de Florentin Țuca | 20 iunie, 2021 | Colecția de texte
Provocat să tratez subiectul raportului dintre cultură și
drept, recunosc că primul gând s-a oprit la revoluția culturală a zilelor
noastre și la umărul pus de sistemul de drept în susținerea ei.
Și, în continuarea acestui gând, îmi amintesc că
revoluția culturală chineză din secolul trecut a fost definită de imperativul
eliminării din cotidian a patru elemente vădit „uzate”: vechile figuri,
vechile idei, vechile mentalități și vechile obiceiuri.
Nimic nou sub soare, întrucât revoluția culturală contemporană are cam aceleași
obiective și tinde la demolarea acelorași patru „vechituri”: personalități
precum Mozart, Dostoievski, Klimt și alți „idoli” din „clasa” lor (care
reprezintă „expresia supremației culturii albe”), idei „retrograde”
precum determinismul biologic al sexelor, importanța și rolul familiei sau
meritocrația, mentalități centrate pe sacralitatea drepturilor omului
(unul dintre ele – cel mai „vetust”, pare-se – fiind libertatea de expresie[1])
și obiceiuri „demodate” precum circulația pe stradă fără botniță,
datul norocului sau participarea la serbarea copilului fără „vaccin” sau „test
PCR”. Referințele sunt pur exemplificative și nelimitative, evident.
Despre această revoluție culturală citesc întruna și mă tot minunez de „cuceririle” ei și de aportul dreptului și legilor la consolidarea lor. Mi s-a întâmplat chiar astăzi să dau peste un text despre recenta propunere de legalizare a scrierii cu majusculă a cuvântului „black”, pardon!, „Black” („negru”), în semn de autentic omagiu și profundă recunoștință aduse populațiilor de afro-americani (indiscutabil) înjosiți de (indiscutabila) dominație colonială. N-aș fi evocat acest proaspăt episod (am altele și mai revoluționare) dacă nu aș fi dat și peste explicația – foarte adecvată contextului actual al discuției despre relația drept-cultură – referitoare la respingerea unei reguli ortografice similare și coerente cu privire la cuvântul „white” („alb”): provocată să justifice de ce acest cuvânt trebuie să rămână substantiv comun, scris cu literă mică, Nancy Coleman, jurnalistă la NY Times și adeptă a acestei reforme ortografice, a susținut că „albii nu reprezintă o cultură îndreptățită” („they don’t represent a shared culture”) (sic!).
Uau, uau, ce minunăție de temă! Ar merita detaliată
separat, evident. Până atunci însă, e bună de folosit ca pretext al prezentei
oglindiri a dreptului în cultură și a culturii în drept. Subiectul este,
totuși, recunosc, mult prea vast pentru a putea fi epuizat într-o pagină de
gazetă. Motiv pentru care prefer să arunc doar o privire în oglinda
retrovizoare a culturii, cât să mă asigur dacă distanța față de dreptul care o
escortează este una „optimă”.
Întâi de toate, a defini „cultura” este o caznă
complicată, motiv pentru care nu mă încumet să mă las provocat de rigori și
subtilități lingvistice. Plec însă de la premisa că, tratată în asociere cu
dreptul, cultura evadează din însoțirea cu arta (din rafinatul departament
„artă și cultură”) și se poate autodefini într-un sens mai larg, apropiat de
tot ceea ce înseamnă principii, repere și moravuri adunate sub umbrela lui modus
vivendi. Cu dreptul în dreapta, cultura își permite, așadar, să defileze în
straie mult mai largi, mai confortabile și mai casual, conștientă și că
ea aparține dreptului, dar, mai ales, că dreptul îi aparține ei și că, nu-i
așa?, în spatele oricărui drept de succes stă o cultură puternică. Văzuți de
departe cum se plimbă sub castanii de pe bulevard, braț la braț, ai zice că
formează un cuplu de nezdruncinat. S-ar putea însă să fie doar o aparență,
pentru că vremurile în care trăim ar putea aduce acest cuplu – și nu este prima
oară în istoria căsniciei lor – în prag de divorț (din culpă comună și
nepotrivire de caracter, evident). Nu știu sigur, mai reflectez și revin. Până
atunci, s-ar impune un inventar al stărilor „de fapt”.
Ea, cultura. Cândva, înfloritoare și frumoasă. Azi, îmbătrânită urât, debusolată și depresivă. Cariată de carii și viciată de vicii, siliconată de silicoane „estetice”: corectitudinea politică, asupritoare și sufocantă; cenzura și autocenzura, măști peste libera expresie; politicile transumaniste și anti-umaniste, noua marcă a „progresului științific”; ideologiile „de gen”, ale „diversității și incluziunii”, ca expresie post-modernă a „toleranței” absolute; autodevorarea ouroboriană, ca simbolică distrugere a simbolurilor culturale și istorice, specifică curentului cancel culture; transferul vieții din analog în digital, văzut ca gadgetul suprem al tehnologiei mileniului; frica de riscuri, de boală și de moarte, noua regină a „virtuților” contemporaneității; obsesiile siguranței și a „spațiilor sigure” („safety spaces”), ca jaloane ale organizării vieții cotidiene; hedonismul și narcisismul, precepte fundamentale ale noii religii universale; curentul victimizării, susținut cel mai ardent de mișcarea #metoo; medicalizarea și patologizarea existenței însăși ca infailibile rețete ale vieții fără de moarte; proiectul celei de-a patra revoluții industriale, ca „mare resetare” care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”) șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale culturii moderne, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta întreagă. Un fel de apropriere culturală a multiculturalismului de către un ubicuu uniculturalism. Pe scurt, globalizarea culturii.
El, dreptul. Cândva,
relativ moral și just, cumpătat și principial; în prezent, despotic și rigid,
marțial și cazon, represiv și vindicativ. Odată, destul de atent la norme, la
ierarhia și la etica lor; acum, puțin sensibil la morală, eminamente
birocratic, expectorând ordonanțe militare, ordine și instrucțiuni, de-a valma.
Odinioară, prieten cu logica, rigoarea și cu spiritul cartezian; astăzi, aliat
cu supralegiferarea haotică, adesea confuză și pletorică. Pe vremuri, apărător
al apărătorilor și al unor prezumții sacre, precum aceea a nevinovăției; acum,
inchizitorial și furios pe avocații prea persuasivi. Cândva, atent la oameni și
la sentimentele lor, la buna sau reaua lor credință, după caz; în ziua de azi,
sedus și îndrăgostit lulea de vrăjile modernității și contractele ei smart, artificial-inteligente
și emoțional-impotente. Altădată, o expresie a democrației-atâta-cât-era; în
prezent, produsul standardizat al unei tehnocrații autocrate. Înainte vreme, o
garanție a suveranității naționale; astăzi, constituțiofob, constrâns să se
trans-pună. Șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale
dreptului modern, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează
și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta
întreagă. Un fel de apropriere a sistemelor de drept național de către sistemul
federal și a sistemelor federale de către un drept universal. Pe scurt,
globalizarea dreptului.
