Scrisoare către Moş Crăciun. Trimisă din partea bună a istoriei
(dacă am şti cumva cum dracului se scrie istoria şi partea ei bună)
Ca foarte mulţi dintre dumneavoastră, încerc sistematic să înţeleg paginile de istorie contemporană servite zilnic de cronicari şi analişti: ştiri cotidiene, telejurnale, dezbateri, analize şi eseuri, studii ştiinţifice sau doar pretins academice.
Recunosc însă că, după ce le receptez, încerc adesea un sentiment straniu, un amestec de curiozitate naivă, perplexitate, teamă şi resemnare în faţa nedumeririi despre cum se scrie, de fapt, istoria. Am întrebat asta pe oameni mai înţelepţi ca mine, dar răspunsurile lor nu m-au mulţumit, aşa că vă provoc şi pe dumneavoastră.
Vedem cu toţii cum lumea trece, parcă întru prevestirea unei mari furtuni planetare, prin nenumărate turbulenţe, convulsii şi conflicte. Ele sunt radiografiate şi interpretate în diverse moduri. Versiunea hermeneutică cea mai fascinantă în opinia mea – şi tocmai ea stă în miezul acestei intervenţii – este felul în care este scrisă istoria de puternicii lumii, de zisul Vest, de noi, „lumea civilizată”, „comunitatea internaţională”, „the enlightened world”, „mainstream media”. Mai precis, cum evaluăm noi propria noastră conduită, cum ne raportăm noi la interesele noastre când vine vorba de corectitudine istorică, cum interpretăm noi dreptul internaţional, ce învăţăm noi din trecut, cum tălmăcim noi evenimentele prezentului: noul război rece, măcelul din Gaza, războiul din Siria, conflictul militar din Ucraina, ameninţările noului califat din nordul Irakului şi toate celelalte nenorociri care ne tulbură viaţa în ultima vreme. Înainte de a intra în subiectul propriu-zis însă, pentru a evita eventuale răstălmăciri, neînţelegeri ori acuzaţii clişeice c-aş fi prea pro- ori prea anti-, prea de dreapta sau prea de stânga, insist asupra unor convingeri sincere ale subsemnatului, bune de utilizat ca premise de fundal (I). După asta, o să mă opresc la câteva exemple din istoriografia contemporană, potrivite ca material didactic (II). Plecând de la aceste premise şi exemple, îmi propun apoi să reclam mainstream media şi pe unii cronicari ai lumii „civilizate” pentru constanta apucătură de a manipula şi, uneori, de a terfeli logica, de a sfida inteligenţa şi bunul simţ – atâta cât (mai) e- al unora dintre spectatorii şi consumatorii istoriei (III). În final, îmi propun să invit pe conaţionalii care scriu istorie în ziare şi cărţi la un test de imaginaţie (IV).
I. Premise „ideologice” (într-o lume post-ideologică)
Intuiesc că abordarea mea ar putea părea un fluierat în biserică şi, pentru că nu vreau să lezez credincioşii cu blasfemiatoare incorectitudini politice, ţin să fac câteva precizări preliminare, toate în conexiune cu nedumeririle şi boscorodelile de fond:
- Întâi de toate, nu mă îmbăt cu apă rece: cred că ştim mult prea puţin din adevărata istorie (contemporană). Intuiesc şi eu, ca mulţi alţii, că marea ei parte se scrie în secret, în negocieri speciale şi confidenţiale, în duelul netransparent al serviciilor secrete şi în culisele competiţiei economice şi ale bătăliei pentru resurse. (Îmi amintesc, de exemplu, că însuşi Al Gore, fost vice-preşedinte american, întrebat de Bob Woodward (jurnalistul de la Washington Post care a dezvăluit afacerea Watergate) cât ştim noi, de fapt, din epoca Clinton, a răspuns stupefiant: „sub 1 la sută”.)
- În acord cu prima premisă cred, de asemenea, că idealurile referitoare la altruism, democraţie, securitate şi pace, la liberté, egalité, fraternité, se află adesea undeva în plan secundar sau terţiar (dacă se află). Ceea ce primează şi asigură mobilul şi substanţa multor mişcări istorice sunt ideea de supremaţie, dorinţa şi nevoia de putere şi de bani, plus excesul de belicos testosteron. Vă asigur, deci, că nu visez cai verzi pe pereţi.
- În ciuda tuturor bubelor şi păcatelor sale, sistemul democraţiei liberale şi al economiei capitaliste este, într-adevăr, cel mai puţin detestabil. Deşi măcinat de criză sistemică, de incoerenţe şi inadecvări interne, de nedreptăţi şi inegalităţi tot mai vizibile, de manipulare şi minciună, de erodarea ideii de reprezentativitate etc., el este, de departe, preferabil dictaturilor comuniste şi tiraniilor islamice şi este mult mai prietenos decât modelul autocratic de tip chinezesc, prototipul oligarhic rusesc sau noua machetă maghiară plăsmuită de Viktor Orban. Fript o dată în epoca de aur socialistoid, n-aş da vrabia din mână pe utopii de pe gard.
