Era o senină și friguroasă zi de aprilie și ceasurile băteau ora 13

de Florentin Țuca | 9 aprilie, 2020 | Colecția de texte

Motto:

If liberty means anything at all, it means the right to tell people what they do not want to hear.

Orwell, chiar el: „Dacă e să definim, până la urmă, libertatea, atunci libertatea înseamnă să rostești adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă.”

Iar adevărul pe care oamenii nu vor astăzi să-l audă este că, la un moment dat, ei or să moară. Și pentru că acest adevăr este astăzi de neauzit, atunci să-i zicem acestui adevăr fake news.

Starea de urgență pe care o trăiesc mi-a dat să trăiesc foarte multe stări.

Una dintre ele este nedumerirea în fața modului în care oamenii consimt, de bună voie și de spaimă, să-și abandoneze drepturile.

Statistici recente confirmă, de exemplu, că peste 85% din populația Spaniei, Franței și Italiei aprobă restricțiile asociate stării de urgență sau de necesitate. Sunt cam surprins de asemenea covârșitoare majoritate a acelora care se cer închiși în casă și uită de mărețele vocații ale libertății și sacralității drepturilor fundamentale, mai ales în jurisdicții servite drept modele democratice atâta vreme. La limita limitelor, aș putea pricepe că oamenii (de la noi sau din alte locuri) acceptă să renunțe la libertatea de mișcare și de întrunire, la siguranța proprietății sau la beneficiul școlii câtă vreme ni se zice că suntem în plin război cu un inamic extrem de pervers și, pe bază de decret, suntem internați la hibernare. Ce nu pricep însă sunt, printre multe altele, capitularea pe două fronturi vitale pentru orice regim care, în ciuda stării de criză, continuă să se auto-definească drept „democratic”: lipsa unor autentice dezbateri, serioase și publice, mai ales la nivel academic și guvernamental, despre justețea măsurilor adoptate și proporționalitatea lor față de agresivitatea inamicului (1) și, pe de altă parte, felul în care-i trimis (ori se auto-exilează) în carantină dreptul la liberă gândire și la liberă expresie (2), cel mai adesea sub pretextul că trebuie apărat de covidul „fake news„(3).

1. Vă amintiți, desigur, de celebre sloganuri ale Pieței Golanilor din ’90, „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” sau, și mai dramatic, „Vom muri și vom fi liberi”. Ce vremuri, câte speranțe, câtă candoare… Erau timpurile în care și moartea, și libertatea erau încă abstracțiuni și, ca idei, se jucau în lozinci de rime împerecheate sau sentințe mândre de paradoxul lor vivace, figuri literare ludice care voiau să zică, de fapt, că libertatea e absolută, iar moartea nu există. Piața Golanilor e astăzi pustie, iar golanii au ajuns oameni serioși, la și, mai ales, în casele lor. Azi le e frică de moarte sau, mai rău, le e frică de aceia care pretind că-i apără de moarte ori, și mai grav, le e frică să-și omoare confortul de moment, prejudecățile și conformismele. Nu îndemn la răzmeriță, dar mă întreb cum de oare noi, golanii, nu ne mai facem astăzi auziți (măcar la telefon sau în balcon) în rime similare: mai bine haimana decât distanțat, mai bine mort decât izolat? Unde e dezbaterea, unde-s argumentele și contra-argumentele despre Minciuna ori Adevărul care ne-au blocat în casă? De ce atât de puține voci care se întreabă despre logica întregii operațiuni de camuflaj? Unde-s discuțiile profunde și serioase din centrul cetății ori măcar din mass-media „oficială” despre plusurile și minusurile acestei strategii de otrăvire a fântânilor și pustiire a holdelor de grâne? În condițiile unei tot mai vizibile devalorizări culturale a dezbaterii și judecății, unde-s acei mulți cărturari și eseiști care adnotau atunci acele sloganuri cu entuziasm hermeneutic și adicție de libertate și scriau ulterior texte după texte, toate musai filosofice, despre măreția libertății, miza curajului și noblețea dizidenței, care înfierau totalitarismul și „ciuma roșie” și care țineau prelegeri și seminarii despre „valorile” „statului de drept”? De ce nu ies ei azi în agora – fie ea virtuală – să provoace dezbateri despre cât de periculos e dușmanul și cât de gravă este pierderea de libertate? Să fie tăcerea asta, aproape generalizată, expresia fricii de libertatea de expresie, expresia autocenzurii?

2. De unde frica asta? Probabil din experiențele premergătoare coronei (before corona – BC, expresia lui Brendan O’Neill)când, înainte de-a fi transferați la urgență, am fost internați la secțiile de „globalism”, „excepționalism”, „environmentalism” sau „fraternitate și unitate europeană”?… Sau când, diagnosticați ca „vulnerabili”, am trecut prin saloanele de „corectitudine politică”, de „spații sigure”, de „diversitate”, de „incluziune” și de mândre parade?… Ori cumva când, la boli interne, am zăcut și am fost tratați la „anticorupție”? Erau, nu-i așa?, secțiile, saloanele și aripile pavilionului în care totul se prezenta foarte curat și septic, democrația-„democrație”, libertățile-„libertăți”, sensibilitățile-ocrotite, diferențele-cauterizate, genurile-unul și (același) unul, sexualitatea-sterilizată, patriotismul-anesteziat, prezumția de nevinovăție-castrată. Adică secțiile, saloanele și aripile în care limbajul și libertatea de-a vorbi ce gândești au fost, și ele, siliconate și supuse unei intensive terapii de acomodare cât mai corectă la religia post-post-modernismului: ssst-weapons of mass destruction-WMD!, ssst-war on terror!, ssst-toleranță!, ssst-multiculturalism!, ssst-anti-fobie!, ssst-anti-naționalism!, ssst-anticorupție! Sssssssst!

Odată aduși la urgență însă, mă așteptam ca, drept compensație pentru paralizia de ambe drepturi și ambe libertăți, măcar dezlegare la limbă să ni se acorde.

