, de exemplu, răspândirea de „fake news” în legătură cu „pandemia” poate fi sancționată cu închisoare până la cinci ani^[7].

De altfel, încă din 2019 am fost avertizați că, în momentul apariției viitoarei pandemii (covidul de azi, de exemplu), omenirea va avea de luptat pe două fronturi: primul este boala însăși, iar al doilea sunt „știrile false” despre evoluția ei și potențialele remedii^[8], așa numita „infodemie”^[9]. De unde și rapida aliniere a legislațiilor planetei, din Italia și Anglia până în Singapore, Thailanda, Nigeria^[10], precum și Vietnam^[11] sau Africa de Sud^[12].

Nu cred că-i cazul să intru în detalii de drept comparat, dar temerea mea este că infodemia de care vorbea în februarie înaltul oficial al Organizației Mondiale a Sănătății va fi viitorul pretext pentru botnița aplicată liberei expresii: din cauză de „fake news„, NO news! Sau, mai degrabă, only OUR news!

Temerea asta este asociată unui disconfort real la auzul acestei sintagme, fake news. 

Întâi, pentru că ea aparține noului cod de vorbire, Noiivorbe, lui Newspeak care, ușor-ușor, pe nesimțite, detronează din dicționar minciuna (lie, mensonge, mentir, bugia, etc.), sau româneștile născociri, plăsmuiri, baliverne sau brașoave, ca vetuste și sărace semantic, și le înlocuiește cu o piesă lingvistică de high-tech.

Doi, pentru perversitatea unui transfer al categoriilor logice de fals/adevărat de la o propoziție, la o știre despre propoziție sau, mai grav, la o interpretare a ei sau la o răstălmăcire a interpretării. În plus, noi nu ne hrănim doar cu știri și informații despre evenimente traductibile în propoziții simple ale logicii formale, ci trecem acele evenimente prin filtrul propriilor percepții personale, evaluări subiective, interpretări (corecte sau eronate) care scapă măsurătorilor de tip procustian și clasificărilor dihotomice adevărat-fals.

Trei, pentru aerul ei de anatemă, de armă fermecată în vânătoarea modernă de vrăjitoare și pentru transferul ei tot mai perceptibil dintr-o zonă benignă (a părerii ori a judecății personale sau chiar a minciunii inofensive), în zona periculoasă a sancțiunii penale: de la „colportarea de știri false” la falsul în declarații pare să nu rămână astăzi decât un mic pas. Care mâine va fi, probabil, pășit.

Patru, pentru că așa cum în rezonanța ei se simte apelul pentru o sancționare a „falsității”, în același ecou se aude și chemarea unei instanțe care să proclame adevărul, să pună ordine-n vorbire, să aresteze cuvintele și să-l răsucească pe Orwell în mormânt.

Cinci, pentru că nu simt legitimitatea intervenției în sancționarea răspândirii de „știri false”. În cazul covidului, se insinuează că ea ar fi motivată de evitarea răspândirii panicii. Dacă așa stau lucrurile, „știri false” ar trebui calificate și taburile de pe străzi, și imaginile obsesive cu izolete, și imnul național cântat seara sub balcon.

În fine, dacă tot e să vorbim despre „știri false” și nocivitatea lor, stau să mă întreb cum au fost sancționate știrile cu adevărat false conform cărora Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă, știri în baza cărora a fost declanșat un război devastator și perpetuu împotriva unei țări suverane și a dreptului internațional? Dar minciunile grosolane livrate la 9/11 conform cărora turnul 7 din complexul WTC s-ar fi prăbușit în 3 secunde din cauza unui incendiu la unul din cele 49 de etaje, minciuni care au contribuit, și ele, la declanșarea unui alt ilegal război? Carevasăzică, minciuni cu adevărat istorice, nu glumă…Dar dacă, Doamne-ferește!, (Doamne-ajută?…), se va dovedi cândva că toate informațiile privind periculozitatea virusului agresor și care au motivat actualul război mondial devastator au fost întemeiate pe date eronate? Întreb doar, nu dau cu paru’… Știu, nu-mi va răspunde nimeni la aceste întrebări. Asta pentru că, în actuala epocă a dreptului marțial inaugurată recent, ele, întrebările, vor fi prezumate în mod absolut ca false, îndosariate și clasate de Ministerul Adevărului, hulite în cadrul ceremonialului de două minute de ură pe zi și azvârlite în vizuina memoriei istorice.

