de Florentin Țuca | 7 mai, 2015 | Colecția de texte
După ce tocmai a
finalizat proiectul unui coerent și riguros și impecabil sistem de legislație
fiscală și, în general, după ce a dereticat și primenit cum se cuvine dreptul
autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine,
impozitul pe ciubuc. Asta ca finală și mortală și de grație lovitură dată
evaziunii fiscale și gulerelor albe. Gata, ne-am scos, e un mare moment să celebrăm
eradicarea corupției și echilibrarea bugetară, să jubilăm evadarea din Balcani
și integrarea noastră în Suedia. Unghiile tăiate, breton-breton, batistuța
împăturită corespunzător, ÎPS Legiuitor Român și-a făcut temele.
Avem, așadar, în fine (de când așteptam asta cu sufletul la gură!), o
definiție legală a bacșișului. Pe urmă, era și cazul, avem norma referitoare la
contabilizarea separată a acestuia pe un bon fiscal distinct. Apoi regula
aplicabilă ,,personalului operatorului economic” de a declara la ora începerii
programului ce parale are în portofel și de a se lăsa buzunărit, la o adică, de
,,organele de control”. Și-n final, evident,
am aflat și sancțiunile aplicabile în caz de nesupunere.
Ca practicant de drept și plătitor de bacșiș mă uit la Ordonanța de Urgență nr. 8/2015 ca la o poartă nouă și mă caut în buzunare de ceva mărunțiș-ciubuc pentru un tălmaci care să mă lumineze. Trec peste întrebarea referitoare la urgență că deja m-am plictisit de-atâtea calamități și cutremure și revoluții și uragane și războaie care cheamă întruna guvernanții să legifereze noaptea-n mare stat major. Urgența a devenit de la sine înțeleasă, ea e regula și urgent e totul, ce mai tura-vura, zor numaidecât.
Trec și peste
suspiciunile referitoare la constituționalitatea unor norme care obligă
angajații să declare câți bani au în portofel și să se lase percheziționați
(fără mandat, oare?) de ,,organele de
control”. De regulă, bacșișul e asociat serviciilor din restaurante și
cafenele, dar generalitatea formulării din textul legal impune asemenea
obligații, nota bene!, tuturor angajaților ,,agenților economici” care vând produse ori prestează servicii. Statisticile
din domeniu menționează că ar fi peste 850 000 de oameni. Prin urmare, țara să treacă
de urgență la percheziție corporală, asta e, unde-i lege nu-i tocmeală.
N-o să insist nici pe
încălcarea principiului de drept fiscal care interzice dubla impozitare. Nu
sunt fiscalist și s-ar putea să mă înșel, însă mă întreb dacă e just ca banii
mei, proveniți dintr-un venit deja impozitat să mai fie biruiți o dată când se
mută în alt buzunar cu titlu gratuit, deci fără să reprezinte un preț al unui
serviciu sau produs. (Sume care, în drept, neavând însemnătatea sau anvergura
unei donații, sunt calificate ca ,,dar manual”.)
N-o să zăbovesc cu bombăneli nici pe dificultățile de aplicare în practică a noilor norme. Bulibășeala generată va fi de un comic bun de ecranizat, calabalâcul birocratic aferent – așijderea, după cum de râsu’-plânsu’ va fi și imaginea cu organe percheziționând organe.
Ce mă irită însă cel
mai tare sunt două bube ca de râie: insistența cu care statul se tot vâră în
măruntaiele mărunțișurilor (1) și batjocura la adresa seriozității și rigorii
și logicii pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul (2).
1. Ordonanța birului
pe ciubuc ignoră complet spațiul cultural în care trăim. Că ne place ori nu,
bacșișul face parte din el într-un fel mai pregnant și mai colorat și mai
savuros decât în Occident (asta ca să nu vorbim de Orientul Îndepărtat, unde e
tabu) și, spre deosebire de gemenii săi, tip ori pourboire, are
un statut special. Frații lui vestici sunt foarte depersonalizați și încărcați
de prea mult compozit artificial, apar adesea ca ingredient necesar al prețului
și, prin tot mai răspândita includere obligatorie pe nota de plată, se
transformă într-un iritant și împovărător atentat la generozitatea, bunăvoința
și portofelul plătitorului. (De multe ori mi s-a întâmplat în Vest ca aparatul
care-mi înghițea cardul să mă întrebe nu dacă vreau să las tip, ci în ce
cuantum: 20, 17 sau 15 la sută). Ciubucul în schimb e mult mai simpatic. Spre
deosebire de verișoarele lui de-a doua spiță, mita și șpaga, el însoțește un
preț presupus corect, este ghiduș, plin de chef și de zulufi, făcut cu ochiul.
El este un cadou personalizat, semnătura ta pe nota de plată și șansa să te dai
mare printr-o mică atenție. El este, tocmai în esența lui balcanică,
nefiscalizabil și neimpozabil. În condițiile astea, cum ,,să-l treci pe bon distinct”? Asta poate doar ca provocare pentru ai noștri
să găsească (și-l vor găsi) ac de cojocul fiscului jecmănitor. (Vă imaginați,
sper, că meseriașii în a se descurca, a prinde bulgarii cu furculița în
antenă și pește cu umbrela când Dâmbovița dă peste maluri, vor șurubări ei
niscai soluții de driblare a registrelor de ciubuc și a controlorilor de
organe. Una din soluții ar putea fi, de exemplu, bacșișul în natură: sugiuc,
fistic sau rahat, după caz. Caz în care organele ar trebui să evalueze și să
impoziteze rahatul, operațiune cam complicată, zic eu). Revenind la statutul de
care pomeneam, bacșișul este foarte adesea la fel sau poate mai important ca
prețul. El este suprema mulțumire adusă taximetristului care a trecut pe roșu și
a depășit viteza legală ca tu să prinzi avionul, frizeriței care ți-a masat
ceafa exact ca iubirea vieții tale din tinerețe și ți-a oferit nostalgice
reverii, chelnerului care își amintește mereu, ca și cum doar pentru tine, că
vrei mai mult oțet în salata de varză albă, vânzătoarei care a deschis chioșcul
din spatele blocului special la rugămintea ta să te aprovizionezi cu bere
rece-fuguța-repejor-că-începe-meciul. Pentru toate astea, bacșișul nu e
evaluabil în bani, ci este un soi de nu știu cum să vă mulțumesc. Da,
bacșișul înseamnă mulțumescul netaxabil.