Carevazăzică, și cultura, și dreptul, sub umbrela globalismului (Globaloney, vorba lui J. P. Farrell). Recitesc starea de fapt și rămân pe două gânduri…
Primul…Poate că dihotomia cândva-acum
nu-i tocmai corectă, ori potrivită, ori riguroasă, ori conformă cu adevărul,
dacă o exista, pe undeva, vreun adevăr. Nu cumva, oare, asemenea
idealizări ale culturii și dreptului din trecut sunt simple plăsmuiri, ori vin
dintr-o nostalgică raportare la tinerețea raportorului – aia care-o fi, cu bune
și rele-, însoțită mereu de verdictul suprem ooo, pe vremea mea, eee…? Ba
da, mi se va spune, pentru că sistemele „democratice” ale vremilor trecute au
suferit -și ele- de numeroase păcate culturale și juridice. Mai mult (mi se va
replica cu spirit combativ), și cultura fascistă, și dreptul nazist, precum și
cultura socialistă, și dreptul comunist au fost odioase deopotrivă (iarăși,
nimic nou sub soare). Prin urmare, ar zice preopinentul imaginar, nu este cazul
să deplângem așa de serios și de insistent derapajele civilizaționale și
juridice ale epocii contemporane. Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să
recunosc că, în față, se deschid porțile unei dezbateri fără sfârșit, imposibil
de acoperit în câteva pagini. Motiv pentru care invit cititorii să preia
microfonul, iar eu mă retrag, temporar, cu două intime intuiții (fără necesară
legătură între ele). Prima, că diferența esențială dintre „omul nou” vizat și
visat de diverse revoluții culturale și juridice ale unor regimuri dictatoriale
anterioare, pe de o parte, și „omul nou” aflat în gestație în eprubetele
ideologico-digitalo-medicalo-juridice ale post-democrației actuale, pe de altă
parte, ține de esența umană, de sufletul etern și de relația cu Dumnezeu, iar
pe omul nou, în plăsmuire astăzi, îl încearcă -mai mult ca oricând în era
noastră- riscul dezumanizării și al despiritualizării. A doua, că fiecare
dintre noi are dreptul ca, în fața comparației cu trecutul, cu oricare trecut,
să devină nostalgic (adică sensibil și atent la propriile rădăcini), să-și
întoarcă privirea înspre sine și-nspre astre și să ofteze că atunci, atunci–cândva-nici-n-are-importanță-când,
lumea era mai bună și mai frumoasă.
Al doilea…Când îi privesc, braț la braț, defilând pe sub castanii de pe bulevard, chiar stau să mă întreb, repet, dacă armonia asta este autentică sau doar de ochii lumii. Frustrat că nu știu răspunsul, mă arunc în presupuneri. Prima, cea conservatoare, este că dreptul-cocoș ar trebui să-și impună legea, Legea Bună, și că ea, cultura, fata babei, ar trebui s-o accepte și să nu aducă în casă cufărul cu șerpi și lighioane. În caz că nu o acceptă, unica soluție ar fi divorțul sub forma revoluției. Iar a doua presupunere – „progresistă”, cum altfel?- este că ea nu acceptă Legea Bună, iar dreptul-cocoș, ca să evite divorțul și revoluția, o însoțește ca o găină beată pe drumul pierzaniei. Mă tem că această a doua presupunere este aceea în acord cu vremurile, confirmată, zi după zi, de avalanșa de norme „progresiste” care alcătuiesc dreptul contemporan. De exemplu, tot azi, am citit despre două inițiative legislative venite dinspre cele mai luminate capitale ale lumii: prima, de la Washington, care legalizează analiza și producția, după caz, a celulelor stem, a gameților, a embrionilor-himere, cópii ale embrionilor umani (care pot fi implantate și în animale) și embrionilor „transgendrici” (incluzând fertilizarea in vitro cu trei părinți), iar a doua, de la Paris, care permite cercetări pe țesuturi prelevate de la copii avortați combinate cu celule animale pentru a crea o amestecătură de speciii (adică, direct spus, himere). Sunt exemple, din nou, nelimitative, scene din piesa „Să ne jucăm de-a Dumnezeu”.
Mă cam ia amețeala. În plus, mă tem că spectrul divorțului dintre dreptul și cultura contemporane este doar în mintea mea zăpăcită, în timp ce ei, amorezii, se plimbă bine mersi pe sub castanii de pe bulevard. Sub a globalismului umbrelă, curcubeu de acuarelă.
[1] Dintre miile de potențiale argumente și exemple, extrag unul foarte recent, extrem de grăitor prin aerul tragi-comic și compoziția orwelliană: avocatul (avocatul!) uneia dintre cele mai renumite organizații americane de apărare a liberei expresii (a liberei expresii!) a solicitat oficial interzicerea unei cărți pretins ofensatoare la adresa lui (https://www.spiked-online.com/2021/06/18/the-aclus-silence-on-cancel-culture/)
de Florentin Țuca | 8 martie, 2021 | Colecția de texte
În ultima vreme, au reapărut zvonurile despre noi restricții și limitări de drepturi și despre un nou potențial arest la domiciliu cu ocaziile primăverii și Paștelui, ambele văzute ca factori de risc sanitar, după modelul anului trecut. Ele sunt în deplin acord și cu previziunile unor guru mondiali care știu cu exactitate că omenirea va fi lovită de un nou val viral, neapărat pandemic, pe care ar trebui să-l întâmpinăm cu un al treilea shot vaccinal.
Sunt predicții și avertismente care îmi amintesc de un articol mai vechi, scris înainte de sărbătorile de iarnă (nepublicat), care își păstrează neștirbită actualitatea. Deși, aparent, el este un text „datat”, orice referințe la Crăciun pot fi lesne substituite de trimiteri la Sărbătoarea Pascală. În fapt, aluziile la aceste sărbători creștine sunt simple pretexte pentru abordarea unor subiecte eminamente laice.
Se apropie Crăciunul, dar, spre deosebire de anii din urmă, bucuria, verva și nerăbdarea asociate întâmpinării sale par să fie umbrite de angoase, anxietăți și temeri. Iar peste toate emoțiile negative generate de isteria virozei poreclite „pandemie” tronează întrebarea în care „normalitate” ar urma să amplasăm această sărbătoare: cea „veche”, a Crăciunului fericit și împlinit, ori cea „nouă”, a Crăciunului ilicit și implicit?
Este o întrebare la care s-au grăbit să răspundă tot soiul de birocrați și tehnocrați, oengiști și fripturiști de la noi ori de peste mări și țări, alături de armata de „analiști” și „influențări” care inspiră păreri și expiră verdicte, într-un grețos exercițiu de respirație gură la bani. Pe cei din urmă îi las deoparte, pentru că respirația gură la bani est un modus vivendi al presei oficiale (mainstream) care ar merita o analiză separată. Deoparte las, deocamdată, și dezgustul provocat de împărțirea normalității în „proaspătă” vs. „vetustă”, „en vogue” vs „demodată”, „pe stil nou” vs „pe stil vechi”.
Ceea ce mă preocupă pentru moment este un subiect intim legat de emfatica fermitate cu care diverși funcționari (publici ori privați) și „oficiali” (“experți” locali sau internaționali, după caz) ne avertizează că ar cam trebui să ne pregătim pentru un Crăciun altfel, un Crăciun în care biserica este focar de infecție, familia – septică, prietenii – agenți patogeni, iar singurii colindători cu licență sunt membrii ziselor „forțe de ordine”. Sunt avertismente care ne amintesc de felul în care ne-au fost interzise rugăciunile de Paște, plimbarea în parc, educația la școală, dansul la nuntă, fotbalul la stadion și zâmbetele pe stradă. Iar asemenea avertismente și predicții îmi ridică la fileu subiectul prezentei luări de cuvânt.
