Ziua Percheziției – episodul 1 (partea a doua)

de Florentin Țuca | 18 ianuarie, 2021 | Colecția de texte

Revin, conform promisiunii, cu partea a doua a primului episod despre ziua percheziției. Înainte de rememorarea după-amiezii de 9 decembrie 2015, mă simt dator cu un răspuns la întrebarea „De ce n-ați protestat atunci, de ce abia acum?”

Răspuns simplu și onest: Din temerea că un eventual protest atunci i-ar fi făcut și mai grea viața lui Robert. Și din respect pentru sfaturile avocaților penaliști care ne îndemnau să nu tulburăm apele unei anchete în curs și care ne transmiteau, și ei, speranța că, într-un final, justiția va triumfa.

Și o precizare suplimentară: prezenta rememorare nu este și nu se vrea un exercițiu „de comunicare” ori de „PR”, subordonat nevoii de conservare sau promovare a etichetei în expresii meșteșugite, pompoase și șablonarde. Ea este ceea ce am zis de la început: o simplă confesiune.

Conferință despre drept și drepturi, ce tristă ironie

Inițial, dat fiind balamucul percheziției, am vrut să anulez prelegerea de la Drept. Am și sunat-o pe Daria, reprezentanta asociației studențești care mă invitase să fiu lector de-o oră dar, în timpul discuției telefonice, m-am răzgândit brusc. Și asta nu doar din cauza regretului simțit în vocea organizatoarei, ci și dintr-o formă de protest interior și de obstinată nevoie de aderență la normalitate. Țineam să mă mint că, în ciuda invaziei cu noaptea-n cap, nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla nimic rău, că toate-s la locul lor și acolo vor rămâne, că trebuie să ne vedem de treabă și că, nu-i așa?, nu mor caii când vor câinii. Eram cumva mânat de sentimentul că dacă mă îndepărtez de percheziție, și percheziția se va îndepărta de mine. Capu-n nisip, la fuite en avant…

Așa că m-am dus…Pe drum, m-am intersectat cu Gabi, care se pregătea să meargă la înmormântarea unui unchi, cred, iar privirea lui îmi transmitea că ne amăgim, că ceva rău stă să se întâmple, că și conferința și înmormântarea sunt niște ancore cu lanțuri rupte. Precum timpul fracturat în două, între înainte și după.

Nu-mi mai amintesc cât de calm ori de agitat eram în drumul spre facultate. Cred că am ajuns acolo cu puțin înainte de ora fixată, încă stăpân pe mine și pe tema de livrat. M-am instalat la pupitru și țin minte că, marcat de tulburările din prima parte a zilei, mi-am zis că introducerea cea mai potrivită ar fi despre drept și definiția statului de (ne)drept. Din nefericire pentru mine, debutul discursului meu a coincis cu frenetica vibrație a telefonului din buzunarul sacoului. Silențios, dar obsedant și opresiv, telefonul care vibra încontinuu a fost acela care mi-a pus capăt abordării relativ curajoase din cursul dimineții. Treptat-treptat, mintea mea se deconecta de la firul logic al expunerii pe care n-o mai susținea decât vocea. O voce care era a unui alter-ego, lector ce se încăpățâna să trăiască în propria-i lume.

Cât despre lumea mea, simțeam cum se clatină încet-încet sub radiațiile acelei isterice vibrații. Continuitatea ei a avut pentru mine efectul loviturii în moalele capului și trezirii la realitate. Dar nu la realitatea trăită în prima parte a zilei, aceea a siguranței că nu ți se poate întâmpla nimic ilegal ori că abuzurile vor fi reparate (că doar trăiam într-un stat de drept, nu-i așa?), ci la o realitate traductibilă emoțional prin nesiguranță, frică și panică. Odată cu trezirea asta am început să transpir abundent, ca niciodată până atunci în fața unei audiențe. O văd și-acuma pe Daria venind înspre mine cu un pachet de șervețele pe post de prosop izbăvitor azvârlit în ring. Firesc ar fi fost să-mi cer scuze și să mă opresc, dar nu mai eram în stare de asemenea abordări raționale. Îmi continuam prelegerea cu poticneli și incoerențe și cu gândul la enervanta bâzâială a telefonului, prevestitoare de știri care nu puteau fi decât urâte. Mi-am scurtat expunerea, am acceptat doar două întrebări din sală și am ieșit. Pe ecranul telefonului erau afișate cele o sută de mii de apeluri pierdute ale Alexandrei. Mi-a răspuns cu vocea ștrangulată de emoție și plâns, mi-a transmis tremurând că domnul ofițer vrea să vorbească cu mine și mi l-a dat la telefon. Don’ avocat, io v-am prevenit să nu vă jucați cu noi, veniți imediat la birou! M-am conformat cu convingerea că mă așteaptă cu cătușele. În fapt, cătușele erau pregătite doar pentru Robert; mie mi se dedicau doar amenințări.