Să putem ieși în balcoanele carantinei, să ne eliberăm și să strigăm în gura mare ceea ce, până mai ieri, era „incorect” și de nerostit, denunțul împotriva tuturor virușilor care au îmbolnăvit lumea și umanitatea, pacea și dreptul, etica și bunele moravuri. Că, de exemplu, militarismul imperiului a ucis națiuni și oameni, a mutilat milioane de destine, a trimis în pribegie familii și orfani, a distrus case, școli și spitale, a călcat în picioare dreptul internațional și-a comis alte și alte și alte și alte nenorociri numai și numai pentru putere și bani. Sau că ideologia identității de gen și politicile transumaniste au fost o ocară la adresa divinității însăși, a terfelit egalitatea în numele egalității, diversitatea în numele diversității și libertatea în numele libertății și că poate taman aceste ideologii și politici sunt laboratoarele în care a fost meșterit virusul inamic de azi. Că „statul de drept” și „democrația” și „drepturile omului” au ajuns simple lozinci de lemn, că dreapta și stânga se contopesc în același centru și că, în general, ideologiile globaliste se aliniază resemnate pe centrifugă. Ori să ieșim în balcoanele carantinei ca să denunțăm, pur și simplu, mizerabila corectitudine politică ce ne-a sufocat spiritul liber și ne-a siluit graiul în ultima vreme și să strigăm în gura mare că nu, nu, bărbații n-au nevoie de tampoane iar femeile nu-s simple purtătoare de uter, că referendumul pentru definiția căsătoriei a fost sabotat de o mișcare anti-națională și anti-creștină, că mama și tata nu-s numerale cardinale, că Dostoievski e dumnezeiesc chiar dacă-i bătrân și alb și mort, că ouăle roșii sunt ouă de Paște și nu „sfere de primăvară” etcetera, etcetera, etcetera. Ori să cerem externarea de la „interne” și să scandăm că „anticorupția” nu-i decât un simplu slogan sub care s-au ascuns răfuieli și reglări de patimi și că dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție nu-s simple „găselnițe avocățești”. Și că, în general, să strigăm eliberator că a spune ce gândești nu echivalează nicidecum cu „hate speech”. Și câte și mai câte alte și alte și alte adevăruri –„subiective”, sau cum or fi – care ne-au fost interzise de ideologia dominantă a neo-progresiștilor, neo-rezistenților sau neo-…-ziceți-le-cum-vreți.

Și, peste toate, să putem ieși în balcoanele carantinei și să-l întrebăm pe domnul Mike Pompeo ce-a vrut să spună când ne-a avertizat că toată această isterie virală nu-i decât un exercițiu^[4]. Și pe urmă să ne expunem nedumeririle – „subiective”, sau cum or fi – că transferul în congelator al unei întregi planete riscă să ne înghețe toată umanitatea din noi, că demolarea controlată a sistemului economic mondial ar putea face ca oamenii să moară de foame și să-și caute pâinea prin violență, că singura diferență reală dintre covid și ceilalți viruși gripali ar putea fi, cum zicea un faimos biolog, că acest covid are și PR, că „distanțarea socială” este un oximoron orwellian oribil menit să definească programata criogenie sufletească (după cum orwellian-oribile sunt denunțurile încălcării ei de „entitățile raportoare” și „agenții de integritate”), că nano-cipurile programate să ne asigure identitate biometrică digitală și portabilă ne transformă-n animale marcate cu fierul roșu, că ne e teamă de vaccinul obligatoriu care ni se va oferi drept împărtășania cu inteligența artificială, că ne e dor de părinții și de bunicii noștri, și că, în general, măsura carantinei este vădit disproporționată față de gravitatea pericolului. Și câte și mai câte alte și alte și alte nedumeriri – „subiective” sau cum or fi- despre efectele pe termen lung ale acestei „plandemii” (J.P. Farrell).

Se pare însă că n-avem libertatea asta. De amintitele infracțiuni ale corectitudinii politico-ideologice n-am mai auzit în perioada actuală, dar presupun că ele rămân imprescriptibile. Și oricum, lumea nu pare atentă la raporturi de cauzalitate…Cât despre dreptul de a contesta urgența stării de urgență ori severitatea exagerată a restricțiilor impuse, el ar putea fi -fără temei, evident- asociat riscului stigmei purtătoare de virus, virusul știrii false, „fake news„.

3. Cam așa ne explică și decretele generatoare ale urgenței și cazuistica ulterioară, de la noi și de-aiurea.

Întâi, decretul „nostru”. Conform articolului 54(3) din anexa sa, în scopul informării „în mod corect și obiectiv” a populației, Ministerul Național al Adevărului, organizat sub formă de acronim, poate, prin „decizie motivată”, să „întrerupă imediat”, prin „eliminarea la sursă” a unui „conținut” care „promovează știri false” „cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și prevenire”. Iar, conform art. 54(4), „în situația în care eliminarea la sursă a conținutului (…) nu este fezabilă, furnizorii de rețele de comunicații electronice destinate publicului sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC), să blocheze imediat accesul la respectivul conținut și să informeze utilizatorii”. Textul nu ne oferă nici definiția „știrilor false”, nici criteriile care merită evaluate în calificarea lor, nici indicii despre autoritatea competentă să radiografieze informația, nici rațiunea sancțiunii. În ciuda acestor neclarități, conform unor știri apărute în media (vezi aici, aici), textele menționate au fost puse în aplicare și, ca rezultat, ANARC a decis eliminarea unor informații din spațiul virtual.

În mod similar stau lucrurile și în alte jurisdicții. Dacă e să dăm crezare unor informații apărute în presa pretins „serioasă”, reglementări restrictive asemănătoare au fost adoptate și de vecinii noștri. În Ungaria și Bulgaria, de exemplu, răspândirea de „fake news” în legătură cu „pandemia” poate fi sancționată cu închisoare până la cinci ani.

De altfel, încă din 2019 am fost avertizați că, în momentul apariției viitoarei pandemii (covidul de azi, de exemplu), omenirea va avea de luptat pe două fronturi: primul este boala însăși, iar al doilea sunt „știrile false” despre evoluția ei și potențialele remedii, așa numita „infodemie”. De unde și rapida aliniere a legislațiilor planetei, din Italia și Anglia până în Singapore, Thailanda, Nigeria, precum și Vietnam sau Africa de Sud.

Nu cred că-i cazul să intru în detalii de drept comparat, dar temerea mea este că infodemia de care vorbea în februarie înaltul oficial al Organizației Mondiale a Sănătății va fi viitorul pretext pentru botnița aplicată liberei expresii: din cauză de „fake news„, NO news! Sau, mai degrabă, only OUR news!

Temerea asta este asociată unui disconfort real la auzul acestei sintagme, fake news. 

Întâi, pentru că ea aparține noului cod de vorbire, Noiivorbe, lui Newspeak care, ușor-ușor, pe nesimțite, detronează din dicționar minciuna (lie, mensonge, mentir, bugia, etc.), sau româneștile născociri, plăsmuiri, baliverne sau brașoave, ca vetuste și sărace semantic, și le înlocuiește cu o piesă lingvistică de high-tech.

Doi, pentru perversitatea unui transfer al categoriilor logice de fals/adevărat de la o propoziție, la o știre despre propoziție sau, mai grav, la o interpretare a ei sau la o răstălmăcire a interpretării. În plus, noi nu ne hrănim doar cu știri și informații despre evenimente traductibile în propoziții simple ale logicii formale, ci trecem acele evenimente prin filtrul propriilor percepții personale, evaluări subiective, interpretări (corecte sau eronate) care scapă măsurătorilor de tip procustian și clasificărilor dihotomice adevărat-fals.

Trei, pentru aerul ei de anatemă, de armă fermecată în vânătoarea modernă de vrăjitoare și pentru transferul ei tot mai perceptibil dintr-o zonă benignă (a părerii ori a judecății personale sau chiar a minciunii inofensive), în zona periculoasă a sancțiunii penale: de la „colportarea de știri false” la falsul în declarații pare să nu rămână astăzi decât un mic pas. Care mâine va fi, probabil, pășit.

