Colecția de texte

Oameni care vor să-mi fure viața – episodul 5


Țară în care sălile curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație de martor, prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de legalitate – de argumentul „las’ că știm noi”.

Țară al cărei popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc de pâine.

Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră.

Săptămâna trecută, pe 15 februarie, Nora și Smaranda au împlinit 10 ani, iar cadoul cel mai prețios și cel mai trist deopotrivă, de care își vor aminti cu siguranță toată viața lor, a fost permisiunea de a-și vizita tatăl în penitenciar, cu o zi înainte de aniversare.

David vs Goliat

Îmi amintesc de frumoasele gemene încă din epoca arestului la domiciliu, când eu și colegii mei îl vizitam pe Robert acasă, iar ele ne întâmpinau sfioase la intrare, întotdeauna bucuroase de vizită și curioase ca în fața unor colindători exotici. Uneori, apariția noastră echivala cu startul în competiția cine-l anunță prima pe tati, iar holul de intrare în apartament și culoarul care ducea înspre biroul lui Robert se transformau în piste de alergare și de concurs. Adesea, când competiția lua sfârșit, ni-l aduceau pe tati ca pe un trofeu, una lipită de dreapta și cealaltă de stânga lui, protectoare ca niște bodyguarzi loiali și vigilenți. Am în minte însă și imaginea cu cele două zâne gărzi de corp îndeplinindu-și misiunea cu zel în exces, agățate fiecare de câte un picior al „obiectivului”, placaj perfect, tackling impecabil, „obiectiv” imobilizat. Cât despre Robert, el scăpa din strânsoare doar prin topire, topit de mândrie și iubire și se recompunea apoi, validat de privirile unuia ca mine, tată de fete care înțelegea prea bine cum e și cu topirea și cu recompunerea.

Grațioase și timide, zânele gemene se apropiau de vizitatori cu multă precauție și făceau adesea apel la tati ca intermediar. Mi-amintesc, de exemplu, de refuzul sistematic al Norei de a prelua cutia cu bomboane direct de la ofertant și de rugămintea care i se citea în priviri ca dulciurile să treacă întâi pe la tati, dispecerul de serviciu.

Aveau 5 ani pe atunci și nu știu care or fi amintirile din acea perioadă conservate în memoria lor afectivă, dar sper ca emoțiile decantate în timp să fie asociate unor bucurii: vizitele amicale aducătoare de oareșce bună dispoziție, mini-spectacolele oferite oaspeților, cadourile și surprizele celui mai (nedorit de) lung Crăciun al copilăriei și, mai ales, timpul petrecut cu tati. Nu sunt însă convins că starea lor emoțională din acea perioadă a fost modelată exclusiv de luminițele și micile voioșii ale aparențelor. Sub aceste aparențe, lăsate să se exprime mai ales de dragul lor, în atmosferă mocneau numeroase și întemeiate tristeți și frustrări legate de situația lui Robert, pe care sunt convins că ele le simțeau ori le intuiau cumva.

Ileana mi-a mărturisit cândva că, la vremea aceea, fetelor nu li s-a dat nici o explicație pentru șederea prelungită a lui tati acasă și pentru desele vizite și discuții de oameni mari. Li s-a spus doar că tati stă acasă ca să se pregătească pentru o bătălie care seamănă cu aceea dintre David și Goliat, moment în care, își amintește Ileana, Smaranda ar fi oftat cu un aer foarte trist. Mami, dar nu e drept și nu-i corect, Goliat este mult prea puternic.

Știu, rememorat astăzi, dialogul Ileana-Smaranda pare neverosimil. N-am însă motive să-i pun la îndoială autenticitatea și, credeți-mă pe cuvânt – gândindu-mă la Smaranda cea mică și serioasă și măcinată de asemenea gânduri – mi-ar fi plăcut să nu fie autentic, să-l fi inventat eu, ca artificiu din condei de povestitor. Din păcate, dincolo de realitatea ei, replica Smarandei s-a dovedit teribil de  premonitorie.

Auzind povestioara asta, m-am dus cu gândul spre cea mai neagră presimțire care, în decursul anilor, l-a tot măcinat pe Robert: oamenii ăștia vor să-mi fure viața. Prima oară când l-am auzit zicând asta a fost în Ajun de An Nou 2016.

Părerea Parchetului – literă de lege

Drumul spre Brașov a fost foarte anevoios. Asta și din cauza unei ninsori abundente, și din pricina aglomerației de pe Valea Prahovei, asigurată de oamenii care se înghesuiau ca să prindă un loc în față la petrecerea de Revelion. Era 30 decembrie 2015 și noi ne înghesuiam să prindem un loc în fața judecătorului de drepturi și libertăți care, taman în acea zi, urma să decidă încetarea arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotrivă, prelungirea lui. Pe baza unor probe și argumente care, în principiu, trebuiau să clarifice „periculozitatea socială” a lui Robert și „riscurile” cercetării lui ulterioare în stare de libertate.