Este subiectul pe care l-aș numi al legitimității: cine și în ce temei are dreptul să avanseze asemenea profeții și să decreteze astfel de verdicte? Cine și în ce temei ne poate confisca Sărbătoarea Crăciunului? Cine și în ce temei ne poate limita din vârful peniței ori al microfonului drepturile noastre constituționale numite libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, libertatea de expresie, libertatea de mișcare și de întrunire, plus dreptul la intimitate?
Nu-mi propun o analiză juridică detaliată a acestor întrebări, dar nici nu vreau să evit creionarea – fie și sumară- a unui răspuns din perspectivă constituțională și legală, aplicabil în jurisdicția autohtonă. Până la acea schiță de răspuns, tehnică și rece, ce mă frământă și mă înfierbântă sunt două nedumeriri atehnice și calde, legate mai degrabă de perspectiva psihologică asupra acestor verdicte și amenințări: aroganța emitenților (1) și pasivitatea receptorilor (2). În ciuda acestei aroganțe primite cu o pasivitate vecină cu resemnarea, drepturile fundamentale garantate de Constituția națională nu pot fi limitate decât prin lege (3).
1. O doamnă doctor pediatru specializată, potrivit informațiilor furnizate de Wikipedia, în tuberculoză și HIV, numită Soumya Swaminathan, funcționar al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), declara în vară că planeta (deci „planeta”, nu cabinetul ei pediatric!) nu se va putea întoarce la stilul de viață pre-pandemic („pre-pandemic lifestyle”) înainte de 2022 și nu fără continuarea politicilor de „distanțare socială”, de purtare a măștilor de așa-zisă „protecție” și de vaccinare în masă.
Un domn fondator de corporație IT din Valea Silicoanelor și de fundație așa-zisă „filantropică”, numit Bill Gates (numit, dar neales de nimeni), confirma, în acord cu doamna pediatru, că lumea (adică „planeta” – „the world”!) nu va reveni la normal decât peste unu-doi ani și doar după administrarea generalizată a unui vaccin. Același domn argumenta zilele trecute la CNN că restaurantele și barurile vor trebui menținute închise până în 2022.
În aprilie, Michael Ryan, un alt funcționar al OMS, declara ritos că, pentru salvarea mapamondului de amenințarea „pandemiei”, casele noastre vor putea fi invadate în orice moment în scopul depistării persoanelor suspecte că ar fi infectate și al izolării lor de restul familiei (vezi și aici).
Un domn epidemiolog, fizician și consilier prezidențial, Anthony Fauci, ne avertiza și el, încă din primăvară, extrem de solemn, că noi, locuitorii planetei, muritorii de rând, n-o să ne mai strângem mâinile niciodată „din cauză de coronavirus”. (După cum, probabil, ne va fi interzis să mâncăm mere pe stradă întrucât mâncatul merelor pe stradă nu se face oricum, ci în baza unor instrucțiuni precise: Apple eating regulations.)
Fondatorul unui ONG numit Forumul Economic Mondial, pe numele său Klaus Schwab, prognoza recent că a patra revoluție industrială prilejuită de „pandemia covid” va însemna o imensă reorganizare planetară („the great reset”) care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to a fusion of our physical, digital and biological identities”)(sic!). (Interesant este că declarația acestui domn director și fondator al acestei organizații private a fost etichetată de cenzura oficială ca fiind parte a „teoriilor conspiraționiste” în chiar ziua publicării ei.)
Inventarul unor asemenea decizii mascate în predicții, anunțate de funcționari ai unor organisme private sau simpli consilieri publici, ar putea continua, dar merită finalizat cu una care vizează subiectul-pretext al acestei intervenții, serbarea Crăciunului. Relativ recent, postul de televiziune CNN, în tandem cu un medic invitat în platou, susținea insistent interzicerea acestei sărbători, pretins nocive pentru sănătatea publică. De altfel, și în spațiul românesc au fost auzite voci de birocrați care puneau sub semnul întrebării oportunitatea celebrării Crăciunului în condiții „normale” în contextul „pandemiei”.
Sunt exemple de declarații, de predicții și de avertismente venite din partea unor slujbași (publici sau privați, după caz) care țin să ne transmită că ei joacă rolul de guru, fondatori ai „cultului covidului” (CJ Hopkins) ale cărui reguli, noi, bigoții, ar trebui să le urmăm cu maximă disciplină. Prin asemenea profeții, tehnocrații evocați cu titlu exemplificativ par să ne prevină – nu prin mesaje conspirative, ci în văzul lumii – că Ei sunt aceia care au planeta și, odată cu ea, pe noi sub control, că Ei au pâinea și cuțitul, masca și vaccinul, că Ei sunt la butoanele noii revoluții industriale și ale resetării mondiale, că Ei veghează la binele mondial al sănătății planetare și că Ei sunt dumnezeii contemporaneității și ai motto-ului său, eu-te-am-făcut-eu-te-omor. Ei-tehnocrații, Ei-auto-înscăunații.
2. Bine-bine, dar
noi ce facem, cu noi cum rămâne? Noi cum receptăm asemenea predicții sub formă de
decizii? Cum acceptăm noi aceste previziuni și avertismente din partea unor inși
care nu beneficiază de vreun mandat de reprezentare din partea noastră? Ce-i
legitimează să apară în fața lumii sau a țării, după caz, și să arunce cu
decizii și ordine în stânga și-n dreapta? Ce împuterniciri sau puteri au Ei
să ne reglementeze autonomia personală, relațiile de familie, mersul la școală,
datul norocului și Sărbătoarea Crăciunului?
Iar la aceste întrebări
ar trebui să răspundem întâi prin a ne defini pe „noi”.
Dacă „noi” suntem cetățenii, simplii locuitori ai „democrației”, ai spațiului în care puterea aparține, nu-i
așa?, „poporului”, atunci noi, cetățenii, ar trebui să ne
încredem în greutatea votului nostru și în supremația Parlamentului, unica
autoritate reprezentativă care rânduiește, prin legi, trebile cetății. Numai că
noi, cetățenii locuitori ai „democrației”,
intuim și știm, de fapt, în străfundul nostru, că „democrația”-i o farsă de dânșii inventată, „puterea poporului”- o metaforă-n vânt, iar cetatea – un
ring de wrestling în care toată lumea mimează. Cei din ring mimează confruntarea,
iar noi mimăm că luăm în serios mimarea confruntării. Un fel de mise en abîme,
spectacol în spectacol în spectacol, ca-n societatea de spectacol a lui Guy
Debord. Și, seduși de-asemeneashow, vom sfârși prin a uita de „democrație” și de metafora „puterii poporului” și vom accepta ca legitime toate
vocile din ringul wrestlingului televizat, mai ales dacă aceste voci sunt
mediatizate și-s „celebre”. Așadar, legitimitatea conferită în ochii cetățenilor
de „celebritatea” emitentului deciziei, „vedetă” TV.
