Bombardat de bombardamentele democratic azvârlite peste Belgrad în primăvara lui ‘99,

Forțat să-și caute somnul în adăposturile antiaeriene, în nopți în care Serbia-ntreagă suferea de nesomn,

Trimis să se antreneze jucând tenis în piscine părăsite, pacificate de pacificatori,

Huiduit de galeriile euro-atlantic-civilizaționale care celebrau dublele sale greșeli la serviciu ca probă supremă a slăbiciunii și-a incapacității de-a fi pe măsura lui forever number one,

Izgonit din țara cangurilor c-a refuzat să țopăie, pe două picioare, cu masca pe față și cu seringa în marsupiu,

Terfelit în presa lumii luminoase că n-a vrut să participe la un experiment medical de inginerie genetică planetară,

Înjurat, ironizat, și acuzat cetepist că-i prea „spiritualist”, ori prea „ortodox”, prea-„antioccidentalist”, ori prea „naționalist”,

Ei bine, după toate aceste atacuri, calomnii și sudalme, sper ca Novak Djokovic să fi trezit, în sfârșit, planeta.

A fost propus, recent, într-un demers simbolic, ca director în Organizația Mondială a Sănătății.

Pe urmă, a fost omagiat în presa vestică pentru imensa lui revanșă nu împotriva lui Medvedev, ci a unui întreg sistem.

După care, reîntors în Serbia, cu cupa în brațe și cu lacrimi în ochi, în fața a sute de mii de conaționali, a cântat și omagiat celebrarea sârbilor.

Cu inima, cu ochii înlăcrimați și cu sentimentul victoriei, am cântat și eu. Cânt și-acuma, teleportat la Belgrad și-n speranța că planeta, s-ar putea, într-adevăr, trezi.