Pe care le-am primit sub forma aceleiași invitații insidioase de a nu mă juca chiar și atunci când am deschis ușa biroului. Moment în care mi-a dispărut din porniri orice spirit ludico-juridic, iar primul gest pe care l-am făcut a fost acela de a duce mâna la buzunarul de la piept, de a scoate banii proprii și legal deținuți și de a-i pune pe masă. Fără comentarii despre frumusețea dreptului și sublimul statului de drept…

Posesia de bună-credință, ca înjurătură la adresa inchizitorilor

Când am revenit în propriul birou eram destul de confuz…Nici nu remarcasem că el, biroul, fusese deja transformat în comandament de stat major al invaziei. Pe scaunul meu trona unul dintre ofițeri, acel Bebe care mă persifla în zori și-mi zicea că – indiferent ce zice la lege- procurorul va veni doar atuncea când or să mă salte pe mine. Pe masă, în locul computerului meu, sigilat întru verificări și violări, era un laptop de campanie, de înregistrat procesele-verbale ale expedițiilor victorioase. Pe scaunul din fața biroului, nefericitul proprietar al ceasurilor bune de confiscat, somat să facă dovada că el este deținătorul legitim. Omul încerca timid să se explice, să invoce marile principii de drept relevante și să spună că, în sistemul juridic românesc, legalitatea dobândirii este prezumată până la proba contrară, că buna-credință se prezumă și că, în materie de bunuri mobile, la possession de bonne fois vaut titre. (De fiecare dată când evoc principiul ăsta mă gândesc la minunatul profesor Bîrsan și la realitatea că da, dânsul, fără să-mi fi dat seama la timp, mi-a insuflat dragostea pentru dreptul civil). Pledoaria omului meu – care ar prefera, cu discreție, să rămână anonim- era întâmpinată de Bebe cu ridicări din sprânceană și muștruluieli. Haideți, don’ avocat, aveți, dom’ne acte „pe” ceasurile astea sau nu? Nu aveți?… Asta e, se confiscă. Și i le-au confiscat, pe bază de proces-verbal, cu număr și serie. Drept e că, și ceasurile lui, și banii mei (inventariați, bancnotă cu bancnotă, număr și serie, cu mine de față, pe scaunul inchizitorial din fața biroului meu), și colierul colegei ne-au fost restituite la ceva vreme de la percheziție. Habar n-am ce i-a motivat, li s-o fi părut prea de tot, nu știu. Cert e că ne-au chemat telefonic, la DNA Brașov, să ne restituie banii și bunurile care nu arătau, pare-se, nici a heroină, nici a pumnal însângerat, nici a explozibil. La fel de adevărat este că restituirea a fost condiționată de prezentarea unor documente: în cazul subsemnatului, o dovadă de la barou care să ateste că venitul meu lunar era mai mare decât suma confiscată (!), iar în cazul colegilor, acte „de proveniență” a respectivelor obiecte (ca și cum „probele” astea ar fi avut vreo relevanță).

Întâmplător, colegii mei, prezumați hoțomani de rea-credință (ori, poate, tâlhari, mai știi?…) au găsit acasă, printre hârtiile din sertare, niște certificate de garanție, cred. O bună ocazie pentru un sfat juridic: să nu mai ieșiți niciodată din casă fără ca în poșetă să aveți chitanța care atestă legalitatea deținerii pantofilor din picioare.

„Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict

Cândva pe la trei după-amiază, a sunat ceasul rău. Robert se îndrepta spre toaletă când s-a trezit flancat, chiar când deschidea ușa, de doi reprezentanți ai „forțelor de ordine” însărcinați cu asigurarea „legalității” percheziției. După ce mi-ați întors biroul cu susu-n jos și-ați stat pe capul meu toată ziua, nici măcar la baie nu mă lăsați singur? Nu, don’ avocat, că avem mandat să vă ridicăm.

