Despre tristul război împotriva sensurilor, adevărului și realității, purtat astăzi, printre altele, cu armamentul lingvisticii și jurilingvisticii, am scris în repetate rânduri. Această operațiune de pirataj lingvistic anticipată de Orwell se întemeiază, printre altele, pe redefinirea cuvintelor (pe calea dicționarului, a legii sau a tratatelor internaționale, după caz) pentru ca noul lor sens să răspundă unor obiective precum manipularea și controlul minții oamenilor, deturnarea contactului lor cu realitatea semnificată prin manipularea semnificantului și transferul atenției colective, ca într-o demonstrație de iluzionism, către „realitatea” nou-creată. Iar dacă noua „realitate” de creat le cere arhitecților noii lumi să redefinească pedofilia și perversiunea sexuală, pandemia sau vaccinul, democrația ori fascismul, adevărul și post-adevărul (ca să dau doar câteva dintre exemplele analizate, pe larg, cândva), atunci, ei, marii filantropați, n-au nicio ezitare în a se lua la trântă cu Divinitatea, într-o competiție în care ei au certitudinea, conform ideologului-șef Yuval Harari, că vor ieși câștigători.
N-o să reiau analiza acestor exemple și nici n-o să completez inventarul lor cu altele, numeroase, apărute între timp (prima care îmi vine în minte este sintagma „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, dar o lăsăm, evident, pentru o altă ocazie). Pentru scopul prezentei intervenții, m-aș rezuma la recente propuneri de amendare a definițiilor celor două realități ontologice fundamentale, nașterea și moartea.
Aș evoca, întâi, o propunere halucinantă, mai veche, dar descoperită relativ recent, care aparține unor profesori din Australia. Potrivit acestora, de vreme ce avortul este legal (inclusiv în cazul unui făt care „prezintă potențial să ajungă o persoană cu viață decentă”), apariția, după naștere, a unor circumstanțe similare acelora care au motivat întreruperea sarcinii, ar justifica „avortul post-natal” („after-birth abortion”). Este o denumire oximoronică, acceptă cei doi profesori, dar, zic ei, este preferabilă pruncuciderii („infanticide”) pentru a sublinia, atenție!, că „statutul moral al nou-născutului este comparabil cu acela al unui făt” și, deci, „uciderea unui nou-născut ar putea să fie permisă din punct de vedere etic în toate circumstanțele în care este permisă întreruperea sarcinii”, printre aceste circumstanțe figurând, atenție, din nou!, „riscul de a periclita bunăstarea familiei”, „chiar dacă nou-născutul ar avea perspectiva unei vieți acceptabile”!!! Mai departe, din punct de vedere terminologic, autorii sugestiei legislative pretind că „avortul post-natal” este o denumire preferabilă eutanasiei pentru că, atenție, a treia oară!, „interesul aceluia care moare nu este în mod necesar primul criteriu avut în vedere când se recurge la această opțiune, contrar cazului eutanasiei.” În traducere, în cazul eutanasiei, îl omorâm pe om în „interesul” lui, pe când în situația găselniței numite „avort post-natal”, ucidem copilul în interesul nostru și, prin urmare, definiția găselniței trece examenul rigorii. Halal rigoare, halal morală, halal drept! Avansând în elucubrațiile autorilor, constatăm că, atenție din nou!, dacă o „persoană potențială, precum un făt sau un nou născut nu ajunge o persoană actuală, ca tine și ca noi, atunci nu există nicio persoană actuală sau viitoare care să fie lezată, de unde rezultă că nu există niciun prejudiciu”. Și, continuă cei doi autori, „dacă ne-ai întreba pe unul dintre noi dacă am fi fost lezați de decizia părinților de a ne omorî când eram făt sau nou-născut, răspunsul ar fi «nu», pentru că nu poți leza pe cineva care nu există”. Mă opresc pentru că simt că mă sufoc; dacă aveți stomac tare și nervi, vă las pe dumneavoastră să continuați analiza „argumentelor” celor doi autori care susțin că un bebeluș cu cârlionți, ochi luminoși și zâmbet angelic poate fi ucis pentru că încă nu știe cum îl cheamă.
În al doilea rând, recenta inițiativă americană de amendare a definiției morții m-a trezit ca din morți, că prea umblam ca după mort în ultima vreme. Editorialul din New York Timesdedicat subiectului militează pentru o binemeritată și vivace extindere a sferei macabrului concept: moartea înseamnă moarte, dar, mutatis mutandis, poate să însemne și viață, pentru că, decât să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Și uite-așa, inspirați de această zicere românească (tradusă în artificială engleză de inteligența artificială), lobbystul legiuitor american și-a zis, în barba lui de înțelept bătrân, că inima, plămânii și ficatul omului pot fi, la o adică, mai importante decât viața lui, așa că ar merita să fie declarat mort chiar dacă trăiește, în funcție de cum evoluează raportul dintre cerere și ofertă pe piața bursieră a organelor vitale. Hai, așadar, să amendăm și definiția morții ca să latre în ea și oamenii care duc o viață de câine. Așa s-a ajuns ca oameni „aproape morți” (ori „destul de morți”) („dead enough”) să fie – în baza unor protocoale medicale de ultimă oră – asimilați cu decedații și să fie supuși unor forțate intervenții chirurgical-criminale de prelevare de organe, întrucât, „într-o lume a transplanturilor medicale”, „destul de mortul” a devenit o „țintă mișcătoare”. Un asemenea demers pare motivat de nevoia de a da acoperire legală unor practici deja des întâlnite în spitale americane, de intervenții chirurgicale de prelevare efectuate asupra unor persoane care dau încă semne vitale. Pe de altă parte, potrivit unui articol apărut pe platforma brownstone.org, în lipsa unui standard universal de constatare a morții, fiecare spital are propriul protocol, unul dintre cele mai cunoscute fiind DCD („donation after circulatory death”), care presupune decuplarea pacientului de la aparatele ajutătoare și, la interval de 2-5 minute de la oprirea bătăilor inimii (termen care a tot fost redus și a ajuns la 75 de secunde), debutul acțiunii de prelevare. (Conform aceluiași articol, normele cele mai ironice ale protocoalelor par să fie acelea care exclud din lista beneficiarilor de transplant persoanele „nevaccinate” contra COVID, dar și din lista bolnavilor donatori, pe aceia care s-au „vaccinat”).
Ca să fiu, totuși, viu până la capăt, recunosc că, în vremuri în care avortul este promovat cu titlu de drept fundamental, sinuciderea asistată se cere privită ca lux, bun de celebrat în chermeze funerare, iar eugenia – ridicată la rang de politici publice, propunerile evocate anterior n-ar trebui să mă avorteze sau să mă mortifice, după caz. Doar că ele mă trimit cu gândul, din nou, la uluitoarele atacuri asupra bunelor sensuri și adevăratelor noime prin intermediul definițiilor legale și, pe această cale, la cultivarea drăcească a inversiunii, inumanului și a extincției. În plus, asemenea abordări transformă medicina într-un business dezgustător și sunt o bătaie de joc la adresa sacralității vieții, iar „momentul în care viața este văzută ca ieftineală va fi în curând urmat de acela în care o să acceptăm că existențele «fără sens» ar trebui curmate” (Matthew Paris). Nu mai insist, pentru că sunt teme despre care am vorbit cu alte ocazii și despre care, poate, o să revin într-un text viitor.
Până atunci însă, aș evoca două experiențe personale memorabile de care mi-am amintit citind propunerile menționate în preambul, ambele întâmplări legate de definițiile începutului și, respectiv, ale sfârșitului vieții. În realitate, în ele, este vorba mai mult decât de „definiții”.
Prima, trăită în anul trei de facultate, la cursul de drept penal condus de profesorul Avram Filipaș, care, între timp, s-a dus dincolo, înspre iertare. Nu-mi mai amintesc dacă subiectul expunerii era avortul sau pruncuciderea din perspectivă normativă, dar țin minte ca azi că eruditul dascăl încerca să ne provoace, maieutic, să definim momentul în care omul prinde viață și când devine, atunci sau ulterior, în jargon juridic, „subiect de drept”. Întrebarea este de maximă actualitate și astăzi, câtă vreme, în jurisdicțiile lumii, persistă intense dezbateri despre legalitatea și moralitatea avortului (întâi, în principiu, și pe urmă, dacă este permis în luna a patra, a cincea sau a noua) ori, așa cum am văzut, chiar propuneri de legalizare a pruncuciderii până la un anumit termen după naștere.
Dau, așadar, timpul înapoi: amfiteatru plin, Profesorul la catedră, în centru, dacă privim cadranul, în dreptul orei 12, eu în lateral, pe la ora 4, colegii, fiecare cu azimuturile și orele lor, toți în căutarea răspunsului la întrebarea când se aprinde viața. Încep să curgă ipotezele. Prima, a definirii anatomice: formarea fătului (în care moment?)?, definirea membrelor (mâini, picioare sau care se formează primele?)?, a inimii (a, da!, cuore, inimă de copil)?, a creierului (a, da!, organul vital al conștiinței de sine)?… A doua, a unei coagulări identitare a împlinirilor de mai sus: prima împunsătură de picior în burta mamei?, prima formă umanoidă de pe ecranul ecografiei?, certitudinea privind sexul?…Și-n fine, a treia, a unui anume moment de dinamic contact cu lumea: ruperea apei?, primul semn al travaliului?, sfârșitul lui?, primul scâncet?, tăierea cordonului ombilical?… Nu mai țin minte detaliile dezbaterilor, nici cine ce a zis și nici măcar concluzia finală. Nu știu să se fi vorbit, în afară de definirea trupului, de momentul nașterii sufletului, dar prezum că ar fi fost prea hazardat, cel puțin din perspectiva dreptului penal. Ce-mi amintesc, însă, este că prelegerea Profesorului și discuțiile de pe marginea ei au însemnat o importantă bornă în devenirea mea ca jurist și m-au ajutat să înțeleg nevoia de rigoare a unei definiții. Iar dacă vorbim de definiția începutuluivieții, știu că, pe de o parte, riscul unei dezbateri biologico-ontologico-antropologico-filosofice fără sfârșit este imens și nu mă văd în stare s-o moderez cu pricepere. Pe de altă parte, nici nu vreau să mă eschivez prin absolută tăcere pentru că, deși neînarmat cu o opinie fundamentată „științific”, am intuit încă de atunci – intuiție înfiripată din emoția întregului exercițiu socratic derulat în acel amfiteatru – că niciunul dintre semnele „vitale” evocate mai sus nu întrunea suficienta greutate a reperului de necontestat și că, orice definiție a începutului vieții întemeiată pe oricare dintre aceste semne ar fi lipsită de rigoare: de ce formarea inimii și nu a creierului (sau invers)?, ori de ce sfârșitul sau începutul nașterii (sau invers)?… Și dacă tot vorbim de începuturi, exact atunci am început să pricep, Dumnezeu să te odihnească-n pace, Profesore!, importanța timpului în drept și-a relației actelor și faptelor juridice cu orele, zilele și lunile temporalității. Și tot atunci am început să pricep că un debut este marcat nu de o lună, nici de o zi, nici măcar de un ceas, ci de o secundă ori, mai riguros spus, de un moment. Iar priceperea asta a mea, atâta câtă e, adunată în vreme, mi-a întărit convingerea personală- și acum revin la subiectul nostru – că începutul vieții nu poate fi marcat de procese, unde mai pui că-s complexe în timp (cum ar fi formarea și dezvoltarea fătului sau nașterea) și nici de etape alese aleatoriu din derularea acestor evoluții biologice, neurologice și chimice cu mii de efecte și semnificații imposibil de dibuit, de ierarhizat și de cuantificat cu precizie, ci de un moment, un anume moment care să aibă rost creator și dea sens armonios-unificator urmării, iar acela nu poate fi decât momentulconcepției ori, mai creștinește spus, al tainei zămislirii de trup și suflet împreună. Numai o astfel de abordare îmi asigură mie, ca jurist, confortul rigorii și numai așa îmi pot explica minunăția ficțiunii juridice croite încă din dreptul roman, conform căreia copilul conceput se consideră născut când e vorba de drepturile sale (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur). Este un principiu care înseamnă, pentru mine, una dintre cele mai formidabile expresii ale îngemănării dintre morală, logică și drept, trinitate care ar trebui să ne rânduiască, cu temei și armonie, spațiul laic al vieții. (În paranteză fie spus, este un principiu preluat, de altfel, în Codul civil român; și, tot în paranteză, cred că normele relevante din Cod care preiau acest principiu se află în conflict cu legislația care permite avortul pentru că – e o părere personală de jurist supus greșelii, nespecializat în dreptul familiei sau în cel penal – printre drepturile copilului conceput care se cer ocrotite figurează, înainte de orice – inclusiv înainte de drepturile succesorale avute în vedere cu predilecție în jurisprudență -, dreptul la viață. Știu, mi se poate replica, cu textul de lege pe masă, că aceste drepturi ale copilului conceput sunt ocrotite sub condiția suspensivă ca fătul să se nască viu, dar rămân la părerea că existența acestei condiții nu „validează” norma care permite avortul. Ba dimpotrivă, aș spune, pentru că nimeni nu are căderea să intervină pentru abolirea intenționată a acelei condiții suspensive prin întreruperea sarcinii, dar nu-mi propun să divaghez într-o dezbatere tehnică în acest context. Poate altădată, dac-o fi să fie.)
A doua experiență este legată de moartea bunicului dinspre tată.
El, muribund, față suptă, palidă și imobilă, respirație imperceptibilă de zile bune, ochi foarte înlăcrimați, dar nu din necaz, durere sau plâns, ci, probabil, din obișnuință, mâini așezate pe piept, trecute una peste alta ca întru trecere; eu, pe marginea patului, lângă el, cu un ochi înspre suferința lui și cu celălalt înspre pozele nepoților prinse-n cercevelele geamului de la dulapul de bucătărie ce servea ca bun decor de dormitor și dining, deopotrivă, cu plită și cuptior,all inclusive. Între pozele alea, eram și eu, caporal sau sergent, nu mai știu, cu regretabil păr și trese pe umeri, poză făcută într-un studio din Târgu Mureș, cred, că n-aveam unde-n altă parte, decât dac-aș fi dezertat. Dacă nu mă-nșel, fotografia aceea chiar pentru el o făcusem, pentru că bunicul, fost combatant de război, voia musai să mă vadă în haine de militar, de unde și primul popas din prima permisie făcut tocmai în camera asta de care mă legau multe amintiri.
Asta pentru că, în patul în care suferea întins Tata Mihai, stătusem și eu în repetate rânduri. Ba să ascult, fascinat, discuții între adulți, ba să urmăresc, mi-amintesc perfect, programul televizat al Revelionului din ‘81 în care cântau ABBA și Boney M (înainte de activarea restricțiilor de propagandă de două ore de televizor pe zi și interzicerea muzicii „străine”), ba să-l studiez cu stupoare și admirație cum, în nopți geruite de crivăț în care mai poposeam la el ca la han, se ridica pe la patru dimineața, doi metri-cap-în-bec, să-și pregătească misiunea de șef de drumari care urmau să deszăpezească șoseaua troienită.
Nu mai țin minte cât l-am privegheat așa. Ceilalți erau în curte și-n livadă și așteptau, probabil, vestea care, de săptămâni bune, nu se lăsa venită. Se strânseseră cu toții să-l viziteze și, după aceea, să meargă, în acea sâmbătă seară de târziu aprilie, la slujba de Înviere. Tata și cu unchiu’ Vasile, după zile și nopți de gardă, stăteau pe prispă și – îi auzeam vag prin crăpătura geamului – dezbăteau, în contradictoriu și în șoaptă, probleme de-ale lor, că, ambilor, li se făcuse, dintr-o dată, dor de retorică.
Nu mai aveam ce să-i zic, că oricum nu cred că ar fi priceput ceva, de-ar fi auzit măcar. Poate doar să fi fost îmbrăcat ca ofițer și, în pas de defilare, să-i fi atras, cumva, mândra privire. Mă pregăteam, prin urmare, să-l îmbrățișez ori să-l salut militărește și să ies, când, la un moment dat, ca din senin, Tata Mihai a înviat și, subit, în câteva secunde, și-a ridicat ambele brațe, învinețite și subțiri și, îndreptat din pernă pe jumătate, cu fața cuprinsă de spaimă ca-n Țipătul lui Munch, a început să se cațăre pe o frânghie, doar de el văzută, ce-i cobora din tavan ori din cer, Dumnezeu știe. Iar el, în neputința lui, o apuca, când cu stânga, când cu dreapta, și se tot aburca și se tot urca, doar din mușchii vlăguiți ai brațelor, stânga pe frânghie, apoi dreapta mai sus, și iar stânga și iar dreapta, ochi lăcrimați și față stinsă, privire spre nicăieri, cățărare continuă și exasperată, naufragiat ce se visează în noapte salvat de elicopter, într-un ultim coșmar lumesc.
Am revăzut momentul ăsta, în filmografia mea afectivă, de o mie de ori. Și-l văd și-acuma, întrerupt, ca de fiecare dată, de tanti Lucica, vecina de geografie, de gastronomie și de suflet, care, intrată brusc în bucătăria-dining-dormitor, m-a rugat să-l las să moară, că nu poate, și n-o să poată, niciodată, cu mine de față. Nu înțelegeam atunci cum vine treaba, dar m-am conformat și am ieșit, contrariat, pe prispă.
După zece minute, pe prispă a ieșit și tanti Lucica, împreună cu vestea că Moș Mihai a murit. Și cu secretul, zis doar mie, că bine am făcut c-am plecat, că doar astfel l-am lăsat să-și dea sufletul. După zece minute de cățărare pe frânghia coborâtă din cer, într-un anumit moment, acelmoment,momentul de tainică trecere întru adormire, bunicul meu și-a dat sufletul.
Era cumva limpede pentru toți cei din curte și din livadă, care veniseră după vestea ce nu se da venită, că Tata Mihai plecase demult din lumea lor, că nu mai era „frecventabil” și că, măsurat de șublerul protocoalelor din spitalele paliative din lumea citadin-civilizată, decedase de săptămâni bune. Eu, însă, am fost martor la momentul în care bunicul meu s-a salvat grație unei ascensiuni pe-o frânghie coborâtă din cer. Iar momentul acela, acel moment de la care au început să curgă termene, o să-l las amintire-moștenire nepoților mei, dacă o să fiu, cândva, bunic.
Un moment pe care îl las moștenire lor ca drept de conexiune cu străbunii, drept recunoscut de morală, de logică și de lege exact din momentul zămislirii.
Mi s-a uscat gura de-atâtea proteste împotriva botnițelor de tot felul, cârpe de cârpe, ori cârpe de legi (vezi aici, aici, aici). Din fericire, pentru moment, cârpele de cârpe și-au murit traiul, și-au covidit mălaiul; cârpele de legi însă, ciuperci după ploaie, se tot fac căluș în gura lumii slobodă.
Așa se face că libertatea de expresie (oooo!, libertate te iubim, ori învingem, ori murim!) se dă de ceasul pușcăriei. Frumos fardată-n constituții și-n tratate, se vede tot mai hâdă, mai ridată și mai încercănată în oglinda legilor moderne, alea numa’ bune de aliniat corectitudinea politică cu verticalitatea istorică (1). Și taman așa se face că libertatea de expresie (oooo!, vom muri și vom fi liberi!) trage să moară, cu speranța că, măcar pe patul de moarte, va mai avea parte de un pahar cu apă, ăla numa’ bun să combată deshidratarea lingvistică generată de etichete, lozinci, limbă de lemn și cârpe de cuvinte (2).
1. Legea anti-fascistă, visător-puristă
Cea mai recentă agresiune legislativă împotriva dreptului fundamental la liberă expresie a fost tălmăcită și răstălmăcită în fel și chip. Am în vedere, evident, proiectul numit Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului. Nu intenționez să recurg la un pedant inventar al amendamentelor și interdicțiilor suplimentare introduse prin această nouă lege; găsesc că-s extrem de periculoase, pentru că transformă logica și morala dreptului într-o șaormă cu de toate.
Asta pentru că m-am mai pronunțat pe subiect și, în plus, am semnalat riscurile asociate încorsetării faptelor istorice în norme de drept, în ciuda indiscutabilelor păcate și nenorociri asociate fascismului, rasismului sau antisemitismului. Într-un mai vechi text, intitulat chiar „Istoria ca literă de lege”, scriam:
„Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmaşii lor şi cu toată recunoştinţa pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că adevărul istoric despre acele fapte (chiar şi atunci când e determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. În clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în «Despre libertate», John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este «în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută» (fully, frequently, and fearlessly discussed), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu (it will become a dead dogma, not a living truth). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.”
Îmi păstrez părerea și nu mai insist.
Separat, însă, de aceste obiecțiuni de principiu, în acord cu aceia care au invocat neconstituționalitatea acestei noi legi (inclusiv Președintele României), cred că acest act normativ este în contradicție cu Legea fundamentală, fiind un exemplu de neriguroasă și incoerentă tehnică legislativă și, peste toate, un puturos borhot semantic. Când zic asta, am în vedere lipsa de claritate a regulilor (ce înseamnă, de exemplu, „promovarea cultului unor persoane”?), caracterul extrem de vag al termenilor și prescripțiilor normative (ce semnifică, printre altele, „distribuirea de materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”?), ori extinderea absolut inadmisibilă a excepțiilor constituționale care permit limitarea liberei expresii. Nu țin să insist asupra subiectului; pentru detalii, evoc texte mai vechi despre caracterul evident limitativ al restricțiilor constituționale ale libertății expresiei sau chiar sesizarea trimisă Curții Constituționale de Președintele României prin care este criticat în mod extensiv proiectul de lege în discuție.
Criticile puse pe masa forului suprem de contencios constituțional au fost, însă, (cumva previzibil, de ce oare?) respinse în bloc, cu unanimitate. Les jeux sont faits! Nu-mi rămâne, prin urmare, decât să iau act de decizia definitivă și general obligatorie prin care aceste norme sunt declarate constituționale și să mă cert, de unul singur, cu televizorul-mesager care mi-a adus știrea. Iar înspre televizorul-mesager care mi-a adus știrea, mă răstesc cu două vociferări.
a. Prima obiecțiune-nedumerire se sfârșește-n sufixul ism: de ce legea asta este așa de deranjată doar de fasc-ism, legionar-ism, ras-ism și antisemit-ism? Există, pe planetă și-n jurisdicția noastră, deopotrivă, foarte multe isme toxice care, din rațiuni de coerență a răului, les fleurs du mal, ar fi trebuit, cumva, dacă ar fi să urmăm (i) logica reglementării, să fie cuprinsă-ntr-ânsa, nu credeți? Ce facem, de exemplu, cu faptul că nazismul s-a declarat inspirat de Spengler și de Wagner? Îi scoatem și pe ei în afara legii și decretăm că operele lor sunt „materiale” de nedistribuit? (Deși în comunicatul Curții Constituționale, emis odată cu respectiva decizie, apar trimiteri la riscurile asociate „doctrinelor naziste”, proiectul de lege analizat nu include și nazismul în clasa ismelor păcătoase, omisiunea asta fiind o suplimentară sursă de confuzie!). Apoi, până mai ieri, comunismul, de exemplu, era considerat frate geamăn al nazismului, relele siameze și supreme ale secolului trecut, nu-i așa? Mai bine mort decât comunist, ziceau și revoluția, și golanii. De ce comunismul nu mai este azi pe lista neagră (nu c-ar trebui să fie, dar întreb urmând (i) logica sugerată de fosfatul bătrânilor)? Cumva pentru că el se trage din bolșevism, iar despre istoria bolșevismului nu mai este corect politic să vorbim? Dar de feudalism de ce nu pomenim și de ce nu condamnăm legarea oamenilor, cândva, de glie și acum de farmacie, mândrie, prostie și telefonie? S-au prescris cumva crimele feudalismului sau ar trebui să ignorăm că ele-s altă Mărie sub aceeași pălărie? Exempl-ism-ele pot continua, evident, dar nu este cazul să insistăm ori să instigăm. Ca să fiu cinstit, nu mă așteptam la o includere pe lista ismelor maligne a tuturor ideologiilor anterior evocate (complicată caznă de selecție și ierarhizare, zău!); mai degrabă, poate, sancționarea penală a adepților creștinismului, ca supremă formă de prigoană împotriva religiei noastre fondatoare, în numele „toleranței, diversității și incluziunii”; ori a conservatorismului, atât de blamat în ultima vreme, ca specie de obscurantism; ori a patriotismului, echivalent cu blasfemia supremă a sentimentalismelor contemporane; ori a naționalismului, care nu poate fi decât „extremist”; sau, poate, a pășunismului, semănătorismului sau a misticismului, toate, „putinisme”, evident. Hai c-am ajuns la etichete; prefer să mă opresc și să revin la ele în partea a doua.
Să mă întorc, prin urmare, la o(ism)le mele. În realitate, absența de pe listă care mă surprinde cu adevărat (și aici am vrut, de fapt, s-ajung) este o pelagră ideologică mai fascistă decât fascismul și decât toate ismele laolaltă, blamată în ultima vreme de toată lumea bună și intelectuală și care este atentă la sănătatea climatului informațional al cetății. Este ciuma-ciumelor gândirii, holera-holerelor citirii și râia-râielor rostirii: ei bine, da, (n-)ați ghicit!, conspiraționismul! Incredibil, cum de-o fi fost omis acest mizerabil ism de înțeleptul Legiuitor care a croit lista cancerelor ideologice contemporane pe ale căror „materiale” nu avem voie a le „promova”?! Fascismul, legionarismul și rasismul fără conspiraționism sunt ca marea fără apă și ogorul fără sapă. Tocmai conspiraționismul, regele și regina ismelor să fie omis dintre tabuurile liberei expresii contemporane, măi să fie?!… Chiar nu pot să cred, mai ales acum, când Comisia Europeană consideră dezinformarea cel mai mare risc existențial pentru omenire! Păi, dacă nu era conspiraționismul, nenorocitul de el, covidul ar fi fost și astăzi virus, masca ar fi fost și azi remediu, vaccinul ar fi fost un leac perpetuu și sănătatea publică, la adăpost de orice contestații. Ce viață bun-am fi avut… Apoi, în lipsa conspiraționismului, am avea și noi o încălzire climatică serioasă, cu captivante știri de la ora cinci despre incendii catastrofale, furtuni ale morții, secete criminale și grindini cu boabe de gheață cât pepenele, toate cauzate de climate change. Pe urmă, dacă n-ar fi conspiraționismul, am sta și noi liniștiți și relaxați, convinși că Agenda 2030, care ne obligă să mâncăm gândaci și să celebrăm fericirea de-a nu avea nimic, este o imensă făcătură. Mai mult, coborând în istorie, dacă n-ar fi fost conspiraționismul, nenorocitul de el, tubulețele de aluminiu jucate de Colin Powell la tribuna ONU ar fi fost motivul necesar și suficient pentru un baban război mondial pe calea sigură a dreptului internațional; conductele Nord Stream ar fi colapsat de prea multă rugină, iar nu din cauză de mușcături de rechini; Turnul Șapte de la World Trade Center ar fi murit în somn, de bătrânețe, nu zguduit de îndoieli; Nicolae Ceaușescu s-ar fi prăpădit din cauză de furie revoluționară și proces penal, iar nu împușcat de brucanisme și voiculisme; și, în fine, pentru că n-avem timp și spațiu pentru un inventar complet, JFK, fără nebunia conspiraționiștilor, nenorociții de ei, ar fi fost, și el, o biată victimă a unui lup singuratic, lăsați-l dom’ne-n plata Domnului.
