de Marian Nazat | 18 februarie, 2022 | Autori invitați
de Marian Nazat – https://www.cristoiublog.ro/dansand-cu-virusul/
„Trebuie să dansăm cu virusul. Nu avem de ales”[1], ne îndemna, în cunoștință de cauză, un chinez încă din primăvara anului 2020. Sigur, tipul nu este fitecine, însă puțini l-au luat în seamă atunci. Astfel a început dansul vieții și al morții, deși pretutindeni ni se repeta isteric și apocaliptic să respectăm distanțarea socială. Deși era nevoie, mai mult ca oricând, de solidaritate, de apropiere umană! Cu toate astea, evitarea semenilor n-a împiedicat infectarea pe capete a populației globului și zău că îmi venea să urlu înspre mulțimea de inși speriați: „Din cauza asta te-ai şi îmbolnăvit. Dacă ai fi trăit în hotarul oamenilor, ar fi acţionat asupra ta condiţiile sociale ale comunismului, provenind de la ei, dar aşa, singur, evident că ai căzut bolnav: toate canaliile de microbi s-au abătut numai asupra ta, altfel s-ar fi împărţit la toţi şi ţie ţi-ar fi revenit mai puţini…”[2] Un dram de umor nu strică niciodată, îndeosebi în perioadele de criză individuală sau colectivă. Te ajută să treci mai lesne peste groaza orchestrată cu dibăcie împrejurul tău. Așa, răsfirați fiecare pe unde s-a nimerit, ne-a înhățat virusul, slobozit din te miri ce unghere. Singurătatea impusă din laboratoarele manipulării ca la carte ne-a vulnerabilizat cum nu ne închipuiam și atât ne-a fost. Strania făptură ni s-a băgat pe sub piele și, de urât, am acceptat-o. Oricum nu ni se ceruse voie… Ușor, ușor, ne-am transformat în animalul de companie al asasinului în serie și umilințele suportate sunt greu de descris. Deposedați de bunăvoie de mândrie și demnitate, ne-am trezit dansând ba blues, ba tangou, foxtrot, bossa nova, rock, cha-cha, vals, ceardaș, menuet, polka, mazurka, flamenco, cazacioc, ciuleandra… Zbânțuiala cu pricina pe unii i-a ucis, pe alții i-a înspăimântat, traumatizându-i fizic și psihic. După mult timp, individul și-a dat seama cu groază că scăparea e-n solitudine, mulți căzând în misticismul religios, aidoma „dervișilor rotitori”. Muzica purificatoare a samei s-a răspândit cu iuțeală la semnul maestrului sufit Rūmī și novicii și-au pregătit călătoria inițiatică și ascensiunea spirituală, „dizolvând mintea prin iubire, către «Cel Perfect».”[3] La sosirea din drumul spre adevărul divin, cu spiritul dospindu-se prin iubire și anulându-și ego-ul, adepții de conjunctură își vor fi atins țelul și se vor fi întors la cele lumești mai maturi, gata să se așeze cu osârdie în centrul întregii creații universale, cică. Chiar, ce i s-o fi năzărit înțeleptului Rūmī în clipa neapărat de grație tot plimbându-se prin piața orașului sortit să-l eternizeze? Legenda spune că, în sunetul ritmic al ciocanelor meșteșugarilor aurari, el ar fi auzit „lā ilāha illā-llāh”, adică „nu există alt zeu în afară de Allah” și, fericit nevoie mare de revelația tocmai dezvăluită, și-a întins brațele și s-a apucat să se învârtească așijderea titirezilor. Ce simplu ar fi ca ritualul cu pricina să ne vindece de noi înșine și de puzderia de angoase căpătate estimp… O iluzie, totuși, fiindcă numai apostolii lui Hipocrat au darul divin al oblojirii rănilor trupești și mintale. Din păcate, sistemul public de sănătate și-a dezvăluit deodată și pretutindeni limitele și slăbiciunile. Ori s-a dorit o asemenea percepție, de vreme ce clinicile private n-au avut de suferit? se întreabă destui, deloc naivi. Uneori, virusul ne-a silit să ne unduim lasciv trupurile precare în acorduri orientale, aidoma cadânelor. Cine s-a împotrivit a plătit cu propria-i onoare, căci milițienii „Cauzei Juste” s-au dezlănțuit ca la comandă împotriva tuturor ereticilor. În loc de tratamente clasice, ni s-au recomandat vaccinuri. Inițial, deoarece recomandarea s-a transformat imediat în obligație. Sancțiunea ? Carantinarea totală – lockdown în limbajul drag al globaliștilor – și restrângerea scandaloasă a unor drepturi și libertăți fundamentale. Comunitatea internațională nu doar că n-a protestat, dar a aplaudat nătâng violarea condiției umane. Ni s-a impus certificatul verde cu care să