N-am asistat la scena asta. O povestesc din povestirea lui Robert. Ce-am văzut cu ochii mei este însă secvența cu camaradul meu așezat la o masă din sala București, capul în palme și privirea nicăieri, uluit de ceea ce i se întâmplă, șocat că nu fusese niciodată chemat să dea lămuriri despre caz într-o discuție deschisă cu vreun anchetator, dar amenințat să fie luat pe sus, revoltat de notificările care-i veneau pe telefon și-l anunțau deja despre sechestrarea conturilor bancare. Ce-am făcut?, Flore, ce-am făcut? era singura întrebare care-l chinuia tocmai prin lipsa răspunsului și absurdul kafkian al întregii situații. Iminența „ridicării” lui cu duba pentru a da explicații despre un dosar finalizat cu șapte-opt ani în urmă îi paraliza și simțul dreptății și pe acela al realității.

Ca prin ceață, mai văd chipuri de colegi care intrau să-l consoleze și să-l asigure că totu-i o eroare care va trece repede, ca un vis urât.

Ceața rememorării se risipește însă când o văd venind pe Ileana. Foarte frumoasă, extrem de elegantă, pași fermi, privire demnă. Nu țin minte să-l fi îmbrățișat, poate nu-mi amintesc eu, în fond, nici nu contează. Ceea ce în memoria mea afectivă rămâne de rememorat este emoția pe care am trăit-o văzând-o cum își trage un scaun în fața lui, îi pune o mână pe genunchi și-l privește. Iar dincolo de orice asigurări că fetele-s bine, mama și tata – la fel, viitorul – luminos, o scoatem la capăt, se va rezolva (asigurări pe care le adaug eu acuma la montaj, nici nu-mi mai amintesc dacă erau în poză atunci, probabil că da), deci, dincolo de orice încurajări pe care o soție i le-ar transmite soțului în prag de arest, eu țin minte cu claritate doar acea privire. Iar ceea ce ochii luminoși și limpezi ai Ilenei lui transmiteau ochilor plânși ai lui Mihai al ei era nu doar imensă iubire, ci și imensă tărie. Era nu doar imaginea unei iubiri puternice, ci a unei iubiri cu putere. Iubirea cu putere a Ilenei lui pentru Mihai al ei avea să mă impresioneze și în anii următori ai întregii istorii și sunt convins că Mihai al ei și Robert al nostru s-a întărit și se va întări, întru eliberare, (și) din această dragoste tare și intensă.

Orele care au urmat au trecut în ritm de du-te-vino. Vânzoleală, oameni derutați, priviri întrebătoare, Bebe înscăunat managing partner, proces-verbal în facere, plimbare înstăpânită a jandarmilor pe coridoare, primele consolări și încurajări pentru Robert (fără ca prin cap să ne treacă gândul că, peste cinci ani de chin și stres, ar urma să-i ducem consolările și încurajările la vorbitor, separați de un zid de sticlă).

L-au „ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.

N-am avut tăria să-l văd încătușat la televizor. Urma să-l văd în cătușe, față în față, a doua zi. (Va urma)

Ziua Percheziției – episodul 1

de Florentin Țuca | 11 ianuarie, 2021 | Colecția de texte

Dragi prieteni,

Într-unul dintre mesajele recente, anticipam că voi reveni asupra cazului Robert Roșu cu pagini din istoria acestui dosar, așa cum a fost ea trăită de mine ca prieten și partener. O rememorare a faptelor, stărilor, gândurilor, frustrărilor și speranțelor. O recapitulare subiectivă care nu conține trimiteri la note de subsol și dovezi în anexe, dar care poate fi oricând susținută de mărturiile oamenilor care au trăit această istorie în direct, unii dintre ei evocați în acest foileton.

O istorie care sper să aibă ca ultim episod ziua fericită a restabilirii dreptății și eliberării camaradului meu, dar care, fiind o istorie a abuzurilor, are ca prim episod ziua încătușării lui în fața camerelor TV.

O istorie pe care simt nevoia să o scriu din autentică prietenie pentru Robert.

Și din ferma convingere că i s-a făcut o cruntă nedreptate.

Și din nemăsurabilă tristețe.

Și din dureroasă frustrare.

Și dintr-un imens prea-plin.