- SUA, ca putere economică şi militară supremă, duce în cârcă o grămadă de fărădelegi. Cu toate astea, nu-mi trece prin cap să contest aportul său în victoria contra nazismului, în demolarea comunismului (inclusiv a regimului ceauşist care ne-a subjugat decenii de împliniri măreţe), în asigurarea securităţii europene şi în promovarea unui model democratic şi economic mai viabil şi mai confortabil decât autocraţiile sau utopiile menţionate anterior. Sunt motive pentru care prefer să trăiesc în lumea dominată de America de Nord şi mă cam sperii la ideea că mâine China îi va lua locul.
- Ştiu că, într-o dispută, fiecare combatant are ministere de propagandă. Mai bune sau mai slabe, după posibilităţi. Şi mai ştiu că, cu cât mai aspru conflictul, cu atât mai aspră devorarea adevărului de către funcţionarii propagandei. Ceea ce vreau să clarific de la început este însă că nu neapărat ei, funcţionarii, sunt aceia care mă motivează în intervenţia mea, ci istoricii şi analiştii pretins independenţi care le ţin isonul.
- În pofida premiselor anterioare, cu ele în minte şi cu convingerea că există adevăruri istorice care nu pot fi relativizate, îmi asum răspicat apetitul pentru jurnalism independent, nepartizan şi integru, pentru analize istorice oneste, temeinice şi nuanţate. Prefer dilemele argumentate „adevărurilor” clişeizate şi nemestecate, după cum prefer realitatea nemachiată şi neconvenabilă în contrast cu sloganele idolatre despre excepţionalismul, măreţia şi sfinţenia nu ştiu căror naţiuni, eroi, „fapte de arme” şi de vitejie războinică.
- Nu-mi plac etichetele, şabloanele ori lozincile şi cred onest că pot să-mi critic aproapele fără să-i fiu „anti” după cum pot să iau apărarea duşmanului încolţit de critici fără să-i fiu „pro”. Cred cu tărie că judecata „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” este detestabilă din oricare perspectivă ai privi-o.
II. Fapte istorice în oglinzi paralele
Nu-mi propun un inventar exhaustiv al întâmplărilor recente care să fie relevante pentru analiza de faţă. Sunt prea numeroase ca să încapă în câteva pagini. Evoc doar trei tipuri de evenimente istorice (agresiuni, fărădelegi, nenorociri, numiţi-le cum doriţi) pe care noi, luminata „comunitate internaţională”, le tratăm întruna în favoarea noastră, asta în ciuda similarităţilor lor sau, mai grav, cu nesocotirea diferenţelor specifice care nu ne onorează. Sunt analize marcate de răstălmăciri, dublu standard şi ipocrizie. Voi reveni asupra acestor păcate la punctul III. Până atunci însă, doar câteva fapte şi comparaţii ca material didactic.
Două exemple de violări ale dreptului internațional
a. Violul lor
După declanşarea crizei la Kiev, Duma de la Moscova emite o decizie cu încălcarea normelor dreptului internaţional şi ale tratatului bilateral cu Ucraina. Ca efect al acestei decizii, Federaţia Rusă anexează Crimeea, o fostă provincie rusească, locuită majoritar de rusofoni, oameni care şi-au exprimat acordul pentru alipire în baza unui contestabil referendum. Legăturile istorice ale Crimeei cu Rusia, rusofonia şi rusofilia cetăţenilor ei şi voinţa lor exprimată public, la care se adaugă caracterul relativ paşnic al anexării – toate patru, date istorice certe –, deşi pot fi folosite ca „circumstanţe atenuante”, nu şterg eticheta de „viol”: după opinia specialiştilor în drept internaţional, suntem în prezenţa unei manevre contrare tratatelor internaţionale şi obligaţiilor asumate de Rusia în baza lor. Subscriu.
Urmarea e notorie: Moscova a fost, pe bună dreptate, acuzată de încălcarea dreptului internaţional. Tonul acuzator – extrem de vehement, cu dese referiri comparative la tendinţele expansioniste şi imperialiste ale Rusiei ţariste şi fostei Uniuni Sovietice. Au urmat sancţiuni economice împotriva unor firme ruseşti şi cetăţeni ruşi.
b. Violul nostru?… Care viol?
În februarie 2003, cu o lună înaintea iminentei invazii în Irak, lumea întreagă a fost cutremurată de cele mai aprige proteste anti-război din istorie. Au fost multe milioane de oameni (unele date spun că peste 30) care s-au opus vehement: „Not in our name!”. Marşul celor peste 3 milioane de revoltaţi din Roma a intrat, de altfel, în Guiness Book drept ca cel mai vocal strigăt popular împotriva intervenţionismului militar.
