de Florentin Țuca | 10 iulie, 2017 | Colecția de texte
A încerca să faci pe
avocatul avocaților înseamnă, din start, să-ți asumi roșii și ouă în parbriz.
Întâi, pe acelea
aruncate de pietonii care-și culeg informațiile despre avocați din bancurile cu
rechini venali și lacomi. Pe urmă, pe cele zvârlite de formatorii de
inteligente și alese opinii care trec zebra cu Caragiale sub ochelari și te
împroașcă, pe loc, cu citate, atent alese, despre pretins deșănțata castă a avocaților
interbelici. Ori a formatorilor de inteligență care susțin (chiar în fața
studenților de la drept) că avocatura este ,,o profesie discutabilă din punct de vedere moral”.[1]
Apoi, huiduielile acelora convinși că dreapta judecată a pieței și a străzii face
inutilă și chiar blasfemiatoare orice invocare a dreptului la apărare și a
prezumției de nevinovăție. Pe urmă, flegma-n ochi din partea celor pentru care
avocații sunt niște șmecheri care nu fac altceva decât să jongleze întruna cu ,,chichițe”, ,,chițibușuri”, ,,șopârle”, șerpi și alte veninoase lighioane. Apoi, sula-n
coaste de la însuși înțeleptul, pardon, Înțeleptul Legiuitor, Măria Sa, care
vine, în ultima vreme, cu norme extrase din propria-i iradiantă lumină, norme
mai moi decât toate roșiile și ouăle care ni se preling pe robă. În fine,
ultimele scuipături, resturi din voma de fiere, din partea avocaților înșiși,
extaziați să se autodevoreze, harachiri din exces de onoare.
De aceste din urmă tentative de suicid mi-am amintit relativ recent când am dat de un document care se vrea un proiect de reguli deontologice ale profesiei. Recunosc sincer că nu-l cunosc pe autorul acestor propuneri, dar știu că ele se vor serioase și se vor aprobate de înaltele foruri ale breslei. Bun prilej să evoc câteva. Nu pentru a plictisi cititorii cu rețete din bucătăria internă a unei profesii tot mai detestate, ci pentru a semnala un trend care vizează nu doar avocații, ci atentează la importante principii juridice și la remarcabile cuceriri din domeniul drepturilor omului, câștiguri obținute în epoca în care aceste drepturi nu ajunseseră încă, precum azi -nu-i așa?-, un ,,lux”.
Așadar… Conform
documentului menționat, ,,În exercitarea profesiei, cât și în orice acțiune
sau comunicare publică, avocatul va ține seama de caracterul de interes
public al profesiei de avocat decurgând din integrarea acesteia în sistemul
judiciar ca profesie conexă celei de magistrat. (…)Misiunea avocatului
este apărarea, prin toate mijloacele legale și legitime, a drepturilor,
libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării
adevărului, a înfăptuirii justiției și a statului de drept (,,principiu” preluat de mai multe ori în cuprinsul
documentului)(…) Avocatul va da dovadă de respect și de loialitate față
de magistrați. (sublinierile îmi aparțin)
Habar n-am dacă proiectul din care am citat va fi în final aprobat sau nu. Pentru moment, nici nu contează. În orice caz, el se înscrie perfect într-o recentă orientare legislativă, jurisprudențială și doctrinară care mută accentul de pe rolul avocatului de apărător și consilier al clientului pe pretinsa sa misiune de ,,camarad al justiției”, ,,conex al magistraților” și ,,prieten al adevărului”, misiune subordonată, zice-se, ,,interesului public”. O asemenea schimbare de accent pare să aibă ca rost transformarea avocatului într-un fel de agent statal (poate chiar asimilarea statutului său cu cel al funcționarului public, cumva?… -nu m-ar mira deloc-) și este îngrijorătoare pentru că are legături nu doar cu avocatura, ci vizează, printre altele, regimul dreptului la apărare în general și drepturile cetățeanului și ale persoanelor juridice în relația cu Big Brother (1) precum și distorsiunea unor concepte și valori fundamentale pentru actul de justiție precum ,,loialitatea” și ,,adevărul” (2). Ambele subiecte legate între ele de o alarmantă disoluție semantică și axiologică și de o tristă demolare asistată a unor principii de drept.
1. Dreptul la apărare
Bun de scris în
constituții și în replicile de filme americane când forța binelui cere forței răului
să-și depărteze picioarele și să-și ducă mâinile la spate ca să-i aplice
cătușele, dreptul la apărare a încărunțit rău și constată el însuși că
îmbătrânește urât. Anii vivacității sale par să fi trecut, iar acuma este în
etapa de slogan bun pentru o defilare ca la 23 August, paradă care are printre
coregrafi, iată, și pe autorii noii deontologii a profesiei de avocat. Potrivit
lor, această meserie este ,,de interes
public” și este ,,conexă”
magistraturii. (Cu riscul ca mâine să fie ,,anexă” și poimâine -”perplexă”).
Ce înseamnă că e de ,,interes
public” în noua viziune nu e greu de intuit: înseamnă, simplu, că avocatul ar
trebui să se gândească, în mod predilect, nu la interesele clientului său, ci
la pretinsul ,,interes public” al ,,aflării adevărului”. Exact așa cum îl obligă aberante norme recente să
raporteze diverselor organe de control fiscal ,,suspiciunile” pe care le-ar avea cu privire la integritatea și
onorabilitatea precum și la legalitatea afacerilor ori contractelor clientului
propriu! Altfel spus, transformarea avocatului în denunțător sau anchetator în
numele ,,interesului public”. Iar distanța dintre ,,interesul public” și ,,Ministerul Public” este dată de un simplu și singur cuvânt. Când ea va fi
străbătută – și probabil că se va întâmpla, cred în Orwell- ne vom regăsi cu
toții în sala de judecată de la Târgoviște în care avocatul lui Nicolae Ceaușescu,
,,conex” magistraților acuzatori, își
beștelea clientul și-i cerea, inchizitorial, socoteală. În numele cui?… Al
interesului ,,public”, evident.
Nu, dragi deontologi, avocatura nu este o profesie de ,,interes public”, ci de imens și clar delimitat interes privat. De interes public sunt doar independența ei, respectul pentru ea, accesul la avocat, prezumția de nevinovăție, confidențialitatea raporturilor cu clientul, egalitatea părților în proces. În alți termeni, de real interes public este tocmai dreptul la apărare.
2. Loialitatea și adevărul
Fundamentala datorie
de loialitate a avocatului este fidelitatea față de clientul lui, iar ,,adevărul” pe care el ar trebui să-l apere cu
devotament este ,,adevărul”
aceluia pe care îl asistă ori îl reprezintă. (Ghilimele ,,adevărului” – subliniate cu două linii, o să revin pe subiect.) Așa e de când
lumea și asta ar trebui să rămână esența avocaturii într-un stat care
altminteri se proclamă ,,de drept”.
Este de la sine înțeles
– și nu e cazul să insist cu conformisme corecte politic – că avocatul trebuie
să fie și să rămână onest și integru, să respecte normele legale și etice, să
nu abuzeze de drepturile lui ori ale clientului, să fie respectuos față de
magistrați și să nu umble cu cioara vopsită.
A-i pretinde însă ,,loialitate” față de magistrați și față de un adevăr platonician, cu majuscule, enigma majoră a tuturor filozofiilor lumii ori, mai grav, față de un adevăr al epocii post-truth, adevărul în căutare de Minister, este o nouă confirmare a predicțiilor lui Orwell.
Întâi, ce înseamnă, de
fapt, ,,loialitatea” față de magistrați?…
Angajamentul avocatului de a accepta toate susținerile rechizitoriului care-i
ucide clientul sau de a se abține să invoce vreo excepție în fața instanței ori
să recuze un judecător? Dacă da, atunci
hai să modificăm codurile și să zicem lucrurilor pe nume: avocatul-preș-cârpă-de-șters-pe-jos
are datoria ,,deontologică” de slugărnicie, iar
jurământul său de ,,onoare” ar
trebui rostit, cu mâna pe codul slugărnologic: ,,onorați magistrați, ‘trăiți și
ordonați!”.
Cât despre ,,aflarea adevărului” ca stea călăuzitoare a misiunii avocatului, tre’ să acceptăm confruntarea cu un alt subiect plin de bube. Ce este adevărul și care adevăr ar trebui căutat, deontologic, de către avocați? Dacă ar fi să identific un răspuns în tomurile de filozofie sau teologie, mi-aș pierde mințile, evident. Din păcate însă, nici tomurile de drept nu-s ușor de tălmăcit din perspectiva asta. Câteva exemple… Clientul meu își face o casă pe un teren pe care îl crede sincer că-i al lui. Deși credința lui este ,,adevărată”, casa îi va aparține, în temeiul legii și al unor principii de la romani cetire (superficies solo cedit), proprietarului terenului, care se întâmplă că nu este el, ghinion de neșansă. Eu o să apăr în instanță buna credință a clientului meu, dar și adversarul se va bate pentru ,,adevărul” principiului care-l apără pe mandantul lui. În final, ,,adevărul” clientului meu ar urma să fie reprezentat de despăgubirile pentru costul investiției, iar ,,adevărul” adversarului – de titlul de proprietate asupra casei. Asta e, nu-i tocmeală. Alt exemplu: omul meu își lasă întreaga avere, prin testament, unuia dintre copii, iar dorința sa este sută la sută autentică. Ceilalți copii atacă însă testamentul și pretind, în temeiul unor norme legale, ,,reducerea” generozității tatălui ca fiind excesivă, cu încălcarea ,,rezervei” lor. ,,Adevărul” dorinței testatorului în contra ,,adevărului” normei legale. Apoi, altă situație, în negocierea unui contract, cu avocatul vânzătorului și cu avocatul cumpărătorului la masă: care este ,,adevărul” pe care avocații ar trebui să-l urmeze? Dreptul vânzătorului la un preț corect, plătit la termen sau dreptul cumpărătorului la garanții contra viciilor și contra evicțiunii? Exemple de ,,adevăruri” care câștigă ori pierd procesul sau de ,,adevăruri” care fac posibil compromisul în negocieri pot continua cu sutele. Le abandonez pentru că n-am spațiu și-apoi risc să mă înec în jargon juridic. Motiv pentru care mă retrag în câteva triste constatări.
Prima, la prima
facie. Da, principiul căutării adevărului figurează în codurile de
procedură, însă autoritatea de lucru judecat care exprimă zisul adevăr este
opera judecătorului și nu a avocatului. A-l mandata pe avocat cu misiunea de a
pune și el umărul la redactarea sentinței este un evident exces. Apoi, există o
sumedenie de servicii avocațiale care nu au legătură cu procedurile judiciare
și cu ,,adevărurile” cercetate de ele.
Doi. Impresia pe care
mi-o lasă proiectul în discuție este că ,,adevărul” pe care, potrivit
deontologilor, ar trebui să-l caute avocații pare să se rezume la adevărul
despre crimă și alte infracțiuni. Grija asta pare să fie preocuparea supremă și
en vogue în definirea statului de drept, bănuiesc. De unde, trei amare
concluzii: întâi, cum ziceam mai sus, riscul (sau, cumva, hmm…, obiectivul?…)
transformării avocatului în procuror (în conexiune cu subiectul, sunt absolut
de acord că mușamalizarea sau falsificarea probelor de către avocat reprezintă,
evident, fapte reprobabile și sancționabile deontologic sau penal, după caz);
pe urmă, la fel de nociv, adoptarea unei viziuni reducționiste asupra dreptului
(dreptul e, în optica asta, înainte de toate, penal); în fine, câștigul de
teren al justiției represive.
În al treilea rând, o
asemenea viziune – și asta mi se pare cel mai grav – înseamnă o perfidă transformare
în gri a pieselor pe care avocatul le
joacă pe tabla de șah judiciar, un parșiv pas spre dilema ,,ale cui sunt piesele gri și cine are dreptul să le mute?”, o insidioasă manevră de decolorare a
principiilor, de descompunere a contururilor, de entropie a valorilor. Să fiu
loial mandantului meu dar și procurorului în același timp, să abandonez ,,adevărul” clientului meu sau să-l relativizez
printr-o perpetuă comparație cu ,,adevărul”
adversarului, să-mi suspectez întruna clientul de afaceri necurate întru
viitoare raportări de ,,suspiciuni”,
toate astea reprezintă un pas grav spre adâncirea crizei identitare a
avocatului în epoca actuală.
Sunt suficiente motive să mă aștept ca mutarea
următoare pe tabla de șah (a jurisprudenței, de data asta) să facă din
cal-nebun și din rege-regină, iar din avocat un procuror-judecător. În fapt, un
pion îmbrăcat unisex și mutat, în L, în diagonală și în linie dreaptă, spre
toaleta comună, corectissimă politic.
[1] https://www.avocatura.com/stire/14748/-armele-sunt-la-avocat-cristian-tudor-popescu-un-avocat-trebuie-sa-aiba-vocabula.html
de Florentin Țuca | 11 aprilie, 2017 | Colecția de texte
Asistam, în urmă cu
câțiva ani, la o dezbatere între două echipe de adolescenți pe o temă care mi-a
ridicat sprâncenele și atenția: „O lume în care fiecare persoană ar spune
adevărul și numai adevărul ar fi mai bună decât lumea în care trăim”. Ups!…
Adevăr sau provocare?… Voila!, asta da provocare. Până să mă
dezmeticesc și să-mi caut în minte o potrivită structură de pledoarie
imaginară, am fost trimis în șah de debutul primei intervenții, dizertația unei
liceence cu verb apăsat și privire aprigă: „Vă mărturisesc că am avut parte
de-o copilărie fericită. Asta și grație faptului c-am crezut în Moș Crăciun.
Când mi s-a spus adevărul, „adevărul” că Moș Crăciun nu există, mi-a căzut
ceru-n cap”.
Până la final, dezbaterea
a curs interesant, dar nu mai țin minte care dintre echipe a fost mai
persuasivă. Mi-amintesc însă gustul provocării de definire a adevărului.
Adevărul este că (nu așa
începe orice sentință?) nu știu exact ce este adevărul, dar bag de seamă că
trăim într-o lume care, mândră de post-postmodernismul ei, îl caută întruna și
întruna fuge și se ascunde de el.
Cum l-a căutat și îl caută
o știu cel mai bine filosofii, teologii, matematicienii și ceilalți savanți.
Probe stau milioanele de tomuri de căutări.
Însă cum fuge de adevăr
lumea asta minunată și nouă e un mister care ne dă iluzia că se dezleagă în
prezența noastră, live. Iar noi, muritorii de rând, ne întoarcem cu
spatele, ne ducem palmele la ochi și începem numărătoarea. Cine nu-i gata îl
iau cu lopata, unde se ascunde lumea de adevăr?
Întâi și-ntâi, descoperim că se ascunde într-o vizuină de dincolo de
realitate, în post-veridic și post-truth, sintagma-minune a anului
trecut și câștigătoarea concursului de popularitate a vorbelor de duh. Vizuina
asta a fost explorată pe toate părțile și-n toate cotloanele, iar eticheta ei –
interpretată în fel și chip. Conform traducerii oficiale, de dicționar de Oxford,
faptele „obiective” sunt tot mai neînsemnate în formarea opiniilor și pierd tot
mai mult teren în fața emoțiilor și subiectivismelor de tot felul. „Dincolo de
adevăr” ar însemna, carevasăzică, că ceea ce văd și aud nu-i real decât dacă
este în acord cu propriile mele afecte și umori, preferințe sau, după caz,
fobii. Altminteri, văd așa-ceva-ce-nu-există. Dacă oglinda-oglinjoară nu-mi
zice că eu îs cea mai frumoasă din țară, oglinda-oglinjoară trebuie că-i concavă,
convexă, crăpată, defectă cumva. Frumusețea mea, incontestabilă și supremă, e
tot ceea ce contează și ea este dincolo de oglindă, beauty post-mirror.
Pe urmă, lumea de azi
pare că se pitește în ascunzișul care s-o apere de fake news, noutățile
neadevărate și știrile de neconfirmat, cele mai la modă eufemisme pentru
minciuni, propagandă și manipulare. Ascunzătoarea asta pare așadar, la prima
vedere, un adăpost contra bombardamentelor cu falsuri, pentru că „epoca în care
trăim este mai degrabă a minciunilor decât a post-adevărului” (Robert Fisk). Văzută
mai de aproape, ea este mai curând un loc de pândă în care mapamondul se
cuibărește în sine ca să adulmece brașoavele lansate în eter pe post de
bumerang. Un adăpost anti fake-news încropit din fake-news, o
istorie gonflată ca nasul lui Pinocchio.
Ne retragem apoi în
tranșeul faptelor „alternative” (alternative facts). Este un cotlon săpat relativ
recent, în ianuarie 2017, motiv pentru care originea lui ar merita evocată.
Când secretarul de presă al Casei Albe, Sean Spicer, a exagerat în mod vădit
grandoarea manifestației populare organizate cu ocazia inaugurării mandatului
prezidențial, el a fost aspru criticat de unii jurnaliști pe motiv de tentativă
de manipulare. În apărarea lui a intervenit prompt un consilier (Kellyanne Conway)
care a afirmat atunci că versiunea domnului Spicer stă în picioare pentru că ea
reprezintă un „fapt alternativ”. Moment în care Orwell s-a răsucit brusc în mormânt,
fericit c-al său newspeak s-a îmbogățit c-o formidabilă referință. Urmând
logica asta, oricât de gogonată s-ar arăta, o minciună ar putea fi dezumflată
dacă i s-ar aplica o etichetă cu pompon: fake news sau, mai curând, alternative
fact.
Post-truth, fake-news,
alternative facts… Ajungem așadar la următorul refugiu care este tocmai Newspeak, dialectul
purificat al corectitudinii politice, poliția limbajului ca instrument de
propagandă și control, salonul de cosmetizare a istoriei și casa de modă care îmbracă
adevărurile urâte și crude în eufemisme cu paiete. Nu e loc de-un inventar
complet, doar câteva exemple la repezeală. Noi, „comunitatea internațională”,
suntem deținătorii „valorilor”; oamenii noștri uciși în război sunt „eroi” „căzuți
la datorie”, oamenii „lor” omorâți sau mutilați sunt „victime colaterale” în „teatre
de operațiuni”; invadarea unor teritorii suverane este „war on terror”,
operațiune în care unii combatanți sunt „rebeli moderați”, ceilalți sunt
„teroriști”. Mai departe, tortura a dispărut, înlocuită fiind de „tehnicile
avansate de interogare” („enhanced interrogation techniques”), iar
reprimarea demonstrațiilor a căpătat o față mai umană: „combaterea
extremismului violent” („countering violent extremism – CVE”). Pe urmă,
dacă eu, ca jurist, m-aș uita în ograda jurisdicției autohtone ar însemna să
rămân fără grai la auzul graiului păsăresc care compune sloganuri și lozinci
despre „democrație” și „stat de drept”. Deasupra lor, aerul înecăcios de plastic ars, cuvinte de
plastic, șabloane de plastic, lozinci de plastic, toate – plastic fumegând.
Și, în fine, o ultimă redută:
din post-adevăr și post-postmodernism, ajungem în post-democrație. Mai peste
tot în lume, puterile zise „ale popoarelor” gâfâie serios, tendințele autocrate
se fac tot mai vizibile, statele se metamorfozează, pe nesimțite, în frați mai
mari – Big Brother, drepturile omului se transformă – nu-i așa?
– într-un „lux”,
cenzura e înlocuită de autocenzură, servituțile devin, cum anticipa Huxley,
voluptăți, iar lumea tinde să se refugieze și să fugă de aceste dure adevăruri
într-un loc mai ferit, cu aer de casă nouă: post-democrație. Un spațiu definit
de Colin Crouch ca model politic în care „alegerile
există și pot schimba guverne” („elections certainly exist and can change
governments„), dar dezbaterea electorală este un spectacol
controlat strict, administrat de echipe rivale de experți în tehnici de
persuasiune, cu selectarea atentă a unei arii reduse de subiecte de dezbatere
(„public electoral debate is a tightly controlled spectacle, managed by rival
teams of professionals expert in the techniques of persuasion, and considering
a small range of issues selected by those teams.”) (Post-democracy,
2004). Iar această casă nouă, a democrației în post, este
un imens ring de wrestling în care se adună diverși
reprezentanți ai poporului pentru ca, sub spectaculoasa ninsoare de confeti
sclipicioase, să mimeze bătăi de aparențe, sloganuri, șabloane și etichete. Cum
– în sinteza epocii post-truth a lui Michael Deacon – faptele sunt „negative,
pesimiste și nepatriotice” („Facts are negative.
Facts are pessimistic. Facts are unpatriotic.”),
realitatea nici nu contează. Ea poate, și-i recomandabil să fie – mimată. Iar
rezultatul, un show de wrestling, cafteală cu post-cuvinte. Spectacol de infotainment (David
Demers) și de management al percepțiilor urmărit din fotoliu de popor, râgâind
a pop-corn și-a mimată bunăstare.
Iar noi,
interogați din nou: adevăr sau provocare? De data asta, hai să fie adevăr! Ok, ce
este adevărul?
Adevărul este în căutare
de Minister
Asistam, în urmă cu câțiva ani, la o dezbatere între două echipe de adolescenți pe o temă care mi-a ridicat sprâncenele și atenția: „O lume în care fiecare persoană ar spune adevărul și numai adevărul ar fi mai bună decât lumea în care trăim”. Ups!… Adevăr sau provocare?… Voila!, asta da provocare. Până să mă dezmeticesc și să-mi caut în minte o potrivită structură de pledoarie imaginară, am fost trimis în șah de debutul primei intervenții, dizertația unei liceence cu verb apăsat și privire aprigă: „Vă mărturisesc că am avut parte de-o copilărie fericită. Asta și grație faptului c-am crezut în Moș Crăciun. Când mi s-a spus adevărul, „adevărul” că Moș Crăciun nu există, mi-a căzut ceru-n cap”.
Până la final, dezbaterea a curs interesant, dar nu mai
țin minte care dintre echipe a fost mai persuasivă. Mi-amintesc însă gustul
provocării de definire a adevărului.
Adevărul este că (nu așa începe orice sentință?) nu știu exact ce este adevărul, dar bag de seamă că trăim
într-o lume care, mândră de post-postmodernismul ei, îl caută întruna și
întruna fuge și se ascunde de el.
Cum l-a căutat și îl caută o știu cel mai bine filosofii,
teologii, matematicienii și ceilalți savanți. Probe stau milioanele de tomuri
de căutări.
Însă cum fuge de adevăr lumea asta minunată și nouă e un
mister care ne dă iluzia că se dezleagă în prezența noastră, live. Iar
noi, muritorii de rând, ne întoarcem cu spatele, ne ducem palmele la ochi și
începem numărătoarea. Cine nu-i gata îl iau cu lopata, unde se ascunde lumea de
adevăr?
Întâi și-ntâi, descoperim că se
ascunde într-o vizuină de dincolo de realitate, în post-veridic și post-truth,
sintagma-minune a anului trecut și câștigătoarea concursului de popularitate a
vorbelor de duh. Vizuina asta a fost explorată pe toate părțile și-n toate
cotloanele, iar eticheta ei – interpretată în fel și chip. Conform traducerii
oficiale, de dicționar de Oxford, faptele „obiective” sunt tot mai neînsemnate
în formarea opiniilor și pierd tot mai mult teren în fața emoțiilor și
subiectivismelor de tot felul. „Dincolo de adevăr” ar însemna, carevasăzică, că
ceea ce văd și aud nu-i real decât dacă este în acord cu propriile mele afecte
și umori, preferințe sau, după caz, fobii. Altminteri, văd
așa-ceva-ce-nu-există. Dacă oglinda-oglinjoară nu-mi zice că eu îs cea mai
frumoasă din țară, oglinda-oglinjoară trebuie că-i concavă, convexă, crăpată,
defectă cumva. Frumusețea mea, incontestabilă și supremă, e tot ceea ce
contează și ea este dincolo de oglindă, beauty post-mirror.
Pe urmă, lumea de azi pare că se pitește în ascunzișul
care s-o apere de fake news, noutățile neadevărate și știrile de
neconfirmat, cele mai la modă eufemisme pentru minciuni, propagandă și
manipulare. Ascunzătoarea asta pare așadar, la prima vedere, un adăpost contra
bombardamentelor cu falsuri, pentru că „epoca în care trăim este mai degrabă a
minciunilor decât a post-adevărului” (Robert Fisk). Văzută mai de aproape, ea
este mai curând un loc de pândă în care mapamondul se cuibărește în sine ca să
adulmece brașoavele lansate în eter pe post de bumerang. Un adăpost anti fake-news
încropit din fake-news, o istorie gonflată ca nasul lui Pinocchio.
Ne retragem apoi în tranșeul faptelor ,,alternative” (alternative
facts). Este un cotlon săpat relativ recent, în ianuarie 2017, motiv pentru
care originea lui ar merita evocată. Când secretarul de presă al Casei Albe,
Sean Spicer, a exagerat în mod vădit grandoarea manifestației populare
organizate cu ocazia inaugurării mandatului prezidențial, el a fost aspru
criticat de unii jurnaliști pe motiv de tentativă de manipulare. În apărarea
lui a intervenit prompt un consilier (Kellyanne Conwey) care a afirmat atunci
că versiunea domnului Spicer stă în picioare pentru că ea reprezintă un ,,fapt alternativ”. Moment în
care Orwell s-a răsucit brusc în mormânt fericit c-al său newspeak s-a
îmbogățit c-o formidabilă referință. Urmând logica asta, oricât de gogonată
s-ar arăta, o minciună ar putea fi dezumflată dacă i s-ar aplica o etichetă cu
pompon: fake news sau, mai curând, alternative fact.
Post-truth, fake-news, alternative facts… Ajungem așadar la următorul refugiu care este tocmai Newspeak,
dialectul purificat al corectitudinii politice, poliția limbajului ca
instrument de propagandă și control, salonul de cosmetizare a istoriei și casa
de modă care îmbracă adevărurile urâte și crude în eufemisme cu paiete. Nu e
loc de-un inventar complet, doar câteva exemple la repezeală. Noi, „comunitatea
internațională”, suntem deținătorii „valorilor”; oamenii noștri uciși în război
sunt „eroi” „căzuți la datorie”, oamenii „lor” omorâți sau mutilați sunt
„victime colaterale” în „teatre de operațiuni”; invadarea unor teritorii
suverane este „war on terror”, operațiune în care unii combatanți sunt „rebeli
moderați”, ceilalți sunt „teroriști”. Mai departe, tortura a dispărut,
înlocuită fiind de „tehnicile avansate de interogare” („enhanced
interrogation techniques”), iar reprimarea demonstrațiilor a căpătat o față
mai umană: „combaterea extremismului violent” („countering violent extremism
– CVE”). Pe urmă, dacă eu, ca jurist, m-aș uita în ograda jurisdicției
autohtone ar însemna să rămân fără grai la auzul graiului păsăresc care compune
sloganuri și lozinci despre „democrație” și ,,stat de drept”. Deasupra
lor, aerul înecăcios de plastic ars, cuvinte de plastic, șabloane de plastic,
lozinci de plastic, toate – plastic fumegând.
Și, în fine, o ultimă redută: din post-adevăr și
post-postmodernism, ajungem în post-democrație. Mai peste tot în lume, puterile
zise „ale popoarelor” gâfâie serios, tendințele autocrate se fac tot mai
vizibile, statele se metamorfozează, pe nesimțite, în frați mai mari – Big Brother,
drepturile omului se transformă -nu-i așa?- într-un „lux”, cenzura e înlocuită
de autocenzură, servituțile devin, cum anticipa Huxley, voluptăți, iar lumea
tinde să se refugieze și să fugă de aceste dure adevăruri într-un loc mai
ferit, cu aer de casă nouă: post-democrație. Un spațiu definit de Colin Crouch ca model politic în care
alegerile există și pot schimba guverne” („elections certainly exist and can change
governments„),
dar dezbaterea electorală este un spectacol controlat strict, administrat de
echipe rivale de experți în tehnici de persuasiune, cu selectarea atentă a unei
arii reduse de subiecte de dezbatere („public electoral debate is a tightly controlled
spectacle, managed by rival teams of professionals expert in the techniques of
persuasion, and considering a small range of issues selected by those teams.”) (Post-democracy, 2004). Iar această casă nouă, a democrației în post, este un imens ring de wrestling în care se adună diverși reprezentanți ai poporului pentru ca, sub spectaculoasa ninsoare de
confeti sclipicioase, să mimeze bătăi de aparențe, sloganuri, șabloane și
etichete. Cum – în sinteza epocii post-truth a lui Michael Deacon – faptele sunt „negative,
pesimiste și nepatriotice” („Facts are negative. Facts are pessimistic.
Facts are unpatriotic.”),
realitatea nici nu contează. Ea poate, și-i recomandabil să fie – mimată. Iar
rezultatul, un show de wrestling, cafteală cu post-cuvinte. Spectacol de infotainment (David Demers) și de management al
percepțiilor urmărit din fotoliu de popor, râgâind a pop-corn și-a mimată bunăstare.
Iar noi, interogați din nou: adevăr sau provocare? De data asta, hai să fie adevăr! Ok, ce
este adevărul?
Adevărul este în căutare de Minister.
de Florentin Țuca | 7 mai, 2015 | Colecția de texte
După ce tocmai a
finalizat proiectul unui coerent și riguros și impecabil sistem de legislație
fiscală și, în general, după ce a dereticat și primenit cum se cuvine dreptul
autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine,
impozitul pe ciubuc. Asta ca finală și mortală și de grație lovitură dată
evaziunii fiscale și gulerelor albe. Gata, ne-am scos, e un mare moment să celebrăm
eradicarea corupției și echilibrarea bugetară, să jubilăm evadarea din Balcani
și integrarea noastră în Suedia. Unghiile tăiate, breton-breton, batistuța
împăturită corespunzător, ÎPS Legiuitor Român și-a făcut temele.
Avem, așadar, în fine (de când așteptam asta cu sufletul la gură!), o
definiție legală a bacșișului. Pe urmă, era și cazul, avem norma referitoare la
contabilizarea separată a acestuia pe un bon fiscal distinct. Apoi regula
aplicabilă ,,personalului operatorului economic” de a declara la ora începerii
programului ce parale are în portofel și de a se lăsa buzunărit, la o adică, de
,,organele de control”. Și-n final, evident,
am aflat și sancțiunile aplicabile în caz de nesupunere.
Ca practicant de drept și plătitor de bacșiș mă uit la Ordonanța de Urgență nr. 8/2015 ca la o poartă nouă și mă caut în buzunare de ceva mărunțiș-ciubuc pentru un tălmaci care să mă lumineze. Trec peste întrebarea referitoare la urgență că deja m-am plictisit de-atâtea calamități și cutremure și revoluții și uragane și războaie care cheamă întruna guvernanții să legifereze noaptea-n mare stat major. Urgența a devenit de la sine înțeleasă, ea e regula și urgent e totul, ce mai tura-vura, zor numaidecât.
Trec și peste
suspiciunile referitoare la constituționalitatea unor norme care obligă
angajații să declare câți bani au în portofel și să se lase percheziționați
(fără mandat, oare?) de ,,organele de
control”. De regulă, bacșișul e asociat serviciilor din restaurante și
cafenele, dar generalitatea formulării din textul legal impune asemenea
obligații, nota bene!, tuturor angajaților ,,agenților economici” care vând produse ori prestează servicii. Statisticile
din domeniu menționează că ar fi peste 850 000 de oameni. Prin urmare, țara să treacă
de urgență la percheziție corporală, asta e, unde-i lege nu-i tocmeală.
N-o să insist nici pe
încălcarea principiului de drept fiscal care interzice dubla impozitare. Nu
sunt fiscalist și s-ar putea să mă înșel, însă mă întreb dacă e just ca banii
mei, proveniți dintr-un venit deja impozitat să mai fie biruiți o dată când se
mută în alt buzunar cu titlu gratuit, deci fără să reprezinte un preț al unui
serviciu sau produs. (Sume care, în drept, neavând însemnătatea sau anvergura
unei donații, sunt calificate ca ,,dar manual”.)
N-o să zăbovesc cu bombăneli nici pe dificultățile de aplicare în practică a noilor norme. Bulibășeala generată va fi de un comic bun de ecranizat, calabalâcul birocratic aferent – așijderea, după cum de râsu’-plânsu’ va fi și imaginea cu organe percheziționând organe.
Ce mă irită însă cel
mai tare sunt două bube ca de râie: insistența cu care statul se tot vâră în
măruntaiele mărunțișurilor (1) și batjocura la adresa seriozității și rigorii
și logicii pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul (2).
1. Ordonanța birului
pe ciubuc ignoră complet spațiul cultural în care trăim. Că ne place ori nu,
bacșișul face parte din el într-un fel mai pregnant și mai colorat și mai
savuros decât în Occident (asta ca să nu vorbim de Orientul Îndepărtat, unde e
tabu) și, spre deosebire de gemenii săi, tip ori pourboire, are
un statut special. Frații lui vestici sunt foarte depersonalizați și încărcați
de prea mult compozit artificial, apar adesea ca ingredient necesar al prețului
și, prin tot mai răspândita includere obligatorie pe nota de plată, se
transformă într-un iritant și împovărător atentat la generozitatea, bunăvoința
și portofelul plătitorului. (De multe ori mi s-a întâmplat în Vest ca aparatul
care-mi înghițea cardul să mă întrebe nu dacă vreau să las tip, ci în ce
cuantum: 20, 17 sau 15 la sută). Ciubucul în schimb e mult mai simpatic. Spre
deosebire de verișoarele lui de-a doua spiță, mita și șpaga, el însoțește un
preț presupus corect, este ghiduș, plin de chef și de zulufi, făcut cu ochiul.
El este un cadou personalizat, semnătura ta pe nota de plată și șansa să te dai
mare printr-o mică atenție. El este, tocmai în esența lui balcanică,
nefiscalizabil și neimpozabil. În condițiile astea, cum ,,să-l treci pe bon distinct”? Asta poate doar ca provocare pentru ai noștri
să găsească (și-l vor găsi) ac de cojocul fiscului jecmănitor. (Vă imaginați,
sper, că meseriașii în a se descurca, a prinde bulgarii cu furculița în
antenă și pește cu umbrela când Dâmbovița dă peste maluri, vor șurubări ei
niscai soluții de driblare a registrelor de ciubuc și a controlorilor de
organe. Una din soluții ar putea fi, de exemplu, bacșișul în natură: sugiuc,
fistic sau rahat, după caz. Caz în care organele ar trebui să evalueze și să
impoziteze rahatul, operațiune cam complicată, zic eu). Revenind la statutul de
care pomeneam, bacșișul este foarte adesea la fel sau poate mai important ca
prețul. El este suprema mulțumire adusă taximetristului care a trecut pe roșu și
a depășit viteza legală ca tu să prinzi avionul, frizeriței care ți-a masat
ceafa exact ca iubirea vieții tale din tinerețe și ți-a oferit nostalgice
reverii, chelnerului care își amintește mereu, ca și cum doar pentru tine, că
vrei mai mult oțet în salata de varză albă, vânzătoarei care a deschis chioșcul
din spatele blocului special la rugămintea ta să te aprovizionezi cu bere
rece-fuguța-repejor-că-începe-meciul. Pentru toate astea, bacșișul nu e
evaluabil în bani, ci este un soi de nu știu cum să vă mulțumesc. Da,
bacșișul înseamnă mulțumescul netaxabil.
2. Ordonanța de iminență care impozitează mulțumescul îmi amintește de impozitul pe stâlp și de imensa grijă a ÎPS Legiuitorul pentru deriziune și pieptănătura babei când țara arde. Mă minunam cândva de normele referitoare la ,,cinstirea arborilor care favorizează sentimentele înălțătoare și patriotice” (sic!) ca legiferare a frăției dintre român și codru. Relativ recent, însă, am dat peste ceva și mai baban în înmulțirea cu zero, o formă de legiferare a pamfletului. Un deputat fără nume a inițiat un proiect de act normativ intitulat Legea tăcerii. Când l-am citit, am fost convins că e o rezonantă glumă. Suna cam așa: ,,Art. 1. Prim-ministrul este statul. Indubitabil! Art. 2. Ministrul știe mai bine! Prim-ministrul, cel mai bine!
Art. 3. Ministrul este mai presus de parlamentar. Mult mai sus! Art. 4. Parlamentarul are obligația să ridice mâna. Și dreptul să tacă! (…)” Și articolele continuau cam pe aceeași linie preț de două pagini. Nu, nu e o glumă, proiectul era de o neserioasă seriozitate. Ca orice proiect de lege, el a fost supus avizării în comisiile de specialitate ale zisului Parlament și respins, după îndeplinirea procedurilor de rigoare, ca fiind o ,,formă de pamflet”. Cam în aceeași zonă se situează și impozitarea bacșișului, cu diferența că Ordonanța care o impune n-a fost respinsă de nimeni ca neserioasă. Carevasăzică, oameni trimiși în forul suprem al facerii dreptului se țin de hârjoane și, că tot suntem în Balcani, de ghidușii și giumbușlucuri. Nu râsu’, ci plânsu’… Dreptul ajuns la discreția incompetenței și-a neseriozității. Dreptul ca sinonim al jemanfișismului și antonim al rigorii și spiritului cartezian. Dreptul ca baltă în care aruncă cu pietre nebunii în speranța că se vor găsi înțelepți care să le caute. Mai mult și mai grav, dreptul luat peste picior.
Iar ÎPS Fiscul, picior
peste picior și el, cu trabucu-n colțul gurii și mațele chiorăind de foame,
sperând să și le umple din marafeții și buzunarele chelnerului care m-a servit,
ca pe cel mai baștan mușteriu, cu ciorbă, sarmale și baclava. Bașca narghileaua.
de Florentin Țuca | 4 aprilie, 2015 | Colecția de texte
Asasinarea lui Boris Nemţov, oponent al Puterii de la Kremlin, a stârnit, cum era de aşteptat, numeroase reacţii şi controverse. La o extremă, convingerea imediată şi fermă a mainstream-ului occidental că actul criminal este imputabil Puterii de la Moscova şi, în special, „ţarului KGB-ist“ aflat în fruntea sa. La cealaltă extremă, comunicatul oficial al Kremlinului, la fel de iute şi de hotărât, conform căruia asasinarea lui Nemţov este o „provocare sută la sută“ (deci nu doar 99 şi nici măcar 95 la sută!) menită, zice-se, să inflameze spiritele şi să decredibilizeze imaginea Rusiei şi a liderului său. Interesant este că aceste două opinii antagonice şi extreme nu sînt păreri marginale, expediate la periferia dezbaterilor despre respectiva crimă; ele s-au înstăpînit pe tot câmpul de luptă propagandistică, strivind în ciocnirea lor bruma de abordare moderată, dubitativă şi dilematică precum şi palidele semne de întrebare sau îndoieli relative la verdictele ferme aruncate asupra subiectului. Şi mai interesantă însă – iar prin constatarea asta mă apropii de motivaţia prezentei intervenţii – este formidabila grabă cu care „analiştii“ şi păreriştii s-au urcat în ring. Nici nu s-a stins bine ecoul împuşcăturilor de lîngă Piaţa Roşie, că detectivii de serviciu ai celor două tabere ştiau deja cu certitudine, cu maximă certitudine, cine-i asasinul ori instigatorul (sau măcar din ce echipă face parte). Tristul episod al asasinării lui Nemţov şi siguranţa cu care au fost rapid împărţite sentinţele despre vinovaţi m-au făcut să zăbovesc, preţ de două pagini, asupra rolului probelor şi asupra temeiniciei ca valoare a investigaţiilor (fie că ele-s judiciare sau doar jurnalistice). Iar exemplul evocat nu este, din păcate, singular. Evenimente recente sau mai vechi ni se oferă ca bun material de disecţie.
N-o să vin cu exemple din telejustiţia românească, pentru că a curs prea multă cerneală pe subiect. Din păcate, exemple de „dovezi“ sub formă de praf în ochi găsim şi la case mai mari şi sunt contrariat foarte adesea de manevrele manipulatorii pe care mainstream media le promovează sau le tolerează cu nonşalanţă. Iar cele mai iritante dintre ele mi se par nu „confirmările“ şi găselniţele „grupului de cercetători britanici“, ci acelea care se pretind serioase şi care-s provocatoare, menite să ațâțe, să tulbure ape, să alimenteze ori, mai grav, să genereze conflicte. Şi asta mai ales când „atestările“ în cauză lezează bunul-simţ, fie el juridic sau nu.
De exemplu, invazia militară din Irak de acum mai bine de un deceniu a fost motivată (vă amintiţi, desigur) de pretinsele arme de distrugere în masă posedate, chipurile, de regimul Hussein. Dovezile?… Nişte tubuleţe de aluminiu azvârlite pe masa ONU şi halite cu nesaţ de mass-media militaristă. Că totul a fost o făcătură ori că pretinsele probe au fost falsuri şi că pe baza lor a fost declanşat un război dezastruos nu pare astăzi să mai intereseze pe cineva. Răspunderea agresorilor pentru nenorocirile cauzate prin invocarea acestor minciuni a ajuns subiect tabu, după cum fluierat în biserică este şi evocarea rolului presei mainstream în susţinerea acestor manipulări nefaste. Subiect bun de aruncat sub covor şi de călcat în picioare.
Asta pentru că pe masă pot apărea alte teme similare, iar pretexte pentru noi războaie putem fabrica oricând. Prin august 2013, bunăoară, nici bine epuizat atacul cu arme chimice din Siria, că ideologii intervenţionismului ştiau, chiar şi în lipsa probelor, cine-i vinovatul, iar unica opţiune posibilă era, în logica lor, declanşarea unui nou război (Ian Hurt, profesor asociat de ştiinţe politice la Northwest, „Bomb Syria even if it is illegal“, International Herald Tribune, 29 august 2013). Tot acum vreo doi-trei ani, un ditamai prim-ministrul apărea la tribuna ONU cu o planşă care ar fi vrut să reprezinte grafic arsenalul nuclear al Iranului, un desen similar cu cele care zugrăveau bombele cu fitil în animaţia cu răţoiul Donald. Pe puerila planşetă susţinută de morga doctă a premierului, o linie roşie ca o doagă kitsch a butoiului cu pulbere dorea să marcheze cele trei sferturi de focos-focos al dracului şiit plasat pe Axa Răului. Iar domnul prim-ministru ne sugera proştilor de noi că planşeta e atestarea supremă-supremă şi clama că, deşi el are, alţii n-au voie să aibă arsenale nucleare. Motiv suficient pentru ca, imediat după asta, pe baza acestei „dovezi“, presa mainstream să înceapă bombardamentele mediatice împotriva Teheranului şi îndemnurile la cafteală şi bombardamente de-adevăratelea (The Economist, „Bombing Iran“, 25 februarie 2012). Din fericire, până acum, războiul cu Iranul a fost evitat şi orientarea înţeleaptă a diplomaţiei americane continuă negocierile. Cu toate astea, militariştii îşi reiau cu sârg propaganda. Întâi, cu oarece timiditate, susținând că războiul cu Iranul este, „probabil“, singura opţiune (Joshua Muravchik, „War with Iran is probably our best option“, Washington Post, 13 martie 2015). Apoi, cu convingerea fermă că probele împotriva Dracului de pe axa dracilor sunt irefutabile (nu întreba care-s, crede şi nu cerceta!), iar războiul este forma supremă de executare silită a Necuratului. John R. Bolton (fost ambasador american la ONU, „Bomb Iran to stop the bomb“, International New York Time, 27 martie 2015): „Concluzia de neevitat este că Iranul nu va negocia programul său nuclear. Iar sancţiunile nu vor bloca extinderea infrastructurii pentru rachete. Adevărul care deranjează este că numai o acţiune militară precum atacul Israelului din 1981 asupra reactorului irakian al lui Saddam Hussein de la Osirak sau, în 2007, distrugerea reactorului sirian proiectat de nord-coreeni poate îndeplini ceea ce e necesar. Timpul e foarte scurt, dar o lovitură poate încă avea loc”.
Alt exemplu, mai de actualitate şi mai din zonă. Nu cu mult timp în urmă, preşedintele ucrainean ne arăta de la o tribună publică (o conferinţă susţinută la München) „dovada“ imbatabilă a prezenţei armatei ruse în Doneţk: câteva documente de identitate ce păreau paşapoarte, potenţial confiscate de la nişte indivizi care erau, pare-se, cetăţeni ruşi. Iar domnul preşedinte pleda convins că cele cinci paşapoarte pe care le răzleţea ca pe nişte cărţi de joc sunt chinta de generali cu Adolf Putin în coadă care pornise să cucerească Europa. Invazie armată probată cu paşapoartele soldaţilor, auzi tu, asta chiar că-i de Divertis (Ce căutaţi voi aicea, bre? Am venit să invadăm. Aveţi actele la voi? Da. Ia să vedem dacă-s în regulă. Voilà, poftiţi. Bine, invadaţi. ’trăiţi!… ’trăiţi!). Pe urmă, asemenea „dovezi“ au fost completate de „confirmări“ la fel de „fulminante“: fotografii cu tancuri, scoase la iveală de un senator republican pe post de atestări ale invaziei în Ucraina (senatorul republican de Oklahoma, James Inhofe, care a promovat proiectul de lege pentru înarmarea Kievului, iar în susţinerea lui a invocat fotografii ale unor trupe ruseşti care, pretindea el, treceau graniţa cu Ucraina). Fotografiile care nu-s certificate sau coroborate cu alte probe nu spun mare lucru, ar pleda un student la drept. Nu contează, zice domnul senator, merge şi-aşa. Bună oportunitate pentru presa mainstream de a sări din nou la beregata decenţei şi-a bunului-simţ pentru a pune paie pe focul care, deocamdată, din fericire, e doar mocnit şi pentru a milita pentru înarmarea Ucrainei ca şansă a păcii regionale! Faptul că ulterior s-a dovedit că respectivele fotografii datau de acum şapte ani (deci nu din prezent) şi surprindeau imagini ale intervenţiei militare ruse în Georgia (şi nu în Ucraina), precum şi recunoaşterea erorii de către respectivul senator nu mai par să aibă vreo importanţă: ideologii intervenţionişti şi belicoşi, propagandiştii războiului au celebrat ştirea ca autentică, cu un tapaj suficient de asurzitor ca infirmarea ei să se mai facă auzită. (Declaraţia senatorului Inhofe: „Parlamentarii ucraineni care ne-au transmis aceste fotografii ca fiind autentice şi-au făcut un deserviciu lor înşişi. Noi am găsit de cuviinţă să le facem publice pentru că acele imagini păreau să reflecte ceea ce se întâmplă în regiune. Am fost furios să aflu că anumite fotografii erau rezultatul falsificării unora făcute de AP în 2008“.)
Ajuns la acest punct, nu mă pot abţine să deplâng recentele şi insistentele provocări ale oficialilor occidentali şi ale presei care îi susţine în direcţia unui potenţial conflict militar cu Rusia şi/sau cu Iranul.
Întâi, frontul estic. Susţinerea făţişă a unor mişcări ucrainene cel puţin dubioase, repetatele acuzaţii neprobate şi alarmele referitoare la o invazie militară rusă de proporţii, comparaţiile sistematice şi exagerate cu planurile lui Hitler sunt expresii provocatoare de tipul băţului prin gard la adresa Moscovei. Nu vreau să apăr câtuși de puţin poziţia Kremlinului, găsesc că anexarea Crimeei este o încălcare a dreptului internaţional, cred că Rusia are o însemnată vină în destabilizarea Ucrainei şi nu simpatizez defel cu liderul rus sau cu regimul autocrat moscovit. Cu toate astea, propriile noastre intervenţii în slăbirea Ucrainei, caftelile economice şi „sancţiunile“ aferente, dublul standard în analiza „geopoliticii“, precum şi lipsa de temeinicie a multora dintre acuzaţiile provocatoare îndreptate spre Moscova mă pun pe gânduri şi mă neliniştesc. Motiv pentru care cred că proiectul de înarmare a Ucrainei nu este altceva decât gaz pe foc.
După cum petrol pe foc mi se pare şi recenta intervenţie războinică în Yemen. În plus, e în contra normelor dreptului internaţional (şterge asta, dreptul internaţional nu interesează pe nimeni; pun măcar între paranteze,’trăiţi). Ori provocările belicoase la adresa Iranului venite taman de la tribuna Congresului american, bibirepublican şi bibirăzboinic.
În fapt, gaz pe foc sunt toate manipulările presei îndrăgostite de război. Deh, confirmarea că dragostea e oarbă: nu contează că războiul de care s-a înamorat e urât ca dracu’, ea se poate hrăni şi cu comenzi de tancuri, şi cu bani, şi cu breaking news, şi cu gaz pe foc.
de Florentin Țuca | 25 februarie, 2015 | Colecția de texte
American Sniper este un film atât de mediocru şi de pervers ideologic deopotrivă, încât nominalizarea lui la Oscar nu ar trebui să surprindă pe nimeni. În viziunea unora, surprinzătoare a fost, probabil, tocmai excluderea lui din galeria premianților.
Pentru cine nu știe, această recentă producție a lui Clint Eastwood este ecranizarea autobiografiei lui Chris Kyle, renumit ca cel mai grozav şi „letal” lunetist din istoria armatei americane, deținătorul recordului de omucideri pe frontul deschis prin invazia în Irak din 2002: 160 de oameni-trofee în tolba vânătorului „erou”. Filmul se bucură de un mare succes peste Ocean și – împreună cu respectiva autobiografie din care se inspiră, foarte celebră şi ea – face din povestea acestui militar o reconfirmare a modelului de „eroism” bazat pe „fapte de arme”, „vitejie pe câmpul de luptă” şi curajul de „a doborî” „inamicii”. Sunt eufemismele sub care se ascund distrugeri, suferințe şi moarte, dar care definesc „eroismul” ucigașului „bun”. Eroismul letal, eroismul per-sânge, eroismul best-seller.
N-o să reiau întreaga poveste a personajului principal. Filmul îi punctează cele mai importante elemente biografice (încă din copilărie şi până la reîntoarcerea definitivă din război), insistă pe motivațiile pretins patriotice ale opțiunilor personajului (printre ele, şi momentul 9/11, fără nici o legătură de cauzalitate cu Irakul, de altfel) şi livrează aşa-zise argumente în justificarea omuciderilor (protejarea conaţionalilor combatanţi de furia „insurgenţilor sălbatici” fiind cap de listă). Cât despre povestea în sine, ea este construită după un reţetar tipic filmelor de acţiune cu lipici la public, centrat pe conflictele băiatul „bun” vs băiatul „rău” şi cauza „bună” vs cauza „rea”. Ca să nu fie acuzat că se rezumă doar la atât şi că filmul lui n-ar fi, vezi-Doamne, „complex”, Eastwood îl condimentează cu o altă dispută, care trebuie neapărat că-i tensionată, conflictul interior al personajului (iubirea de ţară în straşnică bătălie cu iubirea de familie).
American Sniper a fost primit, aşa cum spuneam, cu numeroase elogii, premii şi recorduri de audienţă. Au existat însă şi multe reacţii critice. Eastwood a răspuns contestatarilor că obiecţiunile lor sunt stupide, că filmul este remarcabil şi că reprezintă, atenţie!, un mare manifest anti-război. În ceea ce mă priveşte, găsesc că elogiile aduse acestei producţii sunt exagerate, iar calificarea ei ca „manifest anti-război” este o cinică nucă în perete. E adevărat că filmul lasă, într-un ungher, un locşor de dezbatere despre sindromul posttraumatic care afectează veteranii lăsaţi la vatră, despre definiţia eroismului şi despre rostul războiului în general. Aceste subiecte sunt însă tratate superficial şi neconvingător, edulcorate până la atrofiere şi sufocate de mistificări, manipulare şi minciună. O părere subiectivă, evident, pe care mi-o asum şi încerc, în cele ce urmează, s-o argumentez.
1. Întâi de toate, cel mai mare păcat al filmului este aportul său în demersul de albire a unui război negru, umărul pus în apărarea unor iresponsabili (mă refer nu la sărmanii militari, ci la cei care i-au trimis să ucidă şi să facă prăpăd), mâna de ajutor întinsă unor propagandiști care au acum misiunea de a minți (în special, prin omisiune), de a convinge lumea să uite, să creadă fără să cerceteze şi, în final, să aplaude „eroii”. Nu, filmul lui Eastwood nu este un „manifest anti-război” pentru că nimic din acest film, dar absolut nimic, nu pune la îndoială tocmai rațiunea şi legitimitatea respectivei invazii militare. Ba dimpotrivă, prin desele aluzii la „patriotismul” eroului, cauză nobilă şi circumstanţă exoneratoare per se a oricăror samavolnicii, prin evocarea mistificatoare a episodului 9/11 ca pretinsă probă a nevoii de a ataca „sălbaticii” din Irak, prin constanta glorificare a „productivităţii” protagonistului, American Sniper încearcă să valideze retroactiv cotropirea barbară, fără drept, a unor teritorii străine şi a unor oameni la casa lor. În plus, povestea fostului cowboy nu conţine nici un semn de întrebare privind rostul lui şi al armatei lui, ce caută ei în Fallujah (oraşul în care se petrece acţiunea din film şi unde, în realitate, potrivit statisticilor, au fost omorâţi peste patru mii de civili), de ce au fost trimişi la război, de ce sute de mii de oameni ucişi, de ce sute de mii de mutilaţi, de ce copii rămaşi orfani şi cu sechele, de ce spitale şi şcoli distruse, de ce patrimoniu cultural milenar vandalizat, de ce infrastructură bombardată, de ce trilioane de drono-dolari aruncate-n buzunarele nu ştiu cui, de ce Irak şi nu Mexic, Belgia sau România, de ce atâtea întrebări fără răspuns. Aaa, weapons of mass destruction, cumva?… Nu, nicăieri în film luneta lunetistului-legendă nu a căutat arme de distrugere în masă. Luneta lunetistului-legendă n-a căutat decât sânge. După armele de distrugere în masă or fi umblat camarazii lui de front, dar ele n-au fost găsite decât de Collin Powell, sub forma a trei tubuleţe de aluminiu, bune de azvârlit în ochii naţiunilor „unite”.
2. American Sniper este un cancerigen ideologic şi pentru alt motiv: reprezintă o expresie distorsionată a patriotismului.
Cred sincer că foarte mulți cetățeni ai Statelor Unite sunt patrioți și cred, de asemenea, că arhetipul americanului se distinge printr-un remarcabil spirit civic și de solidaritate comunitară. Citeam recent, de exemplu, despre extraordinare gesturi de altruism și generozitate ocazionate de blocarea unor autostrăzi în Minnesota: zeci și zeci de oameni din localitățile aflate în proximitatea drumurilor înzăpezite au umblat o zi și-o noapte prin frig și viscol ca să distribuie celor blocați în autoturisme diverse ajutoare și alimente, plus cafea, ceai și supă fierbinte pregătite de voluntarii mobilizați din centrele de întrajutorare încropite ad-hoc. Bunătate, altruism și, în esență, autentic spirit patriotic.
Filmul în discuție pune însă pe ecran nu acest tip (sau unul similar) de genuin și discret patriotism, ci mutația sa malignă în lozinca patriotardă, excesul de testosteron și „faptele de arme”. Chris Kyle, personajul din viață și Chris Kyle, „legenda” din film, pretind că s-au dus la război „din patriotism”, după cum, tot „din patriotism” -ni se sugerează – au fost chemați la arme de mai marii planetei. Despre ultimii – cei care au decis declanșarea războiului și au sunat adunarea, n-ar fi prea multe de comentat: pretinsul lor „patriotism” e un sentiment măsurabil doar în declarații ipocrite, minciuni, petro- şi drono-dolari. În ceea ce-i privește pe militari însă, chiar admit că unii dintre ei au crezut că invadează, ucid, bombardează, torturează și distrug „din patriotism”, dar asta nu înseamnă că asemenea convingeri le înnobilează acțiunile.
Certitudinea „patriotică” a lui Kyle – acută pe parcursul întregului film şi atenuată într-un singur moment (voi reveni asupra lui) – este prima formă de manipulare a sensurilor iubirii de patrie. Întâi, asta pentru că filmul acceptă explicit şi implicit teza că invadarea şi agresarea unei țări suverane este perfect scuzabilă de pretinsa dragoste pentru neamul tău. Or, tare mă tem că, indiferent ce-o fi fost în sufletul bieților militari trimiși să invadeze Irakul, crimele lor ca agresori nu pot fi motivate şi scuzate de patriotism. Psihologic vorbind, oamenii agresează şi ucid din diverse motive (din obligație militară, din ordin, din ură, din răzbunare, din gelozie, din demență etcetera), dar greu de conceput că din iubire. În al doilea rând, impresia lăsată de film este că așa de măreață, de cuprinzătoare şi de puternică era convingerea „patriotică” inițială a acelor tineri chemați pe front încât, oricâte provocări, dubii și dezamăgiri ar afecta-o și oricâte crime și nenorociri ar fi fost comise în numele ei, ea va rămâne imuabilă și bună de glorificat pe veci.
În plus (iar tocmai plusul acesta este cea mai tristă metamorfoză a patriotismului), convingerile şi sentimentele „înălțătoare” ale lui Kyle şi ale camarazilor lui de front, chiar sincere să fi fost, au fost înfășurate în atâtea aplauze, îndemnuri, imnuri, sloganuri, steaguri la inimă şi salve de tun (toate şi fiecare, „patriotice” evident), încât, într-un final, din ele n-au rămas decât niște confetti sclipicioase ale unui spectacol de sordidă demagogie, isterie colectivă şi gargară populist-electorală. Ele au sfârșit prin a fi confiscate de un cenaclu flacără-americană, o formulă meta-patriotică şi bombastică, formă fără fond, care nu este, în fapt, iubire de țară, ci expresia manipulării prin poleială şi placarde.
Este patriotismul-spectacol, show-ul aparențelor, al eufemismelor clișeizate, al angajamentelor șablonarde şi entuziasmelor isterice. Yes we can, yes we’re special, yes we’ll win the war on terror.