circulăm prin imensul lagăr de concentrare, întru satisfacția voracilor oligarhi mondiali, ale căror averi s-au umflat cu nesimțire. „ Profeții pereni ai pieirii” nu au tăcut o clipă, continuând să prorocească fel de fel de nenorociri. „Ei au prezis o criză a suprapopulării în anii 1960, foamete în masă în anii ’70 și sfârșitul petrolului în anii 1990. Ei sunt moștenitorii ghicitorilor proști de ieri. Acești alarmiști cer mereu același lucru: putere absolută de a domina, transforma și controla fiecare aspect al vieții noastre. Vor să ne vadă că mergem prost, dar nu lăsăm să se întâmple asta.” Geaba strigătul de trezire la realitate al lui Donald Trump, tăvălugul progresist l-a măturat ca pe un surcel, dovadă că viitorul nu va aparține patrioților, ci mondialiștilor ! Afacerile cu vaccinurile tămăduitoare au înflorit și oportunitatea nu putea să-i scape președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, prinsă în negocierea, în numele instituției, cu boss-ul firmei Pfizer, a 1,8 miliarde de doze, în condițiile în care populația „Bătrânului Continent” este de… 450 de milioane de locuitori. Brațul șovăielnic al Justiției n-a ajuns însă și la Bruxelles, permițând euro-grangurilor să se destrăbăleze în voie pe banii contribuabililor din uniune. În schimb, tulpinile covidice se înmulțesc alarmant și circulă cu o iuțeală surprinzătoare de la un meridian la altul, semănând teroare și panică. Într-un târziu, ni se transmite că n-avem încotro și va trebui să dănțuim cu virusul, nu există alternativă ! Vom învăța și asta, desigur, după ce, secole de-a rândul, am dansat și cu lupii…
Epilog:
„Îl împiedică să joace dansul Focului și-l rușină. L-am împins apoi pe Mandamour la capătul mesei. S-a prăbușit în cele din urmă acolo, cuminte, printre suspine și mirosuri. A adormit. De departe a șuierat remorcherul; chemarea lui a trecut podul, o arcadă, încă una, ecluza, un alt pod, mai departe… Chema spre el toate șalupele fluviului, toate, și întreg orașul și cerul și câmpul și pe noi, lua cu el totul, şi Sena, totul, ce să mai vorbim.”[4]
Păi, nu ne-a luat și nouă totul pandemia asta nemernică ? Ce mai tura-vura, ultimii doi ani au fost un fel de călătorie la capătul nopții…
[1] George
Gao, șeful Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor Infecțioase din
China
[2] Andrei
Platonov, Cevengur
[3] Wikipedia.
De aici mă mai dumiresc că „Sama a fost practicată în săli
rituale numite samahane (în principiu de formă
octogonală), jucând și rolul de moscheie – cuprinzând mihrab (desemnând
direcția către Mecca) și minbar (de unde imamul/ șeicul
putea ține cuvântări membrilor), în acord cu un ritual simbolic precis
stabilit, cu dervișii rotindu-se într-un cerc în jurul maestrului (șeic, pir),
care supraveghează discipolii și este singurul care se rotește în jurul axei
sale. Lângă mihrab se află o blană de oaie vopsită în roșu,
unde șeicul se instalează pe perioada ceremoniei. Culoarea simbolizează cerul
la asfințit, la momentul morții lui Rūmī. Sama este
realizată prin rotirea în jurul piciorului stâng. Dervișii poartă o ținută de
culoare albă, simbol al morții, o mantie largă de culoare neagră (hırka)
(simbol al mormântului) și un clop înalt de culoare maronie (kûlah sau sikke),
ce simbolizează piatra de mormânt. (…) Dervișii rotitori simbolizează Luna și
se rotesc în jurul maestrului (șeic, pir) care simbolizează Soarele. Așa cum
s-a mai menționat, ei se rotesc pe piciorul stâng și suplimentar ridică brațele
în lateral, dreapta cu palma în sus spre cer, cealaltă, stânga, este îndreptată
cu fața către pamânt. Cele patru stări de pace (acompaniate și de saluturi care
punctează aceste stări) sunt reprezentări ale călătoriei spirituale prin care
orice credincios trece. Prima este reprezentarea recunoașterii lui Dumnezeu, a
doua este recunoașterea existenței în uniune, a treia reprezintă extazul pe
care cineva îl trăiește în totală abandonare și a patra, unde Șeicul participă
în dans,este simbolul stării de pace a inimii datorate uniunii divine. După
cele patru saluturi, această parte a ceremoniei se încheie cu un alt solo
improvizat (taksim)”.
