Colecția de texte

Dreptul și cultura, ei doi și-o umbrelă


Provocat să tratez subiectul raportului dintre cultură și drept, recunosc că primul gând s-a oprit la revoluția culturală a zilelor noastre și la umărul pus de sistemul de drept în susținerea ei.

Și, în continuarea acestui gând, îmi amintesc că revoluția culturală chineză din secolul trecut a fost definită de imperativul eliminării din cotidian a patru elemente vădit „uzate”: vechile figuri, vechile idei, vechile mentalități și vechile obiceiuri. Nimic nou sub soare, întrucât revoluția culturală contemporană are cam aceleași obiective și tinde la demolarea acelorași patru „vechituri”: personalități precum Mozart, Dostoievski, Klimt și alți „idoli” din „clasa” lor (care reprezintă „expresia supremației culturii albe”), idei „retrograde” precum determinismul biologic al sexelor, importanța și rolul familiei sau meritocrația, mentalități centrate pe sacralitatea drepturilor omului (unul dintre ele – cel mai „vetust”, pare-se – fiind libertatea de expresie[1]) și obiceiuri „demodate precum circulația pe stradă fără botniță, datul norocului sau participarea la serbarea copilului fără „vaccin” sau „test PCR”. Referințele sunt pur exemplificative și nelimitative, evident.

Despre această revoluție culturală citesc întruna și mă tot minunez de „cuceririle” ei și de aportul dreptului și legilor la consolidarea lor. Mi s-a întâmplat chiar astăzi să dau peste un text despre recenta propunere de legalizare a scrierii cu majusculă a cuvântului „black”, pardon!, „Black” („negru”), în semn de autentic omagiu și profundă recunoștință aduse populațiilor de afro-americani (indiscutabil) înjosiți de (indiscutabila) dominație colonială[2]. N-aș fi evocat acest proaspăt episod (am altele și mai revoluționare) dacă nu aș fi dat și peste explicația – foarte adecvată contextului actual al discuției despre relația drept-cultură – referitoare la respingerea unei reguli ortografice similare și coerente cu privire la cuvântul „white” („alb”): provocată să justifice de ce acest cuvânt trebuie să rămână substantiv comun, scris cu literă mică, Nancy Coleman, jurnalistă la NY Times și adeptă a acestei reforme ortografice, a susținut că „albii nu reprezintă o cultură îndreptățită” („they don’t represent a shared culture”) (sic!).[3]

Uau, uau, ce minunăție de temă! Ar merita detaliată separat, evident. Până atunci însă, e bună de folosit ca pretext al prezentei oglindiri a dreptului în cultură și a culturii în drept. Subiectul este, totuși, recunosc, mult prea vast pentru a putea fi epuizat într-o pagină de gazetă. Motiv pentru care prefer să arunc doar o privire în oglinda retrovizoare a culturii, cât să mă asigur dacă distanța față de dreptul care o escortează este una „optimă”.

Întâi de toate, a defini „cultura” este o caznă complicată, motiv pentru care nu mă încumet să mă las provocat de rigori și subtilități lingvistice. Plec însă de la premisa că, tratată în asociere cu dreptul, cultura evadează din însoțirea cu arta (din rafinatul departament „artă și cultură”) și se poate autodefini într-un sens mai larg, apropiat de tot ceea ce înseamnă principii, repere și moravuri adunate sub umbrela lui modus vivendi. Cu dreptul în dreapta, cultura își permite, așadar, să defileze în straie mult mai largi, mai confortabile și mai casual, conștientă și că ea aparține dreptului, dar, mai ales, că dreptul îi aparține ei și că, nu-i așa?, în spatele oricărui drept de succes stă o cultură puternică. Văzuți de departe cum se plimbă sub castanii de pe bulevard, braț la braț, ai zice că formează un cuplu de nezdruncinat. S-ar putea însă să fie doar o aparență, pentru că vremurile în care trăim ar putea aduce acest cuplu – și nu este prima oară în istoria căsniciei lor – în prag de divorț (din culpă comună și nepotrivire de caracter, evident). Nu știu sigur, mai reflectez și revin. Până atunci, s-ar impune un inventar al stărilor „de fapt”.