2. Ordonanța de iminență care impozitează mulțumescul îmi amintește de impozitul pe stâlp și de imensa grijă a ÎPS Legiuitorul pentru deriziune și pieptănătura babei când țara arde. Mă minunam cândva de normele referitoare la ,,cinstirea arborilor care favorizează sentimentele înălțătoare și patriotice” (sic!) ca legiferare a frăției dintre român și codru. Relativ recent, însă, am dat peste ceva și mai baban în înmulțirea cu zero, o formă de legiferare a pamfletului. Un deputat fără nume a inițiat un proiect de act normativ intitulat Legea tăcerii. Când l-am citit, am fost convins că e o rezonantă glumă. Suna cam așa: ,,Art. 1. Prim-ministrul este statul. Indubitabil! Art. 2. Ministrul știe mai bine! Prim-ministrul, cel mai bine!
Art. 3. Ministrul este mai presus de parlamentar. Mult mai sus! Art. 4. Parlamentarul are obligația să ridice mâna. Și dreptul să tacă! (…)” Și articolele continuau cam pe aceeași linie preț de două pagini. Nu, nu e o glumă, proiectul era de o neserioasă seriozitate. Ca orice proiect de lege, el a fost supus avizării în comisiile de specialitate ale zisului Parlament și respins, după îndeplinirea procedurilor de rigoare, ca fiind o ,,formă de pamflet”. Cam în aceeași zonă se situează și impozitarea bacșișului, cu diferența că Ordonanța care o impune n-a fost respinsă de nimeni ca neserioasă. Carevasăzică, oameni trimiși în forul suprem al facerii dreptului se țin de hârjoane și, că tot suntem în Balcani, de ghidușii și giumbușlucuri. Nu râsu’, ci plânsu’… Dreptul ajuns la discreția incompetenței și-a neseriozității. Dreptul ca sinonim al jemanfișismului și antonim al rigorii și spiritului cartezian. Dreptul ca baltă în care aruncă cu pietre nebunii în speranța că se vor găsi înțelepți care să le caute. Mai mult și mai grav, dreptul luat peste picior.
Iar ÎPS Fiscul, picior
peste picior și el, cu trabucu-n colțul gurii și mațele chiorăind de foame,
sperând să și le umple din marafeții și buzunarele chelnerului care m-a servit,
ca pe cel mai baștan mușteriu, cu ciorbă, sarmale și baclava. Bașca narghileaua.
de Florentin Țuca | 4 aprilie, 2015 | Colecția de texte
Asasinarea lui Boris Nemţov, oponent al Puterii de la Kremlin, a stârnit, cum era de aşteptat, numeroase reacţii şi controverse. La o extremă, convingerea imediată şi fermă a mainstream-ului occidental că actul criminal este imputabil Puterii de la Moscova şi, în special, „ţarului KGB-ist“ aflat în fruntea sa. La cealaltă extremă, comunicatul oficial al Kremlinului, la fel de iute şi de hotărât, conform căruia asasinarea lui Nemţov este o „provocare sută la sută“ (deci nu doar 99 şi nici măcar 95 la sută!) menită, zice-se, să inflameze spiritele şi să decredibilizeze imaginea Rusiei şi a liderului său. Interesant este că aceste două opinii antagonice şi extreme nu sînt păreri marginale, expediate la periferia dezbaterilor despre respectiva crimă; ele s-au înstăpînit pe tot câmpul de luptă propagandistică, strivind în ciocnirea lor bruma de abordare moderată, dubitativă şi dilematică precum şi palidele semne de întrebare sau îndoieli relative la verdictele ferme aruncate asupra subiectului. Şi mai interesantă însă – iar prin constatarea asta mă apropii de motivaţia prezentei intervenţii – este formidabila grabă cu care „analiştii“ şi păreriştii s-au urcat în ring. Nici nu s-a stins bine ecoul împuşcăturilor de lîngă Piaţa Roşie, că detectivii de serviciu ai celor două tabere ştiau deja cu certitudine, cu maximă certitudine, cine-i asasinul ori instigatorul (sau măcar din ce echipă face parte). Tristul episod al asasinării lui Nemţov şi siguranţa cu care au fost rapid împărţite sentinţele despre vinovaţi m-au făcut să zăbovesc, preţ de două pagini, asupra rolului probelor şi asupra temeiniciei ca valoare a investigaţiilor (fie că ele-s judiciare sau doar jurnalistice). Iar exemplul evocat nu este, din păcate, singular. Evenimente recente sau mai vechi ni se oferă ca bun material de disecţie.
N-o să vin cu exemple din telejustiţia românească, pentru că a curs prea multă cerneală pe subiect. Din păcate, exemple de „dovezi“ sub formă de praf în ochi găsim şi la case mai mari şi sunt contrariat foarte adesea de manevrele manipulatorii pe care mainstream media le promovează sau le tolerează cu nonşalanţă. Iar cele mai iritante dintre ele mi se par nu „confirmările“ şi găselniţele „grupului de cercetători britanici“, ci acelea care se pretind serioase şi care-s provocatoare, menite să ațâțe, să tulbure ape, să alimenteze ori, mai grav, să genereze conflicte. Şi asta mai ales când „atestările“ în cauză lezează bunul-simţ, fie el juridic sau nu.
De exemplu, invazia militară din Irak de acum mai bine de un deceniu a fost motivată (vă amintiţi, desigur) de pretinsele arme de distrugere în masă posedate, chipurile, de regimul Hussein. Dovezile?… Nişte tubuleţe de aluminiu azvârlite pe masa ONU şi halite cu nesaţ de mass-media militaristă. Că totul a fost o făcătură ori că pretinsele probe au fost falsuri şi că pe baza lor a fost declanşat un război dezastruos nu pare astăzi să mai intereseze pe cineva. Răspunderea agresorilor pentru nenorocirile cauzate prin invocarea acestor minciuni a ajuns subiect tabu, după cum fluierat în biserică este şi evocarea rolului presei mainstream în susţinerea acestor manipulări nefaste. Subiect bun de aruncat sub covor şi de călcat în picioare.