[4] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții.
de Marian Nazat | 17 septembrie, 2020 | Autori invitați
de Marian Nazat – http://mariannazat.ro/
MOTTO:
„(…) o femeie, plecând spre serviciu, îi spune odraslei sale: «Să lași cheia sub preș, ne-am înțeles?» O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!”
Andreï Makine, Dincolo de frontiere
Chiar binecuvântate vremurile acelea duse pe veci… Îmbucam ceva în grabă (nu „eco”, nu vă burzuluiți !) și o zbugheam afară, unde mă aștepta droaia de prichindei aidoma mie. Adică rumeni în obraji și cu luciri ștrengărești în privirile gracile, îmbrăcați cu țoale ieftine, dar curate, tunși regulamentar (cu breton, desigur) încălțați în teniși de Drăgășani (arar din ăia chinezești). Fetițele se purtau îndeosebi cu părul împletit în codițe (unele se împodobeau și cu fundițe), cu fustițe și rochițe după moda răspândită de păpușile epocii. Puneam cheia sub preș și de aici încolo începea negrija, ferice de cei care au cunoscut o astfel de stare. Până la coborârea nopții din cufărul Domnului nimic nu ne mai oprea din zbenguială. Ne jucam ba „Ascunsa”, alergând și pitulându-ne împrejurul blocurilor meschine din cartier, ba „Țările”, azvârlind o minge în sus și ferindu-ne să nu fim loviți cu buclucașul balon, întrecându-ne totodată în cunoștințe de cultură generală, ba „Șotronul”, țopăind și împingând cu piciorul o bucată teșită de piatră dintr-o pătrățică în alta, desenate pe asfalt cu cretă albă ori cu frânturi de cărămidă roșie, ba „Fripta”, ba „Lapte gros”… Dar ce nu inventam în pornirea noastră ludică, neînzăbălată și candidă! Mâncam unii de la alții cu mâinile murdare și zdrelite, la fel beam și apă sau suc, ne cuprindeam în brațe și ne pupam când ne copleșea vreun fior de efuziune sentimentală inocentă, mergeam de la unul la altul în casă, iar de multe ori adormeam fără să ne mai spălăm… O devălmășie de emoții, de euforii și posomoreli din care ne trăgeam seva, viul copilărei. Nu deprinseserăm fricile, nu se pomenise ca majorii să-i violeze pe minori, să-i agreseze sexual, însă ce vorbesc eu acum, nici nu auziserăm de așa sodomie ! Apartamentele nu erau sparte de hoți și tâlhari, puteai lăsa și ușa descuiată, nimănui nu-i trecea prin tărtăcuță să dea buzna peste tine. Oricine ar fi sărit să te ajute la necaz, oamenii, majoritatea veniți de la țară, își aduseseră la oraș și obiceiurile rurale, între care ospitalitatea și buna cuviință. Mi se părea că trăiesc într-o familie ce ne cuprindea pe toți în partea aceea pestriță de urbe, încă nepervertită de bolile civilizației moderne. Adesea, mi s-a năzărit că sunt fiul tuturor mamelor și taților din „Catanga”, iar pe copiii lor îi socoteam ca pe frații și surorile mele. La televizor ori la radio nu se buluceau niciodată știrile despre abuzarea și exploatarea micuților, sau despre abandonarea lor. Statisticile actuale, în schimb, anunță sadic că sunt „milioane de copii torturați de către apropiații lor (mai mult de șaizeci de mii pe an, în Europa).”[1]… Oho, ditamai progresul, nu ? Slăvită fie minunata lume nouă ! Să nu mă depărtez totuși de perioada copilăriei de demult. Ce mai, lumea în care nimerisem era fără cusur! Mint, avea unul ! Nesuferit, dureros, agasant, insuportabil… „Marian, hai în casă!” mă striga mereu mama pe înserate. Culmea, mereu în toiul jocului. Măcar de-ar fi fost singura… „Ioane, hai în casă !”… „Mirela, hai în casă!”… „Antonele, hai în casă!”… „Daniela, hai în casă!”… „Mircea, hai în casă!”… „Cristina, hai în casă!”