Ea, cultura. Cândva, înfloritoare și frumoasă. Azi, îmbătrânită urât, debusolată și depresivă. Cariată de carii și viciată de vicii, siliconată de silicoane „estetice”: corectitudinea politică, asupritoare și sufocantă; cenzura și autocenzura, măști peste libera expresie; politicile transumaniste și anti-umaniste, noua marcă a „progresului științific”; ideologiile „de gen”, ale „diversității și incluziunii”, ca expresie post-modernă a „toleranței” absolute; autodevorarea ouroboriană, ca simbolică distrugere a simbolurilor culturale și istorice, specifică curentului cancel culture; transferul vieții din analog în digital, văzut ca gadgetul suprem al tehnologiei mileniului; frica de riscuri, de boală și de moarte, noua regină a „virtuților” contemporaneității; obsesiile siguranței și a „spațiilor sigure” („safety spaces), ca jaloane ale organizării vieții cotidiene; hedonismul și narcisismul, precepte fundamentale ale noii religii universale; curentul victimizării, susținut cel mai ardent de mișcarea #metoo; medicalizarea și patologizarea existenței însăși ca infailibile rețete ale vieții fără de moarte; proiectul celei de-a patra revoluții industriale, ca „mare resetare” care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”)[4] șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale culturii moderne, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta întreagă. Un fel de apropriere culturală a multiculturalismului de către un ubicuu uniculturalism. Pe scurt, globalizarea culturii.

El, dreptul. Cândva, relativ moral și just, cumpătat și principial; în prezent, despotic și rigid, marțial și cazon, represiv și vindicativ. Odată, destul de atent la norme, la ierarhia și la etica lor; acum, puțin sensibil la morală, eminamente birocratic, expectorând ordonanțe militare, ordine și instrucțiuni, de-a valma. Odinioară, prieten cu logica, rigoarea și cu spiritul cartezian; astăzi, aliat cu supralegiferarea haotică, adesea confuză și pletorică. Pe vremuri, apărător al apărătorilor și al unor prezumții sacre, precum aceea a nevinovăției; acum, inchizitorial și furios pe avocații prea persuasivi. Cândva, atent la oameni și la sentimentele lor, la buna sau reaua lor credință, după caz; în ziua de azi, sedus și îndrăgostit lulea de vrăjile modernității și contractele ei smart, artificial-inteligente și emoțional-impotente. Altădată, o expresie a democrației-atâta-cât-era; în prezent, produsul standardizat al unei tehnocrații autocrate. Înainte vreme, o garanție a suveranității naționale; astăzi, constituțiofob, constrâns să se trans-pună. Șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale dreptului modern, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta întreagă. Un fel de apropriere a sistemelor de drept național de către sistemul federal și a sistemelor federale de către un drept universal. Pe scurt, globalizarea dreptului.

Carevazăzică, și cultura, și dreptul, sub umbrela globalismului (Globaloney, vorba lui JP Farrell). Recitesc starea de fapt și rămân pe două gânduri…

Primul…Poate că dihotomia cândva-acum nu-i tocmai corectă, ori potrivită, ori riguroasă, ori conformă cu adevărul, dacă o exista, pe undeva, vreun adevăr. Nu cumva, oare, asemenea idealizări ale culturii și dreptului din trecut sunt simple plăsmuiri, ori vin dintr-o nostalgică raportare la tinerețea raportorului – aia care-o fi, cu bune și rele-, însoțită mereu de verdictul suprem ooo, pe vremea mea, eee…? Ba da, mi se va spune, pentru că sistemele „democratice” ale vremilor trecute au suferit -și ele- de numeroase păcate culturale și juridice. Mai mult (mi se va replica cu spirit combativ), și cultura fascistă, și dreptul nazist, precum și cultura socialistă, și dreptul comunist au fost odioase deopotrivă (iarăși, nimic nou sub soare). Prin urmare, ar zice preopinentul imaginar, nu este cazul să deplângem așa de serios și de insistent derapajele civilizaționale și juridice ale epocii contemporane. Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să recunosc că, în față, se deschid porțile unei dezbateri fără sfârșit, imposibil de acoperit în câteva pagini. Motiv pentru care invit cititorii să preia microfonul, iar eu mă retrag, temporar, cu două intime intuiții (fără necesară legătură între ele). Prima, că diferența esențială dintre „omul nou” vizat și visat de diverse revoluții culturale și juridice ale unor regimuri dictatoriale anterioare, pe de o parte, și „omul nou” aflat în gestație în eprubetele ideologico-digitalo-medicalo-juridice ale post-democrației actuale, pe de altă parte, ține de esența umană, de sufletul etern și de relația cu Dumnezeu, iar pe omul nou, în plăsmuire astăzi, îl încearcă -mai mult ca oricând în era noastră- riscul dezumanizării și al despiritualizării. A doua, că fiecare dintre noi are dreptul ca, în fața comparației cu trecutul, cu oricare trecut, să devină nostalgic (adică sensibil și atent la propriile rădăcini), să-și întoarcă privirea înspre sine și-nspre astre și să ofteze că atunci, atuncicândva-nici-n-are-importanță-când, lumea era mai bună și mai frumoasă.

