Tainele a două momente

Despre tristul război împotriva sensurilor, adevărului și realității, purtat astăzi, printre altele, cu armamentul lingvisticii și jurilingvisticii, am scris în repetate rânduri. Această operațiune de pirataj lingvistic anticipată de Orwell se întemeiază, printre altele, pe redefinirea cuvintelor (pe calea dicționarului, a legii sau a tratatelor internaționale, după caz) pentru ca noul lor sens să răspundă unor obiective precum manipularea și controlul minții oamenilor, deturnarea contactului lor cu realitatea semnificată prin manipularea semnificantului și transferul atenției colective, ca într-o demonstrație de iluzionism, către „realitatea” nou-creată. Iar dacă noua „realitate” de creat le cere arhitecților noii lumi să redefinească pedofilia și perversiunea sexuală, pandemia sau vaccinul, democrația ori fascismul, adevărul și post-adevărul (ca să dau doar câteva dintre exemplele analizate, pe larg, cândva), atunci, ei, marii filantropați, n-au nicio ezitare în a se lua la trântă cu Divinitatea, într-o competiție în care ei au certitudinea, conform ideologului-șef Yuval Harari, că vor ieși câștigători.^[1]

N-o să reiau analiza acestor exemple și nici n-o să completez inventarul lor cu altele, numeroase, apărute între timp (prima care îmi vine în minte este sintagma „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, dar o lăsăm, evident, pentru o altă ocazie). Pentru scopul prezentei intervenții, m-aș rezuma la recente propuneri de amendare a definițiilor celor două realități ontologice fundamentale, nașterea și moartea.

Aș evoca, întâi, o propunere halucinantă, mai veche, dar descoperită relativ recent, care aparține unor profesori din Australia. Potrivit acestora, de vreme ce avortul este legal (inclusiv în cazul unui făt care „prezintă potențial să ajungă o persoană cu viață decentă”), apariția, după naștere, a unor circumstanțe similare acelora care au motivat întreruperea sarcinii, ar justifica „avortul post-natal” („after-birth abortion”). Este o denumire oximoronică, acceptă cei doi profesori, dar, zic ei, este preferabilă pruncuciderii („infanticide”) pentru a sublinia, atenție!, că „statutul moral al nou-născutului este comparabil cu acela al unui făt” și, deci, „uciderea unui nou-născut ar putea să fie permisă din punct de vedere etic în toate circumstanțele în care este permisă întreruperea sarcinii”, printre aceste circumstanțe figurând, atenție, din nou!, „riscul de a periclita bunăstarea familiei”, „chiar dacă nou-născutul ar avea perspectiva unei vieți acceptabile”!!! Mai departe, din punct de vedere terminologic, autorii sugestiei legislative pretind că „avortul post-natal” este o denumire preferabilă eutanasiei pentru că, atenție, a treia oară!, „interesul aceluia care moare nu este în mod necesar primul criteriu avut în vedere când se recurge la această opțiune, contrar cazului eutanasiei.” În traducere, în cazul eutanasiei, îl omorâm pe om în „interesul” lui, pe când în situația găselniței numite „avort post-natal”, ucidem copilul în interesul nostru și, prin urmare, definiția găselniței trece examenul rigorii. Halal rigoare, halal morală, halal drept! Avansând în elucubrațiile autorilor, constatăm că, atenție din nou!, dacă o „persoană potențială, precum un făt sau un nou născut nu ajunge o persoană actuală, ca tine și ca noi, atunci nu există nicio persoană actuală sau viitoare care să fie lezată, de unde rezultă că nu există niciun prejudiciu”. Și, continuă cei doi autori, „dacă ne-ai întreba pe unul dintre noi dacă am fi fost lezați de decizia părinților de a ne omorî când eram făt sau nou-născut, răspunsul ar fi «nu», pentru că nu poți leza pe cineva care nu există”. Mă opresc pentru că simt că mă sufoc; dacă aveți stomac tare și nervi, vă las pe dumneavoastră să continuați analiza „argumentelor” celor doi autori care susțin că un bebeluș cu cârlionți, ochi luminoși și zâmbet angelic poate fi ucis pentru că încă nu știe cum îl cheamă.^[2]

În al doilea rând, recenta inițiativă americană de amendare a definiției morții m-a trezit ca din morți, că prea umblam ca după mort în ultima vreme. Editorialul din New York Times dedicat subiectului militează pentru o binemeritată și vivace extindere a sferei macabrului concept: moartea înseamnă moarte, dar, mutatis mutandis, poate să însemne și viață, pentru că, decât să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Și uite-așa, inspirați de această zicere românească (tradusă în artificială engleză de inteligența artificială), lobbystul legiuitor american și-a zis, în barba lui de înțelept bătrân, că inima, plămânii și ficatul omului pot fi, la o adică, mai importante decât viața lui, așa că ar merita să fie declarat mort chiar dacă trăiește, în funcție de cum evoluează raportul dintre cerere și ofertă pe piața bursieră a organelor vitale. Hai, așadar, să amendăm și definiția morții ca să latre în ea și oamenii care duc o viață de câine.^[3] Așa s-a ajuns ca oameni „aproape morți” (ori „destul de morți”) („dead enough”) să fie – în baza unor protocoale medicale de ultimă oră – asimilați cu decedații și să fie supuși unor forțate intervenții chirurgical-criminale de prelevare de organe, întrucât, „într-o lume a transplanturilor medicale”, „destul de mortul” a devenit o „țintă mișcătoare”.^[4] Un asemenea demers pare motivat de nevoia de a da acoperire legală unor practici deja des întâlnite în spitale americane, de intervenții chirurgicale de prelevare efectuate asupra unor persoane care dau încă semne vitale. Pe de altă parte, potrivit unui articol apărut pe platforma brownstone.org, în lipsa unui standard universal de constatare a morții, fiecare spital are propriul protocol, unul dintre cele mai cunoscute fiind DCD („donation after circulatory death”), care presupune decuplarea pacientului de la aparatele ajutătoare și, la interval de 2-5 minute de la oprirea bătăilor inimii (termen care a tot fost redus și a ajuns la 75 de secunde), debutul acțiunii de prelevare. (Conform aceluiași articol, normele cele mai ironice ale protocoalelor par să fie acelea care exclud din lista beneficiarilor de transplant persoanele „nevaccinate” contra COVID, dar și din lista bolnavilor donatori, pe aceia care s-au „vaccinat”).^[5]

Ca să fiu, totuși, viu până la capăt, recunosc că, în vremuri în care avortul este promovat cu titlu de drept fundamental^[6], sinuciderea asistată se cere privită ca lux, bun de celebrat în chermeze funerare^[7], iar eugenia – ridicată la rang de politici publice^[8], propunerile evocate anterior n-ar trebui să mă avorteze sau să mă mortifice, după caz. Doar că ele mă trimit cu gândul, din nou, la uluitoarele atacuri asupra bunelor sensuri și adevăratelor noime prin intermediul definițiilor legale și, pe această cale, la cultivarea drăcească a inversiunii, inumanului și a extincției. În plus, asemenea abordări transformă medicina într-un business dezgustător și sunt o bătaie de joc la adresa sacralității vieții, iar „momentul în care viața este văzută ca ieftineală va fi în curând urmat de acela în care o să acceptăm că existențele «fără sens» ar trebui curmate” (Matthew Paris).^[9] Nu mai insist, pentru că sunt teme despre care am vorbit cu alte ocazii și despre care, poate, o să revin într-un text viitor.

Până atunci însă, aș evoca două experiențe personale memorabile de care mi-am amintit citind propunerile menționate în preambul, ambele întâmplări legate de definițiile începutului și, respectiv, ale sfârșitului vieții. În realitate, în ele, este vorba mai mult decât de „definiții”.

Prima, trăită în anul trei de facultate, la cursul de drept penal condus de profesorul Avram Filipaș, care, între timp, s-a dus dincolo, înspre iertare. Nu-mi mai amintesc dacă subiectul expunerii era avortul sau pruncuciderea din perspectivă normativă, dar țin minte ca azi că eruditul dascăl încerca să ne provoace, maieutic, să definim momentul în care omul prinde viață și când devine, atunci sau ulterior, în jargon juridic, „subiect de drept”. Întrebarea este de maximă actualitate și astăzi, câtă vreme, în jurisdicțiile lumii, persistă intense dezbateri despre legalitatea și moralitatea avortului (întâi, în principiu, și pe urmă, dacă este permis în luna a patra, a cincea sau a noua) ori, așa cum am văzut, chiar propuneri de legalizare a pruncuciderii până la un anumit termen după naștere.

Dau, așadar, timpul înapoi: amfiteatru plin, Profesorul la catedră, în centru, dacă privim cadranul, în dreptul orei 12, eu în lateral, pe la ora 4, colegii, fiecare cu azimuturile și orele lor, toți în căutarea răspunsului la întrebarea când se aprinde viața. Încep să curgă ipotezele. Prima, a definirii anatomice: formarea fătului (în care moment?)?, definirea membrelor (mâini, picioare sau care se formează primele?)?, a inimii (a, da!, cuore, inimă de copil)?, a creierului (a, da!, organul vital al conștiinței de sine)?… A doua, a unei coagulări identitare a împlinirilor de mai sus: prima împunsătură de picior în burta mamei?, prima formă umanoidă de pe ecranul ecografiei?, certitudinea privind sexul?…Și-n fine, a treia, a unui anume moment de dinamic contact cu lumea: ruperea apei?, primul semn al travaliului?, sfârșitul lui?, primul scâncet?, tăierea cordonului ombilical?… Nu mai țin minte detaliile dezbaterilor, nici cine ce a zis și nici măcar concluzia finală. Nu știu să se fi vorbit, în afară de definirea trupului, de momentul nașterii sufletului, dar prezum că ar fi fost prea hazardat, cel puțin din perspectiva dreptului penal. Ce-mi amintesc, însă, este că prelegerea Profesorului și discuțiile de pe marginea ei au însemnat o importantă bornă în devenirea mea ca jurist și m-au ajutat să înțeleg nevoia de rigoare a unei definiții. Iar dacă vorbim de definiția începutului vieții, știu că, pe de o parte, riscul unei dezbateri biologico-ontologico-antropologico-filosofice fără sfârșit este imens și nu mă văd în stare s-o moderez cu pricepere. Pe de altă parte, nici nu vreau să mă eschivez prin absolută tăcere pentru că, deși neînarmat cu o opinie fundamentată „științific”, am intuit încă de atunci – intuiție înfiripată din emoția întregului exercițiu socratic derulat în acel amfiteatru – că niciunul dintre semnele „vitale” evocate mai sus nu întrunea suficienta greutate a reperului de necontestat și că, orice definiție a începutului vieții întemeiată pe oricare dintre aceste semne ar fi lipsită de rigoare: de ce formarea inimii și nu a creierului (sau invers)?, ori de ce sfârșitul sau începutul nașterii (sau invers)?… Și dacă tot vorbim de începuturi, exact atunci am început să pricep, Dumnezeu să te odihnească-n pace, Profesore!, importanța timpului în drept și-a relației actelor și faptelor juridice cu orele, zilele și lunile temporalității. Și tot atunci am început să pricep că un debut este marcat nu de o lună, nici de o zi, nici măcar de un ceas, ci de o secundă ori, mai riguros spus, de un moment. Iar priceperea asta a mea, atâta câtă e, adunată în vreme, mi-a întărit convingerea personală- și acum revin la subiectul nostru – că începutul vieții nu poate fi marcat de procese, unde mai pui că-s complexe în timp (cum ar fi formarea și dezvoltarea fătului sau nașterea) și nici de etape alese aleatoriu din derularea acestor evoluții biologice, neurologice și chimice cu mii de efecte și semnificații imposibil de dibuit, de ierarhizat și de cuantificat cu precizie, ci de un moment, un anume moment care să aibă rost creator și dea sens armonios-unificator urmării, iar acela nu poate fi decât momentul concepției ori, mai creștinește spus, al tainei zămislirii de trup și suflet împreună. Numai o astfel de abordare îmi asigură mie, ca jurist, confortul rigorii și numai așa îmi pot explica minunăția ficțiunii juridice croite încă din dreptul roman, conform căreia copilul conceput se consideră născut când e vorba de drepturile sale (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur). Este un principiu care înseamnă, pentru mine, una dintre cele mai formidabile expresii ale îngemănării dintre morală, logică și drept, trinitate care ar trebui să ne rânduiască, cu temei și armonie, spațiul laic al vieții. (În paranteză fie spus, este un principiu preluat, de altfel, în Codul civil român; și, tot în paranteză, cred că normele relevante din Cod care preiau acest principiu se află în conflict cu legislația care permite avortul pentru că – e o părere personală de jurist supus greșelii, nespecializat în dreptul familiei sau în cel penal – printre drepturile copilului conceput care se cer ocrotite figurează, înainte de orice – inclusiv înainte de drepturile succesorale avute în vedere cu predilecție în jurisprudență -, dreptul la viață. Știu, mi se poate replica, cu textul de lege pe masă, că aceste drepturi ale copilului conceput sunt ocrotite sub condiția suspensivă ca fătul să se nască viu, dar rămân la părerea că existența acestei condiții nu „validează” norma care permite avortul. Ba dimpotrivă, aș spune, pentru că nimeni nu are căderea să intervină pentru abolirea intenționată a acelei condiții suspensive prin întreruperea sarcinii, dar nu-mi propun să divaghez într-o dezbatere tehnică în acest context. Poate altădată, dac-o fi să fie.)

A doua experiență este legată de moartea bunicului dinspre tată.

El, muribund, față suptă, palidă și imobilă, respirație imperceptibilă de zile bune, ochi foarte înlăcrimați, dar nu din necaz, durere sau plâns, ci, probabil, din obișnuință, mâini așezate pe piept, trecute una peste alta ca întru trecere; eu, pe marginea patului, lângă el, cu un ochi înspre suferința lui și cu celălalt înspre pozele nepoților prinse-n cercevelele geamului de la dulapul de bucătărie ce servea ca bun decor de dormitor și dining, deopotrivă, cu plită și cuptior, all inclusive. Între pozele alea, eram și eu, caporal sau sergent, nu mai știu, cu regretabil păr și trese pe umeri, poză făcută într-un studio din Târgu Mureș, cred, că n-aveam unde-n altă parte, decât dac-aș fi dezertat. Dacă nu mă-nșel, fotografia aceea chiar pentru el o făcusem, pentru că bunicul, fost combatant de război, voia musai să mă vadă în haine de militar, de unde și primul popas din prima permisie făcut tocmai în camera asta de care mă legau multe amintiri.

Asta pentru că, în patul în care suferea întins Tata Mihai, stătusem și eu în repetate rânduri. Ba să ascult, fascinat, discuții între adulți, ba să urmăresc, mi-amintesc perfect, programul televizat al Revelionului din ‘81 în care cântau ABBA și Boney M (înainte de activarea restricțiilor de propagandă de două ore de televizor pe zi și interzicerea muzicii „străine”), ba să-l studiez cu stupoare și admirație cum, în nopți geruite de crivăț în care mai poposeam la el ca la han, se ridica pe la patru dimineața, doi metri-cap-în-bec, să-și pregătească misiunea de șef de drumari care urmau să deszăpezească șoseaua troienită.

Nu mai țin minte cât l-am privegheat așa. Ceilalți erau în curte și-n livadă și așteptau, probabil, vestea care, de săptămâni bune, nu se lăsa venită. Se strânseseră cu toții să-l viziteze și, după aceea, să meargă, în acea sâmbătă seară de târziu aprilie, la slujba de Înviere. Tata și cu unchiu’ Vasile, după zile și nopți de gardă, stăteau pe prispă și – îi auzeam vag prin crăpătura geamului – dezbăteau, în contradictoriu și în șoaptă, probleme de-ale lor, că, ambilor, li se făcuse, dintr-o dată, dor de retorică.

Nu mai aveam ce să-i zic, că oricum nu cred că ar fi priceput ceva, de-ar fi auzit măcar. Poate doar să fi fost îmbrăcat ca ofițer și, în pas de defilare, să-i fi atras, cumva, mândra privire. Mă pregăteam, prin urmare, să-l îmbrățișez ori să-l salut militărește și să ies, când, la un moment dat, ca din senin, Tata Mihai a înviat și, subit, în câteva secunde, și-a ridicat ambele brațe, învinețite și subțiri și, îndreptat din pernă pe jumătate, cu fața cuprinsă de spaimă ca-n Țipătul lui Munch, a început să se cațăre pe o frânghie, doar de el văzută, ce-i cobora din tavan ori din cer, Dumnezeu știe. Iar el, în neputința lui, o apuca, când cu stânga, când cu dreapta, și se tot aburca și se tot urca, doar din mușchii vlăguiți ai brațelor, stânga pe frânghie, apoi dreapta mai sus, și iar stânga și iar dreapta, ochi lăcrimați și față stinsă, privire spre nicăieri, cățărare continuă și exasperată, naufragiat ce se visează în noapte salvat de elicopter, într-un ultim coșmar lumesc.

Am revăzut momentul ăsta, în filmografia mea afectivă, de o mie de ori. Și-l văd și-acuma, întrerupt, ca de fiecare dată, de tanti Lucica, vecina de geografie, de gastronomie și de suflet, care, intrată brusc în bucătăria-dining-dormitor, m-a rugat să-l las să moară, că nu poate, și n-o să poată, niciodată, cu mine de față. Nu înțelegeam atunci cum vine treaba, dar m-am conformat și am ieșit, contrariat, pe prispă.

După zece minute, pe prispă a ieșit și tanti Lucica, împreună cu vestea că Moș Mihai a murit. Și cu secretul, zis doar mie, că bine am făcut c-am plecat, că doar astfel l-am lăsat să-și dea sufletul. După zece minute de cățărare pe frânghia coborâtă din cer, într-un anumit moment, acel moment, momentul de tainică trecere întru adormire, bunicul meu și-a dat sufletul.

Era cumva limpede pentru toți cei din curte și din livadă, care veniseră după vestea ce nu se da venită, că Tata Mihai plecase demult din lumea lor, că nu mai era „frecventabil” și că, măsurat de șublerul protocoalelor din spitalele paliative din lumea citadin-civilizată, decedase de săptămâni bune. Eu, însă, am fost martor la momentul în care bunicul meu s-a salvat grație unei ascensiuni pe-o frânghie coborâtă din cer. Iar momentul acela, acel moment de la care au început să curgă termene, o să-l las amintire-moștenire nepoților mei, dacă o să fiu, cândva, bunic.

Un moment pe care îl las moștenire lor ca drept de conexiune cu străbunii, drept recunoscut de morală, de logică și de lege exact din momentul zămislirii.

---

^[1] https://florentintuca.ro/actualizarea-certificatului-de-deces-al-lumii/

^[2] https://jme.bmj.com/content/39/5/261

^[3] https://off-guardian.org/2025/08/04/nyt-op-ed-pushes-new-definition-of-death-so-we-can-harvest-more-organs/

^[4] https://stylman.substack.com/p/when-dead-enough-becomes-a-metric și https://www.measponte.ro/opinii-suficient-de-mort/

^[5] https://brownstone.org/articles/the-moral-cost-of-modern-transplant-medicine/

^[6] https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2024-0286_EN.html

^[7] https://florentintuca.ro/vrei-sa-mori-vioi-apasa-tasta-doi/

^[8] https://off-guardian.org/2023/09/30/eugenics-propaganda-transgenderism/

^[9] https://www.spectator.co.uk/article/soon-we-will-accept-that-useless-lives-should-end/