Patru, pentru că așa cum în rezonanța ei se simte apelul pentru o sancționare a „falsității”, în același ecou se aude și chemarea unei instanțe care să proclame adevărul, să pună ordine-n vorbire, să aresteze cuvintele și să-l răsucească pe Orwell în mormânt.

Cinci, pentru că nu simt legitimitatea intervenției în sancționarea răspândirii de „știri false”. În cazul covidului, se insinuează că ea ar fi motivată de evitarea răspândirii panicii. Dacă așa stau lucrurile, „știri false” ar trebui calificate și taburile de pe străzi, și imaginile obsesive cu izolete, și imnul național cântat seara sub balcon.

În fine, dacă tot e să vorbim despre „știri false” și nocivitatea lor, stau să mă întreb cum au fost sancționate știrile cu adevărat false conform cărora Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă, știri în baza cărora a fost declanșat un război devastator și perpetuu împotriva unei țări suverane și a dreptului internațional? Dar minciunile grosolane livrate la 9/11 conform cărora turnul 7 din complexul WTC s-ar fi prăbușit în 3 secunde din cauza unui incendiu la unul din cele 49 de etaje, minciuni care au contribuit, și ele, la declanșarea unui alt ilegal război? Carevasăzică, minciuni cu adevărat istorice, nu glumă…Dar dacă, Doamne-ferește!, (Doamne-ajută?…), se va dovedi cândva că toate informațiile privind periculozitatea virusului agresor și care au motivat actualul război mondial devastator au fost întemeiate pe date eronate? Întreb doar, nu dau cu paru’… Știu, nu-mi va răspunde nimeni la aceste întrebări. Asta pentru că, în actuala epocă a dreptului marțial inaugurată recent, ele, întrebările, vor fi prezumate în mod absolut ca false, îndosariate și clasate de Ministerul Adevărului, hulite în cadrul ceremonialului de două minute de ură pe zi și azvârlite în vizuina memoriei istorice.

Ce te faci când vei fi mare? Entitate raportoare!

de Florentin Țuca | 10 februarie, 2020 | Colecția de texte

Notă: Am scris textul de mai jos provocat de noutăți legislative care tind să schingiuiască valoroase și tradiționale principii ale profesiei de avocat și rigori ale logicii juridice, ale tehnicii legislative și, nu în ultimul rând, ale limbii române. Sper ca el, textul, să-și piardă în curând din actualitate sau măcar ca ofurile și temerile care l-au generat să fie contrazise de interpretări care mie mi-au scăpat. Până una alta, indiferent că aceste inovații normative vor fi, în final, inaplicabile avocaților, ori abrogate, ori îndulcite prin tot felul de amendamente sau adnotări, este extrem de trist faptul că ele au pus la îndoială, fie și pentru o secundă, acele principii și rigori.

Orice introduceri despre rolul și menirea avocatului pe lume sunt inutile, după cum orz pe gâște este și pledoaria măreață despre secretul profesional al acestuia și sacralitatea confidențialității în raporturile lui cu clientul. Noua lege despre “prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului” ne lămurește pe deplin ce și cum.

Ea ne zice că noi, avocații, nu (mai) suntem ceea ce credeam odinioară că am putea fi. Nu, noi nu mai însemnăm niște biete persoane, vai!, fizice, umili apărători-fundași în fața portarului întreprinderii, ținuți de obligația de fidelitate față de un amărât de mușteriu. De azi încolo, noi suntem cu totul și cu totul speciali, adevărate forțe ale societății democratice, stâlpi de bază ai orânduirii multilateral globaliza(n)te, gardieni ai comunității tolerante și incluzive, ostași ai lui war on terror, corifei ai lumii noi și minunate. Pe scurt, noi suntem, à partir d’aujourd’hui, Entități. M-ați auzit?… En-ti-tăți! Mulțumim, Legiuitor drag, oriunde te-ai afla. Grație Ție, o-la-la!, de azi, noi suntem cineva!

Pătruns de noua identitate, En-ti-tăți!, cu ea în cap, uber-Entități!, cu mândria rimei asociate noului elan revoluționar (libertăți, egalități, entități!), m-am pus pe analizat noua lege care ne dă anvergură de statui.

Și, Entitate-trestie-cugetătoare ce m-am resimțit subit, m-am tot gândit și întrebat cum ar trebui să interpretez recentele reglementări ale măreței legi din perspectiva obligațiilor asociate noii mele statui, pardon, noului meu statut.

Și cum orice interpretare serioasă ar trebui să stea cu-n ochi pe normă și cu altul pe teren, am cugetat cum voi reacționa când va trece pe la mine Nea Mitică, vecinul meu de la țară, care m-a prevenit că intenționează să-i vândă lu’ Nea Costică o tarla din Lunca Siretului și vrea să-mi ceară un sfat juridic. Până la analize și consultații, constat însă că legea menționată mă dezleagă de sclavagista robie a secretului profesional, mă eliberează de botnița confidențialității (în fond, ce atâta secretomanie?!) și mă onorează cu niște importante și înălțătoare și nobile datorii “de raportare”, misiuni în fața cărora mă voi conforma reverențios, evident.

Așadar, conform art. 6, “entitățile raportoare prevăzute la art. 5 (adică și avocații n.m.) sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte exclusiv Oficiului dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze că”… Și le luăm pe rând, în ordinea alfabetică:

1. “Tranzacțiile suspecte”, de raportat, sunt acelea care vizează bunuri care “provin din săvârșirea de infracțiuni sau au legătură cu finanțarea terorismului” (art. 6 lit. a).

Prin urmare, teza întâi, dacă eu “cunosc”, “suspectez” ori am “motive rezonabile să suspectez” că parcela de teren pe care Nea Mitică vrea s-o vândă lu’ Nea Costică (adică parte din imașul pe care mă jucam eu când eram copil și-mi căutam râme pentru pescuit) e “produs din săvârșirea de infracțiuni”, eu, ca Entitate, ar trebui să “raportez”. Și da, Don Legiuitor-Procuror, deși nu “cunosc” și nu “suspectez”, cred că am “motive rezonabile să suspectez” asta, iar cârcotașilor care se întreabă care e diferența dintre “a suspecta” și “a avea motive rezonabile să suspecteze” le-o zic verde-n față: din perspectiva “suspiciosului”, nu e niciuna, dar cu cât mai multe-s cuvintele, cu atât mai mari puterile conferite nouă, Entităților. Așadar, declar că “am motive rezonabile să suspectez” că tarlaua lu’ Nea Mitică pe care acuma vrea s-o vândă (ca să scape de ea?, probabil) provine din vreo infracțiune, ceva. Cum legea nu-mi cere probe, ci doar indicii c-aș putea mirosi presupunerea bănuielii unei suspiciuni, trebuie că asemenea indicii există. Unu: Nea Mitică le cam trăgea la măsea pe vremuri și – deși o fi (fost) el cel mai meseriaș zugrav din sat- mă întreb de unde o fi avut bani să cumpere terenul ăla câtă vreme e un vajnic finanțator al crâșmei comunale? Doi, chiar de-o fi avut, trebuie că banii ăia or fi fost negri, iar el, ca zugrav iscusit ce e, i-o fi albit cumva-cumva. Trei: dacă indiciile anterioare n-or fi bănuieli rezonabil întemeiate, înseamnă că terenul în cauză a ajuns în patrimoniu’ lu’ Nea Mitică prin furt, c-am auzit eu cam multe reclamații de furturi cu autori necunoscuți în zonă.