Al doilea…Când îi privesc, braț la braț, defilând pe sub castanii de pe bulevard, chiar stau să mă întreb, repet, dacă armonia asta este autentică sau doar de ochii lumii. Frustrat că nu știu răspunsul, mă arunc în presupuneri. Prima, cea conservatoare, este că dreptul-cocoș ar trebui să-și impună legea, Legea Bună, și că ea, cultura, fata babei, ar trebui s-o accepte și să nu aducă în casă cufărul cu șerpi și lighioane. În caz că nu o acceptă, unica soluție ar fi divorțul sub forma revoluției. Iar a doua presupunere – „progresistă”, cum altfel?- este că ea nu acceptă Legea Bună, iar dreptul-cocoș, ca să evite divorțul și revoluția, o însoțește ca o găină beată pe drumul pierzaniei. Mă tem că această a doua presupunere este aceea în acord cu vremurile, confirmată, zi după zi, de avalanșa de norme „progresiste” care alcătuiesc dreptul contemporan. De exemplu, tot azi, am citit despre două inițiative legislative venite dinspre cele mai luminate capitale ale lumii: prima, de la Washington, care legalizează analiza și producția, după caz, a celulelor stem, a gameților, a embrionilor-himere, cópii ale embrionilor umani (care pot fi implantate și în animale) și embrionilor „transgendrici” (incluzând fertilizarea in vitro cu trei părinți)[5], iar a doua, de la Paris, care permite cercetări pe țesuturi prelevate de la copii avortați combinate cu celule animale pentru a crea o amestecătură de speciii (adică, direct spus, himere)[6]. Sunt exemple, din nou, nelimitative, scene din piesa „Să ne jucăm de-a Dumnezeu”.

Mă cam ia amețeala. În plus, mă tem că spectrul divorțului dintre dreptul și cultura contemporane este doar în mintea mea zăpăcită, în timp ce ei, amorezii, se plimbă bine mersi pe sub castanii de pe bulevard. Sub a globalismului umbrelă, curcubeu de acuarelă.


[1]Dintre miile de potențiale argumente și exemple, extrag unul foarte recent, extrem de grăitor prin aerul tragi-comic și compoziția orwelliană: avocatul (avocatul!) uneia dintre cele mai renumite organizații americane de apărare a liberei expresii (a liberei expresii!) a solicitat oficial interzicerea unei cărți pretins ofensatoare la adresa lui (https://www.spiked-online.com/2021/06/18/the-aclus-silence-on-cancel-culture/)

[2]https://www.realclearinvestigations.com/articles/2021/06/15/welcome_to_wokespeak_its_logic-defying_rhetoric_is_making_heads_spin_780731.html

[3]https://www.nytimes.com/2020/07/05/insider/capitalized-black.html

[4]https://www.algora.com/Algora_blog/2020/11/17/klaus-schwab-great-reset-will-lead-to-fusion-of-our-physical-digital-biological-identity; https://www.zerohedge.com/geopolitical/klaus-schwab-great-reset-will-lead-fusion-our-physical-digital-biological-identity

[5]https://www.lifesitenews.com/news/us-senate-passes-bill-to-give-billions-of-dollars-in-funding-for-human-animal-hybrid-experiments

[6]https://www.lifesitenews.com/blogs/france-adopts-bioethics-law-that-will-introduce-chimeras-genetic-engineering-of-human-material

Colecția de texte
Tot ce se mănâncă zboară, vrem o țară ca afară
Colecția de texte
Ce te faci când vei fi mare? Entitate raportoare!
Colecția de texte
Ziua Percheziției – episodul 1 (partea a doua)