Dacă însă „noi” suntem mass-media, „câinele de pază al democrației”, adică al „puterii poporului”, nu-i așa?, atunci noi, mass-media,
ar trebui să apărăm cu loialitate canină ideea de reprezentativitate și de
legitimare prin vot ca suprem exercițiu democratic și să lătrăm ca un ciobănesc
furios la toate tentativele de subminare a acestei legitimități. Numai că noi, mass-media,
ne-am schimbat demult stăpânul, iar abilitățile noastre canine sunt puse în
slujba audienței spectacolului de wrestling și a profiturilor aferente. Pentru
noi, legitim este acela care plătește mai bine, iar legitimitatea este dată de
puterea banilor.
Pe urmă, dacă „noi” suntem elitele (intelectualii, cărturarii, filosofii și academicienii), iluminații maselor și învățătorii învățăceilor, atunci noi, elitele, ar trebui să insuflăm ucenicilor atașamentul pentru gândire critică, cercetare laborioasă, documentare riguroasă, curiozitate intelectuală, toate în slujba unei juste analize și înțelegeri (și) a ideii de legitimitate. Numai că noi, elitele, am cam pierdut acest exercițiu, care, în lumea post-modernă a corectitudinii politice, ar irita prin stridență și non-conformism. Preferăm să plonjăm în analizele despre „banalitatea răului” certificată de Hannah Arendt doar cu referințe la „ciuma roșie” și la trecutul comunist. Când vine însă vorba despre dictatura tehnocrației fasciste în curs de instalare și răul aferent acesteia, preferăm să întoarcem capul și să acceptăm că-i legitimă pentru că așa zic colegii acreditați de forul oficial al „comunității științifice”. Așadar, pentru noi, elitele, legitimitatea este egală cu aparența certificării „științifice”, sub formă de etichete ștampilate de puternicii momentului.
În fine, dacă „noi” suntem juriștii, carevasăzică stăpânii dreptului și ai justiției, tălmacii legilor și ai regulamentelor, atunci noi ar trebui să fim primii care să explice că legitim vine de la lege, iar statul de drept – de la supremația în stat a dreptului, să sancționeze derapajele anti-democratice și să chestioneze autoritatea tehnocraților (locali sau internaționali), care își construiesc propriul sistem normativ, medicalo-marțial, a-constituțional, bazat pe ordine și instrucțiuni. Numai că noi, juriștii, am abandonat demult misiunea asta și, înspăimântați și debusolați, am intrat și noi în secta covidului, enoriași disciplinați în slujirea înalților ierarhi ai virusologiei. A căror legitimitate o întemeiem pe misiunile lor de a ne inocula frica-n oase șide a înlocui statul de drept cu statul de medicină.
Așadar, celebritatea, banii, puterea, titlurile „științifice”, menirea de-a înspăimânta și rocada stat de drept-stat de boală par să revendice astăzi, cu succes, statutul de ingrediente ale legitimității în post-democrație.
3. Și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că normele bietei Constituții din republica democrației noastre se uită înspre noi nostalgic, cu un aer resemnat, de noiembrie târziu și friguros, în așteptarea lui dark winter. Ele se încăpățânează să confere legitimitate Parlamentului, ca for legiuitor suprem și să zică, în art. 53, că „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege (…)”, iar această măsură „poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”, trebuind „să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
În traducere,
conform bibliei sistemului juridic, doar legea, ca expresie a suveranității
Parlamentului, poate dispune limitarea sau restrângerea unor drepturi
fundamentale și doar în condiții și pentru motive definite în mod expres. Cum dreptul
la liberă expresie, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață privată,
libertatea credinței religioase, dreptul la educație figurează printre aceste
libertăți garantate constituțional, rezultă că restrângerea lor n-ar trebui să fie
de competența unor tehnocrați, după bunul lor plac (mai ales dacă respectivii
funcționari nu au nici cea mai mică legătură cu jurisdicția locală).
În plus, în practica de la noi, sub pretextul nevoii de apărare în fața „virusului ucigaș”, principiul constituțional al sacralității drepturilor și libertăților fundamentale și al limitării acestora doar în situații excepționale și doar în temeiul legii a fost terfelit în fel și chip (bun subiect de detaliat într-o analiză tehnică separată). Întâi printr-o confuză asimilare cu „legea” a ordonanțelor emise de Guvern, procedeu tratat de Curtea Constituțională într-o manieră echivocă;[1] pe urmă, prin acceptarea unui soi de delegare către autorități administrative și către tehnocrații locali a competențelor de restrângere de drepturi fundamentale;[2] în fine, prin înscăunarea acestor restricții și limitări ca norme de zi cu zi și prin trista lor transformare din excepții în reguli (în acord cu recomandările „obligatorii” ale OMS), prescripții acceptate tacit, ca atare, de majoritatea covârșitoare a semenilor noștri, iubitori, declarați și înflăcărați -nu-i așa?-, ai statului de drept.
Având în vedere asemenea tendințe, ne reîntoarcem, cu speranță, privirea către Parlament, care, conform Constituției, este „unica autoritate legiuitoare” a țării (art. 61 alin.(1)), calitate în care ar trebui să fie întâiul gardian al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români. Din păcate însă, ce vedem în fața ochilor este nu forul suprem al puterii poporului, nu garantul de neclintit al statului de drept și nici expresia în acțiune a suveranității naționale. Ceea ce ni se arată privirii sunt niște ziduri de palat al parlamentului-fără-de-Parlament și casă a poporului-fără-de-casă, relicve arheologice ca de cetate de scaun a Sucevei, iluminate nocturn și reflectate-n vederi turistice și timbre poștale.
Vă invit să păstrați o ilustrată cu imaginea acestor ziduri. S-ar putea ca ea să reprezinte ultima amintire a unui regim numit al „democrației reprezentative”, atâta cât a fost, cu bunele și cu relele lui, ca zonă de tampon între dictaturi. Să dea Domnul să mă înșel!
[1]De exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 152/2020 Decizia nr. 152/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9, art. 14 lit. c)-f) și ale art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și a ordonanței de urgență, în ansamblul său, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.387 din 13 mai 2020.
[2]A se vedea Legea nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 396 din 15 mai 2020.
de Florentin Țuca | 21 februarie, 2021 | Colecția de texte
Țară în care sălile curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat,
de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație
de martor, prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de
legalitate – de argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc
de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți
puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
Săptămâna trecută, pe 15 februarie, Nora și Smaranda au împlinit 10 ani,
iar cadoul cel mai prețios și cel mai trist deopotrivă, de care își vor aminti
cu siguranță toată viața lor, a fost permisiunea de a-și vizita tatăl în
penitenciar, cu o zi înainte de aniversare.