Pe urmă, teza a doua, raportez. Am “motive rezonabile să suspectez” că parcela din Lunca Siretului, obiect al vânzării, are legătură cu “finanțarea terorismului” de vreme ce există martori care atestă că, de 9/11, exact pe 9 septembrie 2001, stranie coincidență!, Nea Mitică vânzătoru’ și Nea Costel cumpărătoru’ au fost văzuți celebrând la cârciuma din centru toată după-amiaza și până noaptea ca hoții, prefăcându-se că nu știu nimic de demolarea controlată a turnurilor gemene și a blocului 7 din WTC, trăgând din narghilea, chicotind și ciocnind pahare și întrebându-se pe muțește oare cât o costa (scenă care-mi amintește de băieții ăia din New Jersey care filmau turnurile fumegând și jubilau sub balconul denunțătoarei). Iar când au ieșit din crâșmă, mersul lor semăna leit cu coborârea unor avioane în picaj, brațe – aripi în vânt, priviri periferice, viteză și azimut scăpate de sub control, incapabili să aprecieze cât aveau la bord. Și, după o primă și ireală redresare, Nea Mitică și Nea Costică s-au înșfăcat reciproc de umerii aripilor și şi-au luat avânt înspre casele lor din Luncă, umbre gemene sub plină lună de septembre, făcând mare haz de marele necaz, amuzându-se-ncifrat și zgomotos că niciodată nu vom ști dacă Venea o moară pe Siret ori Venea omoară pe Siret. Să vorbești despre crime în grai codat taman în ziua aia cred că e un indiciu mai mult decât “rezonabil”. Și mai cred că Venea ar merita, preventiv, arestat.

2. Tot “suspecte” sunt și tranzacțiile în care “persoana sau împuternicitul/reprezentantul/mandatarul acesteia nu este cine pretinde a fi” (art. 6 lit. b).

Oooo!, aicea intrăm deja pe un teren foarte fertil pentru “suspiciuni” sau pentru “motive rezonabile de suspiciuni”, după caz (presupunând că dupăcazul merită adăugat). Întâi și-ntâi, atât Nea Costică cât și Nea Mitică se declară, ferm, bărbați. Pe mine fermitatea asta a lor mă pune deja în gardă: e ceva destul de nerezonabil și de necurat la mijloc. Într-o lume a “relativității fluide” marcată de dialectica a fi ce ești vs. a te simți ce ești, trebuie c-a mea suspiciune merge în direcția opusă: deși ei se simt bărbați, în realitate io cred că-s femei, suspiciune confirmată și de metoda fundamentală de tălmăcire a textelor juridice, în cazul nostru de interpretarea literală a primelor paragrafe care identifică părțile contractului și care fac referire nu la Mitică, ci la Mitica și nu la Costică, ci la Costica. Don Legiutor-Procuror, cu onor raportez: se impun ceva cercetări amănunțite în zonele ascunse ale identității lor!

În plus, textul ăsta îmi oferă șansa unei revelații care ține de evoluția raportării omului la sine și implicit de la imensul rol pe care ni-l conferă Don Legiuitor nouă, Entităților, ca veritabili arbitri ai acestei evaluări. Să mă explic… Timp de vreo 2000 de ani, omul era ce zicea Dumnezeu că este: femeie sau, respectiv, bărbat. O dată cu epoca post-adevăr, am descoperit că omul este nu ceea ce este, ci ceea ce simte că este: sunt bărbat sau femeie nu după cum zice biologia, ci pentru că așa îmi transmit mie my feelings. Ei bine azi, în epoca (s-o numim) post-lex, eu, Entitatea raportoare, am dreptul să am motive rezonabile să miros bănuiala suspiciunii că bărbatul sau femeia este nu cine este, nu este nici cine pretinde sau simte a fi, ci este ceea ce demiurgul raportor din mine ca Entitate suspectează c-ar putea să fie. Eul spulberat de suspiciuni în epoca post-lex.

3. Obligația de raportare vizează și “informațiile pe care entitatea raportoare le deține (și care, n.m) pot folosi pentru impunerea prevederilor prezentei legi” (art. 6 lit. c).

Onorat Oficiu, mă simt dator să raportez câteva informații pentru “impunerea” art. 3 alin. (4) din Lege (nu prea știu ce-nseamnă “impunere”, dar mă rog… mă conformez) care prevede că: “Membri ai familiei persoanei expuse public sunt, în sensul prezentei legi: a) soțul persoanei expuse public sau concubinul acesteia/persoana cu care aceasta se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; b) copiii și soții ori concubinii acestora, persoanele cu care copiii se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; c) părinții.”

Nu asta-i definiția familiei pe care o tot pritoceam cu domnul profesor Deak în anii facultății la cursurile de moșteniri, dar nu această inadecvare țin s-o denunț pentru că n-aș vrea să se răsucească-n mormânt dragul domn profesor, fie-i țărâna ușoară! (Faptul că matematica dreptului – nu doar succesoral – e aruncată-n aer (și) de textul de mai sus nu-i treaba mea de denunțător, pardon, de Entitate raportoare.)

Ceea ce vreau să raportez și s-aveți în vedere e că Nea Costică este, sssst!, (și) membru al familiei unei “persoane expuse public”. Din ce mi-a povestit el însuși, șușotit la mine în birou între patru ochi (Nea Mitică ieșise la o țigară atunci), am aflat că ar fi ibovnicul unei anume doamne Elisabeta, Beta, cum îi zice el (iar ea-l dezmiardă Alfa) – jur că nu știu și numele de familie-, doamnă care lucrează, zice Alfa, pardon Nea Costică, în consiliul de administrație de la Hidroelectrica Dorohoi, societate de stat, și deci s-ar califica, conform alin. 3 lit. h al aceluiași articol, la statut de “persoană expusă public”. Carevasăzică, faptul că Nea Costică se expune privat în patul donei Beta îl face membru de familie al expusei public.

