Extras din interviul publicat de Juridice.ro în data de 9 decembrie 2015 cu titlul „Profesorul Viorel Mihai Ciobanu la 65 de ani”. Materialul integral este disponibil aici.
Florentin Țuca: Sunt un admirator al Profesorului Ciobanu și am fost mereu mișcat de dragostea domniei sale pentru știința juridică și atașamentul său pentru matematica, rigoarea și coerența pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul. Mi-ar plăcea să am ocazia unei dezbateri detaliate cu domnia sa, dar mă mulțumesc și cu oportunitatea de a-l provoca doar cu câteva chestiuni: Dacă ar sta în puterea Dumneavoastră modificarea Constituției, care ar fi principalele amendamente?
Viorel Mihai Ciobanu: Îmi face plăcere să-i răspund lui Florentin, mi-a fost student şi la un moment dat trebuia să fim colegi, deoarece Profesorul Francisc Deak îl aprecia foarte mult şi îl dorea ca asistent.Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar cu siguranţă pierderea este pentru facultate. Revenind la întrebarea punctuală, am publicat deja propuneri tehnice de revizuire a Constituţiei, propuneri, recunosc, făcute în mare grabă deoarece se precipitau lucrurile, dar acum după ce am recitit materialul aş renunţa la unele şi aş adăuga altele. În primul rând, apreciez că viitorul Parlament ar trebui să se declare Adunare Constituantă şi să elaboreze o nouă Constituţie, ca să nu fie constrânsă de limitele revizuirii stabilite în prezent de art. 152. Mi-e greu ca într-un interviu deja destul de lung să enumăr chiar şi numai principalele amendamente, dar referitor la ceea ce este apropiat profesiei noastre cred că ar trebui mai clar definite consecinţele principiului separării puterilor în stat şi în acelaşi timp şi al colaborării dintre ele, după cum acest principiu ar trebui privit şi în raport cu atribuţiile Curţii Constituţionale şi cu existenţa netăgăduită şi influenţa unor puteri nestatale, de fapt (sindicate, ONG-uri, experţi, media etc). În al doilea rând aş reglementa exact poziţia şi rolul instanţelor, pe de o parte, şi a parchetelor, pe de altă parte, cu Consilii distincte, precum şi mai atent rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale, selecţionarea judecătorilor, poziţia lor. Depăşind acest cadru, cu referire la celelalte puteri aş reglementa, mai exact alegerea (reducerea numărului de parlamentari) şi rolul Parlamentului, alegerea Preşedintelui României de către Parlament, cu un rol precis determinat, sistem cunoscut în multe ţări, extinderea atribuţiilor şi răspunderii Guvernului. Poate vom avea totuşi prilejul unei dezbateri mai detaliate.
Florentin Țuca: Care sunt, în opinia Dumneavoastră, cele mai mari păcate ale sistemului legislativ românesc?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu este conceput în mod coerent, Consiliul Legislativ are un rol decorativ. Ar fi trebuit să facă corelarea întregii legislaţii, să se evite paralelismele şi uneori soluţiile contradictorii. Modificarea repetată a aceluiaşi act normativ prin OG, OUG sau altă lege împiedică destinatarii la receptarea corectă şi imediată, ceea ce poate duce chiar la soluţii greşite în justiţie sau administraţie şi, în orice caz, la o practică judiciară neunitară. Pe de altă parte, când legea fundamentală sau un alt act normativ face trimitere la acte normative inferioare ele ar trebui elaborate de cei care au conceput actul normativ superior şi intrarea lor în vigoare să fie concomitentă.
Florentin Țuca: Care ar fi cele mai necesare ajustări ale sistemului de învățământ juridic autohton?
Viorel Mihai Ciobanu: Datorită faptului că activitatea cadrelor didactice este normată fiecare titular caută să-şi păstreze numărul de ore, forma de examinare şi se preocupă uneori mai puţin de modernizarea programei. Ideal ar fi să existe mai puţine discipline obligatorii şi mai multe discipline opţionale şi facultative, atât la licenţă, cât şi la masterat. Dificultatea la noi este însă şi că cei care obţin licenţa pot în unele cazuri să intre direct în profesie, după examenul/concursul de admitere (avocaţi, consilieri juridici, notari publici, executori judecătoreşti) şi atunci eşti obligat să le oferi un minim de cunoştinţe generale. Pe de altă parte se manifestă rezistenţă în faţa unor concepţii noi. Am propus, de exemplu, cum am arătat mai devreme, ca fosta Teorei generală a statului şi dreptului, în prezent Teoria generală a dreptului să capete o nouă denumire Introducere în drept şi cu un nou conţinut (model francez, J. L. Bergel şi Fr. Terré), dar titularul disciplinei şi Departamentul de Drept Public se opun, din comoditate presupun.