^[1]https://www.politico.eu/article/coronavirus-lockdown-spain-italy-france-public-backing/

^[2]https://www.luju.ro/ridicati-starea-de-urgenta-sau-explodeaza-mamaliga

^[3]https://www.spiked-online.com/2020/03/24/covid-19-government-cant-solve-everything/

^[4]https://www.youtube.com/watch?v=cKatRD69WUo&feature=youtu.be

^[5]https://www.mirror.co.uk/news/uk-news/police-urge-public-report-neighbours-21771227

^[6] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/un-nou-site-a-fost-inchis-in-romania-pentru-publicarea-de-informatii-false-cu-scopul-de-a-induce-panica-1281233 https://www.g4media.ro/un-site-pro-rus-si-anti-vaccin-asociat-cu-ninel-peia-sanctionat-de-guvern-ninel-peia-a-fost-exclus-din-psd-pentru-ca-a-sustinut-ca-vaccinurile-ar-fi-imbolnavit-bebelusii.html

^[7] https://www.dw.com/en/coronavirus-rule-of-law-under-attack-in-southeast-europe/a-52905150

^[8] https://www.nytimes.com/2019/06/17/opinion/pandemic-fake-news.html

^[9] https://www.who.int/dg/speeches/detail/munich-security-conference

^[10] https://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/exploiting-fake-news-laws-singapore-targets-tech-firms-over-coronavirus-falsehoods/2020/03/16/a49d6aa0-5f8f-11ea-ac50-18701e14e06d_story.html

^[11] https://www.vir.com.vn/new-penalties-illustrate-resolve-to-wipe-out-false-info-74729.html

^[12] https://cdn.24.co.za/files/Cms/General/d/8296/998082c0829846979a52f11933b621bd.pdf

Ce te faci când vei fi mare? Entitate raportoare!

de Florentin Țuca | 10 februarie, 2020 | Colecția de texte

Articolul a fost publicat inițial pe site-ul Juridice.ro în data de 10 februarie 2020 și poate fi accesat la linkul: https://www.juridice.ro/essentials/3484/ce-te-faci-cand-vei-fi-mare-entitate-raportoare

Notă: Am scris textul de mai jos provocat de noutăți legislative care tind să schingiuiască valoroase și tradiționale principii ale profesiei de avocat și rigori ale logicii juridice, ale tehnicii legislative și, nu în ultimul rând, ale limbii române. Sper ca el, textul, să-și piardă în curând din actualitate sau măcar ca ofurile și temerile care l-au generat să fie contrazise de interpretări care mie mi-au scăpat. Până una alta, indiferent că aceste inovații normative vor fi, în final, inaplicabile avocaților, ori abrogate, ori îndulcite prin tot felul de amendamente sau adnotări, este extrem de trist faptul că ele au pus la îndoială, fie și pentru o secundă, acele principii și rigori.

Orice introduceri despre rolul și menirea avocatului pe lume sunt inutile, după cum orz pe gâște este și pledoaria măreață despre secretul profesional al acestuia și sacralitatea confidențialității în raporturile lui cu clientul. Noua lege despre “prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului” ne lămurește pe deplin ce și cum.

Ea ne zice că noi, avocații, nu (mai) suntem ceea ce credeam odinioară că am putea fi. Nu, noi nu mai însemnăm niște biete persoane, vai!, fizice, umili apărători-fundași în fața portarului întreprinderii, ținuți de obligația de fidelitate față de un amărât de mușteriu. De azi încolo, noi suntem cu totul și cu totul speciali, adevărate forțe ale societății democratice, stâlpi de bază ai orânduirii multilateral globaliza(n)te, gardieni ai comunității tolerante și incluzive, ostași ai lui war on terror, corifei ai lumii noi și minunate. Pe scurt, noi suntem, à partir d’aujourd’hui, Entități. M-ați auzit?… En-ti-tăți! Mulțumim, Legiuitor drag, oriunde te-ai afla. Grație Ție, o-la-la!, de azi, noi suntem cineva!

Pătruns de noua identitate, En-ti-tăți!, cu ea în cap, uber-Entități!, cu mândria rimei asociate noului elan revoluționar (libertăți, egalități, entități!), m-am pus pe analizat noua lege care ne dă anvergură de statui.