David vs Goliat
Îmi amintesc de frumoasele gemene încă din epoca arestului la domiciliu, când
eu și colegii mei îl vizitam pe Robert acasă, iar ele ne întâmpinau sfioase la
intrare, întotdeauna bucuroase de vizită și curioase ca în fața unor colindători
exotici. Uneori, apariția noastră echivala cu startul în competiția cine-l
anunță prima pe tati, iar holul de intrare în apartament și culoarul care
ducea înspre biroul lui Robert se transformau în piste de alergare și de
concurs. Adesea, când competiția lua sfârșit, ni-l aduceau pe tati ca pe un
trofeu, una lipită de dreapta și cealaltă de stânga lui, protectoare ca niște
bodyguarzi loiali și vigilenți. Am în minte însă și imaginea cu cele două zâne
gărzi de corp îndeplinindu-și misiunea cu zel în exces, agățate fiecare de câte
un picior al „obiectivului”, placaj perfect, tackling impecabil, „obiectiv”
imobilizat. Cât despre Robert, el scăpa din strânsoare doar prin topire, topit
de mândrie și iubire și se recompunea apoi, validat de privirile unuia ca mine,
tată de fete care înțelegea prea bine cum e și cu topirea și cu recompunerea.
Grațioase și timide, zânele gemene se apropiau de vizitatori cu multă precauție
și făceau adesea apel la tati ca intermediar. Mi-amintesc, de exemplu, de
refuzul sistematic al Norei de a prelua cutia cu bomboane direct de la ofertant
și de rugămintea care i se citea în priviri ca dulciurile să treacă întâi pe la
tati, dispecerul de serviciu.
Aveau 5 ani pe atunci și nu știu care or fi amintirile din acea perioadă conservate
în memoria lor afectivă, dar sper ca emoțiile decantate în timp să fie asociate
unor bucurii: vizitele amicale aducătoare de oareșce bună dispoziție,
mini-spectacolele oferite oaspeților, cadourile și surprizele celui mai
(nedorit de) lung Crăciun al copilăriei și, mai ales, timpul petrecut cu tati.
Nu sunt însă convins că starea lor emoțională din acea perioadă a fost modelată
exclusiv de luminițele și micile voioșii ale aparențelor. Sub aceste aparențe,
lăsate să se exprime mai ales de dragul lor, în atmosferă mocneau numeroase și întemeiate
tristeți și frustrări legate de situația lui Robert, pe care sunt convins că ele
le simțeau ori le intuiau cumva.
Ileana mi-a mărturisit cândva că, la vremea aceea, fetelor nu li s-a dat
nici o explicație pentru șederea prelungită a lui tati acasă și pentru desele
vizite și discuții de oameni mari. Li s-a spus doar că tati stă acasă ca să se
pregătească pentru o bătălie care seamănă cu aceea dintre David și Goliat,
moment în care, își amintește Ileana, Smaranda ar fi oftat cu un aer foarte
trist. Mami, dar nu e drept și nu-i corect, Goliat este mult prea puternic.
Știu, rememorat astăzi, dialogul Ileana-Smaranda pare neverosimil. N-am însă motive să-i pun la îndoială autenticitatea și, credeți-mă pe cuvânt – gândindu-mă la Smaranda cea mică și serioasă și măcinată de asemenea gânduri – mi-ar fi plăcut să nu fie autentic, să-l fi inventat eu, ca artificiu din condei de povestitor. Din păcate, dincolo de realitatea ei, replica Smarandei s-a dovedit teribil de premonitorie.
Auzind povestioara asta, m-am dus cu gândul spre cea mai neagră presimțire
care, în decursul anilor, l-a tot măcinat pe Robert: oamenii ăștia vor să-mi
fure viața. Prima oară când l-am auzit zicând asta a fost în Ajun de An Nou
2016.
Părerea Parchetului – literă de lege
Drumul spre Brașov a fost foarte anevoios. Asta și din cauza unei ninsori
abundente, și din pricina aglomerației de pe Valea Prahovei, asigurată de
oamenii care se înghesuiau ca să prindă un loc în față la petrecerea de
Revelion. Era 30 decembrie 2015 și noi ne înghesuiam să prindem un loc în fața
judecătorului de drepturi și libertăți care, taman în acea zi, urma să decidă încetarea
arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotrivă,
prelungirea lui. Pe baza unor probe și argumente care, în principiu, trebuiau să
clarifice „periculozitatea socială” a lui Robert și „riscurile” cercetării lui
ulterioare în stare de libertate.
În sala de judecată, aceleași chipuri văzute și voci auzite cu trei săptămâni
mai devreme, în noaptea cererii de arest
preventiv. Atmosfera era însă, recunosc, mai puțin tensionată, iar așteptările
inculpaților și avocaților lor erau de „normalizare” a audierilor, de așezare a
apelor, de lăsare în urmă – la propriu și la figurat – a nebuniei acelei nopți
de coșmar. Speram și eu că aceste audieri se vor amplasa de data asta într-o
matcă firească și se vor limita la analiza condițiilor procedurale de
finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fără divagații
aberante (ca în acea noapte) pe tema pretinsei vinovății a inculpaților sau, și
mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale
acelei ședințe de judecată și am revăzut recent copia hotărârii pronunțate în
acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercițiu mi-au
reconfirmat, din păcate, deșertăciunea acelor speranțe.
Asta întrucât, în susținerea cererii de prelungire a arestului la
domiciliu, reprezentanta acuzării s-a îndepărtat vizibil de la normele
procedurale relevante – consemnările din cuprinsul hotărârii stau probă în
acest sens- și a început să povestească întreaga istorie a cazului, de la Ana
la Caiafa: despre pretinsa lipsă a calității de moștenitor a auto-proclamatului
„prinț”, despre presupusa „activitate infracțională” a lui Robert Mihăiță care „a
organizat întâlnirile cu unii inculpați chiar la sediul firmei de avocatură” („așa
cum confirmă martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Națională referitoare
la terenul de la Băneasa”, despre abominabila îndrăzneală a inculpatului Roșu
de „a analiza natura juridică a terenului” într-o discuție cu martora D.C. și
despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, în ochii
doamnei inchizitor, căpătau dimensiunile unor diabolice malversațiuni din
scenariul La piovra rumena.
Peste toate aceste „argumente”, trona însă teza care ne-a lăsat mască pe toți
și care fusese vehiculată, de altfel, și-n acea noapte furtunoasă din 10 spre
11 decembrie: este adevărat că inculpatul Roșu invocă în apărarea sa „patru hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile” (cred că erau mai multe, dar nu
contează), însă Ministerul Public „este de altă părere” (sic!). Prin urmare,
probe care se bucurau de prezumția absolută de adevăr dată de autoritatea de
lucru judecat puteau fi – în funcție de impresiile acuzării – relativizate bine
mersi. Carevasăzică, altfel spus, este adevărat că 2+2=4, dar eu am o altă opinie,
iar opinia asta, pentru că-i a mea, a mea, a DNA, mă-nțelegi?, trebuie că-i
beton armat, autoritate de lucru opinat.
În concluzie, având în vedere toate aceste „argumente”, precum și „complexitatea cauzei și timpul
relativ scurt de la măsura arestării care nu a permis finalizarea dosarului de
urmărire penală” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu încă
30 de zile. Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre
potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate (cu excepția
unor vagi trimiteri la nevoia conservării de probe), ori despre necesitatea
derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui
drept fundamental, garantat de Constituție.
Și eu, și Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitări invocând, în principal,
neîndeplinirea condițiilor de prelungire
a stării de arest și, în subsidiar, răspuns cu răspuns la toate acuzațiile de
fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanța lor în context, erau vădit neîntemeiate:
Rezoluția ONU din 18 decembrie 1990 care trasează o clară demarcație între
activitatea avocatului și aceea a clientului pe care el îl asistă sau îl
reprezintă; autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care
atestau drepturile clienților asistați de Roșu; lipsa oricăror indicii
referitoare la individualizarea pretinselor infracțiuni și lipsa oricăror
referințe la latura materială și subiectivă a ilegalităților imputate etc. etc.