Florentin Țuca: Cât de aproape sunt previziunile lui Orwell? În alți termeni, cât vor mai rezista drepturile omului în fața comportamentului tot mai autarhic al statelor?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt neapărat un adept al teoriei conspiraţiei, dar constatat că drepturile omului au fost necesare în epoca războiului rece, iar acum din inerţie se bate moneda pe ele pentru a păstra aparenţele statului de drept democratic. Altfel cum s-ar explica, de exemplu, că art. 6 din CEDO are în vedere în continuare în principal dreptul la un proces echitabil pentru inculpat, când în toate statele semnatare litigiile civile (lato sensu) au ponderea cea mai mare, dar multe litigii sunt exceptate, iar în cazul celorlalte garanţiile sunt mai puţin elaborate. Pe de altă parte, aprecierea asupra drepturilor omului se face foarte diferit de la o ţară la alta. Nu mai puţin însă nici comportamentul statelor nu este acelaşi, şi unele sunt mai egale decât altele şi în nici un caz România nu are încă dreptul de a se considera stat de drept consolidat, trebuie în continuare condus şi controlat. De către cine? Poate urmaşii noştri vor afla. Noi cunoaştem numai aparenţele, care nu sunt întotdeauna foarte relevante. Am în vedere, de exemplu, mecanismul de verificare şi control, care constituie o ruşine, în primul rând, pentru noi, ca ţară, şi, în al doilea rând, pentru cei care ni l-au impus şi îl perpetuează an de an, pentru că reflectă deschis aprecierea pe care o au faţă de România, de autorităţile publice, de cetăţenii acestei ţări. Aş încheia răspunsul meu la această întrebare a lui Florentin cu o apreciere a aceluiaşi Henry Miller, la care m-am referit mai devreme: „Lupta nu se duce împotriva bolii, boala este doar un efect. Duşmanul omului nu este microbul, ci omul însuşi, mândria sa, prejudecăţile, prostia, aroganţa. Nicio clasă nu este imună, nici un sistem nu are vreun leac. Fiecare om trebuie să se revolte împotriva unui mod de viaţă care nu îi e propriu. Ca să fie eficientă, revolta trebuie să fie permanentă şi neobosită. Nu este suficient să fie răsturnate guverne, stăpâni, tirani: fiecare trebuie să-şi răstoarne propriile idei preconcepute despre moral şi imoral, despre bine şi rău, despre dreptate şi nedreptate… Ne-am făcut singuri sclavii propriei noastre viziuni meschine şi limitate asupra vieţii. Este glorios să-ţi sacrifici viaţa pentru o cauză, dar morţii nu realizează nimic. Viaţa ne cere să oferim mai mult – spirit, suflet, inteligenţă, bunăvoinţă. Natura este întotdeauna gata să aline golurile cauzate de moarte, dar moartea nu poate ţine loc inteligenţei, a voinţei, a imaginaţiei pentru a cuceri forţele morţii”.
Florentin Țuca: Într-o lume dominată de doctrina războiului perpetuu (”endless war”), mai credeți în dreptul internațional?
Viorel Mihai Ciobanu: Nu sunt specialist în dreptul internaţional public dar socotesc că se vede cu ochiul liber că principiile generale şi generoase înscrise în tratate şi documente internaţionale sunt mai aproape de teorie, decât de ceea ce se întâmplă în practică.Adică sunt state care pot face ce doresc şi state care trebuie să facă ce doresc alţii. Din păcate cred că facem parte din ultima categorie. Iar cel mai mult mă întristează că noi românii nu promovăm valorile care să ne confere o altă poziţie în lume, ci dimpotrivă, de multe ori, cetăţeni sau chiar instituţii de stat, cum s-a întâmplat uneori cu Institutul Cultural Român, fie direct, fie prin filialele sale din lume, deci finanţate de stat, de noi toţi, denigrează statul, poporul, limba. Pe de altă parte, mă indispune profund şi modul în care, în contextul menţionat, media românească în general tratează rezultatele mai vechi sau mai noi ale unor cercetători străini care se exprimă în legătură cu adevărata dimensiune a neamului geto-dac sau cu corelaţia dintre limba latină şi limba română, iar noi, în loc să adâncim aceste cercetări şi să le popularizăm, pentru a răspunde, şi în acest fel, preocupărilor constante de denigrare ce vin şi din partea unor vecini, le desconsiderăm, le luăm în derâdere.
Sunt tentat să cred că nu s-a schimbat nimic de fond din secolul XIX, când Alexandru Vlahuţă publica poezia sa „Cîrmacii” (Târgovişte, 1881), din care reproduc o singură strofă:
„Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoială este totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-şi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!”
Pe de altă parte, doresc să fiu mai optimist şi să sper pentru mai bine, cel puţin pentru tineri, deoarece trebuie să fim de acord cu ceea ce, între altele, îi scria Ion Luca Caragiale aceluiaşi Vlahuţă, în legătură cu poporul: «N’ ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună de҆ntregul de ea– precum e dreptşi precum are să fie odată.În fine, nu areîncăîndrăzneala să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei.»