Și, Entitate-trestie-cugetătoare ce m-am resimțit subit, m-am tot gândit și întrebat cum ar trebui să interpretez recentele reglementări ale măreței legi din perspectiva obligațiilor asociate noii mele statui, pardon, noului meu statut.

Și cum orice interpretare serioasă ar trebui să stea cu-n ochi pe normă și cu altul pe teren, am cugetat cum voi reacționa când va trece pe la mine Nea Mitică, vecinul meu de la țară, care m-a prevenit că intenționează să-i vândă lu’ Nea Costică o tarla din Lunca Siretului și vrea să-mi ceară un sfat juridic. Până la analize și consultații, constat însă că legea menționată mă dezleagă de sclavagista robie a secretului profesional, mă eliberează de botnița confidențialității (în fond, ce atâta secretomanie?!) și mă onorează cu niște importante și înălțătoare și nobile datorii “de raportare”, misiuni în fața cărora mă voi conforma reverențios, evident.

Așadar, conform art. 6, “entitățile raportoare prevăzute la art. 5 (adică și avocații n.m.) sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte exclusiv Oficiului dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze că”… Și le luăm pe rând, în ordinea alfabetică:

1. “Tranzacțiile suspecte”, de raportat, sunt acelea care vizează bunuri care “provin din săvârșirea de infracțiuni sau au legătură cu finanțarea terorismului” (art. 6 lit. a).

Prin urmare, teza întâi, dacă eu “cunosc”, “suspectez” ori am “motive rezonabile să suspectez” că parcela de teren pe care Nea Mitică vrea s-o vândă lu’ Nea Costică (adică parte din imașul pe care mă jucam eu când eram copil și-mi căutam râme pentru pescuit) e “produs din săvârșirea de infracțiuni”, eu, ca Entitate, ar trebui să “raportez”. Și da, Don Legiuitor-Procuror, deși nu “cunosc” și nu “suspectez”, cred că am “motive rezonabile să suspectez” asta, iar cârcotașilor care se întreabă care e diferența dintre “a suspecta” și “a avea motive rezonabile să suspecteze” le-o zic verde-n față: din perspectiva “suspiciosului”, nu e niciuna, dar cu cât mai multe-s cuvintele, cu atât mai mari puterile conferite nouă, Entităților. Așadar, declar că “am motive rezonabile să suspectez” că tarlaua lu’ Nea Mitică pe care acuma vrea s-o vândă (ca să scape de ea?, probabil) provine din vreo infracțiune, ceva. Cum legea nu-mi cere probe, ci doar indicii c-aș putea mirosi presupunerea bănuielii unei suspiciuni, trebuie că asemenea indicii există. Unu: Nea Mitică le cam trăgea la măsea pe vremuri și – deși o fi (fost) el cel mai meseriaș zugrav din sat- mă întreb de unde o fi avut bani să cumpere terenul ăla câtă vreme e un vajnic finanțator al crâșmei comunale? Doi, chiar de-o fi avut, trebuie că banii ăia or fi fost negri, iar el, ca zugrav iscusit ce e, i-o fi albit cumva-cumva. Trei: dacă indiciile anterioare n-or fi bănuieli rezonabil întemeiate, înseamnă că terenul în cauză a ajuns în patrimoniu’ lu’ Nea Mitică prin furt, c-am auzit eu cam multe reclamații de furturi cu autori necunoscuți în zonă.