#alăturideRobert

Episodul 1

Ziua percheziției

Cu DNA și noaptea-n cap

Când a sunat telefonul, era șase și ceva, ori șase fără ceva, nu mai țin minte exact…Ce-mi amintesc însă sunt corul de ciori și apăsarea întunericului matinal, de decembrie în apropiere de solstițiu. La celălalt capăt al undei, Viorel, administratorul firmei, sobru, relativ calm și măsurat. Ar fi bine să vii repede, sunt la noi unii de la DNA care întreabă de tine.

M-am conformat, evident. Nu-mi mai amintesc nimic de nicio strângere de stomac asociată spălării pe dinți, cafelei pe fugă și căutării cheilor. Clară mi-e însă ciudata revelație trăită la semaforul din fața Muzeului Antipa când un dinozaur din interior mi-a șuierat că nimic, dar nimic din ce-a fost înainte de 9 decembrie 2015 nu va mai fi la fel. Mi-aduc aminte perfect de momentul ăla. Eu la volan, roșu în semafor, suspensie în atmosferă și întuneric în decembrie: nimic nu va mai fi la fel, ziua asta o să ne rupă timpu-n două.

Abia în lift am început să mă trezesc. Iar prima întrebare de duș rece viza necesitatea percheziției la niște avocați: o simplă și clară cerere de înscrisuri n-ar fi fost mai potrivită? Apoi, chiar dacă am admite că percheziția e calea, de ce cu noaptea-n cap? (Ulterior aveam să-mi dau seama că nedumeriri de felul ăsta în acei ani de „glorie” a DNA erau de-o naivitate infantilă).

Ajuns la etajul opt, m-am întâlnit cu Gabi; Robert nu venise încă. Ce s-a întâmplat, frate? Se pare că vor un dosar, ăla cu revendicările Prințului Paul și ale Reciplia. La recepție ne așteptau două persoane cu bocanci de armată și costume de camuflaj pe care era inscripționat numele cu rezonanță de inchiziție medievală: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE. Am cerut mandatul de percheziție. El viza, într-adevăr, un dosar voluminos de revendicări imobiliare, gestionat de echipa noastră de litigii prin 2007-2009. Mai mult însă, într-un limbaj foarte alambicat (citeam și nu pricepeam și puneam lipsa mea de înțelegere pe seama emoției), părea să permită echipei de intervenție „ridicarea” a trei „unități de lucru” (a mea, a lui Gabi și a lui Robert) plus „ridicarea” ori „confiscarea” de „sume semnificative de bani în limita a 4 milioane de euro” (exact cum se citește, text preluat din mandat!) precum și „obiecte și înscrisuri care nu se justifică sau sunt interzise la deținere”. Am rămas perplex: cum adică să-mi „ridice” propriul computer în care am un milion de informații protejate de secretul profesional și de principiul confidențialității în relația avocat-client? În ce temei sunt deposedat de documente și date care vizează persoane și firme fără absolut nici o legătură cu obiectul principal al percheziției? Și cum adică „ridicarea” ori „confiscarea de sume semnificative în limita a 4 milioane de euro”? Sau confiscarea de „obiecte ori înscrisuri care nu se justifică ori sunt interzise la deținere”? Cine ar decide că „nu se justifică” și cine decretează că-s „interzise la deținere”? Perplexitatea și întrebările mele erau tratate de cei doi ofițeri cu aroganța și rânjetul sfidător al lui Bebe din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și cu priviri de ciocu’-mic-că-avem-treabă. După câteva momente de derută, mi-am recăpătat echilibrul și indignarea și l-am întrebat pe unul dintre ei unde este procurorul care, potrivit legii, ar trebui să fie prezent la orice percheziție a sediului profesional al unui avocat. Răspunsul lui Bebe a venit imediat, scurt și tăios, mi-l amintesc perfect: calmați-vă, don’ avocat, domnu’ procuror o să vină nu când vă luăm dosarele, ci când o să vă luăm pe dumneavoastră.

Așa a sunat deșteptarea în ziua aceea de amară și întunecată amintire.