Mai avocat decât noi a fost Robert însuși care – îmi amintesc perfect, iar
consemnările din cuprinsul hotărârii pronunțate atunci îmi confirmă amintirile
– după ce a dezvoltat o linie de argumentație similară, și-a încheiat pledoaria
cu o întrebare retorică și cu amara premoniție de care mi-a amintit reacția
Smarandei. Doamna Președinte, așa cum rezultă din întreaga pledoarie a acuzării,
se pare că eu mă fac vinovat că am susținut – chipurile eronat – drepturi care
nu se aflau în patrimoniul clientului meu și că opiniile mele pe subiect erau „nefondate”
sau „greșite”, iar pentru asta eu „merit” să fiu arestat. Dacă această logică ar
fi corectă și dacă greșelile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite –
trebuie sancționate cu trimiterea la zdup, nu cumva și reprezentanta
Ministerului Public ar trebui arestată de vreme ce i-ați respins ca neîntemeiată
cererea întemnițării preventive a subsemnatului în 11 decembrie? Deci, dacă raționamentul
său de azi ar fi corect, nu s-ar întoarce el ca un bumerang sancționator al
propriei „greșeli” de apreciere de atunci? Indiferent ce răspuns ați oferi
acestor întrebări, Onorată Instanță – pauză de câteva secunde, liniște deplină,
voce tremurândă – nu mă veți scăpa de sentimentul că oamenii aceștia vor să-mi
fure viața.
Argumentele noastre tehnice și retorica pasională a lui Robert au contat fix cât niște cepe degerate în gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru încă 30 de zile; DNA triumfase.
La ieșirea din sediul Curții de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.
(Va urma)
de Florentin Țuca | 14 februarie, 2021 | Colecția de texte
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă, dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam la acea vreme era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași temeri de a nu
tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
Până la publicarea lui astăzi, la mai bine de cinci ani de la evenimentele din acel decembrie, divaghez
cât să-mi amintesc de câteva motive suplimentare care m-au condus la scrierea lui.
În căutare de „comunicate”…
Când m-am întors în București, unul dintre
primele gânduri a fost să fac apel la solidaritatea unor voci din lumea juridică care beneficiau – ori ar fi trebuit să beneficieze – de credibilitate și de prestanță. Asta pentru că ofurile, protestele și reclamațiile exprimate în acele zile fierbinți, la repezeală și oarecum haotic, foc automat – gloanțe în aer, se cereau înlocuite de demersuri mai grijuliu gândite și mai eficient
orientate.
Un prim demers de acest fel a fost încercarea de a provoca o reacție din partea Facultății de Drept, ca for academic foarte îndreptățit – în mintea mea – să vegheze la igiena mediului juridic în care își lansează tinerii învățăcei după cei patru ani de formare. Și chiar așa îi și ziceam interlocutorului meu, prietene, abuzul este vizibil din avion,
aicea nu-i vorba de fondul dosarului și de ecuațiile de drept penal aferente, ci de încălcarea flagrantă a unor principii constituționale pe care
studenții voștri le învață la școală și le socotesc, în naivitatea lor, sacre și inviolabile. Tu ai
tot dreptul să nu mă crezi dar, dacă vrei, îți pun la dispoziție procesul-verbal
al percheziției, hotărârea judecătorească de arest la domiciliu, filmul plimbării colegului nostru încătușat în fața camerelor TV la mai bine de opt ani de la finalizarea dosarului civil
și orice alte dovezi care atestă că toate aceste proceduri ascund grave încălcări ale principiilor pe care ei, studenții, le pritocesc pe
băncile facultății. Un comunicat în care să vă exprimați măcar îngrijorarea i-ar ajuta și pe ei, cred, și ar fi un benefic
semnal de alarmă pentru felul în care se derulează anchetele penale într-un stat care se vrea „de drept” și-n care studenții vor fi chemați, ca viitori juriști, să facă justiție. Florentine, înțeleg ce zici, îmi pare rău de soarta colegului tău, dar nu cred că Facultatea ar trebui să se amestece în treburi de felul ăsta. Am închis telefonul dezamăgit, fără ca atunci să anticipez că, la scurtă vreme după aceea, Facultatea avea să se amestece în „treburi” cu mult mai „impenetrabile”, cum ar fi, de exemplu, oportunitatea emiterii unor acte normative.[1]
O altă inițiativă din același registru a fost invitația adresată unor confrați (în special din zona avocaturii numită – mai degrabă, poreclită – „de business”) de a ne strânge într-o asociație pentru apărarea drepturilor și libertăților noastre fundamentale ca cetățeni și profesioniști. O invitație precedată, firesc, de povestirea acelor zile de coșmar, istorisire în care insistam nu pe inocența lui Robert (doar
de noi știută, evident), ci pe abuzurile procedurale la care fuseserăm supuși și pe terfelirea prezumției constituționale de nevinovăție de care beneficia colegul nostru.
Un partener de-al nostru și firma însăși – ziceam eu în acea invitație recuperată azi din arhivă – au suferit, de curând, efectele unor ilegalități inimaginabile dacă este să ne raportăm la standardele unui stat membru al Uniunii Europene și semnatar al Convenției continentale
privind protecția drepturilor omului. Pentru simplul fapt de a-și fi exercitat
profesia de avocat (certificarea datei unui contract, exprimarea de opinii, întâlniri cu clienții și participarea la ședințe ale unui consiliu
de administrație), Robert Roșu a fost arestat și acuzat de infracțiuni abominabile. Vă răpesc atenția însă nu pentru a mă plânge, ci pentru a vă împărtăși o tristețe: dincolo de vădita nedreptate care ne afectează, paguba colaterală este, din nefericire, amarul sentiment că asemenea abuzuri nu sunt accidentale și că victimă poate fi, în orice moment și pentru orice inventat pretext, oricine, iar Constituția, legea, prezumția de nevinovăție, prezumția de legalitate și alte asemenea
valori pot lesne deveni simple vorbe-n vânt. Urmare a acestei invitații, m-am bucurat să primesc semne de reală prietenie și solidaritate:
Mihai Mareș, Adi Bulboacă, Florian Nițu, Ioana Racoți și alții. Dorim să îi asigurăm pe colegii de la TZA – îmi transmitea doamna Manuela Nestor într-un mesaj exemplificativ, recuperat și el din arhivă – că împărtășim poziția că avocatul Robert Roșu nu poate fi pedepsit sau intimidat pentru activitatea onestă avocațială pe care a desfășurat-o. Asemenea gânduri bune au fost, din păcate, floarea care nu aduce primăvara, pentru că cele mai multe reacții au fost dezamăgitoare: eschive tupilate sub îndemnul de a lăsa justiția „să facă dreptate”; priviri întoarse sub pretextul că „nu știm dosarul”; abțineri în care se citea satisfacția de a vedea în chinuri capra vecinului. Una peste alta, planul unui comunicat al
avocaților „de business” sau proiectul unei asociații pentru apărarea drepturilor avocaților, în general, au căzut baltă dintr-o vădită lipsă de interes și cvorum.