Asta pentru că pe masă pot apărea alte teme similare, iar pretexte pentru noi războaie putem fabrica oricând. Prin august 2013, bunăoară, nici bine epuizat atacul cu arme chimice din Siria, că ideologii intervenţionismului ştiau, chiar şi în lipsa probelor, cine-i vinovatul, iar unica opţiune posibilă era, în logica lor, declanşarea unui nou război (Ian Hurt, profesor asociat de ştiinţe politice la Northwest, „Bomb Syria even if it is illegal“, International Herald Tribune, 29 august 2013). Tot acum vreo doi-trei ani, un ditamai prim-ministrul apărea la tribuna ONU cu o planşă care ar fi vrut să reprezinte grafic arsenalul nuclear al Iranului, un desen similar cu cele care zugrăveau bombele cu fitil în animaţia cu răţoiul Donald. Pe puerila planşetă susţinută de morga doctă a premierului, o linie roşie ca o doagă kitsch a butoiului cu pulbere dorea să marcheze cele trei sferturi de focos-focos al dracului şiit plasat pe Axa Răului. Iar domnul prim-ministru ne sugera proştilor de noi că planşeta e atestarea supremă-supremă şi clama că, deşi el are, alţii n-au voie să aibă arsenale nucleare. Motiv suficient pentru ca, imediat după asta, pe baza acestei „dovezi“, presa mainstream să înceapă bombardamentele mediatice împotriva Teheranului şi îndemnurile la cafteală şi bombardamente de-adevăratelea (The Economist, „Bombing Iran“, 25 februarie 2012). Din fericire, până acum, războiul cu Iranul a fost evitat şi orientarea înţeleaptă a diplomaţiei americane continuă negocierile. Cu toate astea, militariştii îşi reiau cu sârg propaganda. Întâi, cu oarece timiditate, susținând că războiul cu Iranul este, „probabil“, singura opţiune (Joshua Muravchik, „War with Iran is probably our best option“, Washington Post, 13 martie 2015). Apoi, cu convingerea fermă că probele împotriva Dracului de pe axa dracilor sunt irefutabile (nu întreba care-s, crede şi nu cerceta!), iar războiul este forma supremă de executare silită a Necuratului. John R. Bolton (fost ambasador american la ONU, „Bomb Iran to stop the bomb“, International New York Time, 27 martie 2015): „Concluzia de neevitat este că Iranul nu va negocia programul său nuclear. Iar sancţiunile nu vor bloca extinderea infrastructurii pentru rachete. Adevărul care deranjează este că numai o acţiune militară precum atacul Israelului din 1981 asupra reactorului irakian al lui Saddam Hussein de la Osirak sau, în 2007, distrugerea reactorului sirian proiectat de nord-coreeni poate îndeplini ceea ce e necesar. Timpul e foarte scurt, dar o lovitură poate încă avea loc”.
Alt exemplu, mai de actualitate şi mai din zonă. Nu cu mult timp în urmă, preşedintele ucrainean ne arăta de la o tribună publică (o conferinţă susţinută la München) „dovada“ imbatabilă a prezenţei armatei ruse în Doneţk: câteva documente de identitate ce păreau paşapoarte, potenţial confiscate de la nişte indivizi care erau, pare-se, cetăţeni ruşi. Iar domnul preşedinte pleda convins că cele cinci paşapoarte pe care le răzleţea ca pe nişte cărţi de joc sunt chinta de generali cu Adolf Putin în coadă care pornise să cucerească Europa. Invazie armată probată cu paşapoartele soldaţilor, auzi tu, asta chiar că-i de Divertis (Ce căutaţi voi aicea, bre? Am venit să invadăm. Aveţi actele la voi? Da. Ia să vedem dacă-s în regulă. Voilà, poftiţi. Bine, invadaţi. ’trăiţi!… ’trăiţi!). Pe urmă, asemenea „dovezi“ au fost completate de „confirmări“ la fel de „fulminante“: fotografii cu tancuri, scoase la iveală de un senator republican pe post de atestări ale invaziei în Ucraina (senatorul republican de Oklahoma, James Inhofe, care a promovat proiectul de lege pentru înarmarea Kievului, iar în susţinerea lui a invocat fotografii ale unor trupe ruseşti care, pretindea el, treceau graniţa cu Ucraina). Fotografiile care nu-s certificate sau coroborate cu alte probe nu spun mare lucru, ar pleda un student la drept. Nu contează, zice domnul senator, merge şi-aşa. Bună oportunitate pentru presa mainstream de a sări din nou la beregata decenţei şi-a bunului-simţ pentru a pune paie pe focul care, deocamdată, din fericire, e doar mocnit şi pentru a milita pentru înarmarea Ucrainei ca şansă a păcii regionale! Faptul că ulterior s-a dovedit că respectivele fotografii datau de acum şapte ani (deci nu din prezent) şi surprindeau imagini ale intervenţiei militare ruse în Georgia (şi nu în Ucraina), precum şi recunoaşterea erorii de către respectivul senator nu mai par să aibă vreo importanţă: ideologii intervenţionişti şi belicoşi, propagandiştii războiului au celebrat ştirea ca autentică, cu un tapaj suficient de asurzitor ca infirmarea ei să se mai facă auzită. (Declaraţia senatorului Inhofe: „Parlamentarii ucraineni care ne-au transmis aceste fotografii ca fiind autentice şi-au făcut un deserviciu lor înşişi. Noi am găsit de cuviinţă să le facem publice pentru că acele imagini păreau să reflecte ceea ce se întâmplă în regiune. Am fost furios să aflu că anumite fotografii erau rezultatul falsificării unora făcute de AP în 2008“.)
Ajuns la acest punct, nu mă pot abţine să deplâng recentele şi insistentele provocări ale oficialilor occidentali şi ale presei care îi susţine în direcţia unui potenţial conflict militar cu Rusia şi/sau cu Iranul.
Întâi, frontul estic. Susţinerea făţişă a unor mişcări ucrainene cel puţin dubioase, repetatele acuzaţii neprobate şi alarmele referitoare la o invazie militară rusă de proporţii, comparaţiile sistematice şi exagerate cu planurile lui Hitler sunt expresii provocatoare de tipul băţului prin gard la adresa Moscovei. Nu vreau să apăr câtuși de puţin poziţia Kremlinului, găsesc că anexarea Crimeei este o încălcare a dreptului internaţional, cred că Rusia are o însemnată vină în destabilizarea Ucrainei şi nu simpatizez defel cu liderul rus sau cu regimul autocrat moscovit. Cu toate astea, propriile noastre intervenţii în slăbirea Ucrainei, caftelile economice şi „sancţiunile“ aferente, dublul standard în analiza „geopoliticii“, precum şi lipsa de temeinicie a multora dintre acuzaţiile provocatoare îndreptate spre Moscova mă pun pe gânduri şi mă neliniştesc. Motiv pentru care cred că proiectul de înarmare a Ucrainei nu este altceva decât gaz pe foc.