Ceasuri, bijuterii și bani, „interzise la deținere”

A urmat apoi percheziția propriu-zisă. Ne-au cerut dosarul în cauză. Între timp apăruse și Robert, deturnat de la o pledoarie de instanță, cred. Ne-am consultat tustrei și am decis pe loc să predăm respectivul dosar, deși era depozitat în arhiva de la subsol (spațiu care nu făcea obiectul percheziției). Neavând nimic de ascuns și sperând că totul va decurge rapid, ne-am zis că ar fi mai bine să cooperăm în spirit de bună-credință și să predăm toate volumele cazului, ca atare (orice opoziție pe motiv că mandatul nu acoperea și arhiva ar fi fost, probabil, urmată de un nou mandat și un nou tărăboi). Se făcuse deja ora opt și noi speram ca formalitățile de predare-primire să se termine înainte de venirea avocaților la lucru. Câtă naivitate…

Am coborât personal la arhivă, am identificat, împreună cu Robert, documentele în discuție și, cu ajutorul unui administrator, le-am urcat într-o sală de reuniuni pentru predarea lor pe bază de proces-verbal. Între timp, ofițerii prezenți și-au dat seama că sediul nostru este mult mai mare decât și-au imaginat inițial și au chemat întăriri. Odată cu sosirea lor, s-au pus pe treabă…

Deși la lege zice că percheziția ar trebui să înceteze în momentul obținerii bunurilor sau înscrisurilor vizate, vizitatorii noștri și-au luat misiunea extrem de în serios și, cu tot zelul din dotare, au trecut să dea năvală. Iar prima expresie a triumfului expediției lor a fost sigilarea tuturor birourilor, vreo patruzeci la număr, întregul etaj ocupat de departamentele de consultanță ale firmei (zona de litigii și arbitraje fiind atunci la un alt etaj). Iar naivul din mine vocifera și protesta invocând legea și morala, faptul că dosarul vizat de mandatul de percheziție era deja predat pe bază de proces-verbal, că în birourile sigilate nu se afla nici un document în legătură cu respectivul caz și că întreaga operațiune risca să ducă la intimidarea inutilă a avocaților și angajaților firmei. Ceea ce nu înțelegeam atunci era că, în fișa de post a conchistadorilor, intimidarea era cât se poate de utilă și de necesară. Lăsați, don’ avocat, știm noi ce avem de făcut, nu vă mai agitați așa.

Și da, ei știau mai bine ce aveau de făcut. Trebuiau să ocupe teren, să intimideze, să-și arate mușchii și să umilească. Să desigileze birourile la apariția locatarilor de drept ca semn de maximă favoare. Să le cerceteze cu aer de supremă pricepere. Să le inspecteze sertarele și dulapurile ca în căutare de cocaină, arme automate și pete de sânge. Să răsfoiască dosare la întâmplare cu morga competentului care identifică asul de treflă din simpla pipăire a cărților de joc. Și să pună întrebări, evident. Ooooo, ce tablouri frumoase aveți pe pereți, oare cine-o plânge după ele? Oooo, sunteți căsătorit, n-ați vrea să vă confiscăm verigheta, c-ați avea o bună justificare de proaspăt holtei în fața nevestei?… Oooo, aveți și bijuterii în sertar, cum justificați deținerea lor, doamna avocat?… Oooo, ce-i cu trusa asta de patru ceasuri, unul nu vă e de ajuns, domnu’ avocat asociat?…

Într-un final, nu s-a ajuns la „ridicări” de tablouri ori de verighete, dar bijuteriile și ceasurile „nejustificate” găsite prin sertarele a doi avocați au fost, pe bază de proces-verbal, confiscate. Protestele lor și ale mele că nici bijuteriile și nici ceasurile nu au nici o legătură, absolut niciuna, cu dosarul care făcea obiect al percheziției n-au contat nici cât o ceapă degerată, evident. Principiul suprem al anchetatorilor a fost „las’ că știm noi”. Și, din birou în birou, din intimidări în confiscări, din ironii în amenințări, s-a făcut ora 11.00.

Oră la care am ajuns, cu tot alaiul, și-n biroul meu. Le-am deschis ușa cu acră bunăvoință, scârbit și debusolat. I-am prevenit că nu voi asista la percheziția propriului birou, pentru că urma să plec la o conferință la Facultatea de Drept, invitat să vorbesc studenților despre noblețea gândirii critice, fundament al gândirii juridice. Don’ avocat, stați mai bine locului, nu plecați nicăieri. Ba bine că merg, am ripostat. Aveți biroul la dispoziție, nu am nimic de ascuns, violați-l și pe ăsta. Moment în care mi s-a cerut să deschid seiful din colțul încăperii, cerință pe care am bifat-o prompt. Înăuntru, câteva acte plus o sumă de bani. Nu cât să umpli o geantă, ci cât să o împăturești în buzunarul de la piept. Ce-aveți acolooooooo? Puneți banii pe masă imediat!!! Nu, domnu’ ofițer, sunt banii mei, iar dacă nu aveți mandat de percheziție corporală, vă rog să nu mă atingeți. Don’ avocat, nu faceți pe deșteptu’ și nu vă jucați cu noi. Nu mă joc, don’ofițer, îmi apăr drepturile și demnitatea, zic. După care mi-am luat paltonul din cuier și-am plecat la Facultatea de Drept.