… Răsunau pretutindeni, din cutiile triste de beton, glasurile căpcăunilor alungători de bucurie. Parcă se înțeleseseră anume să iasă la fereastră și să ne cheme dimpreună în celulele domestice, un cor mixt pe diferite tonalități, un cor pe care îl uram din toată ființa. „Mai lasă-mă un pic, te rog !” răspundea pițigăiat și îmbufnat corul de jos, de pe trotuarele lăcrimânde. Ne târguiam ce ne târguiam și ne scurgeam înfrânți și plângăcioși pe scările penitenciare... Uneori încasam și chelfăneala cuvenită, poate și o papară zdravănă, dar niciunul dintre noi nu suna la 112 să sesizeze că am fi molestați. Cum să facem asemenea pocinog? Altminteri, era și cu neputință, fiindcă nu aveam telefoane, doar unul public (cam beteag), în imensa îngrămădire de blocuri… Adormeam buștean și visam că a doua zi nu vom mai ceda într-atât de ușor și că vom câștiga un minut-două în lupta cu părinții deveniți zbiri neînduplecați la ceas vesperal. „O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!”, gustoasă și aromată ca un cozonac frământat și copt de mama… Cât să fi trecut de atunci? Să fie o veșnicie, ori o clipită? Sau o fi o pârdalnică și dureroasă închipuire? Lămuriți-mă voi, supraviețuitori ai paradisului neferecat de odinioară!…
În dârdora pandemiei, copiii se întorc în școlile transformate brusc în buncăre, de s-or întoarce, căci părerile specialiștilor sunt împărțite. Clopoțelul va zdrângăni în funcție de cele trei scenarii – verde, galben și roșu – scornite de epidemiologi, gorniștii apocaliptici ai vremurilor siluite de microbi. Câți să stea în sala de clasă și la ce distanță? Câte minute să dureze o oră? Cine va plăti dascălilor orele suplimentare? De la ce vârstă masca este obligatorie și în ce spații? Cât timp să poarte aceeași botniță? Cu câte persoane să aibă dezlegare să interacționeze piticoții? De ce nu teleșcoala? Cine să hotărască în legătură cu închiderea instituției de învățământ în caz că elevii sunt suspect de febrili? La câte strănuturi are voie un pici pe parcursul unei ore? Cu mască sau fără mască la educație fizică? Cine trage apa în … closetul din fundul curții? De ce pozitiv înseamnă negativ? Măiculiță, câte întrebări s-au năpustit asupra celor numiți să decidă soarta maturilor de mâine ! Apropo, guvernanții de la Varșovia au simțit nevoia să reintroducă limba latină în gimnaziu, ca un pas necesar și obligatoriu în cunoașterea propriilor origini religioase. Inițiativa leșilor nu a trezit nicio tresărire pe meleagurile mioritice, încăpute pe mâna veneticilor și lehăilor spurcători de neam. Într-adevăr, „libertatea costă scump. Mult mai scump decât robia. Și nu poate fi plătită nici în aur, nici cu sânge, nici cu cele mai nobile sacrificii, ci cu lașitate, prostituție, trădare, cu toată murdăria sufletului omenesc.”[2]
Școlile vor semăna mai degrabă cu niște pușcării, centre de reeducare forțată a unor delincvenți fără vină, siliți de istoria barbară să fie cobaii unui experiment concentraționar cu urmări teribile și incalculabile în viitorul imediat. Copiii traumatizați de acum, crescuți în cuștile, chipurile, aseptice, vor purta de-a pururi rănile sufletești și psihice ale gratiilor în dosul cărora sunt dresați. Adolescenți anxioși și depresivi, eșuați pe promontoriile spaimei de sine și de ceilalți, adulți propovăduitori ai izolării sociale, veștejiți prematur, și bătrâni strecurându-se cu lațul de grumaz printre minele pregătite să explodeze la orice pas greșit, dincolo de calea trasată de stăpânii noului lagăr mondial, iată tabloul sinistru al contemporaneității virusate la comandă. Cândva, lăsam cheia sub preș și ne încuram liberi și fericiți pe maidanele de la marginea blocurilor proletare, mai apoi ne-am legat cheia la gât și ne-am continuat netulburați joaca… Mai aproape de timpurile prezente, ne-am montat grilaje la ușă și ne-am asigurat cu măcar două încuietori, bașca sistemul electronic de alarmă, deoarece jocul se terminase, nu mai era de glumă. Astăzi, toate măsurile de siguranță sunt de prisos, întrucât nu-s în stare să-l țină departe pe invincibilul COVID-19, spărgătorul de case, de vieți omenești, de tihnă socială, de normalitate… Mă tem că, la senectute, copiii și nepoții noștri vor purta încă pe figură urmele măștilor de înstrăinare de acum… Și cum să nu urli, cum să nu turbezi ? S-a înnoptat de-a binelea peste omenire, o beznă groasă și pestilențială a înhățat pământul… Stephen Hawking, din scaunul său cu rotile, ne previne din înalturile geniului său științific că, dacă în următorul secol nu descoperim un alt habitat în Univers, ne paște autoanihilarea; pieirea, carevasăzică. Cruntă perspectivă…