Stați că asta nu-i tot, iar expunerile se complică puțin. Băiatul Betei care este făcut cu Nea Costică (și de care nici Tanti Aspazia, femeia lu’ Nea Costică, și nici fetele lui habar n-au) învață la un liceu industrial de la Dorohoi și – îmi zice tat’su – are o aventură cu o profă de Mecanică și Vibrații ori Bobinaj, ceva de genul, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă ca el. Pe scurt, profa l-a sedus și l-a bobinat. Vă raportez asta nu ca s-anticipez că feciorul din flori al lui Nea Costică ar putea ajunge un viitor francofon președinte, ci pentru a vă semnala posibilitatea ca profa însăși să fie membră a celei de-a doua familii a lu’ Nea Costică Alfa.

Atâta știu, onorat Oficiu, vă jur! Oricâte rezonabile indicii aș căuta, chiar nu mai pot să-mi dau cu presupusu’ câte alte familii are Nea Costică.

4. În fine, Entitățile raportoare “sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze (…) orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni referitoare la caracterul, scopul economic sau motivația tranzacției, cum ar fi existența unor anomalii față de profilul clientului, precum și atunci când există indicii că datele deținute despre client ori beneficiarul real nu sunt reale sau de actualitate, iar clientul refuză să le actualizeze ori oferă explicații care nu sunt plauzibile” (art. 6 lit. d).

Pentru că primele trei cazuri de tranzacții suspecte par (mult) prea limitative, Dragul Legiuitor, oriunde s-ar afla, ne-a făcut nouă, importantelor Entități, cadoul de a verifica motivele noastre rezonabile de suspiciuni cu privire la “orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni”. Cu alte cuvinte, suspiciuni de bănuieli, presupuneri de prezumții, supoziții la pătrat. Ca să mă asigur că înțeleg bine și sensul textului și relația acestuia cu obiectul și cauza tranzacției de pe malul Siretului, m-am decis să întreb părțile și să raportez cu promptitudine taman înregistrarea completă și fidelă a convorbirii. Mai jos, transcriptul:

Eu-Entitatea: Nea Mitică, Nea Costică, după cum vă explicam adineaori eu, ca Entitate raportoare, ar trebui să prezint o dare de seamă în temeiul unor norme adoptate în mod suveran de parlamentul pe care conaționalii noștri l-au ales și care sunt transpunerea unei directive europene menită se combată spălarea banilor și finanțarea terorismului. Ați înțeles?

Nea Mitică și Nea Costică, în cor: Tot.

EE: Și-acuma câteva întrebări despre contract. Prima ar fi despre caracterul tranzacției, caracter pe care, potrivit art. 6 lit. d din lege, ar trebui să-l raportez…

NM și NC, în cor: Don Avocat, știți că noi suntem oameni de caracter…

EE: Întâi, vă rog să fiți un pic mai respectuoși… Îs Entitate, vă rog… Mda, știu că sunteți de caracter, îmi amintesc bine din copilărie, da’ astea-s normele, știți… Și-apoi nu de caracterul părților e vorba, ci de caracterul tranzacției, iar aicea admit că Legiuitorul trebuia să traducă, pardon să transpună, pardon să zică “tipul contractului”. Mă rog…Așadar, ce contract vreți să încheiați matale?

NM: Act de vindere, Entitate.

EE: Aha, contract de vânzare-cumpărare. Buun… Nea Mitică, da’ de ce vrei să vinzi?

NM: Păi… că m-o rugat Costică să-i dau lui tarlaua mea, Entitate.

EE: Și cum, doar așa, că te-a rugat dânsu’ să i-o dai, fără nici un scop economic?

NM: Scop economic?…

EE: Adică ce folos ai matale că-i dai lui tarlaua? Care-i prețul pe care-l încasezi?

NM: Păi încă nu știu, da’ n-o să fie mare, că el mi-o reparat de fiecare dată Loganu și m-o ajutat de multe ori că-i pretin tare săritor. Pe deasupra, îl mai ajută și pe cumnată-miu, că sor’mea s-o angajat la Suceava și cumnată-miu îi singur cu toate muncile câmpului, plus gospodăria.

EE: Și, carevasăzică, prețul pământului pe care-l vinzi e redus cu valoarea ajutorului pe care ți l-a dat Nea Costică.

NM: Cam așa, Entitate, da’ drept să vă zîc, n-am făcut o socoteală exactă, că n-am stat niciodată să socotesc la centime câte servicii i-am făcut io lui și cât de mult m-o servit el pe mine. Ne cinstim, mai degrabă cu câte-un rachiu după ce terminăm treaba, știți doar cum îi prin părțile noastre… În plus, n-o să-i cer un preț mare și că mie nu-mi mai trebuie atâta pământ, oricum nu pot să-l lucrez.

EE: Da, matale, Nea Costică, de ce vrei să cumperi?

NC: C-aș vrea să-i fac o casă lu fii’mea cea mare, Entitate, c-acuși se mărită, și-i cam greu cu zestrea-n timpurile astea.

EE: Aha, carevasăzică, fiica lu’ matale-i beneficiarul real al tranzacției…

NC: Cum adică, Entitate?…

EE: Adică-n acte apari matale, da terenu’ o să fie în final al fetii. O figură pe care noi o numeam cândva simulație, de la romani cetire…

NC: Io nu știu di-astea ori dacă-i stimulație ori nu. Io ce știu e că pun io o parte din bani, o parte pune fata din ce-o strâns de la făbricuța de cașcaval, aia de lângă biserică, iar actu-i pe numele meu ca să nu afle hmm… (și-aicea nea Costică își înghite limba, iar io mă prind că se referea la fratele vitreg al fetei) să nu afle ăilalți… adică pețitorii potențiali care s-o vrea ca nevastă din interes. Și când termin casa, o s-o trec pe numele Ilenei, imediat înainte de nuntă, c-așa m-o sfătuit pe mine un notar într-un tren de Pașcani.

EE: Bine, e-n regulă, mâine vă trimit o propunere de contract.

NC-NM: Mulțumim, Entitate! Cu respect.

Prin urmare, Onorat Oficiu, în temeiul transcriptului redat mai sus, găsesc că am “motive rezonabile” să suspectez că tarlaua din Lunca Siretului este incorect evaluată în evident scop de evaziune fiscală, că “beneficiarul real” al contractului este cu totul altcineva decât cumpărătorul (de unde și “anomaliile de profil” evocate doct și convingător și clar în lege) și că, una peste alta, simulația o fi ea o instituție de drept civil, dar este cât se poate de vetustă și de penală: si-mu-la-ți-a / să vină să o ia! Așadar, găsesc că este highly likely (noul standard probator impus acum vreo doi ani de Doamna Prim-Ministru May – afacerea Skripal, vă mai amintiți?), deci este highly likely ca tranzacția dintre cei doi consăteni de-ai mei să nu aibă “caracter de normalitate”, să fie suspectă, să nu aibă un “scop economic” sau o “motivație” corecte, iar explicațiile clienților mei să nu fie cum cere legea, adică “plauzibile”.

Cam atât am avut de raportat. Dacă am fost prea blând sau prea laconic, vă rog din suflet să mă iertați! Promit ca, pe viitor, să urmez cu strictețe cursurile Institutului Național de Pregătire și Formare Profesională a Enităților Raportoare care va fi înființat sub tutela Ministerului Adevărului și să respect întocmai formularele de raport.

Până atunci, expresia sincerei mele considerații pentru dreptate și justiție.

PS: Ca să nu uit, Venea chiar merită arestat, fie și preventiv.

Articolul a fost publicat inițial pe site-ul Juridice.ro în data de 10 februarie 2020

Tot ce se mănâncă zboară, vrem o țară ca afară

de Florentin Țuca | 27 august, 2019 | Colecția de texte

Într-un recent articol publicat pe platforma juridice.ro, intitulat „Piața Victoriei și regulile”, domnul conferențiar universitar Radu Rizoiu își propune să facă o analiză comparativă a „ideilor” care au mânat diverși protestatari să-și manifeste public furia sau nemulțumirile în fața sediului Guvernului.^[1] Plecând de la premise (minore?) care zic că „piața este unul dintre locurile definitorii ale civilizației occidentale”, că „geografia oricărei așezări europene pune în evidență cel puțin o piață” și că „civilizația însăși s-a născut în piață” (sic!), domnul profesor Rizoiu analizează trei emblematice demonstrații de protest ale anului trecut și constată că „conflictul dintre diferitele adunări ce au avut loc în 2018 în Piața Victoriei este între cei care vor respectarea regulilor (sau a statului de drept) și cei care vor ocolirea lor (inclusiv prin adaptarea regulilor în folos propriu)”, iar „mișcările #rezist și diaspora par a împărtăși o idee comună: respectarea regulilor; în timp ce mișcarea de la mitingul PSD aprobă ideea «adaptării» regulilor în funcție de necesitățile de moment ale unei minorități.” Concluzia domnului profesor pare întemeiată și pe premise (majore?) în temeiul cărora „primii (cei care aleg să respecte regulile) au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.” În continuarea analizei, autorul eseului în discuție susține că „mitingul diasporei a reunit oameni de toate categoriile sociale, dar care s-au identificat printr-o idee comună: știu să aplice regulile.” Aceștia „lucrează în societăți unde respectarea regulilor este un dat” (sic!), iar „majoritatea celor din diaspora”, cu care domnul profesor s-a „întâlnit în diferite contexte”, „au spus cam același lucru: își doresc să se întoarcă în țară (…), dar își doresc să găsească aici aceleași condiții (…) pe care le-au văzut funcționând afară.” În esență, ceea ce susține domnul profesor este că România se împarte între aceia care iubesc „regulile” și „construcția instituțională” („corporatiștii și diaspora”) și „șmecherii” care „preferă să le ocolească”, de unde și legitimitatea reacțiilor „din partea ambasadelor (…) când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli.” În loc de concluzie, „în Vest există instituții, în Est omul sfințește locul.”

Îl respect sincer pe profesorul Rizoiu și îi împărtășesc o bună parte din tezele expuse în cuprinsul respectivului eseu (în special pe acelea care țin de importanța rânduielilor, a coerenței sistemului normativ și a respectării legii în statul de drept). Sunt de acord, de asemenea, că există pe planetă jurisdicții în mod evident mai prietenoase ori mai bine orânduite decât jurisdicția noastră și state cu un nivel de trai și de spirit civic mult mai ridicate decât al nostru. Și da, bineînțeles, este recomandabil să ne inspirăm din modelele autentice de organizare statală și de croială a sistemului normativ. Cu toate astea, simt nevoia să intervin pentru simplul motiv că sunt în dezacord cu unele păreri sintetizate în introducere, iar textul profesorului Rizoiu îmi reactivează numeroase și vechi nedumeriri.

Nici nu prea știu de unde să încep.

Cert e că n-o să mă apuc să pun la îndoială premisele despre piețe ca „locuri definitorii ale civilizației occidentale” ori ca „locuri de naștere” a „civilizației însăși”. În fața unor asemenea sentințe, simț enorm și văd monstruos, așa că mă las păgubaș, cu mult dor de piața Matache.

Nici despre „mișcările #rezist”, „diaspora” și „PSD” (ca „minoritate”!) nu-mi propun să-mi zic părerea. N-am nici #rezistență și nici poftă de polemici pe teme din agenda politică. N-ar trebui să fie treaba mea de jurist (deși, ceea ce înseamnă democrația și cum funcționează ea ar trebui să fie de esența dreptului public), după cum, din aceleași motive, n-o să intru nici pe terenul dezbaterilor sociologice sau care vizează psihologia mulțimilor.

N-o să insist nici pe definiția „regulilor” (pomenite insistent în eseul domnului profesor) și nici a „construcției instituționale” (subiect separat, bun de atacat cu altă ocazie).

Așa că decid, mai degrabă, să zăbovesc asupra nedumeririlor care țin de construcția în sine a argumentației, de abordarea hermeneutică, de soliditatea premiselor (a acelora care pot fi amplasate, cât de cât, pe o temelie juridică) și, nu în ultimul rând, defect profesional!, de definiția termenilor folosiți în articularea acestor premise. Toate aceste nedumeriri au ca numitor comun felul în care înțelege domnul profesor raportarea noastră la diverse „modele” („lumea occidentală”, „Vestul”, „regulile protestante”, „diaspora”, „ambasadele”), pe de o parte și, pe de altă parte, convingerea amară că acest mod de raportare, idolatră și nenuanțată, este împărtășit de majoritatea zisei elite naționale. Înainte însă de a inventaria aceste nedumeriri, simt nevoia unei mențiuni, ca răspuns anticipat la obiecțiunile ori înjurăturile acelor cititori care vor considera rândurile de mai jos un soi de fluierat în biserică: nu, nu vreau să transform prezentul text într-un manifest politic și nu vreau să mă dezic de preferința mea autentică pentru acea Europă care este depozitara unor remarcabile virtuți creștine, comori culturale și spirituale, valori civice, instituții eficiente, tezaure de gândire juridică și, nu în ultimul rând, zone de reală bunăstare. Ceea ce mă amărăște cu adevărat este că dragostea mea pentru acea Europă începe să fie, treptat-treptat, înlocuită de nostalgic dor.

Revin la bombăneli și le iau, așadar, pe rând.

1. Întâi și-ntâi, dilemă de pricinos etichetofob: cum definim „lumea occidentală, a regulilor protestante” și „Vestul” – chip cioplit? Chiar așa, v-ați pus întrebarea asta? Că tot am făcut icoană din „Vest”, știm ce reprezintă el, pe bune?… Hai serios, vă rog, să scriem un text juridic, un contract, ceva, noi, ca juriști și să tălmăcim acest cardinal punct: „Vest”, egal ce?… O emisferă?… Dacă da, intră sub umbrela asta și Franța și Cuba, și SUA și Venezuela, și Portugalia și Brazilia, și Anglia și Argentina?… Se pare că nu, cam nu prea, dracul ideologic își vâră coada peste tot… Atunci să fie „Vestul” definit din perspectivă belicos-războinică, adică egal NATO?… Mda, am putea, dar cu condiția să plasăm Bosforul în Atlanticul de Nord, caz în care Bosforul ar trebui să urmeze trendul en vogue care îl plasează pe a simți cum ești deasupra lui a fi și să declare că se simte (la) strâmtoare de Atlantic de Nord. Hmm… dacă nu, ar putea „Vestul” să însemne oare un tip de regim politic al zisei „democrații liberale”, situație în care băgăm în urnă și Australia și Japonia, și Singapore și Noua Zeelandă, și Coreea de Sud și Israelul, toate dinspre est? Uau, încurcătură maximă, ups!… Să zicem, poate, că „Vestul” este sistemul sinonim cu anti-comunismul?… Dacă da, atunci ar trebui s-admitem că ne-am încadrat și noi, și bulgarii, și ucrainenii și polonezii în „Vest”. Ba, mai mult, cred că și Rusia „oligarhilor”, capitaliști feroce, ar putea să declare că se simte din echipa noastră. Ori, eventual, mai departe, dacă nici abordarea asta nu ține, să acceptăm ideea „Vestului” ca spațiu cultural care are la bază religia creștină?… Ne-am încurca din nou, din păcate (în special din cauza ortodoxiei „estice”). Și, ca să scăpăm de balamuc, să fie oare schisma din 1054 un azimut în demersul de definire a „Vestului” (caz în care acceptăm că „Vestul” include și America de Sud) sau preferăm drept criteriu de demarcație „regulile protestante” elogiate de domnul Rizoiu (situație în care rupem din „Vest” spațiul catolic)? Ori, poate, să zicem că „Vestul” înseamnă lumea capitalist-democrat-liberală a alianței SUA-Canada-Europa planului Marshall? E o variantă, dar asta ar însemna să eliminăm din ecuație Spania, exclusă din programul fondurilor Marshall, însă Spania este taman fieful „diasporei” românești din „lumea occidentală”. Și, în fine, dacă acceptăm – și acceptăm, evident – că Parisul, orașul nepereche, orașul de suflet al meu și al multora, e în „Vest”, „Vestul” include doar centrul lui ori și acele suburbii unde „regulile” sunt ale junglei, iar poliția n-are drept de acces?… Complicat, zău… Zic să mai medităm și să revenim mai încolo. Până una alta, nu pot să nu mă amuz amar la gândul că am citit analize care se pretind serioase care deplâng „piedicile” puse în calea „avansului Occidentului înspre Est”!^[1]

2. Indiferent la ce instanțiere a „Vestului” ne-om opri (să-i zicem, pentru moment, Europa apuseană de dincolo de fosta „cortină de fier” plus America de Nord), apare întrebarea doi: de unde oare ideea că „respectarea regulii” în „lumea occidentală” (adică în „societățile” în care lucrează oamenii care au participat la „meetingul diasporei”) este „un dat” (și-n plus, „un dat” bun de preluat cu copy-paste)? Un „dat”? Serios?…

În fața unei asemenea sentințe, prima grimasă care-mi strică mina este felul insistent-umil cu care noi tot cerem să ne facem selfie cu alții care trebuie că-s musai mai importanți și mai virtuoși și mai avansați, dacă nu cumva chiar „indispensabili” pe planetă. În alți termeni, nu cumva prejudecata asta este de esența unei abordări provinciale și fataliste, nocive și demotivante, leneșe și lașe, un fel de la noi ca la nimeni, la noi-iadul, la ei-raiul, la noi e corupție-corupție peste tot, la ei cinstea-i regulă-regulă, păcatul capital al românilor este că nu-s uniți, ei sunt unitate de monolit, la noi e mizerie, la ei nu se aruncă mucuri de țigări pe stradă, etc. etc.? Da, știu, am trecut și eu prin faza idealizării „Occidentului” – palat de cleștar, dar acuma cred că mătăniile bătute cu obstinație și cu ochi închiși spre vest sunt cam riscante, cel puțin din punct de vedere epistemologic.

Dar să trecem peste proceduri și maniere… Carevasăzică, să-nțelegem că-n „Vest” respectarea regulilor e „un dat”-prezumție absolută, că „lumea occidentală”, așa cum am definit-o, pentru moment, (cu toate incontestabilele ei virtuți și autenticele ei realizări și performanțe) funcționează ceas, trai pe vătrai, că acolo-i totul ca la carte, raiul dreptului și statului de drept, sânul lui Avraam și regatul câinilor cu libertăți în coadă, unde nu-i nimeni care să umble cu cioara vopsită ori să calce pe bec, ori să dea cu oiștea-n gard? Măi să fie, chiar așa?… Eu știu că în general și în principiu, e mai bine și mai frumos la ei, în Toscana, decât la mine la Dorohoi-Dorohoa, dar cât de „dată” e o asemenea prezumție cu privire la întregul Vest și întregul Est? Tare mă tem că prejudecata asta este infirmată de date și statistici oficiale care atestă că, pe lângă virtuți, în „lumea occidentală” există și numeroase vicii, ilegalități și abuzuri, de unde și invitația pentru o analiză critică și nuanțată. De exemplu, în rapoarte recente relative la respectarea normelor de drept în diverse jurisdicții, Estonia stă mai bine decât Franța și Belgia, Republica Cehă e înaintea SUA, Spaniei și Portugaliei, iar România, în fața Greciei.^[2] Separat însă de aceste iregularități în relația statului vestic cu propriul cetățean, ce ne facem cu criza morală și spirituală care începe să macine actualmente „Vestul”, criză exprimată de un vizibil curent anti-creștin, de tot mai discutabilele valori estetice ale post-post-modernismului, de educația transformată-n marfă, de tot mai desele asasinate în masă, de scandalurile din jurul unor imense rețele de trafic de persoane, pedofilie și ritualuri satanice, de înfloritorul comerț cu droguri, de creșterea alarmantă a criminalității și sinuciderilor, de propaganda deșănțată a curentelor identitare și transumaniste etc.? Pe urmă, cum reglăm raportul cu regulile „mari”, acelea de drept internațional, regulile de a căror respectare depind siguranța și pacea planetară? Este respectarea lor „un dat”? Dacă da, care „dat” a justificat, de exemplu, bombardarea Belgradului în ’99, întreb?… Ori invadarea și mutilarea Irakului de către „Vest” în 2003 sub pretexte care nu s-au probat ulterior a fi „date”? Dar distrugerea Libiei și Siriei, cu consecințe dezastruoase, printre cale valul de sărmani refugiați?… În baza cărei norme „date” un președinte de țară democratic ales a fost recent calificat de către „Vest” drept „uzurpator” și „înlocuit” de la distanță printr-un simplu click? Exemplele pot continua și abia lista lor lungă este tristul „dat”…

Și, în fine, punct pe i, că tot vorbim de reguli, de importanța și de respectarea lor ca „dat”, oare nu cumva o astfel de interpretare ignoră imensul val de poluare normativă (plină de „reguli”) generat de tsunami-ul „totalitarismului inversat” (Sheldon Wolin), al sugrumării treptate, dar tot mai vizibile, a drepturilor și libertăților individuale, al corectitudinii politice și ideologiilor identitare, val împins taman de către „Vest”? Și-aici am în vedere hidoșenia unui Big Brother care – pe bază de reguli – mă supraveghează tot mai intens, care – pe bază de reguli – îmi ascultă telefonul sub diverse pretexte care – pe bază de reguli – mă declară vinovat pentru că așa mă califică denunțătorul și că, în general, tot pe bază de reguli, îmi impune să nu am păreri contrare versiunii oficiale pentru că părerea contrară e „hate speech”, să-mi denunț clientul la autorități dacă am „suspiciuni” în ce-l privește, să zic „sfere de primăvară” în loc de „ouă de Paște”, să mă închin Ministerului Adevărului care delimitează știrile „adevărate” de cele „false”, să nu cânt „baby, it’s cold outside” că sună a hărțuire, să nu zic „săru’-mâna”, să-l scot pe Creangă din manual că-i misogin, să accept ideea de menstruație masculină întru perfectă egalitate de gen și, în general, să tac, pentru că, nu-i așa?, tăcerea e de aur.

3.Conform domnului profesor Rizoiu, „cei care aleg să respecte regulile au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), iar ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea.”

Departe de mine gândul să provoc vreo polemică pe teme teologice precum protestantism vs. ortodoxie și/sau catolicism. N-am competența necesară și nici nu-i loc de-așa ceva. Mă întreb, totuși, care-i rostul unei asemenea referințe? Este „lumea occidentală” una exclusiv protestantă? Evident că nu, dar, mă rog, ne întoarcem la, și ne lovim iar de, definiții. Acționează „regulile protestante” doar „în afara familiei”? Mă-ndoiesc profund. În lumea satului nostru „doar familia contează”? Nu cred nici asta. Și-atunci, de unde concluzia că diasporenii noștri care au avut de-a face cu „regulile protestante” ar fi mai cu moț decât ortodocșii neaoși, neumblați prin străinătățuri? Să vină termenul „protestant” cumva de la „protest”? Un fel de eu protest, deci sunt protestant, protest, deci exist?… Sau o fi invitația la sex oral înscrisă pe plăcuța de înmatriculare protestantă și scandată în agora Victoriei una din acele mărețe și decente „reguli” care merită aplaudată în spirit de autentic puritanism?…

4. Vine apoi dilema privind pretinsa legitimitate a intervenției ambasadelor care „reacționează când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli”. Hoooooopa!… Nu mi-e foarte clar care sunt „regulile” pe care încercăm noi să le „evităm”, dar prima întrebare ce-mi vine-n minte este despre normele care îndreptățesc o ambasadă să judece instituțiile și cetățenii statului acreditar și să ceară sancțiuni internaționale pentru pretinse delincvențe interne. Am tot căutat referințe, dar fără folos. Dimpotrivă, regulile pe care le-am identificat (de exemplu, Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice) tocmai că interzic personalului diplomatic imixtiunea în politicile interne ale statului gazdă.

5. În loc de concluzii, revenind la protestele „din piață”, nu mă preocupă, în actualul context, să fac o analiză comparativă a revendicărilor de fond ale protestatarilor. Cum ziceam, ce m-a mânat să intervin a fost doar nevoia de acuratețe a argumentației și silogismului precum și maniera în care ne închinăm la idoli, mai ales că-s așa de vag definiți, iar puritatea lor „juridică” – destul de contestabilă și nu prea… în „regulă”. Peste asta, motivațiile principale ale prezentei luări de cuvânt au fost trimiterea făcută de domnul profesor Rizoiu la jurisdicția numită „afară” (recunosc că îmi displace profund raportarea asta!) și sentința că „în Vest există instituții” (deci existența „instituțiilor” e un semn al perfecțiunii, înțeleg eu), în timp ce „în Est, omul sfințește locul” („Estul”, cam deplorabil, pare-se, din cauza oamenilor care-l locuiesc). O bună ocazie să revin, așa cum anticipam, la definiția „Vestului” (tărâmul făgăduinței de peste mări și țări, din cale-afară de „afară”) prin contrast cu Estul locului „sfințit” de om.

Să pornim însă, (crono)logic, de la răsărit… Ce-o fi așa de rău, stau să mă întreb, cu „sfințirea” locului de către om? Mie, unuia, proverbul ăsta românesc mi se pare excepțional. Mai ales în actualele vremi în care viața reală e transferată, treptat-treptat în virtual, în care inteligența artificială amenință să detroneze inteligența umană, în care hologramele pot juca rol de miri și mirese, în care clonele dansează cu roboții, în care the internet of things tinde să devină un internet of everything și-n care contractele iscălite de oameni, față-n față, cu bună- ori rea-credință sunt înlocuite de smart agreements, truthless, of course... Într-un asemenea context, în dezacord cu profesorul Rizoiu, cred sincer că, înainte de instituții-abstracțiuni, avem nevoie de oameni care să personalizeze și să redea viață, respirație gură-la-gură, unei lumi care fuge de sine, înspre neant, o lume aflată în șoc cardio-respirator, aproape de comă. (Un diagnostic că-s paranoic ar fi o consolare, vă asigur!) Și-atunci, dacă e adevărat că „Estul” este „sfințit” de om (nu știu, posibil să fie așa – o zice mai bine Kusturica, de exemplu), atunci așa să fie… Alea iacta Est. Cât despre „Vest”, el este, evrika!, un eufemism. El poate desemna orice am presupus la început de text: o emisferă, o alianță (G7, G20, sau punctul G, cum vreți), un sistem, o „comunitate internațională”, o „lume civilizată”, regatul pop-corn-ului, orice doriți. În fapt, el reprezintă adunătura fostelor și actualelor puteri coloniale și nimic mai mult: un imperiu donator de mărgele către donatorii de suveranitate. Mai putem adăuga, după gust, condimente precum „democrație”, „pace”, „bunăstare”, „pursuit of hapiness”, coca-cola, blugi, Hollywood și, neapărat, wrestling. „The West is the best/Get here, and we’ll do the rest” (The Doors  – The End ). Ca să nu fie însă eufemism, „Vestul” ar trebui să-și asume pe șleau ceea ce este de fapt în ziua de azi și să accepte -o zic cu tristețe, repet- că înseamnă, de la dicționar zicere, apus. Ori, dacă (se simte că) rimează mai bine cu „finit”, să-i zicem asfințit

^[1] http://www.contributors.ro/editorial/noua-europa-de-est-in-pericol-se-mai-poate-impune-occidentul-in-al-doilea-razboi-rece/

^[2] https://worldjusticeproject.org/sites/default/files/documents/WJP-ROLI-2019-Single%20Page%20View-Reduced_0.pdf

^[1] Radu Rizoiu, „Piața Victoriei si regulile”, juridice.ro, 9 august 2019  https://www.juridice.ro/essentials/3172/piata-victoriei-si-regulile