Pe urmă, teza a doua, raportez. Am “motive rezonabile să suspectez” că parcela din Lunca Siretului, obiect al vânzării, are legătură cu “finanțarea terorismului” de vreme ce există martori care atestă că, de 9/11, exact pe 9 septembrie 2001, stranie coincidență!, Nea Mitică vânzătoru’ și Nea Costel cumpărătoru’ au fost văzuți celebrând la cârciuma din centru toată după-amiaza și până noaptea ca hoții, prefăcându-se că nu știu nimic de demolarea controlată a turnurilor gemene și a blocului 7 din WTC, trăgând din narghilea, chicotind și ciocnind pahare și întrebându-se pe muțește oare cât o costa (scenă care-mi amintește de băieții ăia din New Jersey care filmau turnurile fumegând și jubilau sub balconul denunțătoarei). Iar când au ieșit din crâșmă, mersul lor semăna leit cu coborârea unor avioane în picaj, brațe – aripi în vânt, priviri periferice, viteză și azimut scăpate de sub control, incapabili să aprecieze cât aveau la bord. Și, după o primă și ireală redresare, Nea Mitică și Nea Costică s-au înșfăcat reciproc de umerii aripilor și şi-au luat avânt înspre casele lor din Luncă, umbre gemene sub plină lună de septembre, făcând mare haz de marele necaz, amuzându-se-ncifrat și zgomotos că niciodată nu vom ști dacă Venea o moară pe Siret ori Venea omoară pe Siret. Să vorbești despre crime în grai codat taman în ziua aia cred că e un indiciu mai mult decât “rezonabil”. Și mai cred că Venea ar merita, preventiv, arestat.

2. Tot “suspecte” sunt și tranzacțiile în care “persoana sau împuternicitul/reprezentantul/mandatarul acesteia nu este cine pretinde a fi” (art. 6 lit. b).

Oooo!, aicea intrăm deja pe un teren foarte fertil pentru “suspiciuni” sau pentru “motive rezonabile de suspiciuni”, după caz (presupunând că dupăcazul merită adăugat). Întâi și-ntâi, atât Nea Costică cât și Nea Mitică se declară, ferm, bărbați. Pe mine fermitatea asta a lor mă pune deja în gardă: e ceva destul de nerezonabil și de necurat la mijloc. Într-o lume a “relativității fluide” marcată de dialectica a fi ce ești vs. a te simți ce ești, trebuie c-a mea suspiciune merge în direcția opusă: deși ei se simt bărbați, în realitate io cred că-s femei, suspiciune confirmată și de metoda fundamentală de tălmăcire a textelor juridice, în cazul nostru de interpretarea literală a primelor paragrafe care identifică părțile contractului și care fac referire nu la Mitică, ci la Mitica și nu la Costică, ci la Costica. Don Legiutor-Procuror, cu onor raportez: se impun ceva cercetări amănunțite în zonele ascunse ale identității lor!

În plus, textul ăsta îmi oferă șansa unei revelații care ține de evoluția raportării omului la sine și implicit de la imensul rol pe care ni-l conferă Don Legiuitor nouă, Entităților, ca veritabili arbitri ai acestei evaluări. Să mă explic… Timp de vreo 2000 de ani, omul era ce zicea Dumnezeu că este: femeie sau, respectiv, bărbat. O dată cu epoca post-adevăr, am descoperit că omul este nu ceea ce este, ci ceea ce simte că este: sunt bărbat sau femeie nu după cum zice biologia, ci pentru că așa îmi transmit mie my feelings. Ei bine azi, în epoca (s-o numim) post-lex, eu, Entitatea raportoare, am dreptul să am motive rezonabile să miros bănuiala suspiciunii că bărbatul sau femeia este nu cine este, nu este nici cine pretinde sau simte a fi, ci este ceea ce demiurgul raportor din mine ca Entitate suspectează c-ar putea să fie. Eul spulberat de suspiciuni în epoca post-lex.

3. Obligația de raportare vizează și “informațiile pe care entitatea raportoare le deține (și care, n.m) pot folosi pentru impunerea prevederilor prezentei legi” (art. 6 lit. c).

Onorat Oficiu, mă simt dator să raportez câteva informații pentru “impunerea” art. 3 alin. (4) din Lege (nu prea știu ce-nseamnă “impunere”, dar mă rog… mă conformez) care prevede că: “Membri ai familiei persoanei expuse public sunt, în sensul prezentei legi: a) soțul persoanei expuse public sau concubinul acesteia/persoana cu care aceasta se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; b) copiii și soții ori concubinii acestora, persoanele cu care copiii se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; c) părinții.”

Nu asta-i definiția familiei pe care o tot pritoceam cu domnul profesor Deak în anii facultății la cursurile de moșteniri, dar nu această inadecvare țin s-o denunț pentru că n-aș vrea să se răsucească-n mormânt dragul domn profesor, fie-i țărâna ușoară! (Faptul că matematica dreptului – nu doar succesoral – e aruncată-n aer (și) de textul de mai sus nu-i treaba mea de denunțător, pardon, de Entitate raportoare.)