––––––––––––––––
[1] Andreï Makine, Dincolo de frontiere
[2] Curzio Malaparte, Pielea
de Marian Nazat | 24 august, 2020 | Autori invitați
de Marian Nazat – http://mariannazat.ro/
Era o toamnă mierie atunci, în 1983, primul meu an de studenție. Monumentalul palat al facultății, finalizat în 1936, îmi părea sanctuarul însuși, locul divin pe care destinul mi-l rezervase într-un exces de generozitate. Mă uitam cu sfiiciune la chipurile severe ale celor cinci corifei ai Dreptului înveșniciți în marmoră la intrarea principală. Licurg, Solon, Cicerone, Paninian și Justinian, ei urmau să-mi călăuzească zborul universitar. Doamne, ce companie! Numai că nu-i deloc simplu să-ți deschizi aripile și să plutești deasupra orizontului. E nevoie de curaj, înainte de orice, iar, apoi, de un instructor priceput. La toate astea mă gândeam în săptămânile dintâi, fiindcă viața abia mi se oferise spre legumire în vara admiterii, iar eu nu știam de unde s-o apuc. Nu-i simplu deloc să exersezi măsura la pubertate…
Curând, aveam să-l cunosc pe Alexandru Athanasiu, tânărul asistent al doamnei Daniela Păunescu, titulara catedrei de Drept agrar și funciar. Colegele de amfiteatru se îmbujorau brusc și clipeau altcumva din gene când îl zăreau, iar noi îl priveam cu admirație, însă și cu oleacă de invidie. Nu de alta, dar la practica agricolă ce tocmai se isprăvise purtase o salopetă de blugi cum numai în filmele americane văzuserăm. Venea parcă din altă lume, mi-l închipuiam crescut cu bonă și buchisind franceza și bunele maniere. Aerul aristocratic îl însoțea indiferent ce ar fi făcut, de la gesturile mărunte și până la cele importante. Distincția ca blazon al educației! Nici nu e nevoie de vreun titlu nobiliar, își ajunge sieși rafinamentul atitudinii. Vorbea mereu cu o intensitate bine temperată, cu o căldură în stare să ne aprindă și pe noi, bobocii. Seminarele sale erau veritabile acte de cultură generală, cu incursiuni impresionante dincolo de pagina strâmtă și posacă a manualului. Anecdote cu tâlc universal, citate din clasici, interpretări ale unor texte celebre, istorice sau literare, scurte biografii ale marilor juriști români și străini, totul se succeda sclipitor în excursurile dascălului de modă renascentistă. Ne purta de la Antichitate la actualitate cu un firesc dezarmant, în cea mai captivantă călătorie spirituală. Fără să ne dăm seama, ne arăta calea de urmat și ne aducea pe nesimțite în preajma rostului la care tânjeam cu lăcomia vârstei iluziilor. Uneori, în pauzele dintre cursuri, tăifăsuiam neacademic despre întâmplările fotbalistice dâmbovițene ori planetare, vechi și recente, prilej să remarc încântat că „proful” este o adevărată enciclopedie. Câteodată ne mai și contram, polemici cordiale, desigur, din pricina echipelor ai căror chibiți eram – Domnia sa ținea cu Steaua, eu, cu Dinamo. Odată l-am provocat la o miuță, dimpreună cu ceilalți dascăli, pe legendarul teren de… baschet și cum se apropia sesiunea, rezultatul e lesne de anticipat! Altminteri, riscam calificările și recalificările de toamnă…