Și uite-așa, din ușă-n ușă, am ajuns la barou. Unde, în plenul consiliului, am reluat întreaga poveste și am cerut ajutor.
El a venit sub forma unui comunicat, lăudabil, ce-i drept (date fiind vremile acelea), dar foarte cuminte și „corect politic” (mult mai rezervat în raport cu reacția fermă și vibrantă de peste ani a aceluiași barou, ulterioară condamnării lui Roșu). Ca participanți importanți în înfăptuirea actului de justiție și, în general, în derularea circuitului juridic, avocații răspund juridic pentru actele si faptele lor, dar – se arăta mai departe în declarație- avocatul nu poate
deveni subiect al anchetelor efectuate de către organele de urmărire penală prin simpla reprezentare sau apărare a anumitor clienți – inclusiv a infractorilor. Iar concluzia se înscria și ea în registrul unui limbaj protocolar și neutru: Consiliul Baroului București urmărește cu atenție desfășurarea tuturor procedurilor în care sunt implicați membrii baroului – fără ca aceasta să afecteze activitățile desfășurate de organele judiciare – și va face demersurile necesare pentru apărarea profesiei, ori de câte ori se va constata încălcarea regulilor fundamentale care asigură independența avocaților si exercitarea
firească a profesiei de avocat.[2]
În ce țară trăim? În ce țară trăim…
După câteva zile de agitație, am pus capăt demersurilor mele cu oarecare amărăciune și resemnare:
abuzurile la care fuseserăm supuși noi și, mai ales, Robert și gravele încălcări ale unor principii constituționale în cadrul procedurilor premergătoare arestului său la domiciliu nu-și găsiseră un ecou rezonant nici măcar în lumea juridică. Trăiam atunci vremuri în care oamenii preferau să întoarcă privirea, să-și ascundă capul în nisip și să se hrănească din convingerea că ei sunt intangibili.
Și când zic asta am în vedere nu doar năpasta abătută asupra tovarășului nostru, ci și alte excese și fărădelegi (de care știam sau de care aflasem în zilele acelea), dar care nu țin minte să fi fost denunțate prin răsunătoare campanii de presă ori vibrante analize de drept. Mirarea apărea cu atât mai serioasă cu cât știam că pe respectiva listă de abuzuri și ilegalități ale așa-zisei „campanii anti-corupție” figurau numeroase victime din sistemul judiciar însuși, inclusiv judecători de prestigiu – chiar de la Instanța Supremă sau Curtea Constituțională – anchetați și suspendați abuziv din funcție sau chiar, unii dintre ei, condamnați penal pentru soluțiile pronunțate (celebrele
cazuri Piciarcă și Bădescu).
M-am întors, carevasăzică, resemnat, la ale mele. Nevoit să-mi scot din cap dezideratul unor proteste colective ori al denunțării mascaradei judiciare în care fusese târât colegul nostru, mi-am zis că trebuie să mă concentrez pe strategia de apărare în ancheta penală tocmai demarată.
Nu înainte însă de a-mi aminti de întrebarea retorică pe care o tot auzeam în jurul meu în acele zile: frate, în ce țară trăim? Cel mai adesea, interogația asta își pierdea în febra dezbaterilor semnul întrebării și se transforma într-o amară constatare, cu accent pe „țară”, cu-n adjectiv depreciativ subînțeles și cu obligatorii
puncte de suspensie.
Puncte de suspensie pe care, în ajun de Crăciun 2015, le-am înlocuit cu cel mai trist colind patriotic pe care l-am scris în cariera mea de sârguincios elev autor de compuneri.
O țară a anului 2015, membră a Uniunii Europene și semnatară a Convenției continentale
privind drepturile omului și a altor pacte internaționale menite să ocrotească valorile dreptului și ale statului de
drept.
Țară în care
există judecători, garanții supremi ai aplicării legii, care sunt intimidați
sistematic, anchetați abuziv, suspendați arbitrar sau chiar condamnați penal
pentru opiniile lor profesionale exprimate în decizii judecătorești, opinii
care, în optica anchetatorilor, sunt “greșite”.
Țară în care
există avocați percheziționați în absența procurorului și incriminați pentru
faptul de a fi participat la negocierea unor contracte, pentru exprimarea unei
păreri despre o ecuație juridică ori pentru invocarea unei legi despre care
trebuiau să știe, conform acuzatorilor, că „este proastă”.
Țară în care
există notari târâți în anchete penale și condamnați pentru simpla autentificare
a unor contracte, conform competențelor și atribuțiilor lor profesionale și în
care executorii judecătorești care pun în aplicare hotărâri irevocabile riscă să
fie întemnițați pentru „abuz în serviciu”.
Țară în care sălile
curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV
penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație de martor,
prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de legalitate – de
argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei
popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.
(Va urma)
[1] http://ipad.hotnews.ro/22187294
[2] https://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-28
de Florentin Țuca | 7 februarie, 2021 | Colecția de texte
A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei,
mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri,
du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert,
nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am
simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat
confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere
era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”,
care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului
la domiciliu”, parțial învins.
Pe răspunderea mea, ducă-se pe pustii
Nu aveam stare și nu găseam consolare nicăieri. Ajuns de
oboseală și de revoltă, m-am refugiat – din păcate și din fericire – într-un țap
de palincă tare cât tot amarul zilelor ălora, să tot bei ca să le uiți. Zic din
păcate pentru că, pe cât de tare-palinca, pe atât de tare-amarul, imposibil
de înecat. Din fericire, întrucât amarul-imposibil-de-înecat începuse, ușor-ușor,
să se decanteze.
Întâi, grație diverselor descărcări emoționale trăite în
discuțiile telefonice care au urmat sentinței. M-am plâns intens, cui am putut,
apelați și apelanți deopotrivă, vreme de ceasuri bune. Aceleași nedumeriri și
reclamații, aceleași ofuri și consternări, aceleași semne de întrebare și de
exclamare. Un monolog reluat ritmic, întrebări retorice și replici siameze la
fiecare apel telefonic.
Pe urmă, datorită unei inițiative. Îmi amintesc că, la un
moment dat, l-am sunat chiar pe Robert și l-am invitat ca, în drumul lui spre
arestul domiciliar din București, să se abată pe la mine, la Poiana Țapului,
unde trăsesem în dimineața de după audierile-maraton. Din nou, din aceeași
nevoie de prezervare a dreptății, din același refuz de acceptare a stării de
asediu care ni se impusese, din același impuls de a trage plapuma vechii
normalități peste anormalitatea celor trei zile de coșmar. Robert a refuzat
invitația fără nicio ezitare. Era mult prea sleit și, în plus, îmi zicea el,
avocații penaliști îl sfătuiseră să nu se abată de la traseul înspre adresa din
buletin; trebuia să ajungă în arestul de acasă cât mai repede, pe drumul cel
mai scurt. Nu vreau să mă complic, Flore, mulțumesc, dar e mai bine-așa, lasă,
ne-om vedea la București. În momentul ăla, în loc să mă calmez și să-i dau
credit, eu am insistat, absurd și inutil, hai, zic, pe răspunderea mea. Exact așa
i-am zis, țin minte perfect (probabil tocmai din cauza insistenței absurde și
inutile), vino „pe răspunderea mea”!
Ca și cum răspunderea lui de a se îndrepta spre casă „pe
cel mai scurt drum posibil” n-ar fi venit dintr-un judiciar ordin de arest;
Ca și cum formula asta pe care o folosești mereu în joacă
să întreții iluzia de libertate a celuilalt poate funcționa oricând, inclusiv în
contextul serios care descărnează libertatea de orice iluzii;
Ca și cum, luând răspunderea lui „pe răspunderea mea”,
aducem normalitatea înapoi, iar revederea noastră frugală la un țap de palincă ar
fi fost „dovada” că nu se întâmplase nimic grav;
Ca și cum eram capabil să smulg de unul singur „răspunderea”
de pe umerii lui, să o ridic ca un halterofil într-un salt-haltă pe umerii mei,
iar de acolo, ca-ntr-un gest de aruncare de la tușa de margine, să o pot azvârli
înspre văzduh.
Comunicate moi și declarații tari
Bulversat de toate întâmplările acelor zile și prins
ca-ntr-o ambuscadă-Triunghi al Bermudelor, percheziție-ridicare-arestare,
dispărusem complet de pe radarul temelor firmei și-al clienților ei. Aceștia
din urmă începeau deja să-și pună întrebări cu privire la caz, la soarta lui
Robert, la implicațiile procedurilor și deciziilor judecătorești adoptate și la
consecințele lor asupra organizației noastre. Țin minte că, în după-amiaza
zilei de 11 decembrie, noi am răspuns acestor așteptări printr-o declarație de
presă în care îi asiguram că le vom rămâne alături și că, indiferent de necazul
suferit, bunul mers al întreprinderii rămâne prioritatea noastră. În plus, ne
arătam ferm convinși de nevinovăția colegului nostru și reafirmam seriozitatea și
imaginea lui profesională ireproșabile. Îmi amintesc însă că o bună parte din
respectiva declarație era scrisă în stilul siliconat al comunicatelor oficiale:
suntem pe baricade și vom rămâne uniți în continuare, mulțumim pentru susținere,
firma n-a pățit nimic, avem încredere în justiție și-n stat de drept, sperăm că
se va face în curând dreptate, vom coopera cu bună-credință întru triumful ei ș.a.m.d.
Primind „declarația oficială” a societății, G., un bun
prieten și, în același timp, reprezentantul unei importante companii multinaționale
aflate în portofoliul nostru, mi-a zis onest că, din perspectiva șanselor de a
continua colaborarea avocat-client, ne-a trecut glonțul pe la ureche. Ai noroc
că-mi ești prieten, că avem încredere în voi, în profesionalismul și în nevinovăția
lui Robert și că ne leagă o istorie lungă și faină. Altminteri, comunicatul ăsta
sună cam soft și este cam frecție la picior de lemn. Da’ cum trebuia
s-arate, frate?, îl întreb. Bă, nu-i tocmai rău, îmi răspunde el, dar dacă se întâmpla
treaba asta la noi, știrea ar fi arătat cam așa: Societatea (îi zic eu acuma X
ori Solidaritatea, dar numele chiar n-are nicio relevanță în context) își anunță
clienții și partenerii că R.R. nu mai lucrează în colectivul nostru încă din nuș’cât
septembrie – bagă o ante-dată pe care o vrei tu. Și, mai departe… În urma
unor suspiciuni privind unele activități derulate cu depășirea atribuțiilor încredințate
de societate – insist, „cu depășirea”, pricepi? – el a fost destituit,
respectivele activități fiind în prezent obiectul unei anchete interne.
Societatea X se dezice în mod categoric de
mandatul -aparent- asumat de R.R. în numele companiei, cu încălcarea
statutului și normelor interne și se delimitează de orice învinuiri aduse
acestuia referitoare la bla-bla-bla. Conștientă de importanța unor valori
precum bla-bla-bla, Societatea Solidaritatea își asigură clienții că bla-bla-bla.
Îmi amintesc cu precizie de această schiță de comunicat
(poate exagerată, ori caricaturală, nu bag mâna-n foc), pe care amicul meu o ține
și el minte, cu siguranță. Recunosc însă că ea nu s-a dorit un îndemn de a proceda
și noi conform formulelor șablonarde ale comunicării corporatiste de salvare cu
orice preț a imaginii organizației (de altfel, amicul în discuție îl aprecia și
avea excelente raporturi amicale cu Robert însuși și nu și-ar fi permis
subminarea lui în vreun fel cu asemenea sugestii).
Evoc discuția aia pentru că ea m-a făcut să meditez mult la prietenia mea și a tovarășilor mei cu mezinul Robert și la ceea ce ne-a unit în istoria noastră de peste 20 de ani împreună; la vremea stagiaturii lui, în care eu mizam fără ezitare pe viitoarea lui carieră de strălucit pledant; la întrebarea-test cu care Daria mea mă iscodea adesea, tati, cine-i avocatul căruia i-ai da misiunea să te apere pe tine personal într-un proces important?, și la răspunsul meu, invariabil, același; la nenumăratele chapeau bas! care mi-au fost trimise de clienți mie personal pentru succesele lui formidabile, un fel de jos pălăria! pentru cât de sus se prezintă omu’; la mândria cu care comandantul Roșu își aduna în garnizoană detașamentul lui de litiganți, întâi 10, pe urmă 15, 25, 35, 45 la apelul de vineri după amiază pentru organizarea planurilor săptămânii care urma; la respectul și prețuirea de care se bucura printre colegii de „bară”; și, în fine, la întâlnirile amicale de pe terenul de steaua-dinamo în care câinele (R)(r)oșu rata în neștire precum și la campionatele din Deltă în care Feroe pescuia mereu în coada clasamentului, bune ocazii de ironii și miștocăreală din zona lui qui s’aime se taquine.
Și, peste toate aceste evocări, discuția cu prietenul General Manager al Societății X m-a dus cu gândul la noaptea de 10 spre 11 decembrie, când colegii și prietenii lui din firmă, adunați la birou în așteptarea veștilor de la Brașov, mă mandatau, prin zeci de mesaje, să îi transmit gândul bun și solidaritatea lor. Mesajul nescris și netransmis, dar întotdeauna înțeles de toată lumea, a fost acela că niciodată, dar absolut niciodată, ei nu ar fi putut să se dezică de tovarășul lor precum în modelul Societății X. De fapt, camaradul G. știa prea bine asta.
În zilele următoare, am meditat îndelung și la opțiunea
inacceptabilă imaginată de amicul director de multinațională, dar și la formula
soft, decentă și cuminte, utilizată de noi în comunicarea cu lumea.
Prima, expresia unui nedisimulat mercantilism și a unei griji obsesive pentru
imaginea corporatistă. A doua, o formulă de compromis, și capră și varză.
Știam că această formulă de compromis este unica valabilă,
dar mai simțeam și că prăpastia dintre emoția bine fardată a acelei declarații și
trăirile autentice pe care eu, Robert și ceilalți camarazi ai noștri le împărtășeam
atunci era uriașă. Iar adevăratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleași
temeri de a nu tulbura apele și procedurile care îl vizau pe Robert, a fost un
text scris la câteva zile distanță, după trezirea din pumni.
(Va urma)