În ciuda acestor strigăte colective şi în dispreţul normelor de drept care condiţionează o acţiune militară împotriva unui stat suveran de votul unanim al membrilor Consiliului de Securitate ONU, noi, lumea civilizată, am invadat de capul nostru statul suveran numit Irak ca să căutăm, chipurile, „arme de distrugere în masă”. Rezultatul?… N-am găsit pretinsele bombe, dar ne-am afirmat vocaţia civilizatoare: sute de mii de oameni omorâţi (mai precis, două milioane), sute de mii de oameni mutilaţi, sute de mii de refugiaţi, sute de mii de copii traumatizaţi. Asta ca să nu mai pomenim de toate ororile războiului, de victimele din rândul militarilor noştri (cei mai mulţi americani), de cei mutilaţi, de bolnavii psihic traumatizaţi de război, de trilioanele de dolari (mai precis, patru) cheltuiţi aiurea (sau, mă rog, plasaţi în buzunarele potrivite), de infrastructura distrusă, de situri arheologice compromise, de ura însămânţată în sufletul nenorociţilor scăpaţi cu viaţă, de comunitatea creştină decimată etc.
Recent, după 11 ani de măcel, ne-am retras. După noi, potopul: haos, atentate zilnice, instabilitate, lupte inter-confesionale, acţiunile demente ale ISIS şi riscul califatului în nordul Irakului, ura împotriva Vestului la cote paroxistice. Adică, „mission accomplished”, cum zicea doamna Clinton cu mândrie patriotică în glas (în cadrul conferinţei „Take Back America” din data de 20 iunie 2007): „So the American military has succeeded”. Inutil să spun că subiectul răspunderii pentru nenorocirile şi crimele de război comise (da, „crime de război”, cum se scrie şi cum se aude) şi este tabu. Aşa de tabu încât domnul Blair, unul dintre luminaţii care ne-a trimis acolo în baza unor minciuni, a fost recompensat cu statut de emisar special de pace în Orientul Mijlociu! Cât despre eventuale sancţiuni împotriva agresorilor, se sparie gândul la aşa idee.
Două exemple ale ultimelor accidente aviatice cauzate de acţiuni militare
a. Accidentul lor
17 iulie 2014. Un avion civil cu 283 de pasageri la bord (dintre care 8 copii) decolează de la Amsterdam cu destinaţia Kuala Lumpur. Pe traseu, după ce intră în spaţiul aerian ucrainean, ghidat de serviciile de trafic aerian ucrainene, este doborât, după toate probabilităţile, de o rachetă trasă de la sol. Deşi comisia care anchetează acest caz încă nu s-a pronunţat asupra cauzelor şi a vinovăţiei pentru nenorocirea cauzată de gestul tembel şi iresponsabil, noi, comunitatea internaţională, ştim, chiar de dinainte de contactul avionului cu solul, cine este vinovatul. Făcând abstracţie de întreg lanţul cauzal care a generat criza ucraineană (inclusiv rolul nostru în declanşarea ei, cu toate alianţele suspecte – vezi extremiştii neo-nazişti de la Svoboda – pentru înlăturarea unui preşedinte corupt, dar democratic ales), făcând abstracţie de vina Ucrainei care a primit avionul într-un spaţiu aerian nesigur şi care l-a ghidat pe traseul de zbor (se spune chiar cu o deviere ne-uzuală), făcând abstracţie de faptul că cel sau cei care au lansat racheta sunt, după toate probabilităţile, cetăţeni ucraineni (asta chiar dacă ar fi „pro-ruşi”), noi am arătat vehement-acuzator, fără probe convingătoare, înspre vinovatul suprem, dracul mondial. Să admitem însă, de dragul analizei comparative care va urma, că iresponsabilii vinovaţi de accident sunt „separatiştii” şi că, mai departe, Moscova a avut rol de instigator sau de complice în nefericitul accident. După ce am admis asta ca adevăr incontestabil, şi după ce Casa Albă a calificat accidentul ca fiind o „fărădelege de proporţii indescriptibile” („an outrage of unspeakable proportions” imputabilă ruşilor, am trecut din nou la indignări şi sancţiuni. În special la sancţiuni economice împotriva unora care nu au nici cea mai mica legătură cu catastrofa aviatică.
b. Accidentul nostru?… Un simplu şi scuzabil incident
3 iulie 1988. Pe fundal, războiul Iranului cu Irakul lui Sadam Hussein. Un avion civil cu 290 de pasageri la bord (dintre care 66 de copii) decolează de la Teheran cu destinaţia Dubai. La scurt timp după decolare, este doborât nu de luptătorii irakieni ai lui Sadam Hussein, susţinuţi de SUA, ci direct-direct de o rachetă trimisă de pe crucişătorul USS Vincennes aparţinând armatei americane, care se afla „în misiune” în zona Golfului Persic. (Ca să fim mai exacţi, în momentul respectivului atac, acesta se afla, fără drept, în apele teritoriale iraniene.) Niciun supravieţuitor. Iranienii au pretins atunci că a fost un atac intenţionat, dar iau ca bună şi credibilă versiunea surselor independente: cauza atacului a fost o eroare umană, temerea că respectivul avion este un aparat militar agresor. În timpul procesului intentat de Iran în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, SUA a acceptat într-o tranzacţie pentru stingerea procesului să plătească daune parţiale pentru prejudiciile cauzate, dar a menţionat că face asta „by grace”(din generozitate), fără a-şi asuma vreo responsabilitate pentru accident şi fără a-şi cere, în mod oficial, scuze. De altfel, Bush Senior, vice-preşedinte la acea vreme şi preşedinte un an mai târziu, avea să declare că el nu-şi va cere niciodată scuze în numele Americii, indiferent de fapte şi probe: „I will never apologize for the United States — I don’t care what the facts are… I’m not an apologize-for-America kind of guy.” (afirmaţie făcută pe data de 2 august 1988 și citată în Newsweek, 15 august 1988 şi Time , 12 septembrie 1988). La doi ani după accident, la întoarcerea din „misiune”, echipajul USS Vincennes avea să fie primit cu medalii, iar comandantul Rogers – decorat cu Legiunea de Merit (conform Washington Post, 23 aprilie 1990).
Două exemple de acţiuni teroriste
a. Ei, teroriştii
12 iunie 2014. Trei tineri israelieni sunt ucişi într-o colonie israeliană din Cisiordania. Oribilele crime nu par să fi fost revendicate sau recunoscute de vreo organizaţie palestiniană, dar premierul Netanyahu ştie sigur că autorul e Hamas. Nici până astăzi însă nu este clar cine este sau cine sunt criminalii. Preşedintele Obama apare la televizor şi, pe bună dreptate, deplânge odioasele omucideri. Mai mult, evocă numele sărmanilor tineri ucişi şi transmite condoleanţe personalizate bieţilor părinţi în suferinţă.
b. Noi?… Auto-apărarătorii
Folosind ca motiv (pretext?…) uciderea celor trei tineri, forţele armate israeliene trec să facă dreptate. Rezultatul este notoriu (cf. datelor publicate de The Independent, 27 august 2014): 2 139 de palestinieni ucişi (dintre care 490 de copii, pe care nu i-au plâns decât ai lor, dacă or mai fi fost în viaţă), 11 000 răniţi şi 500 000 de pribegi, 20 000 case distruse, infrastructură, şcoli şi spitale bombardate, genocid în toată regula. Preşedintele nostru, al comunităţii internaţional-civilizatoare, apare la televizor şi ne explică foarte clar: dreptul la auto-apărare, self-defence, asta e…Drept urmare, Ron Dermer, ambasadorul israelian în SUA, propune acordarea premiului Nobel pentru pace forţelor armate israeliene pentru că au fost prea blânde („for fighting with unimaginable restraint” -sic-), iar mainstream media comunităţii internaţional-luminate, foarte corectă politic, evident, zice că situaţia din Gaza este „complicată” şi acceptă ca naturală bombardarea unor şcoli şi spitale cu refugiaţi (inclusiv trei aparţinând ONU; vezi aici și aici) de vreme ce bombardierele prezumă că acolo se află rachete inamice. Cât despre analiştii autohtoni, unii chiar susţin că a nu fi perfect alineat curentului mainstream ori a critica, printre altele, politica israeliană, este „uluitor şi dezamăgitor”, probă „de îngustime morală si intelectuală, de iresponsabilitate acută, de amnezie istorică patologică.”[1]
III. Păcate ale istoriografiei luminate
Mi-ar plăcea să am capacitatea unei analize cuprinzătoare a manipulărilor orchestrate de mainstream media. În lipsa unei asemenea competenţe, încerc să schiţez o listă (incompletă, evident) a unor vicii care, în opinia mea, fac adesea din istoria scrisă în direct un instrument de propagandă. Repet: nu întotdeauna, ci adesea. La nevoie.