Ceea ce vreau să raportez și s-aveți în vedere e că Nea Costică este, sssst!, (și) membru al familiei unei “persoane expuse public”. Din ce mi-a povestit el însuși, șușotit la mine în birou între patru ochi (Nea Mitică ieșise la o țigară atunci), am aflat că ar fi ibovnicul unei anume doamne Elisabeta, Beta, cum îi zice el (iar ea-l dezmiardă Alfa) – jur că nu știu și numele de familie-, doamnă care lucrează, zice Alfa, pardon Nea Costică, în consiliul de administrație de la Hidroelectrica Dorohoi, societate de stat, și deci s-ar califica, conform alin. 3 lit. h al aceluiași articol, la statut de “persoană expusă public”. Carevasăzică, faptul că Nea Costică se expune privat în patul donei Beta îl face membru de familie al expusei public.

Stați că asta nu-i tot, iar expunerile se complică puțin. Băiatul Betei care este făcut cu Nea Costică (și de care nici Tanti Aspazia, femeia lu’ Nea Costică, și nici fetele lui habar n-au) învață la un liceu industrial de la Dorohoi și – îmi zice tat’su – are o aventură cu o profă de Mecanică și Vibrații ori Bobinaj, ceva de genul, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă ca el. Pe scurt, profa l-a sedus și l-a bobinat. Vă raportez asta nu ca s-anticipez că feciorul din flori al lui Nea Costică ar putea ajunge un viitor francofon președinte, ci pentru a vă semnala posibilitatea ca profa însăși să fie membră a celei de-a doua familii a lu’ Nea Costică Alfa.

Atâta știu, onorat Oficiu, vă jur! Oricâte rezonabile indicii aș căuta, chiar nu mai pot să-mi dau cu presupusu’ câte alte familii are Nea Costică.

4. În fine, Entitățile raportoare “sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze (…) orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni referitoare la caracterul, scopul economic sau motivația tranzacției, cum ar fi existența unor anomalii față de profilul clientului, precum și atunci când există indicii că datele deținute despre client ori beneficiarul real nu sunt reale sau de actualitate, iar clientul refuză să le actualizeze ori oferă explicații care nu sunt plauzibile” (art. 6 lit. d).

Pentru că primele trei cazuri de tranzacții suspecte par (mult) prea limitative, Dragul Legiuitor, oriunde s-ar afla, ne-a făcut nouă, importantelor Entități, cadoul de a verifica motivele noastre rezonabile de suspiciuni cu privire la “orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni”. Cu alte cuvinte, suspiciuni de bănuieli, presupuneri de prezumții, supoziții la pătrat. Ca să mă asigur că înțeleg bine și sensul textului și relația acestuia cu obiectul și cauza tranzacției de pe malul Siretului, m-am decis să întreb părțile și să raportez cu promptitudine taman înregistrarea completă și fidelă a convorbirii. Mai jos, transcriptul:

Eu-Entitatea: Nea Mitică, Nea Costică, după cum vă explicam adineaori eu, ca Entitate raportoare, ar trebui să prezint o dare de seamă în temeiul unor norme adoptate în mod suveran de parlamentul pe care conaționalii noștri l-au ales și care sunt transpunerea unei directive europene menită se combată spălarea banilor și finanțarea terorismului. Ați înțeles?

Nea Mitică și Nea Costică, în cor: Tot.

EE: Și-acuma câteva întrebări despre contract. Prima ar fi despre caracterul tranzacției, caracter pe care, potrivit art. 6 lit. d din lege, ar trebui să-l raportez…

NM și NC, în cor: Don Avocat, știți că noi suntem oameni de caracter…

EE: Întâi, vă rog să fiți un pic mai respectuoși… Îs Entitate, vă rog… Mda, știu că sunteți de caracter, îmi amintesc bine din copilărie, da’ astea-s normele, știți… Și-apoi nu de caracterul părților e vorba, ci de caracterul tranzacției, iar aicea admit că Legiuitorul trebuia să traducă, pardon să transpună, pardon să zică “tipul contractului”. Mă rog…Așadar, ce contract vreți să încheiați matale?

NM: Act de vindere, Entitate.