În sala de judecată, aceleași chipuri văzute și voci auzite cu trei săptămâni mai devreme, în noaptea  cererii de arest preventiv. Atmosfera era însă, recunosc, mai puțin tensionată, iar așteptările inculpaților și avocaților lor erau de „normalizare” a audierilor, de așezare a apelor, de lăsare în urmă – la propriu și la figurat – a nebuniei acelei nopți de coșmar. Speram și eu că aceste audieri se vor amplasa de data asta într-o matcă firească și se vor limita la analiza condițiilor procedurale de finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fără divagații aberante (ca în acea noapte) pe tema pretinsei vinovății a inculpaților sau, și mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale acelei ședințe de judecată și am revăzut recent copia hotărârii pronunțate în acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercițiu mi-au reconfirmat, din păcate, deșertăciunea acelor speranțe.

Asta întrucât, în susținerea cererii de prelungire a arestului la domiciliu, reprezentanta acuzării s-a îndepărtat vizibil de la normele procedurale relevante – consemnările din cuprinsul hotărârii stau probă în acest sens- și a început să povestească întreaga istorie a cazului, de la Ana la Caiafa: despre pretinsa lipsă a calității de moștenitor a auto-proclamatului „prinț”, despre presupusa „activitate infracțională” a lui Robert Mihăiță care „a organizat întâlnirile cu unii inculpați chiar la sediul firmei de avocatură” („așa cum confirmă martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Națională referitoare la terenul de la Băneasa”, despre abominabila îndrăzneală a inculpatului Roșu de „a analiza natura juridică a terenului” într-o discuție cu martora D.C. și despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, în ochii doamnei inchizitor, căpătau dimensiunile unor diabolice malversațiuni din scenariul La piovra rumena.

Peste toate aceste „argumente”, trona însă teza care ne-a lăsat mască pe toți și care fusese vehiculată, de altfel, și-n acea noapte furtunoasă din 10 spre 11 decembrie: este adevărat că inculpatul Roșu invocă în apărarea sa „patru hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” (cred că erau mai multe, dar nu contează), însă Ministerul Public „este de altă părere” (sic!). Prin urmare, probe care se bucurau de prezumția absolută de adevăr dată de autoritatea de lucru judecat puteau fi – în funcție de impresiile acuzării – relativizate bine mersi. Carevasăzică, altfel spus, este adevărat că 2+2=4, dar eu am o altă opinie, iar opinia asta, pentru că-i a mea, a mea, a DNA, mă-nțelegi?, trebuie că-i beton armat, autoritate de lucru opinat.

În concluzie, având în vedere toate aceste „argumente”,  precum și „complexitatea cauzei și timpul relativ scurt de la măsura arestării care nu a permis finalizarea dosarului de urmărire penală” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu încă 30 de zile. Niciun cuvânt despre „periculozitatea socială” a lui Roșu, despre potențialele „riscuri” ale cercetării lui în stare de libertate (cu excepția unor vagi trimiteri la nevoia conservării de probe), ori despre necesitatea derogării de la caracterul excepțional al acestei măsuri de îngrădire a unui drept fundamental, garantat de Constituție.

Și eu, și Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitări invocând, în principal, neîndeplinirea condițiilor  de prelungire a stării de arest și, în subsidiar, răspuns cu răspuns la toate acuzațiile de fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanța lor în context, erau vădit neîntemeiate: Rezoluția ONU din 18 decembrie 1990 care trasează o clară demarcație între activitatea avocatului și aceea a clientului pe care el îl asistă sau îl reprezintă; autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care atestau drepturile clienților asistați de Roșu; lipsa oricăror indicii referitoare la individualizarea pretinselor infracțiuni și lipsa oricăror referințe la latura materială și subiectivă a ilegalităților imputate etc. etc.

Mai avocat decât noi a fost Robert însuși care – îmi amintesc perfect, iar consemnările din cuprinsul hotărârii pronunțate atunci îmi confirmă amintirile – după ce a dezvoltat o linie de argumentație similară, și-a încheiat pledoaria cu o întrebare retorică și cu amara premoniție de care mi-a amintit reacția Smarandei. Doamna Președinte, așa cum rezultă din întreaga pledoarie a acuzării, se pare că eu mă fac vinovat că am susținut – chipurile eronat – drepturi care nu se aflau în patrimoniul clientului meu și că opiniile mele pe subiect erau „nefondate” sau „greșite”, iar pentru asta eu „merit” să fiu arestat. Dacă această logică ar fi corectă și dacă greșelile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite – trebuie sancționate cu trimiterea la zdup, nu cumva și reprezentanta Ministerului Public ar trebui arestată de vreme ce i-ați respins ca neîntemeiată cererea întemnițării preventive a subsemnatului în 11 decembrie? Deci, dacă raționamentul său de azi ar fi corect, nu s-ar întoarce el ca un bumerang sancționator al propriei „greșeli” de apreciere de atunci? Indiferent ce răspuns ați oferi acestor întrebări, Onorată Instanță – pauză de câteva secunde, liniște deplină, voce tremurândă – nu mă veți scăpa de sentimentul că oamenii aceștia vor să-mi fure viața.

Argumentele noastre tehnice și retorica pasională a lui Robert au contat fix cât niște cepe degerate în gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru încă 30 de zile; DNA triumfase.

La ieșirea din sediul Curții de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.

(Va urma)

Colecția de texte
Sexul prin perete
Colecția de texte
Ce te faci când vei fi mare? Entitate raportoare!
Colecția de texte
Da’ dumneavoastră cine sunteți să-mi ziceți când și cum să dau noroc? Câteva observații despre virusarea legitimității în post-democrație