Lipsa temeiniciei investigației jurnalistice
După câte ştiu, în materie de jurnalism, ştirile de presă, mai ales cele susceptibile să facă istorie, ar trebui verificate prin utilizarea unor multiple surse. Este adevărat că jurnalistul trebuie să se mişte repede şi nu are timp să aştepte rapoarte de expertiză şi hotărâri judecătoreşti asupra unor fapte. Cu toate astea, cum aş putea califica drept profesionistă tendinţa de a accepta ca veridică orice informaţie servită la prima mână, mai ales în chestiuni de care atârnă decizii cruciale, precum aceea de a declanşa un război? Apetitul presei pentru verdicte şi sentinţe, uşurinţa cu care arată cu degetul înspre pretinşii vinovaţi şi savoarea cu care azvârle la coş prezumţiile de nevinovăţie mi se par extrem de suspecte şi periculoase. Şi am în vedere aici nu doar judecăţile emise pe baza unor informaţii care se dovedesc ulterior grosolan false (cum au fost minciunile pe baza cărora a fost atacat Irakul), ci şi cele întemeiate pe simple supoziţii (indiferent că ele vor fi ulterior confirmate sau nu). Bunăoară, atacul chimic din Siria, invocat de şefii comunităţii benevolent-internaţionale ca motiv pentru o nouă şi necesară intervenţie militară unilaterală şi, deci, ilegală. Nici bine explodată racheta cu gaz toxic la Ghouta, că reporterii Fox News făceau deja spume. Ca la comandă (cumva „la comandă”?) televiziunile aliniate deciseseră să-şi partajeze ecranele în două: o jumătate cu imagini ale unor sărmani copii suferinzi, iar cealaltă cu chipul lui John Kerry convins că Assad este de vină, iar unica soluţie ar fi să-l bombardăm. Alt război. Credeţi-ne pe cuvânt, dacă vă spunem noi că aşa stau lucrurile, chiar aşa e. Că doar nu vă livrăm braşoave, n-am făcut-o niciodată. Crede şi nu cerceta, că doar creştini suntem cu toţii. La limită, îl rugăm pe Colin Powell să ne reprezinte în Consiliul de Securitate cu niscai persuasive butelii în miniatură pe post de weapons of mass destruction…
Viciul lipsei de temeinicie a unor analize ale mainstreamului merită privit şi dintr-o altă perspectivă: însăşi preocuparea (sau lipsa de preocupare) pentru adevăr. Relativ recent, ONU a adoptat o rezoluţie privind lansarea unei investigaţii referitoare la crimele comise în Gaza. Nu o sentinţă de condamnare a Israelului şi nici măcar o declaraţie politică în contra sa. Nimic altceva decât o procedură de anchetă. Ei bine, nici măcar asta nu ne-a convenit: jumătatea comunităţii internaţionale numită Europa s-a abţinut de la vot din raţiuni de igienă politică. Cealaltă jumătate a comunităţii internaţionale numită SUA, şi mai corectă politic, a votat împotrivă (a fost, de altfel – şi nu e o premieră – singurul vot contra). Reacţia mainstream media?… Tăcere de aur.
Eludarea dreptului
Unul dintre cele mai bizare contraste care mă amărăşte în calitate de receptor de ştiri şi consumator de istorie este acela între patima cu care noi ne declarăm suporteri ai „democraţiei” şi ai „statului de drept” (adică ai ordinii legale, bazate nu pe mărimea muşchilor şi pe decibelii vocii, ci pe tratate, constituţii, legi, norme şi proceduri), pe de o parte, şi cheful de tocmeală când vine vorba de pozitivism şi ecuaţii juridice, pe de altă parte. Şi mai ales când aceste ecuaţii juridice şi obligaţii legale ne vizează pe noi, civilizaţii. Iar asta e valabil şi în provincia de la Bucharest şi în marea istorie a comunităţii drept-internaţionale.
Am obiectat într-o aprinsă discuţie cu un bun prieten şi excelent jurist că, înainte de toate, invazia din Irak a fost ilegală, iar reacţia lui a fost imediată: hai, bre, mă iei cu d’astea? Cam asta pare a fi, din păcate, reacţia dominanţă a mainstreamului. Pentru istoricii care scriu şi transmit în direct, dreptul pare să fie ceva bun când compune lozinci precum „statul de drept” sau când este potrivit ca faţă de masă pentru cei cu pâinea şi cuţitul. În rest, când apare în discuţie tema „mapamondului de drept”, dreptul e ceva de n-ar mai fi, un abominabil hăţiş de „chestii”, „chichiţe”, „balast”, „prostii”, „găselniţe avocăţeşti” convenţii şi chonvenţioare, după cum constituţiile însele nu-s altceva decât suluri de „hârtie igienică groasă“, într-un vizibil şi odios contrast cu principiile luminoase ale lui realpolitik. „Să bombardăm Siria chiar dacă este ilegal”, zice un studiu publicat în New York Times şi, în general, când nu ne convine, să aruncăm dreptul la gunoi pentru că susţinătorii lui sunt pacifiştii, adică nişte „idioţi moral”, susţinătorii unei „doctrine sinistre”.
Dacă aşa gândesc analiştii şi istoricii, atunci ce să mă mai mire la propagandişti? Să mă şocheze Jeane Kirkpatrik, fosta ambasadoare a SUA la ONU, care a zis că setul de norme cuprins în Carta Universală a Drepturilor Omului este o scrisoare pentru Moş Crăciun („a letter to Santa Claus”)? Exact aşa: o depeşă pentru Moşu’. Să fiu contrariat de Condoleezza Rice care a pretins că SUA nu ar trebui să se supună legilor pentru că ea este, atenţie!, „de partea bună a istoriei” („on the right side of the history”)? Ori să mă las abuzat de declaraţia lui Robert Kagan istoric şi ideolog intervenţionist al Washingtonului că SUA nu ar trebui să respecte convenţiile internaţionale „graţie” puterii sale politice şi militare? Constat păgubaş că lumea şi-a pierdut busola morală şi legală şi că geaba ne-am chinuit după cele două devastatoare războaie mondiale ale secolului trecut să facem ordine şi să pregătim pacea universală filozofată, cândva, de Kant. Noua ordine juridică internaţională croită după război se dovedeşte astăzi nimic altceva decât mărgăritare pentru porci.
Atitudinea belicoasă și arogantă
Aşa cum am declarat-o într-una dintre premisele acestui text, sunt de partea Vestului şi nu-mi doresc nicidecum reînvierea comunismului sau un model statal de tip chinezesc, rusesc sau, mai grav, musulman. Cu toate astea însă, nu pot aplauda bezmetic toate tâmpeniile alor noştri şi, mai mult, mă declar ruşinat de maniera în care unii cronicari şi analişti din tabăra noastră tratează confruntarea contemporană cu Orientul. Ei coboară adesea din biblioteca facultăţii sau din redacţia ziarului şi se adună la peluza galeriei şi la uşa cortului unde, pătrunşi de mândrie creştinească şi civilizatoare compun sloganuri, lozinci şi huiduieli cu valoare artistică. Pentru că e război şi nu e loc de politeţuri, cumpătare, bună-credinţă şi nuanţe, noi, formatorii de opinie trebuie să ne luăm la trântă cu inamicul cu toate forţele, mijloacele, furcile şi topoarele pe care le avem la îndemână: Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!
Ca de exemplu: „Dacă tot ştie că există „băieţi răi” în ambele tabere (cu precizarea că în tabăra lui Assad, toţi sunt presupuşi a fi malefici, pe când la rebeli undeva între 10-30%, adică islamiştii, teroriştii), de ce nu ar lovi Obama în ambele butoaie cu vipere? Bum bum şi uraaa, Siria devine un loc liniştiti şi vesel, cu oameni buni ca pâinea caldă! Bun, aşa o fi, dar dacă aceşti „bad boys” sirieni se înconjoară cu scuturi umane, cu sute de civili nevinovaţi, atunci cum lansezi rachetele Tomahawk? Păi voi de victime colaterale nu aţi auzit? Bombardezi ca să eliberezi, să faci bine… Ca să fiu puţin ironic, poate că şi victimele potenţiale ar trebui să fie uşurate la gândul că mor sfârtecate de proiectile „prietenoase” dar insuficient de bine ghidate de om, cel supus mereu erorii”.[2]
Bum bum şi uraaa! Cum nu am identificat probe de ironie amară în text, găsesc că e stupefiant. Să-i bombardăm ca să moară „uşuraţi”… Asta pentru că noi suntem „creştini”, „comunitatea internaţională”, „partea bună a istoriei”, „democraţia şi drepturile omului”, „corectitudinea politică şi echidistanţa igienică”. Iar cruciada noastră este „war on terror”, „war against weapons of mass destruction”, „responsibility to protect” şi, nu-i aşa?, „self defence”.
În fapt, noi nu suntem oricine pe lumea asta, noi suntem cineva. În timp ce ei sunt „terorişti”, „animale înghesuite în Gaza”, „barbari”, „victime colaterale”, „cretini şi înapoiaţi”, „rusnaci beţivani”, „grobieni”, „sub-oameni”, „pămpălăi”, „derbedei cu feţe de şobolan”[3], după caz. Ei – lua-i-ar dracu’. Ei au obligaţia să se supună ori, dacă nu, să crape.
Iar când crapă unul important de-al lor, cum ar fi Gadafi, fost prieten al lui Berlusconi şi Blair, dar tiran în clipa decesului, noi savurăm ironic şi maiestuos evenimentul prin vocea chicotind („giggling”) a doamnei Clinton: „We come, we saw, he died”. Veni, vidi, (o)mori.
Vestul, infailibil chip cioplit
Ca părinte care își iubește copiii, nu ratez ocazia de a-i critica de câte ori merită şi de câte ori critica pare de folos. Ca român, mă declar solidar cu conaționalii mei și țin la valorile noastre, dar mă descopăr uneori mohorât şi dezamăgit când vine vorba de anumite expresii ale românismului. Pe mine însumi mă înjur adesea cu sârg. În alţi termeni, deși atașat emoțional de subiect, mă pot detașa rațional în analiza acestuia. Ceea ce cred sincer că ar trebui să facă, întru profesionalism şi credibilitate, analiștii şi interpreții istoriei.
Ăsta e, de fapt, motivul mirării mele în faţa ataşamentului aproape total al mainstreamului când vine vorba de înţelepciunea, bunătatea, corectitudinea, pacifismul, altruismul şi onestitatea evlavioasei „comunităţi internaţionale”. Churchill zicea că sistemul nostru e cel mai puţin prost. Nouă nu ne prea convine critica implicită din această evaluare şi preferăm, mai degrabă, să aplaudăm întruna şi frenetic, să ne îmbătăm cu „excepţionalism”, calea sigură spre happiness şi dreptul „la fericire”, „trăirea intensă a înfăptuirii justiţiei”, „lecţia de speranţă a visului care nu moare niciodată” şi alte tării, superlative halucinogene şi hiperbole ecstasy. Iar atunci când se impune, cumva, să ne asumăm vreo autocritică, obiecțiunile sunt din categoria „defectul meu e că-s prea sincer şi că am prea multă încredere în oameni”. De exemplu, atitudinea analiștilor noștri în fața politicii externe americane, văzută ca ușă de biserică. Conform profesorului Naumescu, „Singura mare putere a lumii care a avut forța imensă de a combina interesul strategic propriu cu măreția valorilor şi principiilor democrației liberale a fost Statele Unite, intrate însă într-un retreat tactic în timpul lui Barack Obama și ușor obosite după războaiele de uzură din Irak şi Afganistan, cu rezultate incerte și controversate”[4]. Cum adică „ușor obosite”?, stau să mă întreb. Obosite că ce? Că prea multe masacre?…Şi-apoi, ce este așa “incert” și „controversat”, domnule profesor, în legătură cu acel război ilegitim? Faptul că sub eufemismele astea oribile, vă rog să mă iertați, sunt îngropați două milioane de oameni și ura pulsândă a celor râmași în viață? Că ele, eufemismele, vin să definească în mod elegant mutilarea unor copii şi distrugerea unei țări pentru nu știu care interese măreț-strategico-petroliere?! Sugerez eu un răspuns: ele, eufemismele, sunt, în fapt, cortina groasă pe care o tragem după ce aruncăm cu bombardeaua ca nu cumva sonorul și lumina exploziei să ne tulbure „valorile” și „principiile” confortului „liberal” de dincoace de ea.
Ipocrizia și dublul standard
Felul în care mainstream media jonglează cu unitățile de măsură în descrierea faptelor și în judecata istorică mă lasă, adesea, fără grai.
Cum am arătat deja, faptul că dușmanii ne încalcă dreptul internațional, aliații lor ne doboară un avion civil, ori cineva din tabăra lor ne omoară trei nevinovați este abominabil. Și-un bun pretext pentru sancțiuni economice, ca primă ghiulea a războiului economic de dedesubtul politichiei. Când însă noi înșine terfelim carta ONU, noi înșine doborâm avionul civil și noi înșine comitem crime în numele unor scorneli, sancțiunile și embargoul sunt înlocuite cu medalii, onoruri și auto-propuneri pentru Nobelul păcii.
Când ei, dușmanii, se fac vinovați de încălcări ale drepturilor omului, noi nu pierdem ocazia să arătăm cu degetul și, pe bună dreptate, să le cerem respectarea ordinii legale. Când aliații noștri principali din cea mai fierbinte zonă de conflict a lumii se fac vinovați de crime mult mai odioase decât oprimarea tibetanilor de către China sau interzicerea rusească a propagandei și exhibiționismelor homosexuale, de exemplu, închidem ochii întru corectitudine politică. Și ce dacă, potrivit rapoartelor și statisticilor oficiale, ei stau mai prost ca rușii și chinezii la capitolul drepturile omului? Răspunsul e simplu: când nu ne convin, rapoartele și statisticile oficiale pe subiect sunt simple scrisori pentru Moş Crăciun. Și ce dacă Israelul ignoră nonșalant o sumedenie de rezoluții ONU care îi cer stoparea acțiunilor militare în contra civililor? Sssst, nu cumva să fim acuzați de anti-semitism. Și ce dacă sora noastră din lumea arabă, Arabia Saudită, este unul dintre cei mai cruzi despoți mondiali care taie capete ateilor, scoate ochii șoferițelor și ucide homosexuali ori femei îndrăgostite direct în piața publică? N-avem ce face, asta e, să se îndrăgostească și ele de cine trebuie (în nici un caz de ideea de-a șofa).
Când kosovarii vor să le facem stat, noi ștergem liderii lor de la UCK de pe lista organizațiilor teroriste și, întru sfânt drept la autodeterminare, bombardăm Belgradul; când însă Crimeea invocă dreptul la autodeterminare, scuipăm în sân. Pe urmă, când ei atacă e scandalos; când atacăm noi, e self-defence sau dreptul de a proteja („right to protect” – un concept atât de des utilizat că are și acronim – „R2P”). Cei care li se opun lor sunt, sprijiniți de noi, „mujahedini” –adică luptători, de preferință, „pentru libertate”; când mujahedinii ni se opun nouă devin „teroriști”. Bogații lor sunt „oligarhi” sau „nouveau riches”; ai noștri sunt businessmani. Săracii lor sunt „sărăntoci” și „bețivani”; ai noștri sunt „încă neprivilegiați” („still under-privileged”). Și așa, în general, când plouă la ei, ploaia e calamitatea lui Putin. Când plouă la noi, e dar de la Dumnezeu, God bless us [5].
IV. Un simbolic test de imaginaţie pentru istoricii şi analiştii români
Suntem în 1968 și, ca pedeapsă pentru decizia lui Nicolae Ceaușescu de a nu participa la invadarea Cehoslovaciei, Uniunea Sovietică plasează Bucureștiul pe „axa răului” și decide să bombardeze România. Sau, oricând după aceea, Ceaușescu e pus pe „axa răului” de americanii sensibili la, să zicem, niscai hidrocarburi babane descoperite în Marea Neagră. Și, după mascarada de la ONU cu tuburile de rigoare, regimul ceaușist, acuzat că fabrică arme nucleare, este supus bombardamentelor. Plecând de la premisa că l-am detestat, cu toții, pe Ceaușescu și regimul comunist, vă rog să-mi răspundeți la câteva întrebări:
Cum ați scrie istoria acestei intervenții militare dacă răsturnarea tiranului Ceaușescu ar fi fost plătită de români cu același preț suportat de irakieni, de exemplu?
Cât de împăcați ați fi de identificarea românilor uciși, mutilați sau refugiați ca urmare a bombardamentelor drept „victime colaterale”?
Cum ați reacționa ca, după toate nenorocirile cauzate de război, agresorul să declare că misiunea este îndeplinită și că we came, we saw, he died?
[1] Dragoş Paul Aligică, „Uluitor şi dezamăgitor”, contributors.ro, 25 iulie 2014. Citatul introductiv: „E uluitor cum apar la lumina acum atât de multe voci românești anti-occidentale, anti-Israel, uneori explicit anti-semite, pro-Putin, pro-terorismul Islamic, pro orice sună a ceva anti-occidental, anti-capitalist, anti-liberal și anti-democratic. E incredibil că există în spațiul populat de limba română atât de multe răbufniri. Iar faptul că sunt ambalate fie în figuri și fitze (sic!) de echidistanță și neutralitate fie în forme de naționalism primitiv și retardat, face chestia să fie și mai spectaculoasă”.
[2] Şerban Cioculescu, „Obama şi Kerry în tumultul crizei siriene: răzgândaci, pragmatici sau abili negociatori?”, contributors.ro, 11 septembrie 2013. Un alt citat din text: „Avem suficientă cazuistică pentru a înţelege că, pentru anumite state, instrumentul militar rămâne cel mai important din panoplia lor, iar, dacă interesele lor o cer, războiul, din nou, poate reprezenta o soluţie”.
[3] Timothy Garton Ash, reputat istoric, e atât de reputat încât îşi permite să coboare de la catedră în mocirla insultelor şi să vorbească de „enervantul Putin cu faţa lui de şobolan”: “irritating man with a rather ratlike face”, articol publicat în New York Times, 18 iulie 2014. Într-un alt text de la noi („Lui Vladimir Putin nu-i pasă ce crezi!” – contributors.ro , 30 iulie 2014, domnul Bogdan Deleanu completează biblioteca analizelor istorice serioase despre conflictul din est protestând că liderul rus are, separat de averea sa fabuloasă „şi o prietenă tânără, frumoasă şi flexibilă”. Eeee?… Cu adevărat relevant…
[4] Valentin Naumescu, „Ucraina a pierdut Crimeea. Occidentul nu o va apăra! Începe al doilea război rece”, contributors.ro, 1 martie 2014. De altfel, textul citat nu e singular prin elogiile nemăsurate şi cuvintele mari cu care ne umflăm pieptul și entuziasmul milităros. De exemplu : „NATO rămâne cea mai de succes alianță a tuturor timpurilor, pentru că, atunci când a trebuit, militarii ei și-au sacrificat prezentul pentru ca noi toți ceilalți să avem viitor. De aceea gloria eternă este a lor.” (Iulian Fota, revista 22, 26 august 2014).
[5] De fapt, se pare că dublul standard începe să fie acceptat oficial drept componentă necesară a propagandei Vestului. De exemplu, Robert Kagan, unul dintre arhitecţii intervenţionismului de la Washington susţinea că SUA ar trebui să lupte contra încălzirii globale, dar să refuze aderarea la anumite convenţii internaţionale pe subiect (cum ar fi cea de la Kyoto). De asemenea, SUA ar trebui să susţină şi să sprijine controlul înarmării, dar nu şi controlul propriei înarmări: „US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard.” (Hoover Institute, Stanford University, Policy Review, 1 iunie, 2002). De asemenea, Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului irakian susţinea cam aceeaşi teză: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obişnuim cu dublul standard. Între noi, lucrăm în baza dreptului şi a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacţionăm cu state înapoiate situate dincolo de graniţele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse – forţa, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci faţă unora care trăiesc în ţări rămase în secolul 19” (“The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era – force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.”) The Observer, 7 aprilie, 2002.