Este îndemnul patriotard ca borhot al patriotismului, bun surogat al acestuia, servit cu înverșunare unor amărâți care încep să saliveze după lozinci belicoase imediat ce li se aprind în ochi becurile propagandei.
Este ritualul închinării în fața drapelului ca unică expresie a patriotismului rezidual, așa cum pentru unii ritualul închinării în fața bisericii este unica expresie-reziduu a credinței.
3. Nu mi-a plăcut American Sniper nici pentru că deformează radiografia războiului în general şi a celui din Irak în particular.
Întâi, pelicula în cauză vede războiul doar în alb-negru, albii fiind noi, evident. Noi, bunii, eroii, ambasadorii cauzei nobile. Ei, negrii, răii, anonimii fanatici, sălbaticii, jihadiştii. Şi, dacă propaganda o cere, ei sunt dracul pe pământ care trebuie stârpit: „The enemy has got a face, he’s got Satan, he’s in Fallujah, and we’re going to destroy him”. O asemenea abordare maniheistă şi simplificatoare a războiului se potriveşte mănuşă curentului debarasării de păcatul agresiunii, al aruncării primei pietre. De altfel, American Sniper conţine toate ingredientele tehnicilor de manipulare subordonate imperativului lepădării de vină a agresorului – moral disengagement (Kathie Malley, Ross Caputi, Moral Disengagement – America’s missing conscience, The War Crime Times, WarCrimeTimes.org, fall 2013 (de notat că Ross Caputi critică virulent filmul lui Eastwood în calitate de fost combatant pe frontul din Irak).
În al doilea rând, filmul nu atacă nocivitatea acestui tip de cataclism, care înseamnă moarte, suferință, groază, carnagii, dezastre de toate felurile şi imense pierderi (în special pentru cel slab, incapabil de apărare şi riposte pe măsură). Filmul zice mai degrabă că războiul, înainte de a fi dezastruos şi vătămător pentru toți cei implicați, e greu, al naibii de greu, mai ales pentru ai noștri. Agresorii din film, Kyle şi camarazii lui, descoperă la un moment dat că războiul nu e un joc de împușcat inamicii pe calculator ori o partidă de paintball, nu e o demonstrație de rodeo şi nici o exhibare romantică de patriotism juvenil, ci o încercare dură, complicată, departe de familie, în condiții vitrege, deșert, caniculă, oameni străini, altă limbă şi altă cultură, fitness în aer liber şi fără climatronic, furtuni de nisip, riscul de a fi atacat, rănit sau ucis de „sălbatici”, posibilitatea de a omorî tu însuți „insurgenţi” şi de a fi marcat de remușcări pentru asta (după cum zice Kyle la un moment dat, „I got nightmares, man! I still see their faces!”). Cam la asta se reduce viziunea lui Eastwood asupra războiului: înainte de a fi catastrofic pentru cel slab şi agresat, el este dificil şi nasol pentru agresor.
În fine, filmul lunetistului-legendă este o nouă piesă (importantă, evident, dat fiind uriașul său succes de public) a arhivei ideologice care stă la baza culturii războiului din spațiul american („the war culture”). Prin forța sa de penetrare şi acoladele care i-au fost acordate, acest film dă un serios plus de greutate şi contur ideologiilor intervenționiste şi teoriilor propagandistice care stau la baza lor. Ele spun, şi filmul o confirmă, că războiul nu mai reprezintă decizii şi acțiuni excepționale în situații excepționale (de reală necesitate şi de reală urgență). El nu mai este o unealtă de rezervă, în caz de real pericol, ci una de bază care s-a integrat cu naturalețe ca modus operandi în modus vivendi. Conform noilor direcții ale acestei culturi a războiului, răul nu mai pare reductibil la axa dracilor Iran, Irak, Coreea de Nord (Axis of Evil, definită de Bush în 2002), ci a devenit ubicuu; starea de teamă trebuie permanentizată, generalizată şi cultivată întruna; starea de veghe – armă la picior; iar spiritul belicos – fondatorul spiritual al acestei culturi. Iar de aici până la noua doctrină a războiului perpetuu („endless war”) n-a fost decât juma’ de metru.
4. Recenta operă a lui Eastwood e plină de clişee cinematografice şi formule şablonarde.
N-aş recurge la un inventar complet, dar nu mă abţin, totuşi, să vă împărtăşesc propriul clasament. Pe locul trei, scena în care Eroul, invitat la un club al veteranilor de război, îi învaţă să tragă cu puşca cu lunetă şi să ţintească mai cu spor (chiar din scaunul cu rotile în care îşi târăsc membrele amputate). Carevasăzică, arma cu lunetă pe post de anti-depresiv! Straşnică alinare, ce să zic… Pe locul doi, scena în care el, Eroul, se roagă ca puştiul ce şi-a înălţat cu greu pe umeri AG-ul irakianului tocmai ucis de sniper, să abandoneze ideea de a trage şi să-l azvârle hăt-departe (inutil să menţionez că băiatul a ascultat şi gândurile Eroului şi indicaţiile domnului Clint şi s-a lepădat rapid de armă, ca nu cumva să cadă victimă vreunui gest – necugetat, necurat, ignobil, numiţi-l cumva- care ar fi apropiat filmul de o zonă, Doamne-păzeşte, fără de mesaj). Marele premiu, oscarul suprem, ar fi de acordat, după părerea mea, scenei în care el, Eroul, prins în mijlocul unei furtuni de nisip şi într-o nenorocită de ambuscadă (bubuituri şi împuşcături care puneau în pericol până şi viaţa membrilor echipei de filmare, cred că şi Eastwood a fost puţin rănit) şi-a scos tacticos telefonul mobil din buzunar (moment în care împuşcăturile au fost trecute pe mute) şi i-a declarat soţiei că iubirea pentru ea pare totuşi mai mare decât iubirea pentru ţară, motiv pentru care se va întoarce acasă. Darling, I’m ready to come home. Now!
5. Aş încheia, în fine, inventarul boscorodelilor mele legate de Lunetistul American cu evocarea unei scene din film care mi-a atras atenţia în mod particular prin perversitatea simbolisticii ei şi prin aceea că sintetizează cumva comentariile anterioare.
Ea are loc pe la începutul povestirii şi datează din epoca copilăriei lui Chris. Într-o seară, la ceas de cină, eroul nostru, împreună cu fratele lui mai mic care fusese victima unei răfuieli cu băieții de la școală, ascultă predica tatălui iritat de deznodământul disputei şi de ochiul vânăt al mezinului. Pe lume, începe Kyle senior, există oile (adică cei pașnici şi la locul lor), lupii (agresorii şi arțăgoșii) şi câinii de pază (gardienii turmei). De fiecare data când lupii atacă oile, câinii de pază trebuie să intervină. Morala poveștii, țintită înspre Chris, a fost, deducem din povestea filmului, o viitoare sursă motivațională şi principiu călăuzitor în cariera lui de pușcaș marin. El – gardianul dulău, apărător al oilor din echipa sa, agresate de lupii „sălbatici”, nemiloșii insurgenți. Ce cinică traducere a parabolei…
Mai crudă, obscenă şi mistificatoare însă este extrapolarea acestei parabole în mesajul subliminal al filmului: ei, irakienii de rând – oile; teroriștii, Al-Qaeda, Sadam şi familia lui – lupii; iar noi – câinii de pază, intervenind izbăvitor. Sau, într-o altă variantă, parcă mai „adecvată” contextului şi versiunii istorice oficiale: poporul american – oile, irakienii fabricanți de „weapons of mass destruction” şi alt arsenal chimic – lupii, iar cea mai grozavă armată din lume – câinii de pază.
Dar şi mai tristă însă este imaginea acestei parabole transpusă în istoria modernă postbelică: cei cinci câini de pază, puşi de oi într-un canin consiliu de securitate ca să coopereze după devastatorul război pentru pacea şi liniștea mioarelor, n-au căutat decât discordie, au lătrat unii la alții, s-au transformat în lupi în funcție de circumstanțe (după care s-au îmbrăcat în piele de capră), au inventat agresori, au cotropit şi au ucis de capul lor sau în diverse mezalianțe, au vandalizat şi au făcut prăpăd, au demonstrat şi demonstrează cu sârg că n-au înțeles nimic din istorie şi din nenorocirile ei.
Lăsându-ne pe noi, oile, să ne întrebăm nedumerite: unde ni-i Păstorul?