EE: Aha, contract de vânzare-cumpărare. Buun… Nea Mitică, da’ de ce vrei să vinzi?

NM: Păi… că m-o rugat Costică să-i dau lui tarlaua mea, Entitate.

EE: Și cum, doar așa, că te-a rugat dânsu’ să i-o dai, fără nici un scop economic?

NM: Scop economic?…

EE: Adică ce folos ai matale că-i dai lui tarlaua? Care-i prețul pe care-l încasezi?

NM: Păi încă nu știu, da’ n-o să fie mare, că el mi-o reparat de fiecare dată Loganu și m-o ajutat de multe ori că-i pretin tare săritor. Pe deasupra, îl mai ajută și pe cumnată-miu, că sor’mea s-o angajat la Suceava și cumnată-miu îi singur cu toate muncile câmpului, plus gospodăria.

EE: Și, carevasăzică, prețul pământului pe care-l vinzi e redus cu valoarea ajutorului pe care ți l-a dat Nea Costică.

NM: Cam așa, Entitate, da’ drept să vă zîc, n-am făcut o socoteală exactă, că n-am stat niciodată să socotesc la centime câte servicii i-am făcut io lui și cât de mult m-o servit el pe mine. Ne cinstim, mai degrabă cu câte-un rachiu după ce terminăm treaba, știți doar cum îi prin părțile noastre… În plus, n-o să-i cer un preț mare și că mie nu-mi mai trebuie atâta pământ, oricum nu pot să-l lucrez.

EE: Da, matale, Nea Costică, de ce vrei să cumperi?

NC: C-aș vrea să-i fac o casă lu fii’mea cea mare, Entitate, c-acuși se mărită, și-i cam greu cu zestrea-n timpurile astea.

EE: Aha, carevasăzică, fiica lu’ matale-i beneficiarul real al tranzacției…

NC: Cum adică, Entitate?…

EE: Adică-n acte apari matale, da terenu’ o să fie în final al fetii. O figură pe care noi o numeam cândva simulație, de la romani cetire…

NC: Io nu știu di-astea ori dacă-i stimulație ori nu. Io ce știu e că pun io o parte din bani, o parte pune fata din ce-o strâns de la făbricuța de cașcaval, aia de lângă biserică, iar actu-i pe numele meu ca să nu afle hmm… (și-aicea nea Costică își înghite limba, iar io mă prind că se referea la fratele vitreg al fetei) să nu afle ăilalți… adică pețitorii potențiali care s-o vrea ca nevastă din interes. Și când termin casa, o s-o trec pe numele Ilenei, imediat înainte de nuntă, c-așa m-o sfătuit pe mine un notar într-un tren de Pașcani.

EE: Bine, e-n regulă, mâine vă trimit o propunere de contract.

NC-NM: Mulțumim, Entitate! Cu respect.

Prin urmare, Onorat Oficiu, în temeiul transcriptului redat mai sus, găsesc că am “motive rezonabile” să suspectez că tarlaua din Lunca Siretului este incorect evaluată în evident scop de evaziune fiscală, că “beneficiarul real” al contractului este cu totul altcineva decât cumpărătorul (de unde și “anomaliile de profil” evocate doct și convingător și clar în lege) și că, una peste alta, simulația o fi ea o instituție de drept civil, dar este cât se poate de vetustă și de penală: si-mu-la-ți-a / să vină să o ia! Așadar, găsesc că este highly likely (noul standard probator impus acum vreo doi ani de Doamna Prim-Ministru May – afacerea Skripal, vă mai amintiți?), deci este highly likely ca tranzacția dintre cei doi consăteni de-ai mei să nu aibă “caracter de normalitate”, să fie suspectă, să nu aibă un “scop economic” sau o “motivație” corecte, iar explicațiile clienților mei să nu fie cum cere legea, adică “plauzibile”.

Cam atât am avut de raportat. Dacă am fost prea blând sau prea laconic, vă rog din suflet să mă iertați! Promit ca, pe viitor, să urmez cu strictețe cursurile Institutului Național de Pregătire și Formare Profesională a Enităților Raportoare care va fi înființat sub tutela Ministerului Adevărului și să respect întocmai formularele de raport.

Până atunci, expresia sincerei mele considerații pentru dreptate și justiție.

PS: Ca să nu uit, Venea chiar merită arestat, fie și preventiv.