Așa se încheia prima jumătate de zi a lui 9 decembrie 2015 în care eu credeam, cu maximă candoare, că trăiesc într-o zonă a statului de drept. Și mă comportam ca un avocat. Pe cât de zmeu, pe atâta de naiv…

În partea a doua a zilei, zmeul urma să lase locul unui mielușel. (Va urma)

Scrisoare deschisă adresată domnului Traian Briciu, Președintele UNBR

de Florentin Țuca | 4 decembrie, 2020 | Colecția de texte

Stimate Domnule Președinte,

Mărturisesc că este prima mea intervenție publică sub umbrela unei „scrisori deschise”. Prima și, sper, ultima, întrucât de la primul rând simt deja disconfortul unei puneri în scenă care nu mă încântă deloc. Din capul locului, fac mențiunea că este un demers în nume strict personal, fără absolut nici o legătură de reprezentare cu societatea de avocatură pe care o coordonez.

Este un apel motivat de recenta intervenție a UNBR care – prin vocea Dumneavoastră- solicita Ministrului Sănătății „includerea avocaților în categoria persoanelor care își desfășoară activitatea în domenii – cheie, avute în vedere pentru constituirea grupurilor prioritare la administrarea (facultativă) a vaccinului”.

Ca avocat membru al Baroului București, îmi exprim profunda dezaprobare a demersului inițiat de UNBR, mă declar în afara „categoriei” pe care pretindeți că o reprezentați și vă solicit public să vă justificați această inițiativă prin răspunsuri la câteva întrebări:

1. Care este temeiul de drept (fundamentul statutar) care vă permite să mă includeți în așa numitul „grup prioritar la administrarea (facultativă) a vaccinului”?
2. Ați consultat colegii de breaslă înainte de inițierea acestui demers? Dacă da, când și cum?
3. Este cumva „grupul prioritar” la care faceți aluzie o expresie a derogării de la principiul constituțional că „toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”?
4. În apelul Dumneavoastră pomeniți în trei rânduri de „noul coronavirus”. Ce este el și care-i diferența față de cel „vechi”?
5. În scrisoarea Dumneavoastră ziceți că „apreciați strategia de vaccinare împotriva noului coronavirus”. Puteți explica, vă rog, care este această „strategie” și care sunt beneficiile ei de „apreciat”?
6. După ce afirmați că „apreciați strategia de vaccinare”, menționați că „în cele din urmă, succesul strategiei de vaccinare depinde de caracterul coordonat al acesteia, fapt realizabil numai în condițiile în care toți cei care lucrează în instanțe și parchete, indiferent de poziția, în actul de justiție dispun de condiții egale.” Făceți-mă să pricep: este această „strategie de vaccinare” un succes deja „de apreciat” sau depinde cumva de „caracterul coordonat” care, înțeleg eu, încă nu e pus în practică?
7. În ce temei solicitarea Dumneavoastră ar urma trimisă Ministrului Sănătății? Are cumva Ministrul Sănătății competența de a decide care „grupuri” sunt „prioritare la administrarea (facultativă) a vaccinului”?
8. În fond, care „vaccin”?… „Vaccinul” produs de compania A sau „vaccinul” realizat de firma B? „Vaccinul” testat și care se autodeclară perfect „în proporție de 95%” sau „vaccinul” neverificat și care – netestat încă- are șanse teoretice de infailibilitate de 100%? „Vaccinul” omologat sau „vaccinul” neomologat? În prima variantă, „vaccinul” omologat în SUA, sau cel omologat în Nigeria ori Kazahstan?
9. În fine, o ultimă curiozitate: de ce când vă referiți la „administrarea (facultativă) a vaccinului” plasați adjectivul între paranteze? Cumva pentru că mâine-poimâine el, adjectivul, ar urma să fie eliminat ca vetust?

Cu cele mai bune gânduri,

Florentin Țuca