Ilieeemăăă

Fotografie realizată cu ocazia înregistrării episodului #14 din podcastul Pe Drept Cuvânt, avându-l ca invitat pe Ilie Dumitrescu

Atunci când vine vorba de copilăria mea fotbalistică, tre’ să mărturisesc că mi-am petrecut-o alături de Steaua și de Marcel Răducanu. Pe Ilie Dumitrescu l-am văzut de multe ori înainte de ‘89, dar cunoștință cu el am făcut cu adevărat în primăvara acelui an când a dat golul al treilea în meciul cu Göteborg. Era un meci în Ghencea, în sferturile Cupei Campionilor Europeni, câștigat de Steaua cu 5-1. 

Eram atunci în armată, alături de camarazii mei, adunați cu toții în fața televizorului și-mi amintesc perfect momentul. De fapt, și-l amintesc cu toții, pentru că el, momentul, a fost cu adevărat memorabil. Când Dumitrescu s-a lansat din flancul stâng să întâmpine centrarea și a înscris cu capul, am scandat și noi, și toată unitatea militară, și tot târgul de pe Mureș. Doar Giani a rămas calm, s-a ridicat de pe scaun și, după ce noi ne liniștiserăm cumva, el s-a îndreptat spre televizor și, la a treia ori a patra reluare a fazei, a pupat ecranul, s-a întors spre noi cu brațele răstignite și-a urlat cât toată galeria Stelei: Ilieee, măăă! Ilieeemăăă avea să-i rămână renumele pe toată durata stagiului militar și, camarazii mei pot s-o confirme, mult după aceea.

În acea primăvară, Steaua avea să se califice în finala competiției, finală pierdută crunt și de la care, Ilie, din cauza unui ghinion stupid, a lipsit.

Poate pentru ca să facă uitată umilința Stelei și să-și ia revanșa în cel mai mare meci al carierei proprii și-al istoriei naționalei: victoria contra Argentinei din celebra Cupă Mondială americană. Am revăzut secvențele alea magice de o mie de ori: și lovitura liber-aurită care a lăsat mască întreaga Argentină, și execuția neverosimilă care i-a înecat vocea lui Țopescu și ne-a zvârlit spre cer, și cursa lui nebună spre golul trei și spre imensa victorie. 

Când l-am întâlnit și în persoană, mulți ani după aceea, Ilie mi-a povestit multe și despre extazul acelui meci, și despre drama suedeză și, în general, despre cum este să te trezești prea devreme dintr-un vis sublim. O mărturisire mi-a reținut în mod particular atenția pentru că era despre speranțele împărtășite public de Romario și-ai lui ca Brazilia să nu întâlnească în semifinale, Doamne-ferește!, România. 

Ei, mărturisirea asta m-a amărât nu doar pentru că mi-a amintit mereu că am fost atât de aproape de semifinala cu Brazilia, ci și că o asemenea semifinală ar fi răzbunat așteptările multor generații. A tatei, de exemplu, care-mi povestea, săracul, adesea despre Mondialul din ‘70 și de meciurile alor noștri de la Guadalajara: cât de mândru era că-și cumpărase primul televizor din sat; cum veneau la noi toți vecinii să vadă disputele naționalei cu Cehoslovacia, Anglia și Brazilia legendarului Pele; cum toți se mândreau că-s contemporani cu acea generație fabuloasă a lui Dumitrache, Lucescu, Dinu și Dembrovski; cum toți visau la trecerea de faza grupelor, dar se mulțumiseră cu victoria contra Cehoslovaciei și golurile date Braziliei; și, mai ales, cum toți regretau ghinionul de a nu-l fi avut prezent acolo pe magicianul Dobrin care, pentru sufletul lor, era fotbalistul nepereche, geniul absent care ar fi îngenunchiat și Brazilia și lumea-ntreagă.

În fapt, generația tatei și multe generații după aceea l-au considerat pe Dobrin cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor. În ceea ce mă privește, în clasamentul propriu, nici în primii zece nu intră pentru că alții din generația regelui Hagi sunt mult mai titrați ca el. Dar, dacă cuget mai atent și las la o parte titlurile și statisticile și absența lui de la Guadalajara, tre’ să recunosc sincer că rămâne un mit, arhetipul  fotbalistului genial care merită scos din strâmtorile și măsurătorile oricăror clasamente.

Cum în afara oricăror clasamente l-aș pune și pe Ilie Dumitrescu. Pentru isprăvile lui fabuloase din cel mai fabulos meci al României, prietenul meu, Dan Căposul, îl plasează în vârf. Aproape că m-a convins. Eu însă am pentru vârf pe altcineva, iar pe Ilie l-aș plasa, hors concours, alături de Dobrin.

Pentru că așa cum Dobrin a umplut Mondialul ‘70 prin regretul absenței lui, tot așa Ilie l-a umplut pe cel din ‘94 prin fericirea prezenței. O fericire cântată și scandată de milioane de români, într-o miraculoasă noapte estivală în toate piețele și străzile țării. Este noaptea în care, fie doar pentru o noapte, românii s-au renumit, cu imensă mândrie, Ilieeemăăă.