După cum petrol pe foc mi se pare şi recenta intervenţie războinică în Yemen. În plus, e în contra normelor dreptului internaţional (şterge asta, dreptul internaţional nu interesează pe nimeni; pun măcar între paranteze,’trăiţi). Ori provocările belicoase la adresa Iranului venite taman de la tribuna Congresului american, bibirepublican şi bibirăzboinic.
În fapt, gaz pe foc sunt toate manipulările presei îndrăgostite de război. Deh, confirmarea că dragostea e oarbă: nu contează că războiul de care s-a înamorat e urât ca dracu’, ea se poate hrăni şi cu comenzi de tancuri, şi cu bani, şi cu breaking news, şi cu gaz pe foc.
de Florentin Țuca | 25 februarie, 2015 | Colecția de texte
American Sniper este un film atât de mediocru şi de pervers ideologic deopotrivă, încât nominalizarea lui la Oscar nu ar trebui să surprindă pe nimeni. În viziunea unora, surprinzătoare a fost, probabil, tocmai excluderea lui din galeria premianților.
Pentru cine nu știe, această recentă producție a lui Clint Eastwood este ecranizarea autobiografiei lui Chris Kyle, renumit ca cel mai grozav şi „letal” lunetist din istoria armatei americane, deținătorul recordului de omucideri pe frontul deschis prin invazia în Irak din 2002: 160 de oameni-trofee în tolba vânătorului „erou”. Filmul se bucură de un mare succes peste Ocean și – împreună cu respectiva autobiografie din care se inspiră, foarte celebră şi ea – face din povestea acestui militar o reconfirmare a modelului de „eroism” bazat pe „fapte de arme”, „vitejie pe câmpul de luptă” şi curajul de „a doborî” „inamicii”. Sunt eufemismele sub care se ascund distrugeri, suferințe şi moarte, dar care definesc „eroismul” ucigașului „bun”. Eroismul letal, eroismul per-sânge, eroismul best-seller.
N-o să reiau întreaga poveste a personajului principal. Filmul îi punctează cele mai importante elemente biografice (încă din copilărie şi până la reîntoarcerea definitivă din război), insistă pe motivațiile pretins patriotice ale opțiunilor personajului (printre ele, şi momentul 9/11, fără nici o legătură de cauzalitate cu Irakul, de altfel) şi livrează aşa-zise argumente în justificarea omuciderilor (protejarea conaţionalilor combatanţi de furia „insurgenţilor sălbatici” fiind cap de listă). Cât despre povestea în sine, ea este construită după un reţetar tipic filmelor de acţiune cu lipici la public, centrat pe conflictele băiatul „bun” vs băiatul „rău” şi cauza „bună” vs cauza „rea”. Ca să nu fie acuzat că se rezumă doar la atât şi că filmul lui n-ar fi, vezi-Doamne, „complex”, Eastwood îl condimentează cu o altă dispută, care trebuie neapărat că-i tensionată, conflictul interior al personajului (iubirea de ţară în straşnică bătălie cu iubirea de familie).
American Sniper a fost primit, aşa cum spuneam, cu numeroase elogii, premii şi recorduri de audienţă. Au existat însă şi multe reacţii critice. Eastwood a răspuns contestatarilor că obiecţiunile lor sunt stupide, că filmul este remarcabil şi că reprezintă, atenţie!, un mare manifest anti-război. În ceea ce mă priveşte, găsesc că elogiile aduse acestei producţii sunt exagerate, iar calificarea ei ca „manifest anti-război” este o cinică nucă în perete. E adevărat că filmul lasă, într-un ungher, un locşor de dezbatere despre sindromul posttraumatic care afectează veteranii lăsaţi la vatră, despre definiţia eroismului şi despre rostul războiului în general. Aceste subiecte sunt însă tratate superficial şi neconvingător, edulcorate până la atrofiere şi sufocate de mistificări, manipulare şi minciună. O părere subiectivă, evident, pe care mi-o asum şi încerc, în cele ce urmează, s-o argumentez.
1. Întâi de toate, cel mai mare păcat al filmului este aportul său în demersul de albire a unui război negru, umărul pus în apărarea unor iresponsabili (mă refer nu la sărmanii militari, ci la cei care i-au trimis să ucidă şi să facă prăpăd), mâna de ajutor întinsă unor propagandiști care au acum misiunea de a minți (în special, prin omisiune), de a convinge lumea să uite, să creadă fără să cerceteze şi, în final, să aplaude „eroii”. Nu, filmul lui Eastwood nu este un „manifest anti-război” pentru că nimic din acest film, dar absolut nimic, nu pune la îndoială tocmai rațiunea şi legitimitatea respectivei invazii militare. Ba dimpotrivă, prin desele aluzii la „patriotismul” eroului, cauză nobilă şi circumstanţă exoneratoare per se a oricăror samavolnicii, prin evocarea mistificatoare a episodului 9/11 ca pretinsă probă a nevoii de a ataca „sălbaticii” din Irak, prin constanta glorificare a „productivităţii” protagonistului, American Sniper încearcă să valideze retroactiv cotropirea barbară, fără drept, a unor teritorii străine şi a unor oameni la casa lor. În plus, povestea fostului cowboy nu conţine nici un semn de întrebare privind rostul lui şi al armatei lui, ce caută ei în Fallujah (oraşul în care se petrece acţiunea din film şi unde, în realitate, potrivit statisticilor, au fost omorâţi peste patru mii de civili), de ce au fost trimişi la război, de ce sute de mii de oameni ucişi, de ce sute de mii de mutilaţi, de ce copii rămaşi orfani şi cu sechele, de ce spitale şi şcoli distruse, de ce patrimoniu cultural milenar vandalizat, de ce infrastructură bombardată, de ce trilioane de drono-dolari aruncate-n buzunarele nu ştiu cui, de ce Irak şi nu Mexic, Belgia sau România, de ce atâtea întrebări fără răspuns. Aaa, weapons of mass destruction, cumva?… Nu, nicăieri în film luneta lunetistului-legendă nu a căutat arme de distrugere în masă. Luneta lunetistului-legendă n-a căutat decât sânge. După armele de distrugere în masă or fi umblat camarazii lui de front, dar ele n-au fost găsite decât de Collin Powell, sub forma a trei tubuleţe de aluminiu, bune de azvârlit în ochii naţiunilor „unite”.
2. American Sniper este un cancerigen ideologic şi pentru alt motiv: reprezintă o expresie distorsionată a patriotismului.
Cred sincer că foarte mulți cetățeni ai Statelor Unite sunt patrioți și cred, de asemenea, că arhetipul americanului se distinge printr-un remarcabil spirit civic și de solidaritate comunitară. Citeam recent, de exemplu, despre extraordinare gesturi de altruism și generozitate ocazionate de blocarea unor autostrăzi în Minnesota: zeci și zeci de oameni din localitățile aflate în proximitatea drumurilor înzăpezite au umblat o zi și-o noapte prin frig și viscol ca să distribuie celor blocați în autoturisme diverse ajutoare și alimente, plus cafea, ceai și supă fierbinte pregătite de voluntarii mobilizați din centrele de întrajutorare încropite ad-hoc. Bunătate, altruism și, în esență, autentic spirit patriotic.
Filmul în discuție pune însă pe ecran nu acest tip (sau unul similar) de genuin și discret patriotism, ci mutația sa malignă în lozinca patriotardă, excesul de testosteron și „faptele de arme”. Chris Kyle, personajul din viață și Chris Kyle, „legenda” din film, pretind că s-au dus la război „din patriotism”, după cum, tot „din patriotism” -ni se sugerează – au fost chemați la arme de mai marii planetei. Despre ultimii – cei care au decis declanșarea războiului și au sunat adunarea, n-ar fi prea multe de comentat: pretinsul lor „patriotism” e un sentiment măsurabil doar în declarații ipocrite, minciuni, petro- şi drono-dolari. În ceea ce-i privește pe militari însă, chiar admit că unii dintre ei au crezut că invadează, ucid, bombardează, torturează și distrug „din patriotism”, dar asta nu înseamnă că asemenea convingeri le înnobilează acțiunile.
Certitudinea „patriotică” a lui Kyle – acută pe parcursul întregului film şi atenuată într-un singur moment (voi reveni asupra lui) – este prima formă de manipulare a sensurilor iubirii de patrie. Întâi, asta pentru că filmul acceptă explicit şi implicit teza că invadarea şi agresarea unei țări suverane este perfect scuzabilă de pretinsa dragoste pentru neamul tău. Or, tare mă tem că, indiferent ce-o fi fost în sufletul bieților militari trimiși să invadeze Irakul, crimele lor ca agresori nu pot fi motivate şi scuzate de patriotism. Psihologic vorbind, oamenii agresează şi ucid din diverse motive (din obligație militară, din ordin, din ură, din răzbunare, din gelozie, din demență etcetera), dar greu de conceput că din iubire. În al doilea rând, impresia lăsată de film este că așa de măreață, de cuprinzătoare şi de puternică era convingerea „patriotică” inițială a acelor tineri chemați pe front încât, oricâte provocări, dubii și dezamăgiri ar afecta-o și oricâte crime și nenorociri ar fi fost comise în numele ei, ea va rămâne imuabilă și bună de glorificat pe veci.
În plus (iar tocmai plusul acesta este cea mai tristă metamorfoză a patriotismului), convingerile şi sentimentele „înălțătoare” ale lui Kyle şi ale camarazilor lui de front, chiar sincere să fi fost, au fost înfășurate în atâtea aplauze, îndemnuri, imnuri, sloganuri, steaguri la inimă şi salve de tun (toate şi fiecare, „patriotice” evident), încât, într-un final, din ele n-au rămas decât niște confetti sclipicioase ale unui spectacol de sordidă demagogie, isterie colectivă şi gargară populist-electorală. Ele au sfârșit prin a fi confiscate de un cenaclu flacără-americană, o formulă meta-patriotică şi bombastică, formă fără fond, care nu este, în fapt, iubire de țară, ci expresia manipulării prin poleială şi placarde.
Este patriotismul-spectacol, show-ul aparențelor, al eufemismelor clișeizate, al angajamentelor șablonarde şi entuziasmelor isterice. Yes we can, yes we’re special, yes we’ll win the war on terror.
Este îndemnul patriotard ca borhot al patriotismului, bun surogat al acestuia, servit cu înverșunare unor amărâți care încep să saliveze după lozinci belicoase imediat ce li se aprind în ochi becurile propagandei.
Este ritualul închinării în fața drapelului ca unică expresie a patriotismului rezidual, așa cum pentru unii ritualul închinării în fața bisericii este unica expresie-reziduu a credinței.
3. Nu mi-a plăcut American Sniper nici pentru că deformează radiografia războiului în general şi a celui din Irak în particular.
Întâi, pelicula în cauză vede războiul doar în alb-negru, albii fiind noi, evident. Noi, bunii, eroii, ambasadorii cauzei nobile. Ei, negrii, răii, anonimii fanatici, sălbaticii, jihadiştii. Şi, dacă propaganda o cere, ei sunt dracul pe pământ care trebuie stârpit: „The enemy has got a face, he’s got Satan, he’s in Fallujah, and we’re going to destroy him”. O asemenea abordare maniheistă şi simplificatoare a războiului se potriveşte mănuşă curentului debarasării de păcatul agresiunii, al aruncării primei pietre. De altfel, American Sniper conţine toate ingredientele tehnicilor de manipulare subordonate imperativului lepădării de vină a agresorului – moral disengagement (Kathie Malley, Ross Caputi, Moral Disengagement – America’s missing conscience, The War Crime Times, WarCrimeTimes.org, fall 2013 (de notat că Ross Caputi critică virulent filmul lui Eastwood în calitate de fost combatant pe frontul din Irak).
În al doilea rând, filmul nu atacă nocivitatea acestui tip de cataclism, care înseamnă moarte, suferință, groază, carnagii, dezastre de toate felurile şi imense pierderi (în special pentru cel slab, incapabil de apărare şi riposte pe măsură). Filmul zice mai degrabă că războiul, înainte de a fi dezastruos şi vătămător pentru toți cei implicați, e greu, al naibii de greu, mai ales pentru ai noștri. Agresorii din film, Kyle şi camarazii lui, descoperă la un moment dat că războiul nu e un joc de împușcat inamicii pe calculator ori o partidă de paintball, nu e o demonstrație de rodeo şi nici o exhibare romantică de patriotism juvenil, ci o încercare dură, complicată, departe de familie, în condiții vitrege, deșert, caniculă, oameni străini, altă limbă şi altă cultură, fitness în aer liber şi fără climatronic, furtuni de nisip, riscul de a fi atacat, rănit sau ucis de „sălbatici”, posibilitatea de a omorî tu însuți „insurgenţi” şi de a fi marcat de remușcări pentru asta (după cum zice Kyle la un moment dat, „I got nightmares, man! I still see their faces!”). Cam la asta se reduce viziunea lui Eastwood asupra războiului: înainte de a fi catastrofic pentru cel slab şi agresat, el este dificil şi nasol pentru agresor.
În fine, filmul lunetistului-legendă este o nouă piesă (importantă, evident, dat fiind uriașul său succes de public) a arhivei ideologice care stă la baza culturii războiului din spațiul american („the war culture”). Prin forța sa de penetrare şi acoladele care i-au fost acordate, acest film dă un serios plus de greutate şi contur ideologiilor intervenționiste şi teoriilor propagandistice care stau la baza lor. Ele spun, şi filmul o confirmă, că războiul nu mai reprezintă decizii şi acțiuni excepționale în situații excepționale (de reală necesitate şi de reală urgență). El nu mai este o unealtă de rezervă, în caz de real pericol, ci una de bază care s-a integrat cu naturalețe ca modus operandi în modus vivendi. Conform noilor direcții ale acestei culturi a războiului, răul nu mai pare reductibil la axa dracilor Iran, Irak, Coreea de Nord (Axis of Evil, definită de Bush în 2002), ci a devenit ubicuu; starea de teamă trebuie permanentizată, generalizată şi cultivată întruna; starea de veghe – armă la picior; iar spiritul belicos – fondatorul spiritual al acestei culturi. Iar de aici până la noua doctrină a războiului perpetuu („endless war”) n-a fost decât juma’ de metru.
4. Recenta operă a lui Eastwood e plină de clişee cinematografice şi formule şablonarde.
N-aş recurge la un inventar complet, dar nu mă abţin, totuşi, să vă împărtăşesc propriul clasament. Pe locul trei, scena în care Eroul, invitat la un club al veteranilor de război, îi învaţă să tragă cu puşca cu lunetă şi să ţintească mai cu spor (chiar din scaunul cu rotile în care îşi târăsc membrele amputate). Carevasăzică, arma cu lunetă pe post de anti-depresiv! Straşnică alinare, ce să zic… Pe locul doi, scena în care el, Eroul, se roagă ca puştiul ce şi-a înălţat cu greu pe umeri AG-ul irakianului tocmai ucis de sniper, să abandoneze ideea de a trage şi să-l azvârle hăt-departe (inutil să menţionez că băiatul a ascultat şi gândurile Eroului şi indicaţiile domnului Clint şi s-a lepădat rapid de armă, ca nu cumva să cadă victimă vreunui gest – necugetat, necurat, ignobil, numiţi-l cumva- care ar fi apropiat filmul de o zonă, Doamne-păzeşte, fără de mesaj). Marele premiu, oscarul suprem, ar fi de acordat, după părerea mea, scenei în care el, Eroul, prins în mijlocul unei furtuni de nisip şi într-o nenorocită de ambuscadă (bubuituri şi împuşcături care puneau în pericol până şi viaţa membrilor echipei de filmare, cred că şi Eastwood a fost puţin rănit) şi-a scos tacticos telefonul mobil din buzunar (moment în care împuşcăturile au fost trecute pe mute) şi i-a declarat soţiei că iubirea pentru ea pare totuşi mai mare decât iubirea pentru ţară, motiv pentru care se va întoarce acasă. Darling, I’m ready to come home. Now!
5. Aş încheia, în fine, inventarul boscorodelilor mele legate de Lunetistul American cu evocarea unei scene din film care mi-a atras atenţia în mod particular prin perversitatea simbolisticii ei şi prin aceea că sintetizează cumva comentariile anterioare.
Ea are loc pe la începutul povestirii şi datează din epoca copilăriei lui Chris. Într-o seară, la ceas de cină, eroul nostru, împreună cu fratele lui mai mic care fusese victima unei răfuieli cu băieții de la școală, ascultă predica tatălui iritat de deznodământul disputei şi de ochiul vânăt al mezinului. Pe lume, începe Kyle senior, există oile (adică cei pașnici şi la locul lor), lupii (agresorii şi arțăgoșii) şi câinii de pază (gardienii turmei). De fiecare data când lupii atacă oile, câinii de pază trebuie să intervină. Morala poveștii, țintită înspre Chris, a fost, deducem din povestea filmului, o viitoare sursă motivațională şi principiu călăuzitor în cariera lui de pușcaș marin. El – gardianul dulău, apărător al oilor din echipa sa, agresate de lupii „sălbatici”, nemiloșii insurgenți. Ce cinică traducere a parabolei…
Mai crudă, obscenă şi mistificatoare însă este extrapolarea acestei parabole în mesajul subliminal al filmului: ei, irakienii de rând – oile; teroriștii, Al-Qaeda, Sadam şi familia lui – lupii; iar noi – câinii de pază, intervenind izbăvitor. Sau, într-o altă variantă, parcă mai „adecvată” contextului şi versiunii istorice oficiale: poporul american – oile, irakienii fabricanți de „weapons of mass destruction” şi alt arsenal chimic – lupii, iar cea mai grozavă armată din lume – câinii de pază.
Dar şi mai tristă însă este imaginea acestei parabole transpusă în istoria modernă postbelică: cei cinci câini de pază, puşi de oi într-un canin consiliu de securitate ca să coopereze după devastatorul război pentru pacea şi liniștea mioarelor, n-au căutat decât discordie, au lătrat unii la alții, s-au transformat în lupi în funcție de circumstanțe (după care s-au îmbrăcat în piele de capră), au inventat agresori, au cotropit şi au ucis de capul lor sau în diverse mezalianțe, au vandalizat şi au făcut prăpăd, au demonstrat şi demonstrează cu sârg că n-au înțeles nimic din istorie şi din nenorocirile ei.
Lăsându-ne pe noi, oile, să ne întrebăm nedumerite: unde ni-i Păstorul?
de Florentin Țuca | 25 ianuarie, 2015 | Colecția de texte
Mda, trebuie să recunosc cu obidă că singura şansă să-mi înec amarul este hazul de necaz. Rafa-Prafa a fost zdrobit de Tomas Berdych în sferturile Open-ului Australian într-una dintre cele mai palide evoluţii ale spaniolului din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primele două seturi, i-a bătut vântul prin buzunare: serviciu slab, duble greşeli, insuficient de mobil, lipsit de agresivitate, multe erori de diletant. În setul al treilea, a jucat ceva mai bine şi a căutat cu disperare să intre în starea de stăpânire deplină a nervilor şi de preluare a controlului partidei. Şi a tot căutat cheia de acces în acea dispoziţie psihică şi mentală în fel şi chip, ba prin unele (puţine, e drept) promiţătoare reuşite de excepţie, ba prin auto-încurajările repetate şi vamos-ul scrâşnit în pumnul strâns. El ştia foarte bine că avea o nevoie vitală de acea stare şi mai ştia că victoria în setul trei îi putea aduce forţa de propulsie pentru câştigarea meciului. Atitudinea tipic nadaliană de încredere, dârzenie şi concentrare n-a fost însă de găsit.
Văzându-l, mi-am amintit că o căuta insistent şi în meciul anterior, cu Kevin Andersen. La capătul unui prim set echilibrat şi cam mediocru, fără nici o rupere de ritm din nici o parte, Rafa se vedea atunci condus pe propriul serviciu cu 40-0, trei mingi de break pentru Kevin, trei imense riscuri pentru spaniol de a pierde game-ul şi de a se preda apoi drept carne de servă în final de set. Când spaniolul îşi pregătea serviciul la 0-40, şi jucătorii şi spectatorii păreau să împărtăşească convingerea că da, ăsta e momentul adevărului, de separare a apelor ca printre ele să defileze triumfător patronul primului set. Graţie unui serviciu îngrijit şi bine plasat şi unui bun control al emoţiilor, Nadal a reuşit să revină: 15, 30, 40, încă o minge de break salvată şi-apoi, vamos!, 6-5. Acela a fost momentul descătuşării şi startul paradei de defilare înspre sferturile de finală, fără emoţii şi fără ezitări.
Sfert de finală în care însă n-a reuşit în nici o clipă să se înstăpânească şi să preia controlul jocului. Singurele secvenţe în care mi s-a părut că Rafa n-a fost Prafa au fost cele derulate în game-ul de după 4-4 în setul al treilea, când Rafa-Rafa a jucat formidabil, dar a ratat copilăreşte cele două şanse de break avute. Au fost momentele în care crainicul turc al Eurosportului de la Stanbul s-a aprins balcaniceşte, în speranţa că meciul se va prelungi cât să fie şi el recompensat pentru muncă peste program. Până atunci însă, în acord cu sensul jocului, analiza turcului se învârtise, pare-se, precum o cadână, în jurul baştanului Berdich (joc impecabil, chapeau bas!, recunosc).
Am fost fascinat şi de stilul comentariului, dar şi de faux-amis-urile limbii turce. De exemplu când, la reuşitele şi aşii lui Berdich din primul set, crainicul a început să exclame “çok- çok”, “cioc-cioc”, primul gând care mi-a venit în minte a fost că bombardierul adversar al lui Rafa, păsărilă de doi metri, loveşte percutant ca o ciocănitoare, iar exclamaţiile admirative ale crainicilor de pe Bosfor erau noi confirmări ale rudeniei lingvistice româno-turce. Cumva, Păsărilă-cioc-cioc loveşte din nou. Aveam ulterior să aflu, dezamăgit, că exclamaţia în cauză înseamnă, în fapt, “foarte-foarte”. Aşadar, Thomas-çok-cioc, Rafa-yok-ioc.
Prin urmare, speranţele lui Rafa de-a câştiga cel de-al 15-lea mare titlu al carierei la Melbourne s-au făcut prafa. Speranţe-praf pe care le-a luat vântul o dată cu sticluţa-amuletă de la piciorul băncii de odihnă în ultimele minute ale meciului anterior şi laolaltă cu atitudinea nadaliană de calm, forţă şi concentrare pe care a tot căutat-o, dar azi ea s-a dus în văzduh. Speranţele, sticluţa-amuletă şi atitudinea, toate dansând bezmetic în mijlocul tornadei, bucuroase însă că vor păcăli ciclonul şi că se vor întoarce.
Iar suporterii marelui Rafa ştiu bine că ele vor reveni, că sezonul ploios tre’ să se termine curând şi că soarele va apărea iarăşi pe strada lor. Soarele al 15-lea dintre cei 18 sori ai constelaţiei lui Rafael Nadal.
de Florentin Țuca | 22 ianuarie, 2015 | Colecția de texte
Ziua de ieri de la Australian Open a demonstrat din nou că tenisul este un sport al minții şi-al inimii. Contează şi mușchii, e-adevărat, dar forța şi rezistența fizică neînsoțite de un anumit soi de îndârjire mentală şi stăpânire emoțională nu sunt suficiente pentru performanțele de anvergură.
A fost întâi încercarea rusoaicei Alexandra Panova care, după ce a avut 4-1 în setul decisiv cu Maria Sharapova, a servit la 5-4 în speranța să-şi adjudece cea mai mare victorie a carierei. Ghemul jucat în acel moment pe serviciul Alexandrei a fost o formidabilă demonstrație a tezei enunțate mai sus. A fost un ghem care nu putea fi câștigat decât cu creierul şi cu cordul. Din păcate pentru ea, Panova s-a pierdut complet. Dominată de emoții, incapabilă să se concentreze, n-a reușit să plaseze primul serviciu decât foarte târziu (la 40-40, după multe răsturnări de situație), s-a poticnit de vreo trei ori în momentul lansării mingii pentru serviciu, a fost palidă şi previzibilă, expresia perfectă a sindromului „frica de a câştiga”, la peur de gagner. Inima Şarapovei, în schimb, a bătut mai controlat, mintea i-a fost mai limpede, iar mingile de meci salvate de ea au fost o nouă probă că experientia docet. Asta a fost reconfirmarea numărul 1.
A venit apoi a doua demonstrație. Meciul lui Rafa Nadal cu Tim Smyczec (un mare sportiv, bravo lui, jos pălăria în faţa gestului său formidabil în acel moment tensionat al jocului în care i-a oferit lui Rafa şansa de a repeta serva când acesta din urmă fusese vizibil deranjat de scandările unui spectator). A fost un meci crâncen şi bun de calificat chiar dramatic (dacă „meci dramatic” n-ar fi un clişeu uzat de-atâta folosire şi în evaluarea unor jocuri de mâna a doua). A fost o confruntare în care Rafa, vizibil afectat de suferințe fizice, a vrut în repetate rânduri să abandoneze. A fost chiar chinuit, cum însuși declara, de tentaţia renunțării. Până la urmă, după cinci seturi teribile, după crunte momente de cumpănă, după o fabuloasă confruntare cu el însuşi, Nadal a învins. Iar descătușarea din finalul meciului şi lacrimile care au însoţit-o au fost, dragă Andrei, deloc deplasate şi nicidecum nefireşti. Deplasate şi nefireşti au fost ironiile răuvoitorilor şi maliţioşilor care nu pricep cât de mare e Rafa în tenisul mondial şi cât de greu, teribil de greu, e să reuşeşti să treci de limită. Ele, lacrimile lui Rafa, veneau din inima lui chinuită de stres şi ghinion şi mie unuia mi-au amintit de o poveste pe care îmi place să v-o împărtăşesc.
Eram la Madrid în nu mai ştiu ce an, spectator plictisit al unei conferinţe de doi lei. După amiază faină, numai bună de chiul, plimbări şi cervesa la draft. Asta cu atât mai mult cu cât, în programul şezătorii cu pricina, se anunţa o temă despre motivarea şi lipsa de motivare a avocaţilor, iar eu, când aud despre cursurile şi reţetele clişeice şi plasticizate despre determinare, cinste, performanţă şi, era să uit, leadership, mi se face somn şi greaţă. Altfel spus, cei opt paşi spre fericire, cele şapte formule de somn perfect. Mă pregăteam, aşadar, s-o şterg. În secunda doi însă când, citind cu atenţie programul complet al zilei, am văzut cine urma să fie lectorul, întâi am avut un moment de ezitare, după care, curiozitate deja stârnită, am decis să rămân. Conferinţa se chema – am revăzut arhiva – „Can lawyers overcome the problems of today’s professional life through determination and self- discipline?”, guest speaker fiind Antonio Llorente. Dacă m-aş fi luat după titlu, aş fi plecat la bere. M-a ţinut însă scurta prezentare a lectorului şi a temei. Antonio Llorente este un fost mare baschetbalist al lui Real Madrid, ups!, şi urma să ne vorbească despre o mare încercare din viaţa lui, „Maratonul nisipurilor” – „Le marathon des sables”, ups! din nou. Am decis să rămân să-l urmăresc şi mă felicit pentru asta: a fost cea mai interesantă expunere a respectivei conferinţe. O prelegere de o mie de euro la o conferinţă de doi lei. Şi-a-nceput povestea…
Antonio Llorente, alintat Tinon, a fost într-o bună zi contactat de un prieten pe nume Luis Enrique (de Enrique aţi auzit, cu siguranţă, fost mare fotbalist spaniol, jucător la Barcelona şi, apoi, la Real –sau invers, nu mai ştiu) pentru a i se alătura într-un mare proiect: să facă împreună echipă (alături de alţi doi tovarăşi) la „Le marathon des sables”. Nu ştiam pe atunci ce însemna competiţia asta, dar ne-a explicat, pe îndelete, Tinon (ulterior aveam să mă documentez şi să mă înfricoşez şi eu mai temeinic). Era şi este considerată cea mai dură competiţie sportivă din lume: alergare de vreo 250 kilometri în deşert, şase zile cam câte un maraton pe zi, cu cortul şi sticlele de apă în spinare, în cuptorul Saharei încălzit la vreo 50 de grade la nămiezi şi răcit seara înspre zero. Ei, cum vă sună?… Pe mine unul mă cam sperie gândul. Tinon însă nu s-a lăsat moleşit şi, după lungi ezitări-e drept-, a confirmat. Cu un an înainte de concurs, a început el să ne povestească, s-a apucat de antrenament. Nu vă spun ce program dur îşi impusese: tone de haltere, milioane de kilometri de înot, ani-lumină de alergare. Şi ne-a arătat agende, grafice, poze şi filmuleţe. După care, ne-a povestit de competiţia în sine, cu toate chinurile aferente: efort supraomenesc, deshidratare, căldură ucigătoare, răni sângerânde în încălţări, muşcături de insecte, sindromuri de fata morgana. Detalii emoţionante şi profund mişcătoare, vă asigur. Din toată povestea chipeşului baschetbalist, două lucruri însă m-au impresionat în mod special.
Primul. Conform propriilor mărturisiri, cel mai provocator şi inuman de dificil examen pe care l-a avut de trecut în această competiţie a vizat nu rezistenţa fizică, ci pe cea mentală. O săptămână de zile, zicea el, am fost chinuit, secundă de secundă -secundă de secundă, vă imaginaţi?-, de impulsul de a abandona. Impulsul ăsta a fost, înainte de oboseală, deshidratare şi caniculă, principalul meu duşman. Groaznic de chinuitoare, aptă să te bage-n boale şi să te scoată din minţi, tentaţia de a renunţa a fost pentru Tinon, Enrique şi camarazii lor, dracul care le-a cotropit minţile timp de o săptămână şi pe care, după chinuitoare şedinţe de exorcism, ei l-au dovedit.
Al doilea este filmul care îi arată pe ei la linia de sosire. Oameni în toată firea, bărbaţi curajoşi, sportivi trecuţi printr-o mie de încercări, prăbuşiţi în plâns, bocetul descătuşării, lacrimi ţâşnite nu din ochi, ci din piept, lacrimile victoriei în bătălia cu dracul din ei.
Da, de povestea asta mi-am amintit ieri şi de certitudinea că, dacă aş fi întrebat care jucător din circuitul ATP ar face cu succes „Le marathon des sables”, aş şti răspunsul. Da, dragă Andrei, plânsul lui Rafa de ieri este nu bucuria că el, marele campion Rafa, ar fi câştigat trofeul, ci fericirea că el, omul Rafael Nadal, a trecut linia de sosire.