Prin urmare, de ce nu a fost condamnat și conspiraționismul, nenorocitul de el, nu mi-e clar. Mister total. Poate că nu-i târziu să fie readus în discuție, ca să fie treaba treabă. Așa, măcar din spiritism, de lege ferenda…
b. Al doilea protest pe care-l răcnesc înspre televizorul mesager se termină-n fobie. Faptul că legea asta măreață sancționează doar xenofobia, fobia de (alte) nații, mă frustrează la maxim. Mi-aduce aminte de mătușa Adela, care se plângea mamei mele în vremea covidului că ea nu poate concepe c-a trăit optzeci și cinci de ani, optzeci și cinci de ani, Margareto!, ca să-mi vină, pe baza noilor reguli, doar opt oameni la înmormântare, până și ăia la distanță unul de altul. Vai de-nmormâtarea mea! Acuma, fix așa și eu, într-o lume atâta de învrăjbită, măcinată de ură și umori, tensionată și derutată, în prag de implozie, doar xenofobia să fie unicul păcat de pus sub umbrela aversiunilor? Am trăit atâta amar de vreme amenințați de spectrul atâtor idiosincrazii și acuma, la final, ne speriem doar de antipatia pentru neamuri? Să mă-nmormânteze dacă pricep…
Și când zic asta mă refer, evident, nu la miile de fobii care circulă prin cabinetele de psihiatrie și prin cursurile de dezvoltare personală, care, evident, sunt relativ greu de incriminat într-un text de lege (deși, în ultima vreme, legea, precum hârtia, suportă orice). Pe urmă, nu am în vedere nici pornirile negativiste foarte în vogă care acaparează paginile revistelor de modă, cum ar fi „fatphobia”, repulsia față de grași și grase. În fine, nu trec în inventar nici fobii ceva mai serioase, în mare trecere și-n mari festivaluri, precum românofobia, care îndreptățește orice poziții sexuale cu România pe post de curvă. O atitudine de scârbă care este nu doar tolerată, ci chiar încurajată ca bun leac terapeutic, mai ales pentru tinerii în formare și-n căutare de repere; prin urmare, ar fi fost de neconceput s-o regăsesc într-o lege autohtonă modernă. Pân-aici, nicio surpriză!
Surpriza vine, din nou, dintr-o inexplicabilă omisiune. Fobiile care lipsesc din reglementarea noii legi și care s-ar fi calificat, cred, pentru incriminare în același capitol cu conspiraționismul, sunt în număr de două, foarte la modă astăzi, de unde și consternarea în fața omisiunii Legiuitorului de a le reglementa sever. Am în vedere, evident, două aversiuni patologice care riscă să dinamiteze întreg eșafodajul drepturilor și libertăților fundamentale: ei bine, (n-)ați ghicit, ele-s homofobia și transfobia! Ar trebui, cred, reconsiderate și, din rațiuni de coerență legislativă, puse pe soclul pe care-l merită.
Întâi de toate, similar, cumva, cu sintagme precum „materiale fasciste”, ele prezintă avantajul ambiguității: ambele se înscriu într-o zonă de poetică incertitudine a termenilor, nu știi exact care-i baiul?, ce te mănâncă și unde trebuie să te scarpini?, homo înseamnă om, cumva?, trans de unde vine?, o transcendere, pe undeva?, homo și trans sunt puse în scenariul ăsta să potențeze fobia?, să te facă vinovat doar la gândul c-ai putea să fii în dezacord?, ori să nu ai, pur și simplu, niciun argument să te opui unui anume curent ori unei anume propagande? Avem, așadar, argumentul iubirea nu se votează.
Apoi, dincolo de acest avantaj al ambiguității și sofismelor la apogeu, homofobia și transfobia sunt și ele susceptibile de o definiție circular-tautologică precum cea a „materialelor fasciste” („materiale de propagandă care promovează doctrine fasciste”): „ideile homofobie sunt teze care promovează homofobia”.
În fine, un ultim avantaj al includerii lor în recentul proiect legislativ ține de uriașul potențial al acestor infracțiuni: spre deosebire de păcatul xenofobiei, a cărui arie de răspândire pare totuși limitată (în ciuda evoluției sale post-moderne), homofobia și transfobia dau impresia unei puteri de expansiune nelimitată și de atracție sub umbrela lor a tuturor opiniilor, argumentelor sau gândurilor, indiferent de natura lor, bune de transformat în păcat capital: etichetele astea două pot fi aplicate pe orice faptă, zicere sau gând care nu-i convine Marelui Frate.
În concluzie, homofobia și transfobia au parcurs un suiș semantic extrem de pervers, similar cu al hate-speech-lui de care vorbeam cândva. Au profitat de o premisă comună, construită cu mult elan propagandistic, cea a iubirii necondiționate, a diversității divinizate și a toleranței nelimitate. Pe baza acestei premise, au avansat un construct semantic de respingere a fobiilor: antifobia salvează armonia! În etapa a treia, avem o veritabilă corupție lingvistică și o confiscare a bazelor conceptuale, homo și trans: în (i)logica acestui demers, homo nu mai este rădăcina etimologică a lui „om” și, apoi, „bărbat”, ci trimite direct la „homosexual”; iar trans își reneagă orice conexiune cu dincolo de, se vrea separat de orice legătură cu transgresiunea, transcendența sau transformarea și se lipește ca o ventuză de termenul sex. În etapa a patra, încărcate de noile semnificații, conceptele homosexual și transsexual revin în lume și se plimbă în piața lingvistică încântate de confortul noii identități. Pe urmă, întrucât sexul a devenit demodat și s-a cerut înlocuit de gen, homosexualul a devenit gay și a făcut un pas în spate, iar transsexualul s-a întronat ca transgender și a devenit stăpânul regatului, regele trans. De unde și transfobia, crimă de lezmajestate, numai bună de-un tratament legislativ special, pentru o cât mai adecvată protecție a drepturilor omului.
2. Etichete vechi și noi
Unul dintre efectele nocive ale legii în discuție este că deschide larg o poartă pentru invazia etichetelor și stigmatelor, cea mai la îndemână formulă de tranșare a oricăror dezbateri sau dileme și cea mai productivă pepinieră lingvistică pentru viitoare nume de infracțiuni: fascist, rasist, negaționist, antisemit, conservator, misogin, conspiraționist, xenofob, anti-vaccinist, covidiot, extremist, homofob, putinist, anti-gender, naționalist și exemplele pot continua. (Pentru o analiză detaliată a subiectului, recomand un recent dialog avut în podcastul Pe drept cuvânt cu profesorul Gheorghe Piperea.)
Dintre toate etichetele și șabloanele care tind să viruseze dezbaterea publică autentică și adevărata gândire critică, mie mi-au atras atenția, în ultima vreme, două sintagme-simbol care par definitorii și pentru climatul gândirii contemporane, în general, și pentru paradigmele promovate de legea anti-fascistă evocată adineaori, în particular. Ambele vin să incrimineze non-conformistul zilelor noastre și să-l pregătească pentru viitoarele anchete penale.
a. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie dilematic. Este o interdicție care a dospit de multă vreme în tigăile propagandei și care s-a copt, relativ recent, în cuptoarele covidului sub strașnica etichetă vaccine hesitancy. Ezitantul acelor vremuri, bombardat de propaganda oficială cu un milion de informații necredibile și contradictorii și constrâns să-și vadă suspendate drepturile fundamentale în mod arbitrar, a îndrăznit să pună la îndoială eficiența și beneficiile așa-zisului vaccin. O asemenea îndrăzneală i-a atras nu doar oprobriul unor concetățeni, ci și amenințările gardienilor cetății, bravii străjeri ai elitei. Așa se face, de exemplu, că un fost ministru al educației, anticipând prevederile legii care a motivat prezentul text, spunea că
„Tot așa cum «opinia» pro nazistă e interzisă pentru că s-a demonstrat că aduce moarte, ar trebui interzisă «opinia» anti-vaccin. Care nu este o «opinie» , ci o instigare la omor”.
În acord cu domnul ministru și, din nou, în anticiparea aceleași legi, un celebru filosof s-a lansat virulent împotriva ezitanților și i-a acuzat că ar fi
„cei care, în pofida unei enorme evidențe, se împotrivesc sistematic și programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”, motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați și, dacă recidivează în negaționism, supuși unor sancțiuni administrative și/sau penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime și trebuie tratați ca atare.”
b. Non-conformistul zilelor noastre nu mai are voie, de acum încolo, să fie sceptic. Asta i-o interzice pericolul asociat scepticismului climatic (climate skepticism). Prin urmare, de azi înainte, dacă ai dubii pe un subiect atât de important pentru liniștea și pacea planetară și nu te opui prin toate forțele tale „dezinformării climatice” (climate disinformation), îți asumi porecla de sceptic, precum și riscul de a fi cenzurat. Iar, dacă îndrăznești cumva să te aperi cu citate latinești precum cogito ergo sum ori nullius in verba, ți se va răspunde, probabil, că latina e o limbă moartă și te-așteaptă-aceeași soartă. De notat, în treacăt, deocamdată, că scepticul climatic și-a descoperit, recent, aproape din întâmplare, un frate vitreg: euroscepticul. Nu știu cine a căutat pe cine, fiecare intuia că nu este singur pe lume, dar și-au dat seama că unicul lucru care-i leagă este doar scepticismul (îndreptat în direcții complet diferite).
Gata, mă opresc. Sper ca propunerile și ismele mele legislative sau premonițiile pomenite mai sus să fie trecute cu vederea ca distopice. Asta cu atât mai mult cu cât, „unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”, cum zicea Dimitrie Cantemir. Câte lucruri „fără cale” pe lumea asta… Alcoolismul, ca ism deschizător de căi greșite, ar fi un bun exemplu. Iar, când el îmbracă forma alcoolismului legislativ, căile greșite se transformă în șapte cărări juridice sau judiciare, după caz, care duc, după cum se vede, spre nicăieri. Sau, dacă ar fi să desemnăm, totuși, un loc anume, locul acela ar fi direct în șanț.
Zguduită de numeroase răzmerițe și convulsii istorice, lumea postmodern luminată a fost, relativ recent, cuprinsă de un nou zbucium: printr-o decizie judecătorească luată cu unanimitate, Curtea Supremă a Marii Britanii a rezolvat o mare și complicată controversă a contemporaneității și a statuat că femeia este femeie și bărbatul-bărbat. Este hotărârea care a aprins spiritele și ținut prima pagină a canalelor media britanice ediții la rând. De câteva săptămâni încoace, nu e zi de la Dumnezeu fără ca jurnalele să nu se arunce în vâlvătaia subiectului (The Daily Telegraph: „Trans women are not women”; The Guardian: „Legal definition of woman ‘is based on biological sex’”; The Times: „Equality policies in chaos as court defines a woman”; The Independent: „Huge blow for trans rights as court says: you are not women”; TheDaily Express headline read „Victory!”; The Daily Mail: „Historic victory for women and common sense”; The Scottish Sun: „The Joy of Sex”).
Vorbim de speța For Women Scotland v The Scottish Ministers, generată de o asociație scoțiană care, în numele doamnelor și domnișoarelor membre, s-a plâns de repetatele agresiuni ale bărbaților care se pretind sex frumos și care, pătrunzând în spațiile dedicate exclusiv damelor, au chef de sex urât. Solicitând clarificări oficiale referitoare la conceptul femeie, asociația respectivă n-a fost lămurită de prima instanță, dar a avut câștig de cauză în calea de atac din fața Curții Supreme londoneze care a statuat că da!, în aplicarea Legii Equality Act 2010, în definiția femeii trebuie avut în vedere sexul biologic de la naștere. Punct.
Este o decizie care, așa cum menționam, a generat mare vâlvă și multe controverse. În rândurile care urmează, le evoc așa cum le-am găsit în presă, în treacăt, fără pretenția unui inventar exhaustiv, cu accent pe traducerea dilemei juridice legate de subiect (1). Aș insista, însă, asupra semnificației lor: formidabila rezistență a (in)culturii woke în fața normalității și a decenței (2) și bizara tendință de afirmare a identității personale bazate pe sex și opțiuni sau preferințe sexuale sterile ca supremă expresie a colapsului civilizațional (3).
1. Adevăr sau provocare
Vorbim, așadar, de o decizie judecătorească (în continuare, „Decizia”) pe care mulți au calificat-o „de maxim bun simț”. Pe alții însă, Decizia i-a luat pe nepregătite, pentru că a venit, nitam-nisam, împotriva unui val de propagandă oficială care părea suficient de consistent încât să impună o direcție a conformării. În fapt, lumea cam începuse să se obișnuiască și să accepte, în contra legilor firii, dar în baza legilor închipuirii, că cele două sexe nu-s numai două, ci alte nouăzeci și nouă, construite „social”, așa, din vorbe, meșteșugite în saloanele de propagandă ale marii presetări. (Simt nevoia unei paranteze: vă dați seama cât de ciudat este că oamenii se lasă duși după fentă, chiar dacă fenta îi trimite în prăpastie?)
Primul luat pe nepregătite de Decizie a fost însuși premierul englez. El plecase după fentă încă de la instalarea în Casa cu numărul 10, iar fenta după care trebuia să plece făcea parte din regulamentul intern al Casei. Domnu’ Premier, nu-i așa că transgenderii sunt femei? Așa este, domnu’ reporter. Au transgenderii dreptul să intre în toaletele damelor? Au, domnu’ reporter, că sunt, și ei, oameni. Bărbații care se simt femei ce sunt, domnu’ Premier? Sunt ce simt că sunt, domnu’ reporter, că de aia au simțăminte. Dar dacă au penis și se pretind femei? Nu-i bai, domnu’ reporter, pentru că majoritatea femeilor nu au penis. Bine-bine, dar de recenta Decizie a Curții Supreme ce ziceți, domnu’ Premier? Zic că-i bună și clarificatoare, că asta-i menirea justiției, să vină cu clarificări.
Domnu’ Premier, un biet cititor de prompter, a fost imediat sancționat de opinia publică, pe motiv de ipocrizie, inconsecvență și lașitate. Una dintre cele mai virulente contestatoare a fost chiar JK Rowling, autoarea lui Harry Potter,care, celebră pentru pozițiile sale extrem de dure împotriva ideologiei trans, l-a acuzat pe Prim-Ministrul englez că, acceptând și promovând atâta vreme elucubrația „femeie cu penis”, i-a fost frică să accepte adevărul până la certificarea acestuia de către Instanța Supremă.
Cât despre oficialitățile scoțiene (aflate mai aproape de miezul disputei judiciare), fostul premier Nicola Sturgeon a declarat că n-are încotro și va respecta Decizia instanței imperiale, dar că este extrem de îngrijorată de afectarea drepturilor așa-zișilor transgenderi („the lives of trans people almost unliveable”).
În fapt, cea mai mare discordie pe subiect este generată de opoziția dintre un adevăr și-un alt „adevăr”: adevărul proclamat de Decizia Curții Supreme, care zice că nu există decât două sexe, determinate biologic (tertium non datur) și „adevărurile” „subiective” ale acelora care, în baza așa-numitelor „certificate de recunoaștere a genului” (gender recognition certificate) se auto-definesc sexual în baza propriilor umori și rigori. Se pare că, după adoptarea Gender Recognition Act, în Marea Britanie, au fost emise aproximativ 8.000 de asemenea certificate. De altfel, este o practică administrativă pe cale de expansiune și în restul Europei Occidentale: în Germania, bunăoară, legea relativă la „auto-identificare” pare să permită oricărei persoane trecută de 14 ani să-și aleagă „genul” fără vreo atestare medicală (dacă o astfel de „atestare” ar fi relevantă, ăsta e un alt subiect) și obligă terții să respecte o asemenea opțiune sub sancțiunea unor amenzi de peste 10.000 euro în caz de non-conformare!
N-o să intru în detaliile juridice ale acestei controverse, dar, pe scurt, cele două teze care se bat cap în cap au, fiecare, greutatea sa legală.
Pe de o parte, bărbatul care se „simte” femeie se legitimează ca atare în baza unui atestat cu valoare juridică a cărui autoritate derivă chiar din lege, dacă lege s-ar putea numi non-sensul respectiv. De exemplu, potrivit secțiunii 9 din Gender Recognition Act, o persoană care deține un certificat de recunoaștere a „genului” este recunoscută „în mod legal” ca fiind „de genul” respectiv, gen. („When a full gender recognition certificate is issued, the person’s gender, for all purposes, is legally their certified gender.”). Asta e!, o adeverință contrară biologiei, dar validată de lege! 2+2=5 în baza unei norme de drept!
Pe de altă parte, avem Decizia care a fost chemată să clarifice dispoziții relevante nu din Gender Recognition Act, ci dintr-o altă lege, Equality Act 2010. În interpretarea acesteia din urmă, judecătorii înaltului for britanic s-au declarat pe deplin conștienți de „soliditatea argumentelor celor două teze adverse” (The court said that it was “aware of the strength of feeling” on both sides of the argument) și a solicitat diverse clarificări de la autorități sau asociații relevante. Sex Matters, de exemplu, a susținut că esențial în definiția identității este sexul biologic, în timp ce Comisia drepturilor omului și egalității (Equality and Human Rights Commission) a acordat întâietate certificatului emis în baza Gender Recognition Act. În ciuda acestui aparent insolvabil conflict, Curtea a recurs la o analiză extrem de sofisticată și rafinată și a ajuns la soluția unei „neutralizări” a secțiunii 9 din acest din urmă act normativ pentru evitarea haosului și incoerențelor jurisprudențiale și a acordat prioritate, atenție!, sensului consacrat al termenilor (the merits of “ordinary language”), așa cum aceștia sunt percepuți în limbajul curent. („The meaning of the terms ‘sex’, ‘man’ and ‘woman’ in the EA 2010 is biological and not certificated sex. Any other interpretation would render the EA 2010 incoherent and impracticable to operate.”)
2. Țară, țară, trans-ostași
În ciuda clarității Deciziei, care acordă determinismului biologic rolul esențial în definirea femeii (și a bărbatului), armata de activiști și propagandiști ai religiei woke (cu toate dogmele și canoanele ei, inclusiv cele relative la minunăția așa-zisului „transgenderism”) s-au activat de îndată, s-au montat pe contraatac și au virat-o pe contrasens.
Reacțiile lor au fost extrem de supărate și de vehemente, calificând Decizia ca „fascistă”, iar ziua în care a fost ea adoptată, una oribilă și îngrozitoare („grim day, they cry”). Munroe Bergdorf, celebru model și influențăr a postat, imediat după acea zi, un text în care spunea: „Nu există o dezbatere despre persoanele trans; există doar niște fasciști care vor să domine și să elimine transsexualii („There is no trans debate. There are trans people and there are fascists who wish to dominate and eliminate trans people.”). Un alt activist, actorul transsexual Charlie Craggs, se lamenta că efectul cel mai grav al Deciziei (sentință distrugătoare de inimi – heartbreaking) este trimiterea „femeilor trans” în toaletele bărbaților prădători („they’re sending transwomen into bathrooms with predatory men”).
Semnalele de șoc și groază trimise de asemenea activiști nu au rămas fără ecou, în sprijinul lor apărând ajutoare, te miri de unde. De exemplu, din partea fundației Stonewall, care a calificat Decizia drept „incredibil de îngrijorătoare pentru comunitatea trans” („incredibly worrying for the trans community”); apoi, din partea celei mai importante organizații a fetelor tinere din Marea Britanie, Girlguiding, care a declarat că va ignora Decizia și va permite în continuare băieților să folosească spațiile destinate exclusiv fetelor fără informarea părinților („with boys being allowed to use female camp rooms and leaders not obliged to tell the parents”); mai departe, din partea Amnesty International UK care s-a arătat profund nemulțumită și a calificat Decizia „dezamăgitoare” („disappointing”); apoi, din partea unor publicații specializate în promovarea femeilor și a feminității (nici mai mult, nici mai puțin!) precum Future Publishing, care a decretat că angajații săi își pot alege nestingheriți identitatea în continuare și pot folosi orice facilități, după bunul plac („despite the recent Supreme Court ruling that trans women are not women, it would still allow staff who choose their own ‘gender identity’ to use whatever facilities they wanted to”); din partea a peste 50 de școli publice care au continuat să susțină că transwomen are women; pe urmă, din direcțiile a foarte numeroase consilii locale, asociații și fundații care au declarat că vor ignora Decizia în lipsa unor „instrucțiuni de aplicare”; din zona unor conducători ai poliției din numeroase regiuni britanice care au anunțat că nu vor ține seama de Decizie și că vor permite, în continuare, ofițerilor declarați trans să efectueze percheziții corporale intime femeilor. (Este motivul pentru care JK Rowling s-a arătat, din nou, scandalizată de aceste mitocănii și s-a oferit să acorde sprijin financiar femeilor abuzate care ar intenționa să dea în judecată polițiștii în cauză); din partea organizatorilor recentului maraton olandez care au decis să accepte bărbații autoidentificați ca sex frumos în competiția feminină; pe urmă, din pledoariile unui om „al legii”, avocatul Jolyon Maugham, care a declarat furios că Decizia este „profund incorectă”, „aberantă” și „transfobică”; și, în fine, din partea principalului canal media al propagandei oficiale, BBC, care continuă să promoveze „dreptul” transsexualilor de a-și alege pronume și de a folosi ce toalete „simt” că li se „potrivesc” (asta după derularea unei deșănțate propagande care promova beneficiile „alăptării” copiilor de către bărbați, calitatea superioară a „laptelui” transpatern față de cel matern și posibilitatea gravidității bărbaților!!!).
Peste toate aceste semnale de frondă tronează, însă, poziția unor asociații de medici (medici, nu glumă!) ai British Medical Association care au declarat recent că Decizia Curții Supreme londoneze suferă de „analfabetism științific” („scientifically illiterate”) și este, „biologic, absurdă” („biologically nonsensical”). Sunt „argumentele” pentru care membrii din departamentul doctorilor rezidenți din această asociație, reprezentând peste 50.000 de profesioniști tineri, au votat, potrivit informațiilor furnizate de presă, o petiție de condamnare a Deciziei, îngrijorați că ea ar putea fi extrem de vătămătoare pentru persoanele „trans”, „non-binare” și „intersex” („will cause real-world harm to the trans, non-binary and intersex communities in this country”). Potrivit acestei grupări a tinerilor doctori, sexul și genul sunt subiecte mult prea complexe ca să fie analizate cu rigiditatea nesănătoasei abordări tradiționale, mult prea prăfuite și obscurantiste („We recognise as doctors that sex and gender are complex and multifaceted aspects of the human condition and attempting to impose a rigid binary has no basis in science or medicine while being actively harmful to transgender and gender-diverse people.”).
Oripilat de o asemenea atitudine, cunoscutul profesor Frank Furedi a declarat că „ar fi extrem de îngrijorător să știi că astfel de idioți ar putea să te trateze pe tine sau un membru al familiei tale” („it was very scary to know that some of these idiots might be treating you or a member of your family”), pentru că, „dacă nu știi care este diferența dintre un bărbat și o femeie, n-ar trebui să ai licență pentru a practica medicina” („if you don’t know the difference between a man and a woman you should not have a licence to practice medicine”).
Pe acest fond de reală trans-nervozitate, au apărut și protestele de stradă ale activiștilor, care au amenințat în stânga și-n dreapta, au vandalizat statui din centrul Londrei și-au clamat în cor că „Singura feministă radicală acceptabilă este una spânzurată”( „The only good TERF is a [hanged] TERF.”). (TERF este acronimul pentru Trans Exclusionary Radical Feminist și care desemnează persoanele ale căror opinii sunt considerate de transsexuali drept ostile, inacceptabile și „transfobice”). Îndemnați de o fostă prezentatoare TV să se angajeze într-un protest sincronizat intitulat #PeeForMe piss protest, activiștii pentru transdrepturi și-au încheiat demonstrația urinând sincron în piața publică, pentru că, pare-se, nimic nu insuflă mai multă demnitate și egalitate decât urinatul în public („because nothing says dignity and equality quite like public urination”). Și, astfel, s-a ajuns ca, sub privirile îngăduitoare ale polițiștilor, o mână de răzvrătiți s-au decis să micționeze în piața publică și să facă din acest gest supremul simbol al luptei lor pentru dreptate și adevăr, veritabilă declarație politică („urinated in public as a political statement”). Pe drept cuvânt, pișa-s-ar în vânt!, iertată-mi fie, vă rog, stupoarea și imprecația!
Tapajul și hărmălaia generate de opoziția și protestele organizate împotriva Deciziei n-au rămas fără efecte. Am în vedere, întâi, campania de strângere de fonduri pentru finanțarea unor acțiuni în justiție de invalidare a acestui act jurisdicțional (până la data scrierii acestor rânduri, Goodlawproject adunase mai mult de 300.000 de lire de la peste 7.000 de donatori și organizase prime demersuri strategice în cooperare cu o echipă condusă de un transavocat); apoi, demersurile de contestare a deciziei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului inițiate de primul judecător britanic transsexual care, deși a demisionat anul trecut din funcția de magistrat, a apreciat că Decizia i-a violat drepturile și i-a lăsat onoarea nereperată („left her feeling ‘contained and segregated”); în fine, guvernul laburist însuși, care cochetează cu ideea adoptării unor noi acte normative care să demoleze forța juridică a controversatei Decizii.
3. Sticluța cu otravă
Aș lăsa la o parte atât inventarul controverselor generate de Decizia Curții Supreme de la Londra cât și protestele transnedreptățiților, mai ales c-am tot scris pe subiectul politicilor numite „identitare” și al aberațiilor transsexuale. Ar fi preferabil, mai degrabă, să mă mir de importanța acordată (de propaganda oficială) sexului și preferințelor sexuale ale indivizilor. Cum de a ajuns „identitatea sexuală” să aibă întâietate în fața identității naționale sau religioase, de exemplu? Cum explicăm că, vorbind de „identitate sexuală”, locul de cinste pare ocupat de sexul non-reproductiv? Cum de se face că toaletele publice sunt mai semnificative decât spațiile academice? De ce 8 mii de indeciși cu privire la sexul propriu au prioritate în fața colectivelor de 8 și 18 și 108 milioane de alți „minoritari” (muncitori la șantier, țărani la coasă ori învățători la clasă, ce-or fi ei)? Cum de acceptăm cu toții, juriști și mireni deopotrivă, că drepturile minorităților de transsexuali fac legea și că toată planeta trebuie să ia poziție de drepți în fața capriciilor unor persoane care, până mai ieri, erau calificate ca bolnave psihic și care astăzi bat cu pumnul în masă de răsună toate tribunalele? Chiar am luat-o razna cu toții în fața unei percepții subiective ale unor inși despre ceea ce cred că au sau că ar trebui să aibă între picioare, fără să știe ce-ar trebui să aibă între urechi? Cum de n-a crăpat România când ministerul zis al culturii a girat și-a finanțat un grotesc spectacol trans și cum de n-a explodat mapamondul în fața urâciunii și perversiunii spectacolelor macabre ale deschiderii și închiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, dominate de fascinația ideologiilor diavolesc-transumaniste?
Sincer, nu-s competent să răspund la asemenea întrebări. Le-am lansat, retoric, ca provocări pentru dumneavoastră. Intuiesc, însă, că explicația este legată de o zonă ocultă, în care se plămădește un rău satanic al atentatului la chipul divin, al inversiunii duhurilor, al promovării sterilității, al cultivării vulgarității, urâciunii și scabrosului, al mersului pe contra-sens, al sinuciderii colective.
Indiferent de explicație, cred că speranța noastră este într-o revenire la firesc și-ntr-o reasumare a raționamentului din considerentele Deciziei Curții Supreme londoneze: întoarcerea la sensul autentic al termenilor.
Așa cum am mai zis-o în repetate rânduri, unul dintre cel mai tari simboluri ale lumii civilizat-euro-atlantice este, după mine, wrestling–ul, ca șaormă cu de toate: spectacol ultra-televizat, plin de sclipiciul mega-reclamelor; fetișizarea corpului și a mușchilor ca deziderat suprem al dezvoltării personale; ideea de cafteală all-inclusive; și, peste toate, mimarea competiției, a confruntării și-a triumfului, ca surogat perfect al simulacrului. Trecerea anilor nu mi-a schimbat părerea: wrestling–ul este cea mai adecvată reprezentare a simulației în care trăim, o lume în care regizorii știu că actorii știu că spectatorii știu că toată lumea știe că este parte la spectacolul mimat, indiferent că spectacolul mimat se numește democrație, meritocrație sau pandemie.
Pe fondul acestei convingeri, n-am fost deloc surprins să aflu că, recent, în Marea Britanie, biserica Saint Peter din Shipley a fost transformată în lăcaș de wrestling („wrestling church”), un sacru ring de bătăi ritualice organizate de Gareth Thompson, fan creștin de box festin. Potrivit acestuia, cafteala simulată este perfecta expresie a luptei dintre bine și rău („wrestling is all about good versus evil”), iar ringul de wrestling este reprezentarea infailibilă a opoziției dintre David și Goliat și, respectiv, Cain și Abel („When I became a Christian, I started seeing Bible stories in the wrestling ring — like David and Goliath or Cain and Abel. I thought, ‘We could tell these stories here‘.”). Ce legătură este între opozițiile David-Goliat și Cain-Abel nu mi-e clar, dar să nu ne încurcăm în detalii. Vorbim, așadar, de un ring de bătaie, fost club de noapte, fostă biserică, devenită astăzi, în acord cu vorbele patronului, o „debandadă organizată” („organised mayhem”), gazdă primitoare a enoriașilor de toate felurile, de la copii entuziaști, la fani tatuat-golani („from excited children to tattooed wrestling fans”). Este, pare-se, un lăcaș post-modern de ultimă generație, upgraded, evident, în care, după o scurtă rugăciune („a short prayer”) urmează două ore de acțiune („two hours of action”), cu credincioși pioși și din priviri lăcrimoși, mesmerizați și încântați de gladiatori-predicatori („with fans cheering and waving foam fingers as wrestlers tumble through the aisles”). Organizatorul spectacolului, patriarh-boxer („preacher and a performer”), cunoscut în mediile academico-angelico-golănești ca Gareth Angel, este adesea văzut purtând chiloți pe care scrie „Roagă-te, mănâncă, luptă și repetă” („Pray, Eat, Wrestle, Repeat”) și și-a clădit cariera, pare-se, sub deviza „Faianța mi-a zidit speranța” („The Rock gave me hope”). (Vă cer clemență pentru traducerile mele nu tocmai à la lettre; îmi mai lunecă penița din cauza evlaviei.) În orice caz, mândru că wrestling-ul l-a ajutat să supraviețuiască și că i-a devenit pasiune („Wrestling helped me survive — and now it’s become my passion.”), Înalt Prea Gladiatorul Thompson a botezat deja 30 de păgâni în chiar primul an de existență și și-a propus două mari obiective: întâi, extinderea bisericii-ring în toată Marea Bringului și, doi, de-o da domnul Bătăuș, într-o bună și celestă zi, înființarea unei biserici proprii, pe râu în joasă, mai trainică și mai frumoasă („Thompson hopes to take Wrestling Church to more cities across the UK and dreams of starting his own church one day”).
Proiectul angelicului Angel nu mă surprinde deloc. Zic asta nu doar pentru că se potrivește mănușă cu simbolistica pe care eu o asociez wrestling-ului, ci și pentru că el se asortează perfect cu alte trei trenduri în vogă ale civilizației occidentale, în general, și ale „creștinismului” anglican, în particular.
Întâi, scăderea alarmantă a interesului și a nevoilor oamenilor pentru cultivarea și grija sufletului și a spiritualității creștine. Potrivit unor statistici de ultimă oră, mai puțin de 2% (doi la sută!!!) dintre englezi frecventează regulat biserica și se bucură de slujbele religioase. Asta și în condițiile în care al lor mare rege și șef al bisericii anglican-„creștine”, însuși Charles al III-lea, a semnat recent un comunicat de celebrare a finalizării Ramadanului, moment salutat ceremonios și de premierul Keir Starmer care a ținut să deplângă vremurile grele pe care le trăiesc musulmanii în Marea Britanie („difficult time for Muslims in the UK” ). Cât despre postul creștin și Sărbătoarea Învierii Mântuitorului, a se omite subiectele, mai ales în comunicate publice, că-s mult prea incorecte politic și-n vădit dezacord cu religia oficială a progresismului woke.
În al doilea rând, însuși termenul de „biserică” pare să fi devenit problematic în sine, cam demodat și arhaic, numai bun de scos din dicționar. Scriam recent că Biserica Anglicană, din dorința de a redeveni relevantă și-n ton cu tonurile („desire to be relevant and modern-sounding”) a inițiat o veritabilă campanie de înlocuire a termenului „church” cu, ce credeți?, „new thing”. Pentru că, prin definiție, biserica este veche și conservatoare, noi trebuie să-i dăm noul ca nou nume și s-o transformăm în club, bar sau, iată, ring de wrestling. Din erezie-n erezie până la pornografie… (Este adevărat că, potrivit dogmei creștin-ortodoxe, eretica biserică anglicană ar trebui pusă-ntre ghilimelele ca „church”, dar asta este o discuție teologică mult prea profundă și mult prea departe de înțelegerea mea, așa că mai bine-mi văd de borșul propriu).
În fine, chiar dacă, la limită, am păstra biserica și slujba religioasă la locul lor, s-ar cere, zic unele voci, o adaptare, o modernizare, o reinterpretare, o găselniță în acord cu progresul științifico-ideologic, ceva de genul combinației între liturghie și exercițiile yoga, exact-exact tipul de combinație promovat de prima femeie-pastor care a predicat într-o moschee norvegiană (Doamne-Doamne, ce exemplu de diversitate, echitate și incluziune, așa ceva mai rar!). Este vorba de Sunniva Gylver, susținătoare a căsătoriilor între persoane de același sex și a „dreptului” la avort, care, ca femeie-pastor, a predicat în cheie yoga în fața regelui Norvegiei.
Carevasăzică, roagă-te, mănâncă, luptă și repetă: wrestling, yoga și credință, rege, bal și pocăință.
Agitație și fierbințeală mare, pe toate fronturile… Nu le mai inventariez, că-mi risc și concentrarea, și rigoarea, și răbdarea. Cert este că atmosfera bubuie din cauză de scurtcircuite, scântei legate-n serie, explozii peste tot, andrele băgate-n toate prizele realității.
Pe acest fundal, anatomia sfidează morfologia și morfologia chiuretează anatomia; meritocrația face genuflexiuni în fața genocrației; democrația caută să se salveze prin eutanasie; alegerile libere își vor confirmarea prin anulare absolută; statul de drept stă de-a dreapta strâmbului; dreptul internațional iscălește tratate și convenții de bună cooperare cu politicul real, marțial și comercial; pacea își cântă slavele prin salve de drone; sensurile își jubilează plinătatea prin antonimie; cum ziceam, andrele în toate prizele realității.
Pentru toată nebunia asta, unii dau vina pe Trumputinescu. Ba c-ar fi prea țicnit, sau prea naționalist, populist, securist și comunist, ori prea mistic; ba că-i rusofil, putinist, kaghebist sau extremist; ba c-a fost ales și-i simpatizat de deplorabili, analfabeți, anti-vacciniști și conspiraționiști; ba că ignoră cuceririle științei și se împărtășește cu pseudo-religie; ba c-ar fi legionaroid, tabloid sau asteroid; ba că nu înțelege beneficiile celei de-a nu-știu-câta revoluție trans-umanist-industrială; ba c-ar fi contra valorilor, valorilor și valorilor; ba că-i prea blond cu ten de fond, prea roșcat sau coafat, prea oranj ori mansardă-deranj; ba că nu gustă savoarea diversității, echității și sensibilității; ba că, mai pe scurt, a fost ales fără să fie desemnat; ba, într-o singură vorbă, și mai scurtă, că există.
În fapt, pentru toată nebunia asta, nu Trumputinescu, cu toate păcatele lui, cele de mai sus sau altele, e de vină. Mai important decât orice, Trumputinescu reprezintă, cum se zice la șablon, un simptom și nu o cauză. (El este, în realitate, o abstracțiune; îl puteți porecli cum vreți, Orbanescu, de exemplu; sau Populescu, Conservatorescu, Normalescu ori Firescu, dacă vă convine mai mult.) Cauza alegerii lui, cu majuscule, pare să fie alta: Energia care vibrează la parterul nebuniei însăși, Energia care-și simte dreptul de vot în sens a-electoral, ca drept-răcnet-de-zicere, Energia care se adună să voteze nici pentru, și nici contra, unei persoane în sine (am depășit demult stadiul alegerilor „pozitive” și, de ceva vreme, și al ălora „negative”), ci să voteze pentru gânduri de bună-stare, bun-simț, bună-cuviință și bună-așezare. Energia-drept-răcnet-de-zicere…
Energia care, drept-răcnet, dă glas unei voci colective ce dorește a spune lucrurilor pe nume și care vrea să voteze pentru adevăr.
Pentru dreptul copiilor de a crește inocenți și sănătoși și de a face școală autentică, de a zâmbi nemascați, de a citi povești cu zâne, de a afla toate la timpul lor și de a nu admite că Albă-ca-Zăpada este neagră ca smoala; pentru dreptul femeilor de a-și redobândi recunoașterea în dicționar și de a fi considerate altfel decât ca purtătoare de uter sau ca părinte-numeral; pentru dreptul bărbaților de a-și detoxifia masculinitatea și de a se dezintoxica de ideologiile care-i obligă să menstrueze.
Pe urmă, pentru dreptul comunităților de a re-simți, în profunzime, liantul care le încheagă, fie el un grai, un poem, un imn, ori un mit; pentru dreptul lor de-a re-simți că buna lor pravilă este, înainte de orice, un bun simț și o bună rânduială, iar verdictele din slujba ei se întemeiază pe silogisme și dovezi, iar nu pe suspiciuni și presupuneri; pentru dreptul copiilor, femeilor și bărbaților care dau sens comunității de-a re-simți, laolaltă, în comuniune, că ei aspiră și conspiră și speră împreună întru ceva etern uman și înălțător; pentru șansa comunităților însele de a fi conduse nu de lichele, impostori și trădători, ci de patrioți competenți și harnici care-și vorbesc limba maternă altfel decât în sloganuri de rumeguș.
Apoi, pentru dreptul oamenilor de a-și apăra țările împotriva guvernelor lor, pentru că asta înseamnă, cum bine zicea cineva, patriotism; pentru dreptul oamenilor de a cere guvernelor lor să urmeze calea păcii, pentru a nu uita și-a repeta istoria; pentru dreptul oamenilor de-a nu-și ignora trecutul, ca să nu rămână orfani; pentru dreptul oamenilor de-a zice ce-au a zice fără a fi îmbotnițați și de-a simți, în esența lor, esența libertății.
Pentru dreptul oamenilor la demnitate și decență; pentru a avea pe masă hrană și nu lăcuste; pentru a se opune promovării mândriei ca pride-virtute; pentru a se desprimăvăra în iarăși primăvară fără ca primăvara să fie etichetată climate-change; pentru a refuza injecțiile cu speranță deșartă și perfuziile cu promisiuni digitale; pentru a gusta frumosul frumos din artă și din cărți; pentru a se bucura de spectacole de teatru, muzică și jocuri sportive fără împachetarea lor în blasfemii și drăcovenii.
Pentru dreptul limbii de-a rămâne expresia Adevărului și pentru dreptul cuvântului de-a-și păstra mandatul Sensului.
În fine, pentru dreptul nostru de-a ne împotrivi pasiunii diavolilor de-a se juca de-a Dumnezeu.
Am ezitat mult până să (de)scriu gândurile de mai jos.
Întâi, mărturisesc cu onestitate, din cauza lenei cu care, la gura sobei, tot aștept, nostalgic și depresiv, zăpada de mai an, où sont les neiges d’antan? Apoi, din – și ea depresivă – lehamite de „stat de drept”, și „democrație”, și „drepturile omului”, și „valori euroatlantice”, de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu’ plânsu-mi-s-a. Trei, pentru că, traducând gândurile astea în scris, s-ar putea să mă avânt unde nu-mi fierbe oala (in)competenței de drept constituțional. Patru, din cauza păcatului de „suveranism”, fluieratul la modă în biserica corectitudinii politice și antonimul contemporan al preacurviei globaliste. Cinci, pentru că pe tema suveranității naționale și constituționale a statelor membre UE au apărut, în ultima vreme, studii mai documentate și mai consistente decât prezenta intervenție. În fine – și acum ajung la cel mai important motiv al ezitărilor mele -, prezenta mărturisire ar putea fi privită ca – și probabil că este – replică adresată unui profesor pe care îl prețuiesc în mod autentic și de al cărui har și șarm m-am îndrăgostit, cândva, la Timișoara și la prima vedere.
Ducă-se și lenea, și lehamitea, și ezitările, și motivațiile lor, cu tot. Așadar, înviorat de venirea zăpezii…
Într-un articol publicat la început de an, intitulat Constituția non-suveranistă și contextul ei suveranist, domnul Valentin Constantin, profesorul cu har și șarm, a venit cu propria perspectivă academică asupra peisajului juridic generat de faimoasa Decizie a Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024. Este, știți bine, un „context” încărcat de o șerpărie de conexiuni politico-juridico-ideologico-strategico-absurde. L-aș numi, mai degrabă, haos. Unul, deocamdată, învingător, pentru că, vorba ceea, haosul câștigă mereu, fiindcă, întotdeauna, este mai bine organizat. Dar nu despre acest haos mi-am propus să scriu, pentru că mi-ar fi dificil să-l sistematizez în cuprinsul câtorva pagini și, în același timp, să-mi ogoiesc greața; nici despre respectiva faimoasă decizie pe care, eu unul, aș plasa-o în categoria actelor juridice inexistente, frecție juridică la picior de lemn politic; nici despre întreaga analiză a Profesorului Constantin, care ar merita o atenție particulară, dată fiind anvergura ei; nici despre surprinzătoarea teză a domniei sale că a noastră Constituție „nu are o aplicabilitate directă în sistemul nostru juridic” (sic!); și nici despre articolul scris de „specialistul” în drept constituțional care a motivat, în parte, intervenția reputatului profesor bănățean. Voi încerca, prin urmare, să oftez aceste ofuri în gând și să expir doar un singur suspin: acela legat de pretinsa „fermă” și „explicită” „non-suveranitate” a Constituției noastre (cu referire particulară la drepturile fundamentale ale cetățenilor).
În articolul evocat, autorul își întemeiază argumentația pe o premisă tranșantă:
„Pe înțelesul tuturor, trebuie să spun că, în cea mai importantă materie cu care se ocupă, protecția drepturilor fundamentale ale românilor, Constituția României este în mod explicit non-suveranistă. Pentru că, așa cum spunea fostul judecător de la Curtea Supremă a Marii Britanii, Jonathan Sumption, astăzi în România, la fel ca și în Marea Britanie, izvorul juridic principal al drepturilor omului este un tratat internațional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului […] Acest fapt, ar trebui să zdruncine din temelie teza supremației Constituției și corolarul ei, teza supremației Curții Constituționale”.
O asemenea premisă pare confirmată, în optica domnului profesor, de conținutul articolului 20 din Legea fundamentală:
„Celebrul articol 20 (1) din Constituție subordonează interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale de acordul lor cu dreptul internațional al drepturilor omului. Există aici două consecințe juridice. Pe de o parte, standardul drepturilor fundamentale, concept de drept intern, se transformă în standard de protecție al drepturilor omului, concept de drept internațional. Altfel spus, standardul național de protecție al drepturilor românilor este standardul internațional […]
Faptul că astăzi pentru România standardul internațional se confundă cu standardul Curții europene este rezultatul unui proces de dezvoltare juridică. Punctul de plecare al non-suveranismului nostru” – susține, mai departe, Profesorul Constantin – „îl constituie desigur inserarea în Constituția din 1991 a textului de la articolul 20 (1) care dispune că normele constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate (sublinierea domnului profesor) în conformitate cu actele internaționale enumerate acolo. Alineatul următor asigură primatul normelor internaționale asupra dreptului nostru intern, inclusiv asupra dreptului constituțional. Aculturînd acest text din Constituția Spaniei, Constituția României arată în mod clar că nu are încredere în capacitatea clasei sale politice prezente sau viitoare. Că nu poate încredința drepturile românilor în mîinile celor care reprezintă suveranitatea. Rezerva față de așa numitul «suveranism» este fără niciun echivoc.”
Pornind de la asemenea premise, convingerea domnului profesor Constantin este clară și dură:
„Avem o Constituție ferm non-suveranistă.”
Tulburat de tezele menționate mai sus și în dezacord cu ele, m-am decis să ies în stradă. Întâi de toate, să scandez, în Piața Constituției, că biblia sistemului nostru jurisdicțional este, în opoziție cu teza anterior evocată, profund „suveranistă” (1). Apoi, să mărșăluiesc spre piața drepturilor mele fundamentale și, însetat, să mă adăp din principalul lor izvor „pozitivist”: Constituția României (2). În fine, în final de manifestație, să-mi păstrez și o scurtă replică pentru jandarmii care mă vor interoga și vor aprecia că, în acord cu moda lansată în lumea „liberă și civilizată”, discursul meu este „instigator la ură”, plin de numeroase „dezinformări” și „fake-news” și contrar „valorilor euroatlantice” (3). Odată ajuns acasă (dacă nu voi fi reținut la Rahova), mă voi trânti într-un fotoliu, într-un pahar cu vin și-n câteva gânduri nostalgice (4).
1. Constituția României este și ferm, și explicit, „suveranistă”
Când mă dezic de teza eruditului Profesor Constantin, aș putea veni, avocățește, pe pagini întregi, cu analiza numeroaselor texte din Constituția națională care-i susțin „suveranitatea” și supremația[3] și cu numeroase argumente de doctrină și jurisprudență. (Riguros vorbind, „suveranitatea” aparține poporului și este un atribut al statului, Constituției revenindu-i „supremația”; întrucât Profesorul Constantin analizează (non)suveranismul prin raportate (și) la Constituție, am preluat, ca atare „suveranitatea” Legii fundamentale ca atribut derivat sau, măcar, ca figură de stil.)
Art. 1 (1) (România este stat național, suveranși independent, unitar și indivizibil.); Art.1 (5) (În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.)
Art. 2 (1) (Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.)
Art. 11 (3) (În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.)
Art. 142 (1) (Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.) (Curtea Constituțională are următoarele atribuții: […] b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale […]
Art. 152 (1) (Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii). (2) (De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.) (Sublinierile îmi aparțin – FȚ).
Desigur, Profesorul Constantin cunoaște pe de rost toate aceste texte și este mult mai familiarizat decât mine cu toate abordările lor hermeneutice din doctrină și jurisprudență, care pun principiile suveranității statului și supremației Constituției la temelia sistemului jurisdicțional (Ioan Muraru, Elena Simona Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, 2016; analize aici și aici).
Un bun motiv să evit pedanterii avocățești suplimentare.
Aș putea evoca, de asemenea, actul juridic și simbolic, deopotrivă, al adoptării Constituției prin referendum național care, în lumina Art. 2 (1), amintit mai sus, ar trebui să însemne, înainte de toate, o expresie a suveranității. Nu insist, pentru că un asemenea argument ar putea fi calificat cam departe de miezul problemei, al „(non-)suveranismului” din perspectiva drepturilor omului.
Ar trebui să trec, prin urmare, la el, la miezul problemei, interpretarea Art. 20, evocat în analiza Profesorului Constantin, al cărui conținut este următorul:
Art. 20 (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În opinia mea, din interpretarea literală și logică a acestor două texte constituționale, nu ar rezulta niciun fel de șubrezire a principiului supremației Constituției, ci dimpotrivă. Mai precis:
Prevederile Art. 20 alin. (1) conferă tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului doar statut de reper interpretativ, exclusiv atunci când prevederile constituționale sunt susceptibile de mai multe tălmăciri (caz în care ar urma să fie avut în vedere sensul cel mai „în concordanță” cu litera și spiritul tratatului); asta ar însemna că, în cazul unui conflict între Constituție și tratatele internaționale, Constituția are prioritate;
Din această perspectivă, sunt în dezacord cu teza Profesorului Constantin conform căreia „Celebrul articol 20 (1) din Constituție subordonează interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale de acordul lor cu dreptul internațional al drepturilor omului.” (sublinierea mea, FȚ). Nu cumva teza asta înseamnă o rescriere și-o răstălmăcire a normei constituționale înseși? Trecând peste o atare nedumerire, ce înseamnă, în fapt, acest „acord” cu dreptul internațional al drepturilor omului? O verificare a priori a compatibilității normei constituționale cu sora geamănă din tratatul cutare? Dacă da, cine verifică o asemenea „compatibilitate”? Dacă misiunea asta aparține judecătorului român investit cu aplicarea unui text constituțional, să înțeleg că el va suspenda ședința pentru o pauză de cafea sau de consultări cu „omologii” de la Strasbourg, va reveni în sală și va decide că norma respectivă este sau nu „în acord cu dreptul internațional al drepturilor omului”? În plus, dacă, la limită-limită, pur teoretic, aplicarea drepturilor ar putea fi subordonată acordului cu respectivele reguli internaționale, cum subordonăm interpretarea lor acestui acord? Am intra într-un profund cerc vicios: nu le putem interpreta – zice domnul profesor – decât dacă sunt în acord cu respectivul tratat, dar, ca să vedem dacă sunt în acord cu el, ar cam trebui să le interpretăm. Grea misie, zău…
Cât despre prevederile Art. 20 alin. (2), ele consacră prioritatea de aplicare a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului față de legile interne dacă și numai dacă: 1. privim „legile interne”, contrar opiniei Profesorului Constantin, doar în sens restrâns (de acte normative infraconstituționale), cu excluderea normelor constituționale; 2. doar în caz de conflict de norme („dacă există neconcordanțe”) între reglementările internaționale și cele domestice, și 3. dacă, în cazul unor asemenea „neconcordanțe”, reglementările externe sunt mai favorabile. (O asemenea analiză este împărtășită de covârșitoarea majoritate a exegezelor doctrinare: e.g., I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Comentariul Art. 20 din Constituție, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 152-153)
În contrast cu abordarea de mai sus, tezele Profesorului Constantin sunt lipsite de dubii și se duc într-o direcție diametral opusă: „[…]Constituția României arată în mod clar că nu are încredere în capacitatea clasei sale politice prezente sau viitoare. Că nu poate încredința drepturile românilor în mîinile celor care reprezintă suveranitatea. Rezerva față de așa numitul «suveranism» este fără niciun echivoc”. Recitesc și obiectez:
referința la o pretins „clară” neîncredere a Constituției în „capacitatea clasei politice prezente sau viitoare” a Românieieste o speculație hazardată, fără susținere normativă;
dacă există „mâini” ale unora care „reprezintă suveranitatea”, înseamnă că ea, suveranitatea, o exista pe undeva în litera și spiritul Constituției, nu-i așa?;
nu am identificat, în Legea fundamentală, nicio „rezervă” privitoare la „suveranism”, ba dimpotrivă (așa cum rezultă din numeroasele texte citate mai sus).
2. În drept public, nu-i întâmplător: Piața Constituției dă-n Parcul Izvor
În temeiul propriei interpretări a Art. 20 din Legea fundamentală, Profesorul Constantin este de părere că izvorul juridic al drepturilor fundamentale ale cetățenilor români este altul decât Constituția națională:
„Pentru că, așa cum spunea fostul judecător de la Curtea Supremă a Marii Britanii, Jonathan Sumption, astăzi în România, la fel ca și în Marea Britanie, izvorul juridic principal al drepturilor omului este un tratat internațional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
Cu tot respectul, în dezacord și pe acest subiect. Și când zic asta am în vedere nu (neapărat) veritabilul izvor al drepturilor omului, care este Legea Divină, și nu cea lumească.
Dar chiar de-aș ignora bogata filosofie a drepturilor naturale și-aș coborî la normele telurice, în registrul reglementării pozitive, cred că nu Convenția Europeană (CEDO) este izvorul drepturilor fundamentale ale românilor, ci tocmai Constituția națională. Asta întrucât, separat de argumentele dezvoltate în secțiunea 1, Legea fundamentală, adoptată în 1991, a intrat în vigoare înainte de aderarea României la CEDO (20 iunie 1994). Prin urmare, drepturile fundamentale reglementate, ocrotite și garantate prin normele constituționale nu pot izvorî dintr-o sursă de drept intrată în vigoare ulterior.
Cât despre zicerea Lordului Sumption, ea se referă, evident, nu la drepturile cetățenilor români, ci la ale britanicilor care, după cum bine știm, au ca izvor nu o constituție națională codificată, ci acte normative sau tratate (printre care Magna Charta sau CEDO).
3. Articolul 30, trăiască în veci!
Ca aplicație practică, aș lua, cu titlu exemplificativ, că tot e-n mare vogă, dreptul la liberă expresie. Deși reglementat și în CEDO (Art. 10), sunt de părere că izvorul normativ fundamental al acestui drept este, pentru cetățeanul român, Art. 30 din Constituție. Asta întrucât acest drept fundamental al compatrioților a „izvorât” în beneficiul lor odată cu intrarea în vigoare normelor constituționale citate (8 decembrie 1991, data ratificării Legii fundamentale).
Potrivit alin. (1) al Art. 30, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Limitările acestui drept fundamental, excepții de strictă interpretare, sunt enumerate în alineatele (6) („Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”) și (7) („Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”).
Din perspectiva principiilor supremației Constituției și suveranității statului, consecința fundamentală este că nicio normă de drept (internă sau internațională) nu poate aduce atingere configurației dreptului la liberă expresie din jurisdicția românească, a sferei sale și a limitărilor aferente – strictissimae interpretationis –, așa cum au fost ele definite în Art. 30:
normele infraconstituționale interne (de drept penal, în special – cum ar fi OUG nr. 31/2002 – care tind să lărgească sfera limitărilor constituționale ale dreptului fundamental garantat, în principal pe motiv de „evitare a discriminării” – și nu a „incitării la discriminare”, cum zice alineatul (7), citat mai sus) – „evitarea promovării cultului unor persoane”, „evitarea promovării unor idei sau doctrine” etc., reprezintă, după părerea mea, reglementări neconstituționale (din păcate, subiectul e prea vast pentru a fi clarificat într-o pagină, poate revenim);
reglementările europene tot mai constrângătoare sub pretextul combaterii „urii” („hate-speach”), a „dezinformării” („desinformation”), a „proastei informări” („malinformation”) etc. nu pot fi asimilate, zic eu, în dreptul intern patronat de Constituție, tocmai pentru că adaugă limitărilor constituționale sus-citate restrângeri și condiționări suplimentare.
niciun eventual tratat internațional care ar conține limitări suplimentare ale liberei expresii nu ar avea efect în jurisdicția românească înainte de revizuirea Constituției -Art.11(3) – și, în orice caz, nicio revizuire a Constituției nu va putea duce la suprimarea acestui drept fundamental așa cum a fost el reglementat în textul constituțional, prin asta înțelegând atât sfera dreptului, cât și limitările aferente – Art.152 (2) -.
Am consumat, în trecut, multă energie, pledoarie și gălăgie pe subiectul libertății de expresie și al limitelor lui, așa că prefer să mă opresc aici. Nu de alta, dar, punând atâta la îndoială pericolele potențiale asociate minciunilor (fake-news-urilor) și „dezinformărilor”, risc să mă trezesc internat la vreun ospiciu, ceva, cu diagnostic de information disorder syndrome-DSM).
4. Où sont les neiges d’antan?…
Vremurile tulburi pe care le traversăm sunt marcate, printre altele, de noi bombardamente asupra dreptului internațional, transformat, de altfel, de multă vreme, în poligon de trageri cu armament greu și teste nucleare. Principiile suveranității statelor și ale supremației constituțiilor naționale sunt, și ele, violate cu entuziasm globalist și amenințate cu retrogradarea, în beneficiul unor calcule mercantile specifice piețelor imobiliare, de resurse naturale, de resurse energetice, ori de jocuri de noroc (a se vedea recentele planuri americane de anexări teritoriale ca „minunate proiecte de real estate și cazinouri”). Ciclonul mondialist al marii resetări tinde să tragă în siajul lui și acoperișurile care adăpostesc sistemele de drept național și să lase aceste sisteme în bătaia schimbărilor climatice, a migrației, a lăcustelor gastronomice, a pandemiilor dictate de la centru, a disforiilor identitare și-a progresismului. Toate astea, pe fondul unor mișcări tectonice și geo-politice care izbesc puternic în fundațiile arhitecturii mondiale postbelice, în independența statelor și în drepturile fundamentale ale oamenilor.
Senzația că lumea se năruie în jur este tot mai amară, iar breșele edificiului sunt tot mai vizibile și se văd și din curtea noastră.
În fața acestei crude realități, cred că unul dintre cele mai recomandabile remedii ar fi să ne întoarcem privirea către Constituție, ca fundație și acoperiș, deopotrivă. Să acceptăm că ea reprezintă, înainte de orice, noul testament al ordinii jurisdicționale post-comuniste; că este expresia supremă a legitimității, fiind singurul act normativ adoptat în jurisdicția autohtonă prin referendum popular; că, în ciuda numeroaselor tentative subversive ale curentelor eurocentrice sau globaliste, este fundamentul juridic cel mai greu de năruit; și, în fine, că încercarea de a o submina din interior, poreclind-o „non-suveranistă”, ar putea avea efectul de a ne tăia craca de sub picioare.
Este una dintre puținele crengi solide care ne-au rămas. Dacă acceptăm șubrezirea (și a) legăturilor ei cu trunchiul identitar, cu ce mai rămânem? Cu limba, cultura, credința, istoria tradițiile și neamul, veți spune.
Nu sunt specialist în tanatologie și nici nu cred c-aș vrea să fiu. De altfel, dacă șed și cuget, planul meu de-a trăi etern mi-a ieșit până acum, așa că n-aș schimba echipa câștigătoare nici măcar la (andro)pauză. „Văzând și făcând” cred c-ar putea fi, așadar, deviza tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de sfârșit. Am, ca atare, suficiente motive pentru a plasa subiectul trecerii la cele veșnice pe lista proiectelor improbabile sau, cel mult, vag potențiale ori a planurilor be.
Cu toate astea, deși, of!, nu credeam să-nvăț a muri vreodată, nu-s lăsat în pace de tot mai insistentele dezbateri pe tema morții. Moartea ca „eliberare din suferință”, moartea ca „expresie a demnității”, moartea ca „leac împotriva încălzirii climatice”, moartea ca rezultat al „dispariției asistate”, moartea ca „soluție terapeutică”, moartea ca „produs de lux”, moartea ca „destinație turistică”, moartea ca, morții-mă-sii, binefacere.
Prin urmare, ar trebui, mort-copt, să mă confrunt cu subiectul. Altminteri, boală lungă, moarte sigură. Și, din rezultatul acestei confruntări, ar reieși că, astăzi, într-o lume care se auto-detestă și se auto-flagelează cu pasiune, moartea este tot mai des și insistent ridicată la rang de drept (1), iar mâine ar putea fi somptuos transformată, văzând și făcând, nu-i așa?, în obligație (2). În orice caz, una peste alta, preocuparea pentru reglementarea morții ca naturală soluție pentru problemele vieții este expresia supremă a chefului civilizațional al sinuciderii colective (3).
1. Dreptul de-a muri la business class
Văzând și făcând, viața de astăzi se chircește în sine și se întreabă cine e. Ei par să zică – Ei, cine sunt Ei?, vom reveni – că viața este nimic altceva decât antecamera morții. Că moartea, carevasăzică, este tot ce contează. Fiind finalul, moartea este chiar scopul, iar viața este alergarea pentru finish. Au uitat dreptul de-a muri să-l treacă-n constituții. Nu-i bai, zic non-conformiștii, murim și fără drept. Ba bine că nu, zic Ei, fiecare cartă și fiecare carte a drepturilor omului ar trebui amendată imediat pentru a înscrie în ea dreptul drepturilor, dreptul la moarte, dreptul suprem de-a nu mai avea niciun drept: carevasăzică, nu poți muri așa, la întâmplare, ci doar în temeiul unor prerogative recunoscute de lege.
Cum altfel am putea explica tot mai insistenta grijă de-a promova și-a reglementa eutanasia ca „moarte asistată” și „ajutor activ de-a muri” (aide active à mourir)? Cum altfel am putea justifica mărirea de la lună la lună a numărului de jurisdicții înamorate de o asemenea procedură și lungirea pe nesimțite a listei de motive care invocă moartea ca binecuvântare? Și, peste toate, cum am motiva includerea „asistenței medicale pentru moarte” în lista „serviciilor de fundamentală îngrijire medicală”?!
În ziua când scriu aceste rânduri, Marea (mică!) Britanie, de exemplu, are, pe agenda priorităților zilei, subiectul presant al reglementării imediate a „dreptului la moarte cu demnitate”, ca minunată formulă de economisire a unor parale atât pentru familia sinucisului, cât și pentru altruista comunitate care aplaudă execuția publică. Camera Comunelor tocmai ce a adoptat proiectul de lege a eutanasiei – Terminally Ill Adults (End of Life) Bill– cu 330 de voturi pentru și 275 de voturi împotrivă, lăudat ca fiind o formidabilă „expresie a progresului” și calificat de fostul premier Cameron ca act cu efect „nu de prelungire a vieții, ci de scurtare a morții” („this proposal is not about ending life, it is about shortening death”). Este vorba de un proiect dezbătut doar 4 ore (ca să aveți o idee, recenta lege privind vânătoarea de vulpi a beneficiat de aproximativ 400 de ore de consultări), accentul în discuții căzând pe „libertatea alegerii de-a muri” („we are not talking about a choice between life or death; we are talking about giving dying people a choice of how to die”). În temeiul noilor norme, „moartea asistată” este, deocamdată, văzută ca un drept conferit persoanelor cărora medicii nu le mai acordă șanse de viață de mai mult de 6 luni (asta deși inițiatorul proiectului susține că „a fi conștient că ai ajuns o povară pentru alții este un motiv legitim să fii eutanasiat”). N-o să intru în analiza detaliată a acestui proiect, deși există serioase obiecții cu privire la numeroase reglementări, inclusiv la definirea „șanselor de viață”; aș nota, însă, că el se înscrie într-un trend internațional de reglementare a „morții asistate”, susținut de țări care se bat insistent în piept cu cărămida drepturilor omului si care nu precupețesc niciun efort ca să ajute rudele lor mai sărace și mai rupte-n fund (precum România) să priceapă, odată pentru totdeauna, cum vine treaba cu aceste drepturi.
Tonul european a fost dat de Olanda, care a legalizat „sinuciderea asistată” în 2001 și care se mândrește că o asemenea procedură pare extrem de populară, tot mai multe persoane recurgând la eutanasie (8.700 anul trecut, potrivit statisticilor oficiale). În siajul acestei mode, țări din proximitate și din aceeași familie luminat-democratică și-au propus să ofere suferinzilor alinarea prin moarte: Belgia, de exemplu, a reglementat eutanasia copiilor, Elveția a scos pe piață „capsule de sinucidere asistată”, iar Franța s-a declarat, prin vocea președintelui său, doritoare să creeze un „model francez privind sfârşitul vieţii„. Ce să mai zic, liberté, égalité, mortalité…
Sforțările europene în acest domeniu sunt, însă, trebuie s-o recunosc, umbrite de „performanțele” de peste Ocean. Știu Ei ce știu… Medalia de argint este revendicată de SUA care, prin anumite state ale Federației, promovează intens procedurile de eutanasie ca soluție în „combaterea suferinței”. Statul Oregon, bunăoară, prima jurisdicție din lume unde a fost legalizată crima (în 1997, prin Death with Dignity Act), se mândrește că numărul cazurilor de „moarte demnă” este în creștere exponențială începând de-atunci.
Promovarea morții ca „drept” a fost susținută – cam peste tot în aceste „democrații” – de numeroase teze. Ei au argumentat, întâi de toate, că eutanasia ajută bolnavul să scape de suferințe fizice și sufletești care sunt, adesea, neîndoielnic, cumplite; pe urmă, că o asemenea procedură s-ar potrivi mănușă să aline starea acelora care se simt o povară pentru familia sau apropiații lor (de exemplu, în statul Oregon, 43% dintre cei ajutați să-și pună capăt zilelor au invocat drept motivație esențială temerea că au ajuns o caznă apăsătoare pentru familie sau prieteni); a fost invocată, apoi, greutatea costurilor pe care statul ar trebui să le suporte pentru îngrijirea unor „inutili” (în Canada, de exemplu, au fost elaborate studii care atestă că aplicarea procedurii de eutanasie ar putea aduce economii la buget de până la 137 milioane de dolari).
După asta, în planul următor, au făcut apel la filosofie: totul este despre libertate, autonomie și opțiune. My body, my choice, cum ar veni… Aparent, sună înălțător, însă, dincolo de contra-argumente extrase din dogma creștină care văd în eutanasie un păcat, în plan strict filosofico-juridic, așa cum susține John Stuart Mill în On Liberty, „principiul libertății nu poate fi invocat pentru a susține că ești liber ca să nu fii liber” și că nu există dreptul de a fi sclav (cu atât mai puțin dreptul de a te sinucide).
Ei sunt însă de altă părere. Și au invocat, apoi, demnitatea umană. Dreptul la demnitate este sacru, au zis, poate fi invocat oricând și, în plus, poate fi exercitat prin delegație: dacă rude sau medici sunt de părere că mai bine mort decât securist, pardon!, suferind, atunci, asta e!, să vină injecția.
Mai mult, autonomia asociată dreptului de a muri a primit noi confirmări și consolidări recente. Bunăoară, un ministru din provincia Quebec a anunțat, de curând, introducerea unor proceduri „evoluate”, de programare din timp pentru eutanasie (advance request for Medical Assistance in Dying), în temeiul cărora consimțământul pacientului nu mai este solicitat înainte de injecția letală (ca până acum), ci este considerat obținut prin însăși rezervarea datei și a orei decesului, cu săptămâni sau luni înainte. Alo?, spitalul?… Da, ce doriți? Aș vrea și eu o programare ca să mă curăț de viață. Aha, stați să vedem… 20 decembrie la ora 10 este bine? Nu, că atunci am programată o pomană a porcului, după revelion aveți ceva ferestre de oportunitate? Găsim, domnu’, vă servim, pentru dumneavoastră, se poate?… Sau, mai probabil în lumea de astăzi, ați sunat la spitalul de cosmetizare și celebrare a măreției morții; pentru programări de deces prin stop cardiac, apăsați tasta 1; pentru electroșocuri, apăsați tasta 2; pentru injecții letale, apăsați tasta 3; pentru asfixiere, apăsați butonul de la aragaz.
Și uite-așa, din reglementare în reglementare, din normă-n normă, au ajuns să înscrie moartea printre drepturi de la sine înțelese, foarte prozaice, gestionabile gospodărește. Iar pe spitalul de profil l-au transformat în agenția de turism care ne face nouă rezervări de călătorii pentru lumea de dincolo. Business class, evident.
2. Mori, fir-ar moartea!
Riscul major al acestei evoluții, pardon!, involuții tumultuoase este ca moartea, promovată insistent-insistent ca drept, s-ajungă obligație, întâi de prudență și diligență și, apoi, direct de rezultat.
Când anticipez asta, primul meu gând pleacă spre recentele isterii ale plandemoniei și transformarea unor drepturi în datorii cetățenești a căror încălcare a fost aspru sancționată: purtarea măștii medicale, păstrarea distanței anti-sociale, „testul covid” și, peste toate, „vaccinarea” cu speranță și cu dorința de a revedea bunicii. (Apropo, având în vedere că Psychology Today a sugerat că persoanele care contestă efectele benefice ale „vaccinului” ar putea avea o problemă de sănătate mintală, nu este imposibil să ne imaginăm o zi în care refuzul unei injecții să ne pună pe o listă de eutanasie.)
Plecând de la această analogie, nu este exclus ca, prin invocarea nevoii de a proteja binele public (indiferent cum ar fi el definit), soluția eutanasiei să fie consacrată ca obligație pentru anumite categorii de persoane. Nu imediat, ci în timp, ca datorie de Ei impusă și construită cu grijă. Întâi inventăm „binele public” care cere sacrificiul suprem: sănătatea planetei, bugetul de stat, prosperitatea generațiilor viitoare ar putea fi doar câteva exemple. (Sau chiar protejarea nu știu cărei specii de gândaci care a stat în calea autostrăzii Comarnic-Brașov, ori a justificat închiderea unor termocentrale din Hunedoara, nu mai țin minte exact…). După asta, demonstrăm cum viețile „imperfecte” ale unor bolnavi, ori ale unor săraci ar putea afecta obiectivele comune anunțate. Apoi creăm panică și isterie prin rețetele arhicunoscute de manipulare mediatică și declarăm că bolnavii sau săracii ar cam trebui să se vaccineze cu speranță letală. După care, venim – slipperyslope, cum ar zice englezu’ – cu norme care ar permite și amigdalitei să intre pe lista bolilor tratabile prin moarte și am suplimenta regulile coercitive și sancțiunile. Gata, nu mai insist pentru că risc să devin credibil. Fac trimitere, mai degrabă, la o excelentă analiză anticipativă a unui asemenea scenariu apărută în presa britanică și semnalez un prim pas, timid și benign deocamdată, de a atrage atenția asupra subiectului și în jurisdicția noastră: o propunere legislativă prin care „terapia durerii” este inclusă în categoria drepturilor pacienților, „drepturi de eliminare sau măcar de reducere drastică a suferinței”.
Motivele care întemeiază o asemenea macabră premoniție sunt mai numeroase, dar nu mai insist. Ele toate, însă, converg spre trista concluzie formulată încă din 2015 de Matthew Paris: „Momentul în care viața este văzută ca ieftineală va fi în curând urmat de acela în care o să acceptăm că existențele fără sens ar trebui curmate” („And when life is viewed as disposable, soon we will accept that useless lives should end”).
3. Moartea ca mândrie? Nu, Dumnezeu știe
Imperiul vestic este în aplecare spre asfințit, civilizația și cultura occidentale sunt măcinate de decadență, iar „valorile euro-atlantice”, odinioară cu ghilimele mult mai estompate, au ajuns astăzi parte dintr-un inventar odios: atacurile virulente la adresa creștinismului, propaganda deșănțată a „trans-gender-ismului” și a curentelor curcubeu (efectul cel mai halucinant fiind sexualizarea copiilor), proiectele transumaniste și antiumaniste ale „marii resetări”, rescrierea istoriei și eradicarea culturilor naționale pe motive de „diversitate, echitate și incluziune”, poluarea ideologică a educației, celebrarea urâciunii, a spurcăciunii și a perversiunii în actul artistic, restrângerea dramatică a libertăților de conștiință și de expresie sunt doar câteva dintre „valorile” pe care lumea „civilizată” și „liberă” le promovează astăzi. Pe acest fundal, noul apetit pentru proslăvirea și reglementarea „morții asistate” se înscrie în lista acestor „valori” cu maximă naturalețe și fără stridențe, ca recunoaștere supremă a goanei demente întru fetișizarea corpului.
Mai mult decât atât, această preocupare instituțională și legislativă pentru moartea „rapidă” și „demnă” a semenilor noștri capătă o sumbră însemnătate simbolică pentru vremurile în care trăim.
Și când spun asta am în vedere nu neapărat argumentele dezvoltate mai sus (prin care Ei ridică moartea, astăzi, la rang de drept și, mâine, probabil, la statut de obligație) și nici neapărat efectele sau implicațiile complementare: nu doar consecințele îngrijorătoare asociate acestor politici, precum creșterea alarmantă a numărului de sinucideri ca efect al legislației privind „moartea asistată”; nu numai campania de combatere a „încălzirii globale” prin promovarea avorturilor dedicate „stabilității climei” (climate abortions), calificate de un ministru finlandez ca „pas mic pentru o persoană, dar uriaș salt pentru omenire” („Climate abortion would be a small step for a person, but a giant leap for humanity”); nu doar recentele inițiative elvețiene de promovare a sarcofagului electronic ca sicriu ante-mortem, etichetat ca obiect de lux, capsulă-cameră-de-auto-gazare, asfixiere prin apăsarea unui buton; nu neapărat programele de promovare a unor jurisdicții prietenoase pentru „turismul morbid”; nici doar inițiativele de „valorificare” a corpurilor decedaților prin transformarea lor în îngrășăminte naturale bune pentru îmbunătățirea calităților solului (soil transformation); într-un ultim rând, când deplâng trista încărcătură simbolică a entuziasmului pro-eutanasie, o fac nu neapărat pentru că politica sinuciderii asistate este o cruntă agresiune la adresa coeziunii familiei, forțată, ușor-ușor, să „accepte” în interiorul ei doar pe cei „apți”.
De fapt, peste toate aceste argumente, solide fiecare-n parte, politicile de promovare a eutanasiei sunt odioase și hidoase pentru un motiv mult mai odios și hidos decât cele enunțate: glorificarea sinuciderii și transformarea ei, în această satanică și contemporană cultură a inversiunii, din păcat capital, în nobilă virtute.
„Democrația” canadiană, de exemplu, este campioană și la marketing mortuar. Programul său celebru, evocat mai sus, Medical Assistance In Dying (MAID), și subordonat obiectivului „eutanasie gratuită pentru toată lumea” (euthanasia free-for-all), promovează un entuziasm pe cât de cinic, pe atât de sumbru, transpus melodic: „It’s murder by numbers, one, two, three, it’s as easy to learn as your ABCs”. Peste toate, acest faimos program este lăudat, cu mândrie, pentru, atenție!, „eficiența cu care asigură celor vulnerabili o moarte minunată” („efficiently ushers the vulnerable to a ‘beautiful’ death”).
Foarte aplaudați, de altfel, sunt toți cei implicați în program și în susținerea lui. Bunăoară, ca semn al preocupării constante pentru promovarea eutanasiei, drept practică minunată și nobilă, autoritățile din această țară „civilizată” și „liberă” au decis să acorde distincția Ordinul Canadei unui celebru și entuziast susținător al sinuciderii asistate pentru „dedicarea lui în promovarea teoriilor și practicilor din domeniul sănătății publice („his dedication to advancing public health understanding and practices”).
Tot în Canada, un cunoscut lanț de magazine a promovat intens un film de susținere a eutanasiei, în cadrul căruia, directorul general al companiei evoca „valorile” acesteia, printre care „socializarea”, „umanitatea”, „altruismul” și „determinarea de a construi comunități solide, de lăsat moștenire copiilor”, toate aceste mărețe obiective având în fundal povestea unei femei care a luat decizia fatală și, mai mult, plasate în conexiune cu această hotărâre, în speranța că glorificarea sinuciderii va facilita creșterea cifrei de afaceri. Asistăm, așadar, la un episod de publicitate grotescă, în linie cu altele recente, similare, de promovare a unor produse pentru copii, dar încărcate de elemente de simbolism ocult: scandaloasa campanie de marketing a firmei Balenciaga într-un decor sinistru și pervers; reclamele de susținere a colecției Celinununu, aparținând celebrei Celine Dion; programul de desene animate Little Demon, „dedicat venirii Antihristului”.
Dacă trecem Oceanul încoace, în Marea (mică!) Britanie, dăm de promovarea tot mai insistentă a acestui cult al morții – death cult (Brendan O’Neil) și vedem că, în stații de metrou londoneze, tronează impozante și sclipicioase afișe-reclamă de promovare a „sinuciderii asistate”: „Când nu mai pot să rămân, lasă-mă să aleg cum aș vrea să plec” („When I cannot stay, let me choose how I go”) sau, un altul, „Dorința mea este ca familia mea să nu mă vadă cum sufăr. Și n-o s-o las să mă vadă așa” („My Dying Wish Is My Family Won’t See Me Suffer. And I Won’t Have To”).
Deși macabre, asemenea reclame merită văzute ca să înțelegeți numitorul comun care le leagă: aerul jovial, de minunată sărbătoare, la care fericita norocoasă visează cu priviri optimiste și zâmbet radios. (La văzul lor, gândul îmi zboară către sinistrele spectacole de dans modern puse în scenă tot de Ei șiexecutate de medici, asistente și infirmiere în spitalele covidului. Întâi, anticipativ, în spectacolul de deschidere al Olimpiadei de la Londra și, apoi, în realitatea pandemonică – o secvență dintr-o mie.)
Cu priviri optimiste și zâmbete radioase este așteptată celebrarea sinuciderii și în Olanda, unde avem chiar exemple de petreceri în pregătirea ori în cinstea evenimentului. Este cazul unei tinere de 34 de ani care și-a invitat prietenii la funeralii fericite organizate sub deviza „Născut din dragoste, plecat în dragoste” („Born from love, let go in love”).
Din păcate, cazurile de promovare entuziastă a acestei proceduri care terfelește sacralitatea vieții sunt mult mai numeroase decât cele cuprinse în acest scurt inventar exemplificativ, succintă revistă a presei. Vorbim de o veritabilă campanie de publicitate a sinuciderii și de propagandă a morții, pe cât de anti-creștină și de anti-umană, pe atât de sinistră și de grotescă prin euforia și patosul care o însoțesc. Asta cu atât mai șocant cu cât ne referim la jurisdicții care (cu excepția statului Oregon) au abolit pedeapsa cu moartea. (Și, zic eu, bine au făcut, pentru că, separat de argumente de dogmă creștină, ea nu este o „pedeapsă”, întrucât privează un om vinovat de cazna suferinței și șansa căinței, dar ăsta-i subiect separat, închidem paranteza.) Carevasăzică, revenind, moartea este abandonată ca sancțiune pentru vini abominabile, fapte cauzatoare de moarte (ochi pentru ochi, cum ar veni), dar este proslăvită drept cadou pentru inocențe, fapte-parte-din-viață. Un mai flagrant delict al decadenței și dezumanizării nici că s-ar putea imagina.
Ce mai lipsește ar fi doar o lună a „mândriei eutanasiei”, Euthanasia Pride, (mândria – suprema virtute a lumii „libere”) sub culorile aceluiași curcubeu confiscat și mânjit ideologic, în care, sub deviza egalității întru moarte, Ei să organizeze joviale marșuri ale serviciilor de pompe pre-funebre, să glorifice spânzurătoarea voioasă, să descânte sinuciderea glamouroasă și să ne invite și pe noi la chermeză.
Asta până când, veni-v-ar ziua!, va sosi Cineva să-i întrebe pe Ei: da’, voi cine sunteți, mă?…
Florentin Țuca a fost invitatul lui Andrei Cristea, prezentatorul emisiunii „Legile Afacerilor” de la Prima News.
Potrivit producătorilor emisiunii: „Unul dintre cei mai cunoscuți avocați români, o voce, asumat, sincer cu el însuși și cu cei din jur până în pânzele albe, chiar și în zilele mai negre. Parafrază scurtă dintr-un citat aproximativ – „Văzând însă Dublinul prin ochii amicului meu care l-a revăzut, cu mine, prin ochii Andreei, mi-am dat seama că există adesea momente care te năpădesc și-n care-ți vine să spui și să urli că nu, conferința avocaților lumii n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Ne culcăm şi ne sculăm, cu gândul la muncă, la firma, la contracte, la prețul acțiunilor și situația burselor, la „business development” și la alte multe imperative bune la conferințe și uităm că, de fapt, viață e, într-adevăr, în altă parte”. Unde e viața, Florentin, și cum e viața?”
Prima ediție a Dezbaterilor „Pe Drept Cuvânt” a reunit peste 150 de invitați, într-o inițiativă unică în peisajul autohton, menită să scoată în evidență importanța și utilitatea discursului argumentativ pentru societatea românească. Avocatul Florentin Țuca a fost gazda reuniunii la care 14 personalități din varii domenii au răspuns provocării la dialog, în jurul unor problematici de mare însemnătate de pe agenda publică.
În data de 5 noiembrie 2024, a avut loc prima ediție a Dezbaterilor „Pe Drept Cuvânt”, eveniment organizat la Palatul Fundației Universitare „Carol I”, sediul Fundațiilor Regale (Aula BCU/Biblioteca Centrală Universitară).
Gazda manifestării, avocatul Florentin Țuca, inițiatorul podcastului „Pe Drept Cuvânt” a mărturisit că „inițiativa acestei dezbateri a avut în centru motivul prieteniei și al camaraderiei: adunarea unor prieteni în jurul unor idei, teze sau argumente care sunt sau sper să fie de mare actualitate și foarte vibrante, motivați fiind, în același timp, și de lipsa din spațiul public autohton a unor veritabile dezbateri publice”.
„Vorbitorii de astăzi sunt, marea lor majoritate, foști invitați în studioul „Pe Drept Cuvânt”, un proiect pe care l-am lansat acum ceva vreme, exclusiv din dorința sinceră de a pune umărul, în limitele competențelor și posibilităților, la revitalizarea dezbaterii publice, a discursului argumentativ, a schimbului de idei, fără ca acest demers să ascundă, în ciuda unor rumori și zvonuri, vreo încercare de promovare electorală”, a adăugat avocatul Florentin Țuca.
Astfel, au răspuns provocării la dialog, în ordinea intervențiilor: Conf. Univ. Dr. Mireille Rădoi, Director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”; Mircea Pușcașu, Fondator al asociației Bucovina Profundă și coordonator al programelor educaționale ARCUS și ROST, membru al platformei civice Starea de Libertate și vicepreședinte al Federației ProVita; Otilia Sava, avocat și fost secretar de stat în Ministerul Apărării Naționale; Mircea Platon, doctor în istorie, redactor-șef al revistei Convorbiri Literare; Răzvan Constantinescu, medic gastroenterolog și șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași; Renate Weber, Avocatul Poporului; Gabriel Zbârcea, avocat, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații; Natalia Roman, fost magistrat, fost presedinte al Uniunii Nationale a Judecatorilor din Romania (UNJR); Dan Cristea, avocat, Partener la Țuca Zbârcea & Asociații; Robert Turcescu, jurnalist; Petrișor Peiu, expert în economie și finanțe, profesor universitar, analist independent și coordonator al departamentului de Analize Economice de la Fundația Universitară a Mării Negre; SilviuMan, licențiat în Drept, eseist și traducător; Levana Zigmund, avocat, Partener al Țuca Zbârcea & Asociații; Ioan Chelaru, avocat, profesor universitar, doctor în Drept, președinte al Uniunii Juriștilor din România și președinte al Academiei de Științe Juridice din România.
Conf. Univ. Dr. Mireille Rădoi, Director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, a deschis dezbaterile cu un „Cuvânt Introductiv” despre istoria și importanța edificiului conceput de arhitectul francez Paul Gottereau, la inițiativa regelui Carol I, care a dorit „un aşezământ spre binele tinerimii universitare”.
Intervenția următoare, intitulată „Eroismul alor noștri”, a aparținut Otiliei Sava, care a amintit sacrificiile făcute de înaintașii noștri: „Fiecare casă din România a plătit un tribut atât de greu pentru libertate, integritate. Suntem plini de eroi”.
Mircea Pușcașu, în dialogul său despre „Rădăcinile și funcția lor” a susținut că: „La o judecată a istoriei, cu toții ne-am uitat caietele acasă. Suntem în postura de a ne întreba cine suntem, ce vrem să facem. Viitorul există. Noi trebuie să îl descoperim pe cel bun.”
„Singurul lucru la care am fost învățați să ne raportăm sunt aceste linii ale viitorului, cu obligațiile care vin și pe care cineva le asumă în numele nostru. Am fost incapabili să mai apărăm lucrurile care ne-au format”, a avertizat Mircea Platon, vorbind despre „Ce mai avem de apărat?”.
„Prin puterea exemplului putem schimba ceva. Curajul provine și genetic, dar și cultura îl modelează și, mai cu seamă, este crescut prin credință”: acesta a fost răspunsul lui Răzvan Constantinescu, lectorul discursului numit cu sens „(De)Ce-am făcut de ”pandemie”?”
Invitată în al doilea panel, Renate Weber și-a expus părerea cu privire la „Dreptul contemporan și strâmbăciunile lui”: „Corectitudinea politică a fost o formulă de respect. Acum, este un instrument pentru a se ajunge la o politică prin care incluziunea devine discriminatorie în raport cu ceilalți și obligatorie.”
„Ar trebui să îmbrățișăm profesorii și școala, pentru că reprezintă cel mai bun sistem de prevenție pentru relele actuale”, a sfătuit Natalia Roman, în discursul despre „Importanța îmbrățișării la vremea ei”.
Reflectând cu privire la „Dogme și dileme: ce se poate dezbate și ce este dat ca adevăr”, avocatul Dan Cristea a precizat: „Dacă vrei să pleci cu aceleași idei cu care ai venit, dacă toată lumea e de acord, dacă dialogăm pentru a învinge înseamnă că NU dezbatem.”
Într-o intervenție despre „Decăderea presei în lumea de azi”, jurnalistul Robert Turcescu a dat verdictul: „Presa a murit. Figurile publice cu care mai poți dialoga sunt din ce în ce mai puține. Este o criză extraordinară să găsești niște personaje consistente, niște personaje care să dovedească coerență în discursul public”, avertizând că moartea presei are efecte (grave) pe care încă nu le înțelegem.
Nu în ultimul rând, avocatul Gabriel Zbârcea a făcut o radiografie sinceră a peisajului electoral actual în discursul său despre „Eu cu cine votez (ca să fie pace)?” și a îndemnat: „Este important să vă spun să votați cu sufletul.”
Al treilea panel al Dezbaterilor „Pe Drept Cuvânt” a fost deschis de Petrișor Peiu, cu o analiză pertinentă privind „Europa în fața crizei de sistem și de valori”: „Credeam în virtuțile pieței libere, ale capitalismului. Șocul a fost după ’90, și anume să vedem că nu toți credeau în aceste lucruri”.
„Voi vorbi despre încercarea mea de a-l recupera pe „ieri”. Orașul a cotropit satul, a fost un război lent și greu de urmărit. Arma supremă – culturalul. Nu a avut nevoie de aprobare și nimeni nu a sesizat. Nu toate schimbările sunt bune, prielnice sau inevitabile”, a arătat Silviu Man, cu referire la cele „Două moduri de a falsifica satul românesc”.
„Chiar faptul că suntem întorși împotriva statului, tot ce s-a vorbit aici face parte din Marea Resetare. Iar Marea Resetare nu e un mediu care invită la dezbatere. E unul care invită la combatere”, a punctat avocata Levana Zigmund în discursul său despre „Marea resetare ca mare spulberare”.
Ultima intervenție i-a aparținut lui Ioan Chelaru, care a adus în prim-plan „De ce vrem un stat de drept”, și a transmis un mesaj puternic despre răspunderea tuturor cetățenilor de a nu lăsa România să devină o țară de mână a doua în UE: „Fără adevăr, nu există libertate. Fără libertate noi nu am fi acum aici.”
Prima ediție a Dezbaterilor „Pe Drept Cuvânt” a reunit peste 150 de invitați, evenimentul fiind organizat de Florentin Țuca, gazda podcasturilor „Pe Drept Cuvânt”, pentru prietenii vorbelor cu sens și pentru toți cei care (mai) cred în importanța discursului argumentativ.
***
Partener Oficial: Audi România
Cu sprijinul: Maidan În Felul Tău, Tenuta Romana, 5togo, The Drunken Lords Bucharest
Parteneri Media: Juridice.ro, Universul Juridic, Legal Marketing, ActiveNews, QMagazine, Profit.ro, News.ro, Ringier România, Elle
Tot așa cum „opinia” pro nazistă e interzisă pentru că s-a demonstrat că aduce moarte, ar trebui interzisă „opinia” anti-vaccin. Care nu este o „opinie”, ci o instigare la omor. (Daniel Funeriu, fost Ministru al Educației)
Despre virusarea libertății de expresie și atacurile sistematice și mondiale la adresa acestui drept fundamental am scris în repetate rânduri (vezi aici, aici și aici).
Aș reveni astăzi nu ca să repet același bocet, ci ca să mă autodenunț și să recunosc cinstit că m-am îmbolnăvit de ură, o ură chinuitoare și perversă, cinică și vomitivă: ura față de normele ce se pretind „de drept” și care încătușează vorbele sub pretextul combaterii urii. De fapt, nu sunt sigur că boala care m-a cuprins chiar ură se cheamă; ăsta a fost diagnosticul pe care eu însumi mi l-am aplicat, dar, în lumea maladivă în care trăim, nu mai suntem siguri de nimic, boală după boală, până la victoria finală. Aș putea-o numi, mai sofisticat, dezordine-disorder, că tot se poartă termenul, un fel de PISD (post-iubire-stress-disorder), de exemplu. În fine, deși nu sunt convins care-i diagnosticul corect (poate fi, la fel de bine, post-iubire-stres-dezastru), mi-e clar ultimul deranj din întreaga cronologie simptomatologică: greața care m-a cuprins când am aflat, recent, că, dacă mă pune ăla negru să contest cumva teoria lu’ climate-(valutar)-change, mă fac vinovat de, ferească Greta!, discurs generator de ură. Ei bine, dacă așa stau lucrurile, vă rog mult s-o faceți pe psihoterapeutul (că și formula asta-i în mare vogă), să-mi suportați confesiunea și să mă ajutați să-mi regăsesc echilibrul pe care numai dragostea adevărată ți-l poate asigura. Mulțumesc anticipat.
Până să ajung în acest stadiu terminal al bolii, am trecut prin mai multe faze, pe care, cu îngăduința dumneavoastră, Doctore, le-aș inventaria.
1. Amorul
În prima etapă, o tempora!, sănătos-tun și student-tanc, am trăit ceea ce s-ar putea numi iubirea minunată și romantică, dragostea la prima vedere. La prima vedere a Constituției, mi-am zis că ea ar trebui să fie aceea. Cârcotașii au protestat că-i ba prea hâdă și prea șleampătă, ba prea iorgovaniană și prea comunistoidă. Mie, unuia, mi-a plăcut și, tre’ să recunosc, m-am îndrăgostit pe loc, dragoste oarbă, cum se petrece de obicei. Mai ales că ea, draga de ea, venită după vremuri de imense și socialiste privațiuni, îmi garanta libera expresie și mă liniștea că-s pasărea cerului când aș dori să spun ce-mi trece prin cap. Iubitule, îmi zicea ea, „libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă” și mă asigura că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Impecabil, cristal-clar, beton-armat! Dar aș avea voie, la o adică, să urăsc?, o întrebam. Da, puișor, îmi zicea ea, urăște pe cine și ce vrei, că e omenesc (deși ura semenilor nu sună deloc creștinește). Dar să te abții să îndemni pe alții la vrajbă și să nu inciți „la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă”. Aha, carevasăzică, eu am dreptul să urăsc pe cine poftesc, dar nu am voie să instig ura colectivă împotriva a patru repere mari, late și, foarte important!, limitative: națiuni, rase, clase sau religii. Aha, perfect, draga mea Consty, am înțeles, să trăiți, love you.
Chestia cu ura nu mă preocupa atunci prea tare, întrebam doar din pură curiozitate. În plus, eram mult prea imberb ca să pot urî temeinic. Dar, mă rog, așa erau timpurile. Nici astăzi nu cred că urăsc pe cineva, cu excepția de care pomeneam la începutul spovedaniei. În orice caz, pe atunci nu intuiam că sentimentul ăsta foarte lumesc urma să țină prima pagină a celor mai la modă restricții ale libertății de expresie.
Dar să nu anticipăm… Până să revin cu detalii despre ură și evoluția ei, mă simt, însă, dator cu o a doua mărturisire, care este, cum prevesteam, despre climă, un subiect pe care n-am crezut că o să-l leg vreodată de înjurături și resentimente și, cu atât mai puțin, de Constituție. Cum, însă, nu știi niciodată ce conexiuni îți oferă dadaismul contemporan, răspund provocării: am iubit întotdeauna schimbările climatice aduse de anotimpurile de pe meridianul nostru și nu am simțit niciodată vreo panică generată de înflorirea teilor, încărămizirea frunzelor sau înălbirea munților. Îndrăgostit de iarnă fiind, trebuie să recunosc, însă, că șușotelile legate de „încălzirea globală” mi-au dat ceva fiori fierbinți pe șira derdelușului, dar nu le-am băgat în seamă, convins că nu moare iarna cailor când vrea vara câinilor și că trebuie să fie un rost, bine rostuit, și-n curgerea vremurilor.
Avem, prin urmare, unul lângă altul, două subiecte care, aparent, sunt nucă-n perete: libera expresie și capriciile meteorologice. Și dacă tot trebuie să le punem pe aceeași pagină și să le găsim un numitor comun, atunci închei prima secțiune a confesiunii de față cu mărturisirea că firul roșu care leagă aceste subiecte, în faza romantică a coabitării lor, este iubirea și atașamentul meu pentru ambele; așadar, un menage à trois dictat de conjunctură: să fie liber cuvântul, să ardă soarele, să bată vântul!
2. Amenințările
În faza a doua, Doctore, treburile s-au cam complicat: cuvântul a început să bată nepermis, vântul să ardă fără control, iar soarele, dragul de el, să fie prea liber. În traducere, iubirile față de legitățile naturale ale liberei expresii și liberei vremi s-au văzut tot mai atacate de ideologiile nerăbdătoare ale sfârșitului lumii.
Sunt furtunile dogmatice care vin peste mine cu propunerea de a schimba firul roșu al celor două subiecte și, dacă ar fi să mă iau după ele, iubirea ar trebui înlocuită de temeri și frică. Asta pentru că, potrivit promotorilor acestor orientări ideologice, libera expresie și libera natură sunt cele mai mari pericole existențiale la adresa umanității, în discuție fiind doar ordinea lor din vârful clasamentului.
Astfel, în analiza înțelepților Davosului, libertatea de expresie a devenit, din cauza „riscului dezinformării” și a „discursului de ură”, cel mai mare risc existențial al planetei. Este o poziție împărtășită de Comisia Europeană care a decis încadrarea hate speech în categoria EU-crimes (infracțiuni de gravitate majoră precum traficul de stupefiante, traficul de persoane și terorismul). De altfel, în ultima vreme, mai ales în epoca restricțiilor covidiene, a fost sistematic alimentat un curent de opinie conform căruia n-avem voie să deschidem gura decât dacă vorbele noastre sunt „adevărate” și ștampilate ca „veridice” de diverse autorități administrativ-sanitare, ministerele purității și certitudinii. Orice opinie asupra istoriei, contrară versiunii „oficiale” și „protejate” („protected opinion”) a fost imediat calificată (cum altfel decât?) „conspiraționistă”, iar îndrăznețul care a emis-o a fost, adesea, etichetat drept „terorist intern periculos” („dangerous domestic terrorist”). Cât despre opiniile încărcate de ură și periculozitatea lor supremă, ceva mai încolo.
Pe de altă, parte, invitat la o emisiune de televiziune australiană și întrebat care este cel mai mare risc care afectează omenirea astăzi, șeful diplomației din țara indispensabilă a planetei a declarat că „provocarea existențială a epocii noastre este schimbarea climatică”, „mai gravă chiar decât războiul nuclear”. Este o teză care pare susținută, de altfel, și de Secretarul General al ONU: „Schimbarea climatică este deja aici. Este terifiantă, și este numai începutul. Era încălzirii globale s-a încheiat. A venit era fierberii globale […] Ne aflăm pe o autostradă a iadului către infernul climatic, cu piciorul pe pedala de accelerație.” În acord cu aceste semnale de alarmă, un faimos ierarh britanic pretinde că această „crimă” se anunță mai mare decât oricare din istoria omenirii, mai teribilă chiar decât Holocaustul, în vreme ce șeful Regatului său, însuși regele, ne avertizează că, „literalmente, nu mai avem timp”, iar „împotriva acestui flagel mondial, nu ne mai rămâne decât soluția războiului”. Ca să fie treaba treabă, „în recunoașterea catastrofalelor consecințe ale schimbării climatice”, câțiva specialiști de drept internațional au sugerat chiar amendarea statutului Curții Penale Internaționale prin includerea în competențele sale (alături de genocid, crime de război și altele similare) și a „crimelor împotriva naturii”.
După cum se observă, ne găsim, pare-se, într-o veritabilă competiție pentru titlul de catastrofă supremă, iar orientarea asta nouă îmi dă mari bătăi de cap, Doctore, și cred că tocmai ăsta-i începutul stresului post-iubire. Eu chiar credeam că libertatea de conștiință și de expresie sunt cele mai mari și divine daruri acordate omului și eram încântat și amorezat de felul în care aceste cadouri-principii de drept erau împachetate de a mea Constituție (și, de altfel, de alte mândre legi, convenții și tratate de peste mări și țări); în plus, chiar eram convins că noi iubim natura și ea ne iubește așa păcătoși și vinovați față de ea cum suntem, iar râul și ramul ne vor apăra mereu sărăcia și neamul. Și iată că mă trezesc, dintr-o dată, cu convingerile astea puse în discuție doar pentru că ăia din conducere se joacă de-a „narativul”.
3. Stupoarea
Joaca asta a filantropaților (Margaret Anna Alice) începe să mă enerveze foarte tare, Doctore, iar stadiul al treilea al stres-dezastrului este marcat de o grămadă de nedumeriri, frământări și neliniști. Peste toate aceste simptome, tronează, în toată splendoarea ei, stupoarea în fața tuturor încercărilor lor de a ne convinge că albul e negru și că doi plus doi fac cinci. Și asta în legătură cu ambele subiecte pe care eu le-am legat cu amor roșu și pe care ei le unesc, în tandem, în capul listei de nenorociri globale.
De fapt, ceea ce descopăr și-n acest al treilea stadiu, al bulversării, este un nou numitor comun: cele două „amenințări planetare”, aparent distincte și îndepărtate, își regăsesc proximitatea nu doar în clasamentul mondial al „ororilor”, ci și în efortul propagandistico-lingvistico-juridic de descompunere și recompunere a realității. Iar noua normalitate pe care dumnezeii fără Dumnezeu vor s-o construiască printr-o altă cartă a facerii pare să aibă hate speech-ul și climate change-ul în ADN-ul ei, perechi de bază ale spiralei.
Așadar, să se facă hate speech-ul!… Și, ca urmare a ordinului, ura, ca parte organică a oricărui sistem etic coerent, contraponderea iubirii, a fost întâi desprinsă de acest sistem și s-a acreditat ideea că există lucruri bune de iubit, dar nu mai există lucruri bune de urât (cum ar fi vulgaritatea, sau exhibiționismul, sau pedofilia, sau blasfemia, de exemplu). Pe urmă, ura a fost capturată și izolată în însuși sistemul de norme juridice, în special prin distrugerea conexiunii cu „incitarea”: treptat-treptat, ura a luat fața incitării la ură și a sfârșit prin a-i lua și locul în normele propriu-zise. Apoi, un pas important în direcția „autonomizării” sentimentului eretic a fost făcut prin trecerea în plan secund, terțiar și, apoi, aruncarea în neant, a gravelor instanțieri ale incitării la ură: popoare, clase, religii și rase, cum prevede Constituția mea, de exemplu. Pe urmă, locul acestor repere, pe care le numeam mari, late și limitative, a fost luat de tendința spre nelimitat și infinit: ura-de-orice, ura-absolută, ura-și-atât. Într-o ultimă etapă a facerii, „ura” din limba română și din celelalte limbi ale planetei a fost – triumf suprem al globalizării – înlocuită cu universalul și a-tot-cuprinzătorul hate (în traducere, orice părere contrară versiunii „oficiale” și orice dezacord susceptibil să deranjeze „valori”, fie că-s exprimate prin fapte, ziceri sau gânduri, prin critici, mormăieli sau glume, prin vorbe, tăceri sau râsete, în spații publice, private sau… neutre). Și-uite-așa, dumnezeii au zis, și hate-ul s-a făcut. Și-uite-așa am ajuns, Doctore, la intraductibilele hate speech și hate crime și la întrebarea câte hate-uri o să-mi iau eupentru gândurile de mai sus.
Pe urmă, să se facă și climate change-ul!… Și, ca urmare a ordinului, schimbarea climatică, normala reașezare a respirațiilor naturii, a început, și ea, metamorfoza. Nu-s lingvist sau specialist în semantică, dar avansez presupunerea că punctul declanșator al acestei transformări stă în conotația sugerat negativă a „schimbării”: suficient de vagă, cât să-și fofileze sensurile în fața unei prea precise „încălziri globale”, dar suficient de insidioasă, cât să-ți sugereze că modificarea asta nu-i a bună. Într-o etapă următoare, avem transformarea sintagmei în mantră, expresie a unei imbatabile și indiscutabile dogme științifice și, pe urmă, asocierea ei cu toate nenorocirile și catastrofele (nu întâmplător, Oxford Dictionary a militat pentru înlocuirea ei cu climate emergency, decretat „cuvântul anului 2019”). Într-un final, cum era de așteptat, a apărut nevoia administrării și gestionării ei prin intervenția tratatelor și a normelor de lege și sancționarea ignorării prescripțiilor ei pe cale jurisprudențială (a se vedea recenta decizie CEDO pe subiect, care consideră nerespectarea politicilor de mediu din Elveția o încălcare a drepturilor omului). Într-o ultimă etapă a facerii, „schimbarea climatică” din limba română și corespondentul său din celelalte limbi ale planetei a fost – triumf suprem al globalizării – înlocuită cu universalul și a-tot-cuprinzătorul climate change (în traducere, orice schimbare sau preschimbare pe care Partidul o califică drept „climatică”). Și-uite-așa, dumnezeii au zis, și climate change-ul s-a făcut. Și-uite-așa am ajuns, Doctore, la un adevăr științific, betonat cu putere de lege.
4. Dezgustul
După ce-am asistat la toate aceste chinuri ale refacerii și redefinirii și-am dat și de cel de-al treilea numitor comun al celor două existențiale catastrofe, îmi dau seama că frământările continuă. În ultima vreme, trec prin tot soiul de angoase provocate de aventurile lumești ale acestui duet, stări succesive de amărăciune și perplexitate, furie și revoltă, al patrulea fitil comun al celor două bombe.
După ce au decretat, de exemplu, că libertatea de expresie este balaurul prezentului și că hate speech-ul este covidul care stă în calea vacanțelor noastre cu bunicii, primarii societății civil-planetare au decretat că cea mai bună soluție de garantare a liniștii și păcii este botnița. Pentru că vorbirea și scrierea pot dăuna „unității europene”, și „valorilor”, și „democrației”, și „prosperității” mai bine-ar fi să le-ncuiem în beci, cu-n lacăt cu emoticon și zăbrele zâmbitoare. Așa au ieșit la iveală tot soiul de invenții normative, doctrinare și de jurisprudență, rele de arhivat în tomuri întregi, dar, din care, selectez la nimereală câteva exemple:
introducerea în legislația britanică a unor norme speciale privind așa-numitele „incidente legate de ură” („non-crime hate incidents” – „NHCI”) care prevăd derularea de anchete pentru orice acuzații „legate de ură”, situație care a generat constatarea că principiul „ce nu este interzis expres este permis” va fi înlocuit cu regula că „orice îți displace poate fi ilegal”;
înăsprirea legislației canadiene prin adoptarea a tot felul de aberații și introducerea noii prevederi privind arestarea preventivă a unor persoane suspectate că, atenție!, ar putea comite, în viitor, hate crimes;
adoptarea în Scoția a unei noi, extrem de aspre și nocive legi (Hate Crime Act), în vigoare de la 1 aprilie, care, printre altele, încurajează cenzura și auto-cenzura, recompensează delațiunea, prevede aplicarea ei retroactivă pentru anumite situații (mesaje postate pe rețele „de socializare” înainte de intrarea ei în vigoare, dar neșterse după această dată), reglementează într-o manieră foarte vagă acțiunile calificate ca hate speech și le sancționează chiar dacă ele constau în afirmații efectuate în interiorul propriei locuințe sau în alte medii private (abrogarea celebrei prevederi care acorda imunitate supremă conduitei din propriul dormitor – așa numita excepție „dwelling defence”);
introducerea unor inovații în legislația irlandeză care au ca efect schimbarea sarcinii probei de la acuzator la persoana acuzată de hate speech, aceasta din urmă având datoria, conform acestor amendamente normative, să probeze că nu a avut intenția să defăimeze (proba unui fapt negativ fiind imposibilă, cum până și studenții în drept știu);
abandonarea abordărilor conservatoare din țări ca Polonia prin înăsprirea regimului sancționator al persoanelor care se fac vinovate de hate speech împotriva persoanelor din minoritatea LGBT;
hărțuirea unei figuri bisericești din Finlanda și acuzarea acesteia de hate speech pentru simplul fapt că s-ar fi opus ca biserica să sponsorizeze o paradă LGBT, invocând, în sprijinul poziției sale, argumente extrase din Sfânta Scriptură;
promovarea unor acuzații de hate speech absolut ridicole, cum ar fi aceea împotriva celebrului Roger Waters pentru costumația purtată în cadrul unui spectacol sau a unui politician care, într-un discurs public, ar fi folosit termenul „persoană colorată”, și nu „persoană de culoare”;
înăsprirea cenzurii sub diverse forme, una dintre cele mai hilare fiind inventarea și promovarea statutului de „expert în ură”.
Cât despre climate change, este și el un capitol al istoriei contemporane care, cu uluitoare viteză, își revendică locul ca ramură distinctă a numeroase științe, deopotrivă: mediu, geologie, geografie, istorie, economie, drept etc., dar și psihologie și medicină. Nu m-ar mira ca, mâine, cursul ăsta să fie predat ca atare și la academia de muzică, dar, sper, la secțiunea de dezacorduri, dizarmonii și note false. Din păcate, nu este loc și nici spațiu pentru evocarea miilor de analize și studii, serioase și temeinice, care invalidează concluziile catastrofice și avertismentele apocaliptice ale acestei pseudoștiințe. Pentru cei interesați, trimit doar la câteva sinteze (aici, aici și aici).
În actualul context, mă limitez doar la câteva exemple din noianul de cazuri care, Doctore, îmi sparg capul, îmi tulbură vederea și-mi crapă timpanele:
încercarea de a pune semnul egalității între această „catastrofă”, care presupune „intervenție urgentă” și maladii, epidemii sau pandemii susceptibile să aibă același rezultat și să reclame tratamente imediate, de unde și sugestia British Medical Journal ca Organizația Mondială a Sănătății să declare „schimbarea climatică drept o urgență de sănătate publică” („climate change a public health emergency”);
tentativa de a explica decese subite și diverse maladii, prin înlocuirea cauzelor adevărate ale acestora (cum ar fi tratamentul genetic experimental pe bază de ARNMessenger) și boala numită, atenție!, „climate change” (un exemplu relativ celebru fiind diagnosticul aplicat unui ciclist care a suferit atac de cord „din cauza încălzirii climatice”, deși accidentul avusese loc la 8 dimineața și la 22 de grade Celsius);
sugerarea de amendamente în nomenclatorul maladiilor moderne, cum ar fi „anxietate climatică” („climate anxiety”) susceptibilă să „îngrozească” tinerii și să-i facă să se simtă „triști, speriați, anxioși și neputincioși” („The impact of green terror inflation is dire. It is terrifying the young, giving rise to a new malady of ‘climate anxiety‘ that is making people feel ‘sad‘, ‘afraid‘, ‘anxious‘ and ‘powerless‘”);
promovarea unor conexiuni între climate change și alte ideologii sau teorii în vogă, cum ar fi, de exemplu, struțocămila numită climate hesitancy, plagiatoare a conceptului vaccine hesitancy și pusă pe seama, nu râdeți!, „masculinității toxice” (autorul perlei fiind un doctor care se recomandă ca „expert de gen specializat în masculinitate și schimbări climatice” („a gender expert specialising in masculinity and climate change”);
publicarea de teorii care dintre care mai bizare, inclusiv prin mijlocirea unor agenții precum Reuters, conform cărora „schimbarea climatică” afectează profund bunăstarea prostituatelor (sau prostituaților?) „transgender” din Indonezia;
identificarea unor soluții de combatere a acestei urgențe planetare precum: instituirea unei „eco-dictaturi”, conform unei analize publicată de departamentul de cercetări al unei celebre instituții financiare; sponsorizarea la nivel instituțional a unor „avorturi climaterice” („climate abortions”) „pentru salvarea planetei”; unirea destinului cu o persoană mică de înălțime, de unde „șansa” de a avea urmași „din ce în ce mai scunzi și mai ecologici”; uciderea a 200.000 de vaci irlandeze, văzute ca principalele responsabile pentru „schimbarea climatică”; și, dacă niciuna dintre aceste propuneri nu-și va demonstra eficiența, ar rămâne să facem apel la soluția salvatoare oferită de celebra Jane Fonda: arestarea și întemnițarea bărbaților albi, principalii vinovați pentru „catastrofa climatică”.
5. Greața
Și uite, Doctore, după toate stările și frustrările pe care ți le-am evocat, am ajuns în ultima fază a dezordinii și stresului post-iubire care mă tulbură. Repet, diagnosticul mi l-am aplicat singur, rezultat al unui efort foarte modern și monden de introspecții, auto-cunoaștere și dezvoltare personală. Așadar: rinită alergică la ezitarea climatică; bilă toxică, rezultat cert al masculinității omonime; comportament sexual compulsiv în preajma damelor mignone, motivat de scopul urmașilor scunzi, salvatori ai planetei; tristețe, sperietură, anxietate și neputință în fața propunerii de arestare a bărbaților decolorați, anunțată de Jane Fonda. Peste toate însă, așa cum vă preveneam la începutul confesiunii, o stare de profundă greață.
Iar greața asta, cireașa de pe tort (tort liability), m-a doborât relativ recent, când am aflat că, dacă îndrăznesc să pun la îndoială teza climate change, atunci îndoiala asta este sinonimă cu hate speech și risc să fiu luat în cătarea Centrului pentru Combaterea Urii Digitale (Center for Countering Digital Hate). Ea, greața, s-a întreit când am aflat că ura nu este doar o simțire-sentiment, ci poate fi și, iată!, „digitală”; s-a înșeptit când am descoperit, apoi, că o asemenea sentință este bazată pe un raport realizat de un model de, cum altfel?, inteligență artificială, numit prin acronimul CARDS (Computer-Assisted Recognition of Climate Change Denial and Skepticism); și s-a înzecit la auzul noii categorii de hate speech de care mă fac vinovat: New Denial(un fel de Nouă Contestare), adică punerea la îndoială a vinovăției omului pentru climate change și exprimarea neîncrederii în soluțiile pentru combaterea acestei realități „apocaliptice”).
Cert este că, din greață-n greață, am ajuns la două revelații: prima, că lehamitea asta este, iată, al cincilea punct de legătură dintre hate speech și climate change; și, a doua, că interzicerea contestării fluctuațiilor meteorologice a fost precedată și, din păcate, va fi urmată de alte ură-interdicții și că orice spui, gândești și simți ar putea fi, în viitor, stigmatizat ca fiind erezia hate (hate-speech, hate-thought sau hate feeling, după caz).
Un singur lucru pare să rămână însă, la liber, Doctore: ateismul și posibilitatea de a simți, gândi și spune că-l contești și că-l urăști pe Dumnezeu, visul suprem al întunecatei și tenebroasei lor nopți.
Simt și nădăjduiesc, însă, că, în curând, apar zorile și că, pe strada noastră, se va face, totuși, lumină.
Despre agresiunile postmodernității globaliste le adresa ordinii divine, a realității și a sensurilor ei am scris în numeroase ocazii (aici, aici și aici). Într-o recentă intervenție pe subiect, am oftat din cauza insistentelor dinamitări ale semnificațiilor naturale și autentice ale cuvintelor și rosturilor justiției. Nici bine că mi s-a înecat amarul inversiunilor semantice promovate de așa-zisele „politici de gen”, c-am dat, zilele trecute, de câteva știri care mi-au reactivat greața în fața corectitudinilor ideologice.
Prima, despre o tânără mamă care, plimbându-și cu trufie odrasla de nici doi ani la o defilare pride-curcubeu, i se adresa insistent acesteia cu pronumele they și invita cu nedisimulată satisfacție pe alți mândri și diverși genderi să-i urmeze exemplul pedagogic. Repet, vorbim de o fetiță în căutarea primilor pași, plimbată prin mulțimea de diverși și incluzivi ca exemplu de afirmare și precoce asimilare a nonconformismelor „de gen”.
A doua știre, despre un colonel „transgender” din armata americană, care încuraja folosirea pronumelor „alese” în „autoidentificarea” și „autopromovarea” persoanelor „trans”, ca semnal de optimism militar și garanție a viitoarelor – așa cum se aude! – „victorii pe frontul de luptă”.
În fine, abia ce-mi făcusem câteva idei despre așezarea în text a acestor gânduri despre revoluția lexicală (și morală!) prin pronumele „alese”, c-am dat peste o altă știre menită să deturneze serios această insurecție înspre noi culmi. Este bomba conform căreia „un grup de activiști queer propune introducerea unei noi terminații pentru cuvintele din limba română – x- care să înlocuiască genurile gramaticale masculin/ feminin.” O asemenea inițiativă este văzută de promotorii săi ca „modalitate de acceptare a persoanelor care nu se asociază niciunui sex și de înțelegere mai bună a acestora” și ca mijloc de „demasculinizare a limbii române”. Mamma mia, mama meu, mamx! Asta da știre bombx! O să revin asupra ei, evident, la paragraful potrivit.
Până atunci însă, mă întorc la primele două exemple. Ele, descoperite la interval de o zi, mi-au amintit de multe altele, adunate în ultima vreme ca să le pun pe foc (1). Flăcările aprinse de cazuistica asta riscă să alimenteze, însă, un incendiu mai vast, pornit să pârjolească repere fundamentale pe calea unor intervenții normative (2) sau a unor inovații lexicale (3) și să instaureze o veritabilă tiranie a excepțiilor și, finalmente, a aberațiilor, confuziilor și nonsensurilor, bun prilej să-l înmulțim pe x cu zero (4).
1. A trecut întâi o boare, pe deasupra viilor, și-a furat de prin ponoare candoarea copiilor (și mușchii spahiilor)
N-am în mapă argumente de istoric sau sociolog, dar cred că tăvălugul ideologiilor și politicilor „de gen” a fost pornit cumva (ca tehnică de manipulare, desigur) de imperativul „toleranței”; este teza inoculată în mințile individuale și în psihicul colectiv că trebuie să fim mai buni și mai îngăduitori cu aceia care nu sunt ca noi și care, teoretic, s-ar înscrie într-o diversitate de opțiuni legate de sexualitate: atracția față de persoane de același sex, înclinația identificării nu cu un sex determinat biologic, ci cu un „gen-construct social”, dezvoltarea și promovarea unei întregi culturi (literatură, muzică, film, modă, divertisment) centrată pe libertatea „opțiunii de gen” și „fluiditatea genurilor”, acceptarea crescândă în zona normalului și a decenței a unor apucături patologice precum pedofilia etc. Unul dintre elementele componente ale acestei noi culturi a post-modernismului psihologic este tot mai invocata nevoie de înțelegere și empatie în legătură cu opțiunea identificării prin pronume „alese” (he/she/they/ze/xe și altele), care se vrea, de altfel, tema principală a prezentei schițe de jurilingvistică.
Primele pe scenă au apărut persoanele adulte care s-au identificat cu unul dintre „genurile” din spectrul nelimitat al „fluidității” și pentru care, dintr-o dată, pronumele „clasice” ale persoanei a treia (el, ea, ei, ele) au devenit demodate și complet nepotrivite în raport de complexitatea noilor simțiri. Este motivul pentru care categoria gramaticală a pronumelui personal s-a cerut îmbogățită cu noi invenții.
Au urmat la rând, cum era de așteptat, copiii, ținta preferată a tuturor experimentelor toxice din zona „identității de gen”. De exemplu (un exemplu dintre sute), conform Departamentului Educației din Pennsylvania, copiii se pot identifica ei înșiși ca „transgender” încă de la vârsta de trei ani (!!!) și-și pot alege pronume după preferință (numite și neo-pronume), precum „ne, ve, se/zie, xe”, pe care profesorii sunt datori să și le însușească întocmai pentru a evita eventuale „confuzii”. („In addition to the traditional pronouns (he/him, she/her, they), some people prefer to use gender-neutral pronouns, such as ne, ve, ze/zie and xe. If you don’t know a student’s preferred personal pronoun, it’s always best to ask.”).
Politica „alegerii” pronumelor preferate a fost, apoi, adoptată și în alte spații publice, precum băncile, unele dintre ele solicitând funcționarilor să poarte ecusoane la vedere cu pronumele „ales” înscris pe ele, pentru evitarea „confuziilor de gen” („accidental misgendering”), o politică internă într-atât de fermă încât orice client care se declara în dezacord cu ea era invitat să-și închidă conturile la banca respectivă. În mod similar, pentru asigurarea unui „spațiu sigur” („safe space”) persoanelor „transgender” și „non-binare”, politica lui they, ze ori xe înscrisă pe piept a fost adoptată și în numeroase locații comerciale și spitale, ca gest de simbolică supunere în fața directivelor ideologiei woke.
Mai mult decât atât, această politică a avansat și în domenii precum armata sau marina, în care, până mai ieri, dominant era – pe drept cuvânt – spiritul virilității masculine. Cum prioritățile au suferit o radicală schimbare și în acest domeniu, se pare că nu combativitatea, dârzenia și eroismul ar trebui să reprezinte atuurile principale ale unui veritabil militar sau marinar, ci gentilețea și gingășia cu care aceștia respectă „genul” și neo-pronumele preferat, „simțit” de camaradul său (sau camarada sa, ori camrara se). Mărturie în acest sens stau numeroase analize pe subiect, instructaje scrise sau materiale video pe post de ghid care, toate, insistă pe importanța utilizării în armată a unui limbaj „incluziv”, a „pronumelor adoptate” și a „etichetei politicoase”. În plus, militarii sunt instruiți cu maximă grijă să nu-și preseze colegii să-și dezvăluie „genul și pronumele ales”, câtă vreme aceștia din urmă s-ar putea afla în proces de „căutări și descoperiri interioare” („The Navy also warns staff against pressuring an individual to disclose his or her gender pronouns, saying that colleagues may still be in ‘the process of discovery’ and not yet ready to provide this information”.) În ciuda convingerii tragicomice a ideologilor de serviciu care promovează aceste politici în scopul „întăririi forței militare” („the shift to more neutral language will help improve the fighting force’s ‘lethality’”!), ele reprezintă, în fapt, – și nu este cazul să detaliem – expresia tristului colaps actual al însăși definiției și misiunii armatei.
Zona contra-terorismului nu putea, nici ea, rămâne insensibilă în fața seducătoarelor pedagogii woke care invită vigilenții spioni britanici să folosească steagul curcubeu și semnătura din e-mail cu indicarea neo-pronumelui adoptat, zie ori ey, ca expresii a unei atitudini civice „responsabile și corecte”. (Dacă stau bine să cuget, o atare strategie diversionistă nu-i de colea, pentru că ar fi în măsură, cred, să creeze serioase confuzii în rândul teroriștilor; grupul Divertis ar fi demonstrat-o mai bine, cred.)
Peste toate domeniile care au trecut la noua religie a pronumologiei tronează, însă, industria divertismentului, iar numeroase celebrități și influențări din lumea show-bizz-ului au trecut fără prea mari ezitări în tabăra lui they-them și zie-ey. De altfel, biserica Hollywood a și lansat relativ recent un film care se intitulează They/Them (cu Kavin Bacon în rol principal), o imensă mizerie woke ce nu se sfiește să promoveze, alături de dogma pronumelor, și simbolistica îndoctrinării orchestrate de elite, inclusiv pe calea controlului mintal.
În paralel cu toată această evoluție, a fost pregătit cu grijă și semnalul care să vină din partea clasei politice și economice. Așa se face că președinți și vicepreședinți de țară, prim-miniștri și parlamentari, șefi de partide și businessmeni celebri au apărut în fața oamenilor-spectatori-la-circ-și-bâlci și și-au devoalat identități „alese” una-și-una. Nu contează că unii dintre ei sunt trecuți bine de vârsta străbunicilor sau că nu știu pe ce lume, pe ce podium ori pe ce scară de avion se află. Tonul emfatic cu care ei își prezintă propria identitate învelită în pronume, face irelevantă identitatea pronumelui „ales” cu sexul biologic; ceea ce contează este valoarea de declarație politică a acestei „opțiuni” și girul acordat noii religii lingvistic-revoluționare: da, proștilor, de azi înainte, puteți să fiți ceea ce pretindeți că sunteți.
Iar luarea în răspăr a acestei pretenții – o să vedem în cele ce urmează – este pe cale să devină o veritabilă blasfemie.
2. Domnul, devenit „crud și inacceptabil”
Posibilitatea „alegerii” pronumelui personal pentru propria „identificare” n-a rămas în stadiul de simplă opțiune sau jonglare ludică a unor inovații lexicale. Nu-nu-nu!, ea se vrea, transferată, pe nesimțite, în zona drepturilor subiective, adică a acelor atribute ale individualității care reclamă respectarea lor ca atare de către terți, cu riscul aplicării sancțiunilor disciplinare, contravenționale sau penale în caz de nesupunere. De altfel, în multe locuri ale „lumii civilizate” există (sau se află în pregătire) norme care să consacre o asemenea forțată reajustare de moravuri. În alți termeni, trăim vremuri în care ifose, exhibiționisme și capricii ale unor minorități ajung să se transforme în literă de lege, iar ignorarea lor, în veritabil sacrilegiu.
Celebra scriitoare britanică JK Rowling, de exemplu, a ajuns o persoană indezirabilă pentru „comunitatea LGBTQ” datorită îndrăznelii de a numi „bărbat” un bărbat care se pretinde femeie doar pentru că s-a castrat și a apelat la serviciile unui „designer de vaginuri”. Cutezanța asta a fost imediat calificată drept „grotescă transfobie”, „misgendering” și chiar infracțiune („JK Rowling has definitely committed a crime”).
Replica autoarei lui Harry Potter a fost foarte promptă și tăioasă, ea susținându-și cu fermitate poziția că a-i spune „bărbat” unui bărbat este nu misgendering, ci gendering, adică recunoașterea unui adevăr și unei realități biologice.
Tot de misgendering a fost acuzat și guvernatorul republican al statului Virginia, Winsome Earle-Sears, care a „îndrăznit” să se adreseze cu apelativul „sir” unui bărbat care „se identifica” femeie. O asemenea îndrăzneală a fost calificată „blasfemie”, iar cuvântul „domnule”, „crud și inacceptabil” („S-word was ‘cruel and unacceptable’”).
Pentru refuzul de a i se adresa unui student „trans” cu apelativul they, un profesor din Irlanda a fost suspendat din funcție, exclus din școală și, pentru încăpățânarea de a-și exprima public atașamentul pentru dogma creștină și refuzul de a da curs acestei pretenții „contrare gramaticii, științei și moralei”, s-a trezit arestat și inculpat. Sancțiunea excluderii din școală a fost aplicată și unui tânăr profesor de matematică din orașul Oxford care, adresându-se unor eleve cu elogiul well done girls, a călcat grav pe bec, întrucât n-a luat în considerare dorința unei fete din respectivul grup de a fi considerată băiat. Scuzele lui n-au fost acceptate, iar omisiunea de a folosi pronumele „ales” de respectiva fetibăiețel a fost considerată o atitudine „lipsită de demnitate și respect”. Potrivit relatărilor presei, sărmanul profesor mai are de așteptat până în 2025 când ar putea să facă apel împotriva deciziei și să solicite revocarea excluderii.
Foarte emoționantă și tristă este povestea extrasă din presa americană a unei nonagenare care, după șase decenii de voluntariat National Multiple Sclerosis Society, s-a văzut exclusă din comunitate pentru „crima” de a fi ignorat politica pronumelor „alese”, pe care a calificat-o un „nonsens cap-coadă”. Mda, se pare că, în linie cu războiul declarat de China anilor ’60 „vechilor idealuri” și celor „patru vechituri” („vechi idei”, „vechi culturi”, „vechi tradiții” și „vechi obiceiuri” – „war on the ‘four olds’ – old ideas, old culture, old customs and old habits”), America de astăzi pare să fi devenit, ea însăși, no country for old men.
O asemenea concluzie pare confirmată de un recent sondaj de opinie, conform căruia 44% dintre membrii generației Millenials (vârste între 25-34 de ani) sunt în favoarea sancționării penale a „erorilor” în utilizarea pronumelor „alese”(„favor criminal charges for people who use the wrong pronouns for others or so-called ‘misgendering’”).
În plus, această optică este împărtășită și de forurile regulatoare ale mediului academic occidental. Astfel, potrivit unui ghid al Universității Colorado, nesocotirea pronumelui „ales” ar reprezenta nu doar un act de opresiune, ci o veritabilă formă de violență împotriva aspirantului de gen respectiv („choosing to ignore or disrespect someone’s pronouns is not only an act of oppression but can also be considered an act of violence”). De altfel, în foarte multe școli din Statele Unite, asemenea bâlbe sunt ridicate la rang de abateri disciplinare serioase („serios misconduct”) sau chiar infracțiuni („felonies”) sancționabile cu închisoare până la 5 ani și amendă până la 10.000 de dolari. Mai mult, în statul Michigan, conform legislației în vigoare, simpla utilizare a pronumelui „greșit” pare prezumată în mod absolut ca „generatoare de anxietate”, considerată „discurs instigator la ură” și, deci, având ca efect automat un sentiment de teroare și teamă („it will be a felony hate crime with up to five years in prison or a $10,000 fine for causing protected classes to ‘feel terrorized, frightened, or threatened’, regarding gender identity or sexual orientation”).
3. Haideți să transformăm limba în ceva „ludic, drăguț și drăgălaș”
Se pare însă că, oricât de sever se arată regimul sancționator evocat exemplificativ mai sus și oricât de tare ar fi împinsă spre prioritățile de top ale ideologiei „de gen” și spre subiectele fierbinți ale agendei, tema pronumelor personale „alese” nu pare capabilă, prin ea însăși, să dinamiteze întru totul logica gramaticii, a biologiei și a bunului simț moral. Asta, cel puțin, deocamdată… Este motivul pentru care ea se folosește de tot soiul de proptele, strigă după diverse ajutoare și cheamă la rivuluție toată frunza și toată iarba „diversității de gen”.
Prima care sare-n ajutor este deja celebra campanie de eliminare din dicționar a cuvântului „femeie” pentru că ar fi ori imposibil de definit, ori prea puțin „incluziv”, ori prea „transfobic”. După cum se știe, în locul acestui termen au fost sugerate mai multe opțiuni „corecte politic”: „persoane care pot fi însărcinate”, „persoane cu uter”, „persoane cu menstruație” și alte asemenea aberații. Pe măsură ce dezbaterile pe subiect au devenit tot mai aprinse, s-a ajuns la concluzia că nici aceste eufemisme nu-s tocmai riguroase de vreme ce – nu-i așa? – și bărbații pot avea ciclu, pot alăpta și pot rămâne gravizi, pardon, gravix. Motiv pentru care s-a făcut apel la alte ajutoare.
Așa se face că o a doua bine-venită intervenție este sugestia adoptării unor inovații lexicale care să neutralizeze complet genurile masculin și, respectiv, feminin. Gata!, este musai ca ele să dispară definitiv pentru că, fiind opuse, adunarea lui plus cu minus dă întotdeauna zero. Iar o propunere venită din direcția asta aparține chiar lui Michelle Obama, fosta primă doamnă, sau prima fostă doamnă, sau doamna fostă primă, nu mi-e clar cum ar suna corect politic. Indiferent cum însă, she / they a sugerat ca, în locul demodatului și discriminatorului cuvânt women, să folosim womxn, grație plusului de „genderfluiditate” a acestuia din urmă.
În aceeași logică se înscrie și propunerea românească de care pomeneam în debutul acestei intervenții: „folosirea terminației în ‘x’, care să înlocuiască terminațiile genizate pentru substantive, adjective sau pronume”. Conform acestei propuneri,
„utilizarea formei cu ‘x’ are mai multe funcții. Pe de-o parte, deschide posibilitatea unui limbaj mai incluziv pentru persoane pe spectrul non-binar, care se identifică în afara genului masculin sau al celui feminin. În același timp, este o propunere de formă neutră care nu e, automat, masculină. Dacă, în mod ‘standard’, în limba română folosim ‘grupul de prieteni’ atunci când nu știm genurile persoanelor din grup, am putea folosi, în loc, ‘grupul de prietenx’, ca formă neutră, care include și persoanele non-binare din grup.”
Conform promotorilor acestei idei,
„Nimeni nu știe toate răspunsurile. Toțx învățăm și putem învăța unx de la altx.”. „Există limbi care au mai multe cuvinte cu ‘x’, dar în română e mai puțin comun. Nici acum nu știu dacă m-am obișnuit pe deplin cu folosirea lui”, zice tânărul Alex-Alexxxx, „dar îl folosesc mai des față de cât îl foloseam în trecut”.
Conform unei alte pledoarii,
„Pe lângă caracterul său ludic, jucăuș, drăgălaș, ‘x’-ul are și puterea de a deranja puțin, de a fi disonant, de a ne opri din fluxul gândirii, de a ne opri din ceea ce citeam și de a ne opri din ceea ce voiam să spunem. Și poate fi benefic uneori să ne oprim și să ne întrebăm atunci când vedem pentru prima oară un ‘x’ într-un text: oare pentru cine este pus acolo sau ce scop are?”
„Mie mi se pare importantă explorarea lingvistică și gramaticală a diferitelor moduri de a sparge binaritatea de gen. Asta mi se pare că face ‘x’-ul, dar nu cred că e singura variantă. Mi se pare important să căutăm mai multe variante. De exemplu, eu am încercat să fac asta: uneori combin terminațiile masculine cu cele feminine și le pun pe amândouă deodată, cum am scris într-un basm la început: ‘dragie miele’, folosind și ‘i’și ‘e’.”
În fața acestei avalanșe de argumente, rămân, recunosc, fără replică. Dragie miele, propunerea-i complex, sufixul x mă lasă perplex.
O altă practică de eliminare a genurilor masculin și feminin și de transformare a tuturor substantivelor în neutru o întâlnim în Germania, un spațiu creativ prin excelență când vine vorba de… uniformizare. Este jurisdicția în care Gendersprache, practica transformării substantivelor și încadrării lor în genul neutru, a fost instituționalizată în importante zone din sectoarele public și privat. Concepută inițial să fie mai atentă cu femeile, această practică a devenit ulterior parte a agendei de instituționalizare a ideologiei „transgender”. În 2019, de exemplu, orașul Hanovra pare să fi impus, potrivit presei, utilizarea limbajului neutru în toate comunicatele oficiale, unul din mijloacele folosite fiind asteriscul „gender star”, plasat în interiorul substantivului cu menirea de a arăta că respectivul cuvânt se referă la bărbați, femei și persoane „non-binare”, deopotrivă (de exemplu, Bürger*innen, adică „cetățeni”). De altfel, potrivit unor opinii, Germania are în pregătire una dintre cele mai extreme legislații „trans” din Europa, în această jurisdicție fiind permisă „schimbarea genului” de la 14 ani (fără vreo justificare medicală legată de „disforia de gen”), în condițiile în care și cărțile de identitate oficiale includ trei opțiuni („masculin”, „feminin” și „divers”). În plus, alarmantă este și adoptarea de norme care impun sancțiuni penale pentru „deadnaming”, nechibzuința de a numi o persoană „trans” prin invocarea „vechiului” nume al acesteia. Că tot vorbim de Germania, nu mă pot abține să evoc exemplul primei femei șef de post din Poliția Berlinului care, supărată că funcția are în denumire un substantiv masculin (der Polizeipräsident), a aruncat la coș opțiunea de a alege varianta feminină (die Polizeipräsidentin) și s-a decis pentru varianta neutră, Polizei Berlin, adică, pe românește, Poliția Berlin.
O sectă specială desprinsă din cultul pronumologiei, care vine, la rândul său, să dea un plus de vigoare curentului, este subcategoria neo-pronumelor reprezentată de pronumele de tip substantiv-self. The Times le definește „un cuvânt preexistent… folosit pe post de pronume”. Pronumele de tip substantiv-self pot face referire la animale (bun/bunself, kitten/kittenself, bee/beself) sau chiar la personaje fantastice (vamp/vampself, prin/cess/princess/princesself). Cu alte cuvinte, un pronume de tip substantiv-self nici măcar nu trebuie să reflecte faptul că ești o ființă umană; dacă identitățile sexuale nu mai sunt expresii ale sexului biologic, atunci nimic nu pare a împiedica o persoană să se identifice ca fiind de sex opus, fără sex, de ambele sexe sau ca fiind element non-uman, de exemplu, animal, obiect, personaj fictiv sau concept abstract. Printr-o asemenea optică, se pare că ne încadrăm în suprema încercare de abolire a genului („gender abolitionist”).
O altă mână de ajutor oferită politicilor de neutralizare a genurilor care-mi sare-n ochi este un ghid al Universității din Ontario, conform căruia studenții ar cam trebui să evite discuțiile despre sexul animalelor și să le numească, pe toate, la grămadă, cu they și them ca nu cumva să ofenseze bietele necuvântătoare. Carevasăzică, dacă genurile oamenilor trebuie să se comprime-ntr-unul singur, și anume neutru, neutre să fie și dobitoacele. În temeiul acestei indicații, o afirmație precum „băiat cuminte” („good boy”) cu referire la un câine ar fi insuficient de „trans-inclusivă” și, deci, de evitat. Prin urmare, să mergem în pădure, / Să căutăm they veverițe și xe ren / Să culegem them fragi și ve mure / Și să fim corecți politic, gen.
Ajunși la acest punct, cred că a venit vremea să ne tragem oleacă răsuflarea. După ce-am trecut cu tăvălugul peste atâtea forme de diferențiere și-am ajuns la un numitor comun neutru, fie că vorbim de oameni, fie că vorbim de animale, ce Dumnezeu ne mai rămâne să neutralizăm? Cum „ce Dumnezeu”?!… Este simplu, chiar pe… Dumnezeu. Asta o zice însăși biserica, dacă biserică se numește the Church of England, conform căreia ar cam trebui să nu ne mai referim la Cel de Sus zicându-I „El”, preferabilă fiind utilizarea unor „formule de gen-neutru”.
4. Lumea, gata să-și ia lumea-n cap
Cazuistica și teoriile evocate mai sus ar fi, cred, suficiente prin ele însele ca să las prezentul text fără vreo concluzie. Ele atestă o tristă inversiune axiologică: ceea ce până mai ieri era considerat decent, ori valoros, ori frumos, ori cu sens, astăzi devine bun de azvârlit la gunoi; în mod similar, ceea ce în trecut era calificat drept vulgar, ieftin, detestabil sau execrabil se cere, astăzi, ridicat la rang de rugăciune. În jargonul de specialitate britanic a fost și inventată o expresie care să numească această inversiune: to queer something (identificarea aspectelor subversive ale unui fenomen – în special, sexual subversive – și ridicarea lor la rang de normă). Este inversiunea care, conform lui Rod Dreher, ne plasează într-o „tiranie a excepției” în temeiul căreia orice idee, subiect sau practică pe care suntem invitați să le celebrăm provin din periferie și-au fost tratate, mai mereu, ca marginale.
Vrăjiți de potențialul revoluționar al acestei inversiuni, unii semeni de-ai noștri au ajuns, iată, să vrea queerăsturnarea lumii pe dos: să-i falsifice istoria, să-i rescrie morala, să-i storneze limbajul, și să joace cuvintele-n x și zero, întru perfectă și imediată neutralizare.
Dar lumea, lumea cum reacționează? Lumea aceea a copiilor veseli și inocenți, a femeilor frumoase și cochete, a bărbaților netoxici și virili; lumea aceea a poveștilor de iubiri romantice și de fapte de eroism; lumea aceea a poeziei, și literaturii și teatrului scrise și vorbite în cuvinte minunate și cu sens; lumea aceea, aceea de cândva, unde este?
Deocamdată, lumea aceea a rămas, la figurat, fără grai. Necazul este că, dacă mai tace mult, riscă să rămână fără grai și la propriu.
Cel mai eficient mod de a distruge un popor este să-i interzici și să-i anulezi înțelegerea despre propria istorie. (George Orwell)
Știu că e desuet, dar eu încă mă mai uimesc și mă mai revolt când ingineria socială se face pe față. Parcă tot mă mai aștept la puțin respect, la puțină perdea, la puțin bla-bla, un suc, o prăjitură. Aș fi zis că e din cauza vârstei, dar mă văd obligată să constat că e mult mai grav: îmi lipsește o conștiință europeană adecvată. Am avut această revelație a neajunsurilor mele citind rezoluția Parlamentului European privind „conștiința istorică europeană”, rezoluție adoptată pe 17 ianuarie 2024.
Sigur, prima reacție a fost să mă simt prost că, la jumătatea lui ianuarie, când eu abia-mi mijeam cu teamă ochii către 2024, aleșii Europei trudeau deja de zor – nu la vreo chestie mundană (ca miile și miile de altele pe care le decid, într-un elan de regulare în lung, în lat și într-o dungă a vieții omenești care trebuie că va rămâne în istorie ca record absolut al gândirii birocratice), ci la ceva cu adevărat major. Sau, cel puțin, așa sună. Pentru că, imediat după ce m-am jenat preț de câteva secunde și mi-am mai făcut o cafea, am realizat că habar nu am ce este aia „conștiință istorică europeană”. Lacună impardonabilă pe care m-am învrednicit s-o corectez.
Așadar, pentru cei interesați: „conștiința istorică europeană” este… Mister. Pe cele cinci pagini scrise mărunt ale actului normativ nu există nicio definiție.
Dar prea vrem totul mură în gură. Nu-și găsește omul conștiința istorică europeană așa, bătând din palme. Trebuie să muncim și noi puțin. Cu spiritul ludic de care dă mereu dovadă, Uniunea Europeană vrea să ne angajeze într-un joc de masă, ceva ca un quest euro-cetățenesc, cu indicii presărate ici și colo, piste false, sugestii, fente, revelații. L-am jucat. Durează mult, pentru că presupune studiul unui purcoi de documente pline de eufemisme, butaforie și ezoterism birocratice, iar concluziile ar putea dezamăgi (instituțiile europene, cel puțin, nu par mulțumite), dar este foarte instructiv. Încerc să rezum mai jos pe cât posibil.
Identitatea europeană nu există, dar se face
Întâi de toate, mi-am zis, pentru a avea o conștiință (europeană), trebuie să ai o identitate (europeană). M-am temut că mă arunc, dar Parlamentul European pare să fie de acord cu această premisă, pentru că face trimitere, în preambulul rezoluției, la un studiu de fundamentare privind „identitatea europeană”. Concluzia acestui studiu este că, hélas, așa ceva nu există.
Autorii studiului se tânguie: care identitate europeană când noi nici Europa nu știm prea bine ce e: „Ce înseamnă, de fapt, Europa și la care Europă ne referim? Europa ca spațiu geografic? Europa în vreun sens cultural? Uniunea Europeană? Ori poate Europa ca un soi de utopie ori model «transcendental»?”.
Alții s-ar fi oprit aici; dacă „identitatea europeană” nu exista la data studiului, în 2017, lungi decade de la constituirea instituțiilor supranaționale vest-europene și douăzeci de ani de la marea lor expansiune în est, șansele s-o mai facem noi de-acum încolo, și de-am vrea, bat spre zero. Cum spun chiar autorii studiului, „perspectivele (creării) unei identități europene propriu-zise par sumbre, având în vedere dificultățile pe care le presupune construirea unei identități transnaționale și, în special, cadrul politic existent acum”.
Dar nu este ea, Uniunea Europeană, genul de entitate care să renunțe în fața realității. Ni se spune că „stimularea unui sentiment de apartenență europeană printre cetățeni este (încă) un lucru posibil”; de fapt, este chiar obligatoriu, „un sine qua non, dacă este ca Uniunea să continue să existe ca entitate politică, ceea ce presupune legitimitate și susținere publică”.
Descoperim, astfel, intriga acestui joc extrem de pasionant: avem o entitate politică; ea vrea să continue să existe; pentru asta, are nevoie de legitimitate și susținere publică (oarecum absente, se deduce, pe moment); ambele necesită existența unei identități colective „europene”. Care identitate colectivă nu există. Ce facem? Cum ce facem? O creăm.
Problemă: identitatea națională
Primul lucru de care se izbesc autorii studiului după ce se plâng, preț de câteva pagini, de complexitatea aproape imposibilă a temei, este identitatea națională. „Problema primordială”, suntem anunțați, este „ce facem cu statul național, care continuă să fie reperul politic predominant în Europa contemporană și nu numai”.
Statul național, ni se spune cu oarece năduf, este „modelul însuși de ordonare și organizare politică, socio-economică și culturală a societăților începând cu secolul XVII”, model capabil să creeze o identitate națională bazându-se pe cinci elemente fundamentale: (1) un teritoriu istoric, ori, pardon, „patrie”; (2) o memorie istorică și mituri comune; (3) o cultură de masă comună; (4) drepturi și obligații juridice comune; (5) o economie comună.
Sigur, fiind un studiu „european”, ni se precizează că, potrivit „experților”, toate astea nu creează decât o „comunitate imaginară”, pentru că „nici măcar în cele mai mici națiuni, oamenii nu-i vor cunoaște niciodată pe toți ceilalți membri, nu-i vor întâlni, nici măcar nu vor auzi de ei, dar, cu toate astea, în mintea fiecăruia va exista imaginea acestei comuniuni”, resimțită ca „fraternitate”.
Dar, imaginară așa cum este ea, această identitate națională „a reușit, de-a lungul ultimelor două secole, să facă milioane de oameni nu atât să omoare, cât să moară bucuroși pentru astfel de fantezii limitate”. Națiunile, ni se spune, sunt „doar niște artefacte culturale”; lor „le lipsește o natură absolută și vreo finalitate clară”.
Mai să te simți prost că ai o identitate națională, până afli că, de fapt, studiul „cântărește șansele și limitele încercării de a transfera tiparele de construcție a identității naționale la un nivel supranațional”.
Soluție: „identitatea europeană” o va copia pe cea națională
Pe românește spus, Uniunea Europeană dorește să creeze o „identitate europeană” imitând modelul național.
Sigur, sigur, nu vă temeți – această „identitate europeană” nu o va înlocui pe cea națională, Doamne ferește, nu. Doar o va „suplimenta”. Altfel spus, cele cinci elemente fundamentale de mai sus vor deveni zece. Două patrii, două seturi de memorii istorice și mituri comune, două culturi de masă comune, două seturi de legislație și două economii. Nimic schizoid aici.
Nu ni se spune de ce această „identitate europeană” ar fi mai puțin imaginară decât cea națională, dar, dacă tot nu există, se pare că e mai bine să ai mai multe.
Parte dintre elementele constitutive ale structurii supranaționale din care ar urma să emane „identitatea europeană” sunt deja de multă vreme în lucru: avem un soi de economie comună, ori măcar decizii economice majore care se iau la nivel „european”, legislație adoptată la nivel supranațional care se impune tot mai mult asupra celei naționale, ceva care începe să aducă a cultură de masă comună, mai ales printre tinerii de la orașe (fie ea și o cultură comună de inspirație americană, nu „europeană”, dar, vorba cântecului, „we are all Americans now”).
Despre elementul „teritoriu” nu se poate vorbi decât în termeni geografici, și nici măcar acolo nu-i prea clar; un expert european reamintește că „Europa este înconjurată de mări la nord, la vest și la sud, dar nu există nicio limită geografică evidentă a proiectului european către est”. Nu știu dacă precizarea s-a dorit ofensivă sau defensivă, dar ea datează din 2018. Textele fondatoare și principalele acte normative ale Uniunii Europene nu conțin cuvântul „teritoriu”, care este asociat teritoriilor naționale ale statelor membre, ci doar mai vagul „arie”. De la „arie” la „patrie” e cale foarte lungă.
Așadar, dacă economie, legislație și dixtracție comune mai avem, cu „patria”, memoria istorică și miturile comune europene stăm mai prost.
Așa ajungem la rezoluția Parlamentului European din 17 ianuarie 2024 privind „conștiința istorică europeană”.
Istorie-istorie, da’ s-o știm și noi
Așa cum o recunoaște și studiul de fundamentare, dacă memoria colectivă a unei nații, ca sursă a identității naționale, se bazează pe repere istorice evidente, „într-un context supranațional, percepția asupra trecutului se dovedește mult mai eterogenă, iar problemele pe care le pune crearea unei memorii colective, ba chiar însăși definirea unor repere istorice, se multiplică”.
Și încă cum. Nu vreau să fiu nesuferită, dar nu știu câți cetățeni ai statelor membre occidentale au adânc înfipt în minte că Imperiul roman s-a prăbușit inițial numai în Apus, continuând să existe în Europa de Est, sub forma Bizanțului, încă o mie de ani, motiv pentru care „evul întunecat” al Europei de Vest nu s-a văzut la fel prin zona noastră. Ori că Biserica ortodoxă nu a avut nici Reformă, nici Renaștere și nici Contrareformă ori Inchiziție. Ori că europenii ortodocși nu au participat la cruciade, cu atât mai puțin la incursiunea asupra Constantinopolului. Asta ca să nu mai spun că nu cred că Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul fac parte din memoria colectivă a vreunei țări europene occidentale, deși ei au fost mari apărători ai creștinătății. (De Vlad Țepeș cred că se știe, pentru că el este Dracula, după cum rezultă și din păpușelele grotești care infestează intrarea la Castelul Bran).
De altfel, același expert citat mai sus ne spune că sinteza „identității culturale comune” a „europenilor” este formată din: „realitatea istorică obiectivă apărută după prăbușirea Imperiului Roman” (de Apus, se înțelege), „Biserică” (catolică, se înțelege), „feudalism (curte regală, oraș, ordine religioase), universități (Bologna, Praga, Oxford și Paris)”, „Renaștere și Reformă, revoluție științifică și arcul Barocului, de la Roma la Praga”. Prea puține elemente din istoria Europei de Est apar pe acest traseu al „identității mnemonice” europene.
Sigur, în oglindă, mă îndoiesc că mulți români știu mare lucru despre, zic și eu, Outremer, Filip cel Frumos, papii de la Avignon sau Rudolf al II-lea. Nici Otto cel Mare nu cred că bântuie memoria colectivă a românilor; cel mai probabil, majoritatea nici nu ar fi auzit de el, dacă președintele Klaus Iohannis nu ar fi primit, în 2020, Premiul Otto cel Mare al orașului Madgeburg „pentru implicarea în slujba ideii europene, a democrației, statului de drept și unității continentului”.
Am dat doar câteva exemple la întâmplare, pentru a ilustra dimensiunile monumentale ale misiunii de a crea o „memorie istorică europeană” comună tuturor țărilor situate geografic pe acest bătrân continent.
O istorie scurtă, în două acte…
Este o misiune atât de uriașă încât nici măcar Uniunea Europeană, cu toate capacitățile care-i stau la dispoziție (inclusiv „legi ale memoriei”), nu și-o asumă. De renunțat nu poate, însă, să renunțe, pentru că, așa cum s-a stabilit, fără o „identitate colectivă europeană”, UE nu poate supraviețui.
Ce face entitatea cu o problemă prea complexă? O simplifică. Masiv. Până la amputare. Potrivit rezoluției și documentelor aferente ei, în abordarea Uniunii Europene, istoria a început cu Al Doilea Război Mondial.
Mai țineți minte istoria antică, medievală, modernă – dacii, romanii, cnejii, voievozii, Horea-Cloșca-și-Crișan, domnitorii, Tudor Vladimirescu, Răscoala de la 1907, unirile, Pașopt, Războiul de Independență, Primul Război Mondial, treceți batalioane române, paradisul democratic care a fost perioada interbelică sub domnia dinastiei Hohenzollern? Ei bine, uitați-le.
Istoria europeană, ca sursă de generare a unei „identități europene”, este formată din: Al Doilea Război Mondial (Holocaust), nazism și stalinism (acestea două luate împreună).
Ne explică un articol sintetic: „Fundamentele memoriei colective europene rezidă în Holocaust, a cărui comemorare a devenit, treptat, tot mai transnațională. În 1993 și 1995, Parlamentul European a adoptat două rezoluții anti-discriminare, indicând o concentrare tot mai intensă pe comemorarea Holocaustului… La mijlocul anilor 2000, cele mai multe țări vest-europene credeau că Holocaustul poate deveni o memorie comună pentru UE. Dar majoritatea țărilor est-europene au contestat această viziune. Ele au susținut că un accent exclusiv pe Holocaust ar fi o nedreptate față de victimele altor regimuri totalitare… Acest contrast între traseele mnemonice ale societăților din Europa de Vest și cea de Est a determinat UE să dezvolte o memorie colectivă comună…”.
Studiul din 2017 privind identitatea europeană explică, pe scurt, același lucru: există „două modele-cadru de memorie, aflate în concurență”: „modelul-cadru «unicitatea Holocaustului», care a dat formă culturii vest-europene postbelice, și modelul-cadru «național-socialismul și stalinismul sunt ambele la fel de rele», care este elementul central al eforturilor națiunilor est-europene de a se împăca cu trecutul lor comunist”.
În rezoluție, Parlamentul European „își exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că în Europa continuă să existe o concurență latentă și o incompatibilitate parțială între diferitele cadre de memorie și culturi ale memoriei, ca de exemplu între Europa de Vest și Europa de Est…”.
Studiul afirmă că această tensiune se datorează „interpretărilor divergente date trecutului”. Eu aș fi zis că e din cauza diferențelor dintre trecuturile propriu-zise. Noi, în Europa de Est, am mai trăit, după război, un mic incident de vreo jumătate de secol, numit comunism; mă gândesc că asta i-ar tulbura oricui „traseul mnemonic”.
Nu voi zăbovi asupra mirării firești că, dintre toate câte și mai câtele realizări splendide ale civilizației dezvoltate în mii de ani pe acest vechi continent, UE a ales să rețină, în memoria colectivă a cetățeanului european pe care încearcă să-l creeze, doar orori.
Dar, revenind, cu tensiuni sau nu, cele două modele-cadru de traumă exemplară se regăsesc în rezoluția Parlamentului European, care „recunoaște seria de inițiative trecute și prezente la nivel european pentru a promova o memorie istorică europeană comună, inclusiv Ziua comemorării Holocaustului, Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare” plus alte câteva documente și programe care se referă tot la Holocaust, nazism și stalinism.
Hai, nu o istorie în două acte, poate în trei…
O mică muscă-n lapte, totuși. La punctul șase al rezoluției, Parlamentul European „recunoaște crimele comise de regimurile totalitare naziste, fasciste și comuniste, precum și în timpul colonialismului, și rolul jucat de aceste crime în modelarea percepțiilor istorice în Europa”. Pare un început de ceva aici. Un început de o a treia componentă a „istoriei europene” în viziunea UE.
Remarcăm, în trecere, că, atunci când e vorba de totalitarism, ni se indică ideologiile politice generatoare (nazism, fascism, comunism), dar la colonialism misterul e total. S-au apucat niște țări europene să-și facă colonii prin Africa, Orientul Mijlociu, Asia, America Centrală și de Sud, ba chiar și în Europa, dar gata, a trecut; a fost așa, un impuls de moment, câteva secole bune, dar fără vreun resort ideologic particular pe care să-l identificăm și, eventual, să-l condamnăm, ca să nu se mai repete.
Dar sunt prea pricinoasă; aici e istorie, nu farmacie. Sau, cum spune chiar rezoluția, „memoria istorică presupune un anumit grad important de subiectivitate, având în vedere că alegerea a ceea ce să ne amintim și a modului în care este interpretat trecutul implică în mod necesar judecăți de valoare”. Nimic mai evident.
Deconcertant ar fi că, la punctul anterior, aceeași rezoluție afirmă decisiv că „abordarea trecutului necesită cel mai înalt grad de imparțialitate și obiectivitate”. Mă rog, poate am rămas eu în urmă față de standardul recomandat de disonanță cognitivă și văd contradicții unde nu-s.
Revin la colonialism. Revin degeaba, că nu se mai zice nimic de el în rezoluție. Chiar și-așa, mărturisesc că m-am bucurat puțin; zic: totuși, n-am visat. Mai e măcar o a treia componentă a istoriei europene, pe lângă Holocaust și nazism-și-stalinism, chiar și în versiunea grav abreviată pe care o promovează UE, și anume colonialismul. O să spuneți că e Schadenfreude, dar parcă imigrația (pardon, „migrația”) din Africa și Asia e legată de acest trecut colonial, nu? Vin oamenii la capitală, să vadă și ei moștenirea, cum e și normal.
Și-apoi, dacă mă înșel cumva cu privire la „migrație”, există și alte indicii în studiile europene cum că, totuși, colonialismul a existat și produce și azi efecte.
Colonialism fără colonii
Un articol publicat în 2023 în Europe Now, jurnalul online al Council for European Studies de la Columbia University, spune că „Din 2020, mișcarea globală Black Lives Matter a atras atenția către urmele ubicui ale colonialismului european în spații publice și instituții. …Aceste acțiuni (de protest) au făcut legătura dintre violențele rasiale la care sunt supuse zilnic persoanele de culoare din Europa… și lunga istorie a colonialismului european.”
Până aici, ce să zic; identitatea și conștiința mea istorică de român (că alea europene nu sunt gata încă) îmi asigură doar o postură de chibiț.
Dar articolul continuă: „Această istorie apare în mod diferit la diverse națiuni, dar face parte dintr-o moștenire comună, virulentă, a întregului continent (european), inclusiv în locuri care nu au avut colonii, ba chiar au fost ele însele colonizate ca parte din imperiile habsburgic, otoman sau rus” (sublinierea mea). Ptiu, drace. Așa e la omul sărac; și colonist fără colonii să fie, tot e colonizat.
Articolul ne dă exemplul fostei Iugoslavii, colonizată de toate cele trei imperii menționate, unde „nemții și sovieticii s-au ciocnit sângeros în secolul XX” (!) și „mai mult, șerbia – comparată uneori cu sclavia pe plantații – a durat mai mult acolo decât în partea vestică a continentului”. Slăbuț, dar și materialul clientului e ca vai de el. Oricum, se fac eforturi.
Moșteniri exclusive dar incluzive
În caz că nu vă mai amintiți, mișcarea Black Lives Matter a organizat un protest și la București, protest la care să tot fi participat vreo zece-cincisprezece persoane care, din textul citit la microfon, par să se fi considerat „de culoare”, deși nu erau nici măcar bronzate, și care protestau împotriva „supremației albe” și a discriminării împotriva femeilor și „persoanelor transgen”. În caz că nu ne credeam ochilor și urechilor, microfonul a fost apoi pasat, ilustrativ, unei „persoane transgen”, care a citit de pe o foaie că nu vrea să trăiască într-o țară în care persoanele de culoare sunt ucise de poliție, o țară care nu își „asumă responsabilitatea asupra secolelor de sclavie, linșărilor și a opresiunilor sistematice împotriva persoanelor de culoare” și care nu oprește „moștenirea trans-generațională a rasismului”. Într-un cumul amețitor de funcțiuni, aceeași „persoană transgen” purta o pancartă pe care scria „Sexworkers împotriva rasismului”. Și eu, care mă gândeam că, măcar în domeniul ăsta de activitate, beneficiarul muncii ar trebui să poată discrimina și el, cât de cât.
Din păcate, nu e o digresiune gratuită. Putem observa cu toții, inclusiv din scurtele fragmente de mai sus, multitudinea de alunecări terminologice și conceptuale care înconjoară „colonialismul”, ducând la proliferarea categoriilor de victime și, respectiv, de călăi.
Rezoluția Parlamentului European privind „conștiința istorică europeană” este plină de trimiteri la „nedreptățile bazate pe gen, pe convingeri și pe apartenența etnică”, „combaterea diferitelor forme de intoleranță și inegalitate și construirea de societăți mai favorabile incluziunii”, „stereotipurile de gen, asimetriile de putere și inegalitățile structurale… adânc înrădăcinate în istoria europeană”; Parlamentul European „regretă lipsa unei abordări suficient de multiculturale și care să ia în considerare dimensiunea de gen în predarea istoriei” și „consideră esențial să se abordeze marginalizarea femeilor și a altor grupuri sociale subreprezentate în istorie și invită statele membre să pună un accent mai puternic pe acest aspect în programele naționale de învățământ”.
Punând aceste frânturi cap la cap, mă tem că colonialismul nu a fost strecurat, chiar și cu jumătate de gură, în strâmta selecție istorică din care ar trebui să emane „identitatea europeană” doar ca recunoaștere a unui trecut incontestabil, la fel ca fascismul, nazismul și comunismul, din dorința de a evita repetarea unor tragedii istorice. Și nici pentru că s-ar pregăti vreo frățească împărțeală atot-europeană a averilor și avantajelor colosale obținute de unele țări din coloniile lor. Prezența colonialismului pe lista rușinii pare să anunțe că noi, toți europenii, indiferent dacă țările noastre au avut vreodată colonii sau nu, trebuie să împărtășim un sentiment de vinovăție istorică față de „moștenirea virulentă” a colonialismului, vinovăție care este o premisă necesară acceptării unor politici numite „incluzive”.
Narațiuni vechi și noi
Acum, că am văzut componentele „istoriei europene”, trecem la metodă. Cum se folosește istoria ca instrument de construcție a unei identități transnaționale? Abordarea „indispensabilă”, ne spune studiul de fundamentare, este o concentrare „nu asupra a ce trebuie să ne amintim, ci, mai degrabă, asupra a cum ar trebui să ne amintim trecutul”. Adică, traduc eu liber, trebuie să internalizăm „the narrative” – narațiunea, ori scenariul care se impune. Și-apoi, toate detaliile faptice se vor alinia frumos în „amintire”, ca puii după rață, susținând scenariul.
Uniunea Europeană a avut și mai are încă mai multe scenarii de integrare. O sinteză foarte apreciată și des citată în surse europene este un studiu publicat în 2016 de Ian Manners și Philomena Murray sub titlul „The End of a Noble Narrative? European Integration Narratives after the Nobel Peace Prize”. Citez din introducere: „Contează dacă există sau nu o poveste a integrării europene pe care să o spunem despre evoluția UE de-a lungul ultimelor șase decade? Contează dacă avem doar o poveste sau mai multe, ori dacă acea poveste este coerentă și convingătoare? Contează dacă acea poveste se schimbă în timp? Răspunsul nostru la aceste întrebări este că da, contează. Pentru că «narațiunile sunt povești pe care oamenii le spun ca să-și priceapă realitatea»”. Strategiile narative, „inclusiv «normele narative»” care dau coerență și structură „textului”, asigură celui care le propune și întreține capacitatea de „a defini «normalitatea» și legitimitatea” – „legitimarea trecutului și a prezentului în care narațiunile funcționează ca justificare a unei entități politice ori a unui proiect politic”. (Dacă sună obscur, aflați că autorii fac trimiteri inclusiv la Lyotard; fac și eu ce pot).
Pe limba omenească, o entitate politică ori un proiect politic are nevoie de o poveste pe care subiecții să o creadă pentru ca ele să fie percepute ca legitime și să-și atingă scopurile. Povestea, adică „the narrative”, nu trebuie să fie neapărat adevărată, ci doar suficient de credibilă.
Manners și Murray trec în revistă câteva dintre narațiunile integrării europene folosite de UE până acum, începând cu „UE ca vehicul al păcii și reconstrucției după război” (scenariu aplicabil exclusiv Europei de Vest și pentru care UE a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2012) și continuând cu „New Narrative for Europe”, narațiunea economică (UE ca „piață unică”, UE ca instrument de combatere a șomajului și inflației, etc.), „Europa socială” (narațiune care a rămas într-o poziție secundară față de cea economică) „Europa verde” (care se bate cap în cap cu narațiunea economică) și „Europa globală” (care a trecut prin mai multe etape: UE ca instrument de „îmblânzire a globalizării”, „Europa neoliberală” și „fortăreața Europa”).
Fiecare dintre aceste narațiuni a avut o anumită doză de credibilitate, o ancoră mai adâncă sau mai superficială în realitate și o capacitate mai mare sau mai mică de repliere în fața intemperiilor. În 2019, Ursula von der Leyen propunea și ea o „narațiune UE all-inclusive”, ale cărei detalii, dacă vreți să le aflați, citiți-le și singuri.
În ce măsură oricare dintre aceste narațiuni va supraviețui multiplelor crize care afectează UE astăzi, rămâne de văzut.
Europa valorilor în flux
Dar pare că se profilează o narațiune nouă, aparent desprinsă de economie și de domeniul social în sensul clasic. Această narațiune este cea a „valorilor europene comune” – demnitatea umană, toleranța, libertatea și egalitatea, solidaritatea și democrația.
Această narațiune are un rol direct în formarea „conștiinței istorice europene”. Rezoluția atrage atenția că „este important să se treacă de la o «cultură europeană a comemorării», care este predominant descendentă și preocupată de ceea ce ar trebui să-și amintească europenii, la o «cultură a amintirii», ascendentă și centrată pe cetățeni, bazată pe principii și valori europene comune…”.
Studiul din 2017 detaliază că, pentru a obține această „cultură a amintirii”, țările trebuie „să se abțină strict de la orice tentativă de a stabili vreo ierarhie a vinei ori a suferinței ori de la încercarea de a compensa crimele între ele” și să dezvolte „o înțelegere reciprocă care să permită o reconciliere bi- și multilaterală”. „Inerentă în această abordare este disponibilitatea de a discuta fără rezerve momentele dificile din istoria națională. S-au făcut deja pași simbolici promițători în această direcție, manifestați în particular prin ceea ce se numește «politici ale regretului»… unde lideri naționali și-au asumat răspunderea pentru faptele rele din trecutul țării lor și s-au angajat în acte publice de expresie a remușcării”.
Înainte să apuc să-mi formulez în minte măcar prima dintre multele stupori, studiul continuă: „O astfel de abordare lipsită de prejudecăți (!) a istoriei mai ridică o problemă: renunțarea la ideea de «adevăr istoric» ca o categorie absolută… Poate că există fapte istorice, dar nu există un adevăr istoric singular ori static.”
După care ni se citează din Foucault, care ar fi spus, cum era și de așteptat, că „adevărul rămâne întotdeauna intrinsec și, în același timp, face parte din structurile de putere existente la un moment dat, modificându-se de-a lungul istoriei”. Și, suprem: „Tot așa, adevărul unei persoane nu este în mod necesar și adevărul alteia. Având în vedere că diferitele culturi, dar și indivizii din acele culturi, subliniază diferite aspecte ale adevărului, există o multitudine de «adevăruri» chiar și în același moment istoric.”
Cine mai are întrebări, nu a fost suficient de atent. „Identitatea europeană” este una în flux, subiectivă, asociată unei „conștiințe istorice europene” dictate, foucaultian, de structurile de putere ale zilei. Sau, cum a zis Churchill, care era, orice s-ar spune, un causeur mult mai bun decât Foucault: „Istoria va fi blândă cu mine, căci intenționez s-o scriu chiar eu”.
Dar, dacă identitatea și „conștiința istorică” plutesc în asemenea derivă relativistă, cum mai sunt ele ancorate în „valorile europene” – expresie care evocă, oareșcât, ceva definit și peren?
Mă tem că valorilor li se aplică exact același regim relativist ca și „adevărului istoric”, lucru observat din plin în timpul așa-zisei pandemii.
Teme pentru acasă
Aș minți să spun că mă uimesc prea tare de cele de mai sus. A crea o identitate comună unor milioane de indivizi este treabă grea și de lungă durată chiar și când ai la dispoziție creuzetul perfect pe care îl oferă statul național. Să încerci s-o faci pe o populație enormă, formată din indivizi cu o identitate națională încă bine conturată, diferențiată cultural și lingvistic, și cu o lungă istorie de conflict, este „un act dificil și potențial periculos”, ca să citez chiar rezoluția.
Singurul mod în care poți încerca s-o faci este printr-un imens proiect de inginerie socială. Caz în care mă gândesc că trebuie să propui un „narrative” cât de cât plauzibil și convingător, care să aibă importanță reală în viața subiecților; ceva economic, social, ori pacea – narațiuni propuse cu succes de UE în decadele precedente.
Este de înțeles că astăzi astfel de promisiuni de pace și prosperitate ar fi mai puțin credibile, pentru motive pe care le vedem de dimineața până seara la TV. Dar asta nu scuză propunerea unui scenariu („Europa valorilor”) nu doar excesiv de abstract, ci și atât de grav decredibilizat că devine un soi de fantezie de rulaj. Democrația, de exemplu, este o valoare europeană, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mi se adauge o „identitate europeană”, bazată pe o „conștiință istorică europeană”.
Zic „adăugare” deși, evident, nu este vorba de o suplimentare mai mult sau mai puțin bipolară, ci de o înlocuire a identității și conștiinței istorice naționale. Asta rezultă limpede din rezoluție, care „invită statele să-și actualizeze programele de învățământ și metodologiile de predare curente pentru a direcționa atenția de la istoria națională către cea europeană și mondială și pentru a pune accent mai mare pe înțelegerea istoriei supranaționale”.
Temele pentru acasă continuă și sunt foarte concrete: Parlamentul European „solicită ca predarea istoriei europene și a integrării europene… să devină parte integrantă a sistemelor naționale de învățământ”, cere statelor „să elaboreze în comun un «manual UE» pentru activitățile școlare, care să ofere orientări comune, fapte și cifre imparțiale pentru predarea istoriei europene” și „să asigure materiale didactice (de istorie) și formări adaptate, care permit profesorilor să se concentreze mai bine asupra aspectelor transnaționale și a fațetelor multiple ale istoriei”. Plus „combaterea stereotipurilor și a adevărurilor dogmatice («vacile sacre») din istoria națională”. Nu mă întreb care ar fi alea în cazul nostru ca să nu-mi crească tensiunea.
Avertismente
Și-apoi, dacă tot faci inginerie socială și le mai și spui subiecților c-o faci, n-ar fi bine să urmărești un rezultat închegat, coerent sau măcar funcțional? Identitatea și conștiința care se propun nu sunt nici una, nici alta, ci doar un cofraj mititel în care să încapă, după nevoi, conținuturile prevalente ale zilei.
De pildă, pentru moment, prevalentă pare preocuparea pentru prostul obicei al conștiințelor istorice naționale încă neprelucrate european de a se folosi de istorie în scopuri, firește, politice, căci prin politică se exercită drepturile politice care descriu democrația, care democrație privește un popor cu conștiință istorică națională, istoria fiind, în mare parte, politică.
Anul 2024 este un an electoral important în Europa și în multe țări se observă o ascensiune a unor grupări politice care promovează alte narațiuni europene decât cea dezirabilă astăzi la Bruxelles. Studii pe subiectul așa-ziselor „contra-narațiuni” ale integrării europene sunt multe (vezi aici, aici și aici).
Rezoluția își exprimă această preocupare printr-o serie de avertismente care mă fac să cred că, cel puțin deocamdată, până ne crește nouă conștiința istorică europeană aseptică de care am vorbit, ordinea de zi e să ne-o ținem bine în frâu pe cea existentă, națională, să nu cumva să sară de nebună gardul Uniunii.
Printre altele, Parlamentul European ne avertizează că „istoria nu trebuie niciodată relativizată, denaturată sau falsificată în scopuri politice”. Asta-i bună. Păi scopul pentru care UE vrea să relativizeze istoriile naționale, după cum ni se spune cu subiect și predicat, nu este tot unul politic? O fi altă politică, aia bună, sau subiectiv-bună, că altfel nu-mi explic.
Apoi, Parlamentul European „solicită instituțiilor europene, statelor membre, țărilor candidate și potențial candidate, instituțiilor de învățământ și actorilor societății civile să își intensifice eforturile pentru a promova reconcilierea, să se abțină de la orice încercare de instrumentalizare a istoriei în scopuri politice și să combată revizionismul și negaționistul istoric atât în Uniunea Europeană, cât și în afara acesteia”. Rezoluția, repet, e din 17 ianuarie 2024. Nici nu pot să-mi închipui despre ce-o fi vorba.
În fine, mai sunt și alte avertismente, dar ultimul e mai degrabă bleg, așa, ca o speranță necoaptă: Parlamentul European „estimează că amintirile colective naționale vor contribui în cele din urmă la o sferă publică europeană și vor fuziona în cadrul acesteia și că în această sferă culturile naționale de rememorare se vor completa reciproc, în loc să fie în competiție, iar abordarea istoriei va deveni o chestiune de acțiune civică mai degrabă decât politică”.
Pe această notă fluierată a pagubă se încheie rezoluția Parlamentului European privind „conștiința istorică europeană”.
Cui prodest?
Mă întorc în cerc de unde am plecat și spun: la ce bun tot acest parcurs verbos, contradictoriu și alambicat despre ce inginerii sociale ar urma să se execute, pe parcursul mai multor generații, dacă mai e timp, și cu șanse de succes pe care nici măcar Parlamentul European nu le prea întrevede? Era nevoie, deci, urgent, la acest început de an care numai bun nu se anunță, de acest document obscur, murat în concepte postmoderne, care reușește doar să consterneze cetățenii deja inflamați de lipsa unor soluții pentru problemele reale, grave și imediate care le amenință siguranța și un nivel de trai decent? Dacă despre avertismentele politice presărate prin rezoluție era vorba, cred că ele au fost deja și sunt în continuare amplu exprimate într-o varietate de alte discursuri ale reprezentanților Uniunii. Dar să edictezi că adoptarea unor poziții politice nealiniate la Bruxelles este expresia nepermisă a manipulării istoriilor naționale – manipulare permisă, pare-se, doar în scopurile înalte ale „integrării europene” – nu face decât să jignească inteligența și să scoată din răbdări cetățeanul de a cărui susținere și loialitate Uniunea Europeană are nevoie acum mai mult decât oricând.
Așadar, nu știu cui folosește această tentativă disperată de a crea un Homo Europaeus Novus, cel fără de rădăcini, fără istorie, fără credință și fără politică, dar bine traumatizat; știu, însă, că ea este moartă în fașă, ca toate celelalte, câte-au fost. Un lucru este cert: când ai nevoie de un Om Nou pentru proiectul tău, înseamnă că nu ai proiect. Și-atunci, ne întrebăm: Quo vadis, Europa?
Acum două decenii s-a decis să înființeze propria firmă de avocatură, Ţuca Zbârcea & Asociaţii. Acum, cu peste 100 de avocați în peste 30 de domenii de practică, este recunoscută ca o firmă de avocatură lider, una dintre firmele autohtone de top, o firmă dintre cele mai dinamice de pe piața juridică românească care și-a construit o practică cu adevărat de succes. Florentin Ţuca, avocat asociat coordonator al Ţuca Zbârcea & Asociaţii şi fondator al firmei de avocatură, în anul 2012, a fost desemnat „European Managing Partner of the Year” de către publicaţia londoneză The Lawyer. În afara implicării sale în numeroase procese juridice, Florentin Țuca publică în mod frecvent articole de interes pentru societatea civilă, atât pe blogul personal www.florentintuca.ro, cât și în diverse reviste și publicații, inclusiv online, și este autor al volumelor de eseuri „Gâlceava cu juristul din mine” și „Adevărul în căutare de minister”. În ultimul timp este foarte activ pe podcast-ul său „Pe drept cuvânt”, unde invită la dialog personalități ale vieții culturale și sociale din țară.
Un interviu cu Florentin Țuca este întotdeauna o plăcere, pentru că nu vorbim numai cu avocatul Țuca, ci și cu omul de cultură și litere, căruia îi plac eseurile și provocările timpurilor noastre. De aceea, îndrăznesc să vă întreb despre lumea în care trăim și unde visăm, lume pe care dacă nu o vom înțelege s-ar putea ca mâine să ne trezim din nou pe partea greșită a istoriei. Cum se schimbă lumea? Cum se schimbă România? Dar românii? Putem vorbi astăzi de o „mare accelerare” a schimbărilor economice, sociale, politice?
Da, cred că suntem într-un moment de imensă cumpănă istorică, iar riscul de a zdrobi direct în zid este imens. Și când zic asta am în vedere nu neapărat pericolele (serioase!) reprezentate de războaie, crize economice și implozii sociale, ci, înainte de toate, agenda pretinsei Mari Resetări, asociată celei de-a ”patra revoluții industriale” cu toate planurile ei ”revoluționare”: politicile trans- și anti-umaniste (în special prin buimăcirea și hipersexualizarea copiilor și tinerilor), controlul populației pe cale digitalizării identității, informațiilor și banilor, promovarea dementă și necontrolată a inteligenței artificiale, ofensiva nerușinată a ideologiilor ”woke” (”progresiste”), eradicarea memoriei istorice și a valorilor culturale, restrângerea drastică a libertății de expresie și a libertății de mișcare, atacurile la adresa politicilor alimentare tradiționale, amenințările sistematice cu noi pericole existențiale ca pretext pentru instaurarea tiraniei etc. Cât despre România, ea gâfâie tot mai vizibil, sub greutatea vremurilor, a propriilor erori strategice și a mediocrității clasei politice. Din fericire, România este locuită de români care, la momentul potrivit, vor scoate din mânecă asul salvării asigurat de simțul colectiv al justei direcții, solidaritate, rezistență prin arta improvizației și, nu în ultimul rând, haz de necaz.
Omul din zilele noastre este tot mai sensibil la această viteză a evoluției sociale, la succesiunea tot mai rapidă a evenimentelor pe care el însuși le percepe, este impresionat de ritmul schimbărilor structurale petrecute în durata vieții unui individ, făcându-l să uite de trecut și să nu mai aibă timp să se gândească la viitor. Omul de azi devine oare robul prezentului, cantonarea lui doar în prezent poate să ducă la pierderea sensului evoluției sociale?
Omul de azi este victima unei premeditate și perverse acțiuni de dezrădăcinare care tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu și de tot ceea ce este sacru, de tradiții, de familie și, în general, de reperele adevărate și solide. Fără capacitatea de a se ghida după soare, lună și semnele naturii, fără busolă în buzunar, omul de azi este sorbit tot mai mult în virtual și se reazemă pe iluzii. Tot mai bulversat și mai îmbătat de sclipiciul post-post modernității și post-adevărului, el nu simte că un pericol de moarte îi amenință cel mai mare dar divin: sufletul.
Vorbim de schimbări globale radicale, multe cu urmări neașteptate pentru om. Suntem amenințați de poluare, viruși mortali, încălzirea planetei, lipsa hranei, apariția roboților și a dominației omului de către inteligența artificială. Mergem spre o modernizare „discutabilă”? Suntem pregătiți să o acceptăm?
Nu cred în amenințări ”globale radicale” precum ”poluare”, ”viruși”, ”încălzirea planetei”, ”lipsa hranei” și ”roboți” (după mine, astea-s pretexte numai bune de organizat false-flag-uri). Cât despre inteligența artificială, ea reprezintă, da, un pericol uriaș. Asta întrucât ea nu este reductibilă la ”roboți”, ci, grație (sau, mai degrabă, ”din cauza”) emergenței, tinde la dobândirea conștiinței de sine și la construcția unui imperiu antiuman, iar direcția în care ea ne târăște este nu ”modernizarea discutabilă”, ci iadul pe pământ.
„Pe drept cuvânt” sunteți un adept al dialogului, al gândirii critice, al abordărilor nuanțate și al schimbului real de idei, și de aici, bănuiesc, ideea acestui podcast care, desigur, vă ocupă destul de mult timp și energie. Cât de bine vă simțiți în ipostaza de moderator și de partener de dialog al unor oameni pe care, în mod sigur, îi apreciați? Cui vă adresați?
Mulțumesc mult pentru aprecieri și pentru întrebare, deopotrivă. Da, pe drept cuvânt, îmi place din ce în ce mai mult acest proiect de suflet, iar timpul și energia consumate pentru el nici nu contează câtă vreme sunt însuflețit de pasiune. Mi-aș dori ca dialogurile pe care le organizez să fie cu adevărat provocatoare, să umple un gol pe care eu îl resimt de multă vreme în spațiul veritabilei dezbateri publice și să invite telespectatorii pe terenul dilemelor, silogismelor și gândirii critice. Iar cea mai mare bucurie a mea de când am început acest exercițiu a fost să fiu salutat pe stradă de tineri care, zicându-mi ”felicitări, mulțumesc”, mi-au luminat ziua.
Avocatura este și ea în plină mișcare, schimbare, accelerare, iar reglementările aduse de la nivelul Uniunii Europene par uneori a fi mai degrabă încorsetări și impuneri legislative pentru statele membre, unele poate chiar de neacceptat. Vorbim de globalizare și în avocatură? Cum vor arăta avocatura și avocatul de business peste câțiva ani? Dar justiția autohtonă?
Da, avocatura este o profesie atrasă și ea în vârtejul globalizării, iar încorsetările care vin din direcția legislației comunitare sunt reale și, adesea, enervante. După mine, cele mai periculoase sunt atacurile sistematice și tot mai insistente la adresa suveranității naționale, a supremației Constituției României în jurisdicția autohtonă și constanta subminare a rolului de păstor independent, înțelept și echidistant al Curții Constituționale. Dacă aceste atacuri vor continua cu succes, riscul ca justiția națională să ajungă o ruină este imens.
”Alter egoul meu jurist mă enervează adesea și pe mine”, spuneați în „Gâlceava cu juristul din mine”. Cum este azi juristul, avocatul Florentin Țuca. Vă mai place „gâlceava”, vă stimulează, vă provoacă? Credeți că avocatura a fost vocația dvs.?
Gâlceava mă provoacă întotdeauna și caut mereu în mine combustibil să fac față alter egoului. Trebuie să recunosc însă că, uneori, fac din ”disputa” asta o formă de răsfăț și mă alint invitând avocatul din mine să mai ia câte o pauză. În realitate, eu îl cocoloșesc mai mereu pentru că știu că, dacă este să am o vocație pe lumea asta, ea e-n mâinile lui.
În 2025, societatea de avocatură „Țuca Zbârcea și Asociații” va împlini două decenii de existență. Nu o să vă întreb cum ați reușit să deveniți o firmă de avocatură de Iop 3 și cu peste 110 de avocați. Mai degrabă v-aș ruga să ne spuneți la ce sperați, la ce gândiți să realizați până în 2030, la un sfert de veac?
Până în 2030 avem timp să preparăm un sfert de tort aniversar pe care vă invităm să-l savurăm împreună, cu invitația la o șampanie centenară în 2105. S-a făcut?…
Tânăr și foarte cunoscut medic neurochirurg, coordonator al secției de Neurochirurgie din cadrul Spitalului Militar Cluj-Napoca, cofondator al rețelei de clinici private „Anastasios”, Iustinian Simion este, totodată, și fondatorul Grupului psaltic „Anastasios” (Înviere), pe care îl conduce alături de fratele său. Curajul medicului și încrederea pacientului în medicul său sunt hotărâtoare în drumul spre vindecare, mi-a spus doctorul Simion, când am vorbit despre operațiile pe creier efectuate cu pacientul treaz, o procedură pe care a adus-o, recent, în atenția publică: pacientul său (bariton) a cântat arii de operă în timpul intervenției.
Am vorbit, așadar, despre legătura dintre doctor și pacient, ca piesă centrală în reușita oricărui act medical, am vorbit despre calitățile și neajunsurile sistemului de sănătate din România, dar și despre creierul uman: ce știm azi despre creierul nostru, ce vom ajunge să învățăm și ce anume nu vom cunoaște niciodată? Apoi, este creierul nostru mai sănătos și mai abil ca rezultat al dezvoltărilor tehnologice din ultimii ani? Și care vor fi efectele unei lumi complet digitalizate – și modelate de Inteligența Artificială – asupra creierului următoarelor generații?
În final, l-am întrebat pe domnul doctor unde găsește punctele de legătură între credința creștină și știința medicală modernă.
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Judecătoarea Dana Gîrbovan a revenit la #PeDreptCuvânt.
Președintă a Curții de Apel Cluj și a Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, doamna judecător Dana Gîrbovan a revenit – la aproape doi ani distanță de primul nostru dialog – în studioul Pe Drept Cuvânt.
Am vorbit împreună despre starea justiției, despre campania de denigrare a puterii judecătorești din România și, mai ales, despre efectele acestor atacuri la adresa magistraților, transformați, în ultima vreme, în inamici publici: cine câștigă și cine pierde în momentul în care justiția devine slabă, controlabilă?
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Faimos critic cultural conservator britanic, fost medic psihiatru specializat în psihologia deținuților din închisori, autor a numeroase studii, analize, interviuri, articole, Theodore Dalrymple a scris mai multe cărți valoroase, două dintre ele traduse și în limba română: „Minunate Nerozii. Cum subminează psihologia moralitatea”, respectiv „Cultura noastră: Ce a mai rămas din ea”, ambele publicate la editura Contra Mundum.
În dialogul nostru, Theodore Dalrymple reușește o analiză lucidă, critică – dar și nostimă – a culturii și a societății britanice și occidentale moderne. Invitatul meu susține, cu argumente convingătoare și analogii foarte inspirate, că „psihologizarea” omniprezentă a vieții, împreună cu declinul standardelor morale și intelectuale, ne-a condus la degradarea culturală și la debandada socială de azi.
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Absolvent de relații internaționale în România și în Statele Unite ale Americii, consultant în afaceri – specialist în insolvență -, doctor în sociologie și relații internaționale, cu lucrarea „Alchimie și Katechon. Proiectul de reparare a lumii și barierele geopolitice în calea sa”, scriitor și eseist, prietenul Bogdan Herzog a venit pentru a doua oară în studioul Pe Drept Cuvânt.
Am vorbit, de astă dată, despre principalele amenințări care ne privesc, despre apatia multor lideri ai elitelor românești față de impunerea noilor „valori” europene, despre inhibarea gândirii critice și folosirea etichetelor în polarizarea și divizarea socială de azi, dar și despre tot mai desele blasfemii prezentate ca acte de cultură, pe care Bogdan le citește în cheia teoriei lui Michael Hoffman despre „revelarea metodei”.
L-am întrebat pe Bogdan ce urmează să se întâmple cu conflictul din Est și de ce a devenit incriminabil, în spațiul public de la noi și de aiurea, să spui că războiul acesta trebuie să se încheie, am vorbit despre situația geopolitică și despre impactul pe care îl poate avea Donald Trump în „statul matrioșca” american.
Am dedicat ultima parte a dialogului nostru lui Ion Iliescu: cum îl privim post-mortem?
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Cunoscutul Martin Jan Stránský a venit la #PeDreptCuvânt.
Erudit cărturar, profesor de neurologie la Universitatea Yale din Statele Uite, specialist în studiul impactului tehnologiei și al digitalizării asupra creierului uman, eseist și conferențiar, stabilit actualmente în Praga, unde activează în calitate de consilier al unur personalități publice, Martin Stránský este cunoscut mai ales ca autor al bestseller-ului „The rise and fall of the human mind” („Ascensiunea și decăderea minții umane”).
Profesorul Stránský susține, cu argumente convingătoare, că tehnologia digitală modernă, în special rețelele sociale și inteligența artificială, modifică profund și negativ creierul uman, dezvoltarea capacităților noastre cognitive și înțelegerea noastră despre noi și despre lumea în care trăim.
L-am întrebat pe domnul profesor Stránský despre legătura dintre noile tehnologii digitale și erodarea abilităților noastre cognitive, l-am întrebat despre cauzele care conduc la lipsa de semnificație din viața tot mai multor tineri, am vorbit despre prăbușirea sentimentului de împlinire sau de fericire în țările și culturile dezvoltateși l-am întrebat care ne sunt soluțiile? Cum ieșim din această furtună perfectă?
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Florentin Țuca a fost invitatul lui Timotei Onoriu în cadrul podcastului Timotei Onoriu Podcast, într-un episod intitulat potrivit „Mai este democrația puterea poporului?”, un dialog dedicat reflecției asupra sensului actual al democrației, al moralei publice și al libertății. Ce mai înseamnă valorile și morala într-o lume care privește tradiția cu suspiciune?
Vă invităm să urmăriți un dialog despre influența media și a algoritmilor asupra opiniei colective și despre curajul României de a-și urma propriul model de dezvoltare!
Părintele și medicul Ștefan Mindea a venit la #PeDreptCuvânt.
Celebru medic neurochirurg, preot ortodox, tată a șapte copii, Ștefan Mindea are o experiență de viață și o serie de realizări remarcabile: emigrant în Statele Unite ale Americii pe când avea 4 ani, absolvent al Facultății de Medicină din Chicago, ulterior fondator și șef al secției de neurochirurgie minim invazivă a Universității Stanford, Ștefan Mindea s-a reîntors în țară (în anul 2013), a lansat o clinică specializată în neurochirurgie minim invazivă și a fost hirotonit preot ortodox.
L-am întrebat cum se împacă ocrotitorul de trupuri cu ocrotitorul de suflete, cum conciliază misiunea și rigorile de preot cu misiunea și rigorile de medic, am vorbit despre locul și rolul rugăciunii în actul medical, dar și despre locul tehnologiei în actul spiritual și în dezvoltarea tinerilor.
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Lisa Kristine este o minunată și renumită fotografă umanitară, o femeie curajoasă care și-a dedicat munca documentării unor fenomene teribil de triste și de importante la nivel global: sclavia modernă și traficul de persoane.
Fotografiile, poveștile și experiențele ei sunt pe cât de cutremurătoare, pe atât de frumoase și dătătoare de speranță
Am întrebat-o pe Lisa cum reușește ea să găsească și transmită lumină din locurile întunecate unde misiunea ei o poartă, am rugat-o pe Lisa să ne spună propria ei poveste, dar și poveștile oamenilor pe care a încercat și încearcă să-i ajute prin fotografiile, expozițiile și cuvântările ei.
Mesajul Lisei Kristine, unul înscris în fiecare fotografie a ei, este simplu: trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Trebuie să ne punem în slujba celor care au nevoie de ajutorul nostru. Și trebuie să știm că mereu putem să ajutăm.
Creditul pentru fotografiile folosite în introducerea acestui episod aparține Lisei Kristine. Mulțumim atât Lisei, cât și organizației eLiberare, pentru munca și implicarea lor!
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Titus Corlățean este un mai vechi prieten și coleg jurist, un renumit și experimentat politician, fost ministru al Justiției, fost ministru de Externe, fost diplomat, fost deputat, fost europarlamentar, fost consilier personal al premierului Adrian Năstase, fost secretar de stat în Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, autor a numeroase cercetări științifice în materie de drept internațional și drepturile omului, actualmente profesor universitar, senator și președinte al Comisiei de Politică Externă din Senat.
L-am întrebat pe Titus Corlățean cum vede el, din interior, clasa noastră politică, cum arată actorii politici de azi, comparați cu cei de ieri, l-am întrebat despre starea justiției și starea democrației de la noi (și numai), despre implicarea României în conflictul de la Est, despre soarta acestui conflict și despre relațiille României cu Ucraina, dar mai ales despre tot mai desele atacuri asupra virtuților creștine: de ce sunt atacate valorile morale pe care s-a ridicat civilizația Occidentală și cum le putem apăra noi în spațiul nostru?
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către conținutul nostru video.
Cristian Mungiu a venit la #PeDreptCuvânt. Și a rezultat un dialog minunat!
Celebru regizor, scenarist, producător de film și scriitor, singurul regizor scenarist român premiat cu Palme d’Or, la Festivalul de Film de la Cannes din 2007, Cristian Mugiu a debutant în marea lume a filmului cu „Occident” (2002). Ne-a bucurat, mai apoi, cu alte capodopere, toate premiate: „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „După Dealuri”, „Bacalaureat”, „R.M.N.” și, relativ recent, în calitate de scenarist și producător, „Jaful Secolului”.
Am vorbit cu Cristian despre „Jaful secolului”, despre raportul nostru cu Occidentul – și încercările care decurg de aici -, despre etichetele plasate pe filmele sale, despre cinematografia românească, despre sursa inspirației lui creatoare, dar mai ales despre subiectul pe care el îl consideră esențial pentru societatea noastră, pentru dezbaterile noastre și pentru următorul film pe care îl pregătește: „Fjord”.
„Dacă generezi o discuție publică prin filmul tău, atunci e extraordinar”, mi-a spus Cristian Mungiu, care se uită deja spre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucharest”. Detaliile sunt aici:https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/
🌐 Pentru publicitate și alte parteneriate: Mail: alina.pintica@tuca.ro
Dreptul de reproducere directă sau indirectă a informațiilor din cadrul podcastului „Pe Drept Cuvânt” este permis doar în acord cu respectarea legislației privind drepturile de autor, cu mențioarea sursei și includerea link-ului către