La ultima practică agricolă, la Ulmeni, discuțiile sub cerul liber au constituit festinuri greu de uitat. Am admirat dintotdeauna, recunosc, oamenii cu pasiuni colaterale profesiei, oamenii compleți și complecși; oamenii-instituție, din punctul meu de vedere, deoarece ei au împins omenirea spre progres. Platon, Rilke, Chateaubriand, Goethe, Poe, Kant, Eminescu, Călinescu, da Vinci, Cervantes, Montesquieu… Dumnezeule, când o fi avut timp să-i citească pe toți cu atâta profunzime? Cum să-ți ascunzi uluirea și fascinația deopotrivă? Nu se înșela defel susținând frenetic că „profesorul trebuie să fie artizanul entuziasmului elevilor și convertorul impulsurilor afective în idei și idealuri.”[1] Adesea, ne atenționa, ca viitori magistrați, că „dreptatea nu este în lege, ci în actul de aplicare a ei”[2]. Alteori, se întreba întru luarea noastră aminte: „Să piară lumea, dar să se facă justiție; dar pentru cine, dacă oamenii au dispărut?”[3] Deși trecusem în anul IV și pricepeam orișicât nuanțele, nu mă lămurisem pe de-a-ntregul, voiam „adevărul integral”!… Seminarul de pe urmă de Dreptul muncii a însemnat despărțirea de monitorul didactic Alexandru Athanasiu, omul de la care am învățat și că „modestia este supremul orgoliu”[4], iar cunoașterea, „o suferință, nu o boală.”[5]
În 1987, îmi luam rămas bun de la anii aceia de poveste, povățuit preventiv că „binele, adevărul și frumosul sunt anticorpii prostiei, lenei și plictiselii.”[6] Ehe, și cât îmi va folosi aforismul acesta în perioada stagiului la procuratură și nu doar… Noroc că în 1989 s-a petrecut ce s-a petrecut și am reușit să mă mut la București, acolo unde dascălul meu îmbrăcase și haina de politician. L-am urmărit de la distanță, cu încrederea că un intelectual cu asemenea deschidere va fi un câștig pentru firava și haotica democrație postdecembristă. Nu aflasem că „iluzia este kitsch-ul idealului”[7], că politica este o afacere de gașcă și că, vorba actorului Horațiu Mălăele, „cine face economie de prostie este înlocuit”[8] imediat în branșă. Alexandru Athanasiu, nevindecat încă de idealism, s-a încăpățânat să rămână, a devenit parlamentar și ministru, șef de partid și chiar premier interimar în decembrie 1999. Ușor-ușor, dezamăgit și lovit mișelește, se va retrage treptat din viața cetății, nu înainte de a mai preda niscaiva lecții de educație civică pe un post de televiziune, în vacarmul vrajbei dezlănțuite și al ascensiunii ignoranței colective. Aici, în mahalaua de la gurile Dunării, martor la batjocorirea sinistră a dascălului meu de odinioară, mă voi convinge iarăși că pentru a „identifica un om de cultură dintr-o mulțime, nu-l arăți cu degetul, îl scuipi.”[9]
Astfel l-am regăsit în toiul „vănătorii de vrăjitoare”, parcă mai încărunțit și mai ridat, dar la fel de flamboiant și de copleșitor, de seducător în ideile argumentate ca nimeni altcineva. În definitiv, cine îi poate lua anvergura intelectuală, erudiția eclatantă, statutul și vocația de dascăl renascentist într-o vreme a imposturii grohăitoare ? Și da, „destinul este adăpostul lașului și opera curajosului !”[10]
Să ne trăiți în mulți și spornici ani, domnule profesor Alexandru Athanasiu! Ce șansă pe mine să vă fiu student cândva…
P.S. Recent, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de viață, colegii de catedră de la Facultatea de Drept din București, Centrul de Drept Social Comparat, i-au dedicat profesorului Alexandru Athanasiu o carte – Hic et Nunc -, apărută la începutul lunii august la Editura C.H. Beck, ocazie cu care am scris o laudatio meritată și sinceră. La scurt timp după citirea textului de mai sus, dascălul meu de odinioară mi-a trimis un mesaj emoționant: „Domnule avocat Nazat, dragă Marian, nu există satisfacție mai mare pentru un profesor decât aceea ca vorba și spiritul său să încolțească vrednic în sufletul ucenicului, care l-a depășit apoi atât în calitățile spiritului, cât și în priceperea negocierii realității, conformând-o propriilor idealuri. Aceasta este averea cea mai de preț a dascălilor adevărați. Îți mulțumesc că mi-ai confirmat strălucit pilda. Cu prețuire necondiționată și afecțiune ab imo pectore de la un buchisitor al limbii franceze.”
––––––––––––––––––-
[1] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Horațiu Mălăele (QMagazine)
[9] Ibidem
[10] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii
