Influențărul, studenții și decanul – Episodul 2, Cursul de fericire

Influențărul, studenții și decanul – Episodul 2, Cursul de fericire

de | iul. 12, 2019 | Colecția de texte

Într-un text relativ recent despre statul de drept văzut în cheie de post-modernism românesc, am evocat și un episod trist din cariera de avocat și decan a unui eminent profesor de drept de la Harvard.[1] Juristul în discuție, Ronald Sullivan Jr., a fost ținta unui val de aprige contestații din partea studenților facultății întrucât avusese „îndrăzneala” să accepte, în calitatea sa de avocat, misiunea de a face parte din echipa de apărători a controversatului Harvey Weinstein, acuzat de multiple agresiuni sexuale. Decizia avocatului-decan a fost calificată de studenții contestatari drept „inacceptabilă din perspectivă etică” și „cauzatoare de traume” („deeply trauma-inducing”), suficientă prin ea însăși -ziceau studenții- să ducă la demisia lui din înalta funcție administrativă a celebrei facultăți americane. La vremea scrierii textului respectiv, foloseam acest incident ca pretext pentru analiza unor principii fundamentale ale statului de drept (precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție) fără să știu – și nici să-mi propun atunci să aflu – deznodământul dezbaterii generate de mișcarea de protest a studenților.

Acum, că am auzit de acest deznodământ, găsesc că ar fi util să-l împărtășesc și cititorilor care nu sunt la curent cu finalul poveștii (1). Un final care poate însemna, la rândul său, un bun pretext pentru a medita din nou pe tema imaginii avocatului în oglinda opiniei publice și, mai ales, a instituțiilor publice (2) și pe subiectul instrucției academice în general și formării studenților la drept, în particular (3). În final, în loc de concluzii, câteva temeri pesimist-profetice (4).

1. Studenții contra decanului, scor final

Aflând de decizia decanului-avocat de a-și exercita profesia de apărător al unui om (un cetățean care poate-i arogant și poate nemernic și sinistru și criminal, dar sigur e prezumat, potrivit constituției universale, nevinovat), studenții viitori juriști s-au arătat atât de contrariați și de jigniți încât au cerut de îndată demisia domnului Sullivan. Traumatizați peste măsură, ofensați nevoie mare, bulversați până spre leșin și comă, loviți în sentimentul de safetysiguranță, vai-vai-da’-cum-este-posibil-vai-vai, juriștii în devenire au organizat un sondaj de opinie („climate review”) în speranța că rezultatele acestuia le va valida cererea inițială. În fața acestei presiuni formidabile, a dorinței de a-și conserva, în pace, prestigiul profesional, dar și a riscului iminent ca, acceptând mandatul de avocat, să fie el însuși acuzat de complicitate la viol (dacă nu de co-autorat de-a dreptul), sărmanul decan s-a debarasat de robă și a renunțat la misiunea de apărător. Decizie tardivă și, cumva, nu-i așa?, recunoaștere a culpei și probă de dare în vileag, spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine ești, cine se aseamănă, se-adună, e clar: precum clientul, așa și avocatul, toți o apă și-un pământ, vinovați amândoi, nemernici cu toții. În fața unor asemenea prezumții (absolute, evident!), așa cum anticipam în articolul anterior pe subiect, sentința opiniei publice a studenților a venit ca hotărâre definitivă și irevocabilă, confirmată de administrația facultății: atât Rolland Sullivan Jr. cât și soția acestuia, dați afară din poziția de decani.[2] Ulterior acestei decizii, reputatul profesor a protestat printr-un articol publicat într-un celebru jurnal american în care a invocat principiile sacre ale prezumției de nevinovăție și dreptului la apărare ale oricărui cetățean, a evocat experiența lui de peste zece ani ca avocat al unor persoane acuzate de infracțiuni sexuale (fără ca această experiență să-i fi afectat prestația profesională de decan), i-a luat apărarea soției (străină de întreaga poveste), a deplâns actele de vandalism prin care propria casă a fost colorată în grafitti cu mesaje dezgustătoare și s-a arătat foarte afectat de nedumerirea propriului copil în fața acestor acte huliganice.[3] ‘Geaba, „răul” fusese făcut, iar argumentele decanului au contat cât niște cepe degerate.

2. Despre avocat și rolul lui…

Întâi, nu cred că mai avem timp și spațiu pentru o recapitulare a principiilor care guvernează profesia, a normelor referitoare la rolul apărătorului în relația cu clientul său (inclusiv în cadrul unui proces penal), a importanței prezumției de nevinovăție și, în general, a valorii constituționale a dreptului la apărare. S-au scris biblioteci întregi pe subiect, nu mai e loc de nicio virgulă. Și oricum, orice virgulă de aducere aminte riscă să fie calificată ca blabla fumat, beție cu apă rece, frecție la picior de lemn.

De asemenea, nu-mi propun o reevocare a semnelor de alarmă pe subiectul tendințelor normative recente, de subminare a acestor principii clasice, de transformare orwelliană a minciunii în adevăr și a războiului în pace, de asimilare a avocatului cu funcționarul public „în căutarea adevărului”, a avocatului „denunțător de suspiciuni”, a avocatului „conex magistraților”.[4]

În al treilea rând, nici prestigiul tot mai tocit al profesiei nu cred că necesită analize detaliate. Știm cu toții că, în ciuda mărețelor principii universale despre drepturi la apărare și prezumții de nevinovăție, avocații fac parte dintr-o comunitate tot mai disprețuită și tot mai luată la mișto. (Potrivit unor studii recente, platformele digitale cu bancuri despre avocați sunt campioane în statistica de gen, informație discutabilă, recunosc, dar confirmată de o sursă aparent credibilă: 17 site-uri cu glume despre oamenii din vânzări, 39 de site-uri cu bancuri despre contabili, 227 de site-uri cu bancuri despre medici și, nota bene!, 3 473 de site-uri cu bancuri despre avocați, ohoho!, locul 1, medalie de aur, ce mai!) Motivele-s clare: „avocații sunt greu de înțeles, sunt scumpi, sunt mizerabili, mint întruna și, în consecință, ar merita să moară!”[5]

Și-acuma, recapitulând… Că marile principii ale „apărării” au ajuns desuete e, desigur, foarte trist. Că ele tind să fie înlocuite cu nechezolul corectitudinii politice promovat de studenții harvardiști este, deja, îngrijorător. Că prestigiul breslei de avocat se îneacă în mlaștina miștocărelii de duzină și-n disprețul opiniei publice e, și mai amar, proba unei crize profunde. Toate ca toate, însă atacul instituționalizat împotriva profesiei este (sper că „a fost”) cel mai grav semn de decadență a dreptului autohton contemporan, sinonim cu ideea că apărarea nu există pentru că nici nu trebuie să existe, că apărarea e, în sine, nocivă și suspectă și că-i proba supremă a unei conivențe neapărat frauduloase între avocat și clientul lui. Mai sintetic, că avocatura în sine este, așa cum sugerau studenții harvardiști și cum zicea cândva celebrul influențăr, o “profesie discutabilă din punct de vedere moral”.[6]

Am, de partea mea, o sumedenie de exemple de asemenea agresiuni instituționale, mult mai severe decât părerile studenților sau ale influențărilor. Agresiuni în fața cărora oameni importanți din forurile de conducere ale profesiei (și, în bună măsură, forurile însele), politicieni, jurnaliști și intelectuali numiți „de prestigiu” au preferat să întoarcă, nu!-nu-i-nicidecum-treaba-noastră, privirea. Exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.

3. Studenții și fericirea lor

Am fost și eu student, dar nu mi s-a întâmplat niciodată ca eu, colegii mei ori colegele mele să protestăm pentru că ai noștri profesori profesau ca avocați, că mediul universitar este-era prea stresant, că spațiul academic nu este sigur din cauza dezbaterilor pe subiecte „sensibile”, ori că n-aveam parte de consiliere psihologică înainte de examenele cauzatoare de diverse anxietăți. Departe gândul de-a face din epoca studenției mele una de aur, de a spune că mediul universitar era perfect, ori de a contesta că aveam și noi nemulțumirile (și naivitățile) noastre. Dimpotrivă, am fost și noi, ca atâtea generații de tineri studenți, victime ale manipulărilor de tot soiul (voi reveni cu un exemplu). În orice caz, una peste alta, îmi place să cred că instrucția noastră academică a fost ferită de constrângeri ideologice (cel puțin după 1990) care să pună forma înaintea fondului, eticheta înaintea conținutului și carul înaintea boilor. Cu toate defectele (multiple!) ale sistemului de atunci, obiectivul lui fundamental a rămas informarea și formarea studenților cu privirea îndreptată exclusiv spre viitorul lor profesional. (Dacă mă înșel, cer anticipat iertare colegilor mei de generație!)

Ei bine, se pare că vremurile s-au modificat. Fără să am competențe de sociolog sau de psihoterapeut, fără măcar să fiu înăuntrul mediului universitar, presimt că actualul climat academic suferă (ori este pe cale să fie provocat de) o vizibilă schimbare de optică. Vântul care bate dinspre Atlantic tinde să aducă cu el un val înspumat de corectitudine politică, profund ideologizat, care pare să mute accentul de pe dezbaterea de idei, instrucție, lectură, trudă, progres intelectual, creație liberă etc. pe imperative precum „confortul studenților”, „spațiile sigure”, „asigurarea toleranței și diversității” și „sănătate mintală” așa încât mediul academic a ajuns în siajul unei tot mai vizibile mișcări centrifuge de „medicalizare și infantilizare” (Frank Furedi). O atmosferă tot mai marcată de angoase și anxietăți („manufacturing anxiety”[7]) al căror antidot este, desigur, terapia.

Cât despre metodele terapeutice, creativitatea științifică a psihologiei, psihiatriei și medicinei a atins cote nebănuite, iar demersul interdisciplinar promovat de universități de prestigiu pentru tratarea „tulburărilor mintale” ale studenților (tot mai dezbătute și alarmante) a dat rezultate excepționale. În propriul clasament al acestor realizări, țin să acord medalia de bronz terapiei cu lame (lame-animale, dom’ne!, nu, Doamne-feri!, lame de tăiat vene!), terapie pentru “reducerea stresului, susținerea stării de bine (…) și promovarea sănătății mintale în campusuri”[8]. Pe locul doi, medalie de argint, terapia cu măgăruși, scopurile fiind cam aceleași[9] (argintul fiind justificat că metoda se arată mai ușor de aplicat câtă vreme măgărușii par mai bine repartizați demografic și, în plus, are darul de a evita confuzia în abordarea hermeneutică a metodei generată de omonimia lame-lame, lame de tămăduire-lame de sinucis). În fine, locul unu și medalie de aur, cursul „de fericire” (implementat la Yale și preluat cu succes la Bristol) care-și propune, printre altele, să abordeze subiecte precum „potențiala origine genetică a fericirii”, „cum este distorsionată fericirea de mințile noastre” și rolul culturii în cadrul fericirii”(sic!) („Lectures will look at a number of issues such as whether happiness is in the genes and if it can really be changed, how our minds distort happiness and the role of culture in happiness”.)[10]

Nu știu dacă asemenea terapii pot să ajute și studenții juriști de la Harvard, profund traumatizați de decizia decanului lor de a-și exercita profesia de avocat. Poate că da; însă, lăsând la o parte orice insinuări ori ironii malițioase, este foarte trist să constați că tinerii viitori juriști, adică aceia care ar trebui să priceapă cel mai bine care este rolul avocatului, care este logica prezumției de nevinovăție și imensul său beneficiu și ce înseamnă cu adevărat dreptul la apărare, aruncă la gunoi aceste principii constituționale și pun pe tapet tot felul de idiosincrazii împrumutate din isteriile corectitudinii politice ori ale ideologiilor identitare.

În mod similar, viitorii juriști români contestatari ai dezbaterilor parlamentare pe marginea unui proiect normativ ar trebui să fie primii studenți care înțeleg cum funcționează mecanismele unui stat auto-proclamat „democratic”, cum arată procedurile de legiferare ori de cenzură și corecție a abuzurilor legislative sau care sunt atribuțiile Curții Constituționale. Protestul lor, susținut „pe treptele facultății, în fața lui Cicerone, a lui Papinian, a lui Justinian, Solon și Licurg”, prin care se arătau în dezacord cu anumite modificări legislative (foarte probabil, dacă nu sigur, nepricepute de ei, ori măcar de mare lor majoritate) e trista dovadă că nu, n-au înțeles acele mecanisme și proceduri tipice regimurilor „democratice” și că Parlamentul, democratic constituit, are tot dreptul din țară să dezbată orice propuneri legislative care i-ar trece prin cap și prin comisii.[11]

Când am citit de zisul protest al viitorilor juriști în fața lui Cicero et comp – răzmeriță manipulată după rețete arhicunoscute – mi-am amintit de cea mai grozavă demonstrație (manevrată și ea, evident) la care am participat în cariera mea de student. Ocazie cu care, cu îngăduința dumneavoastră, deschid scurta paranteză anticipată mai devreme când vorbeam despre naivitățile și entuziasmele tipice adolescenței și mă auto-denunț.

(Așadar, paranteză, eram, mi-amintesc perfect, în ianuarie ’90, anul întâi de facultate, o lună de la Revoluție. Pauză între cursuri, după-amiază-de-ar-veni-mai-repede-berea-de seară, liniștea de dinaintea tornadei. Și, într-un final de recreație, tornada Lucia a venit (paranteză la paranteză, Lucia era cea mai șarmantă și dinamică directoare-șefă-de-detașament-manager-ce-o-fi a Ligii studenților la drept, excepțională avocată ulterior, ce-o mai face oare?…), a intrat în Amfiteatrul III și ne-a transmis alarma: se trage în frații albanezi, se trage la Tirana. Carevasăzică, la fel ca la revoluția noastră, a fost sau n-a fost, comuniștii albanezi trag în popor, aha! Hai fraților să ne opunem, ne-am zis noi, motiv pentru care, ghete îmblănite în picioare – vorba vine si piept dezgolit în fața gloanțelor, ne-am dus la ambasadă să protestăm. Cu Lucia în frunte, cei 20-30 de revoluționari entuziaști câți eram, ne-am aranjat în fața ambasadei Albaniei în cerc, un cerc în formă de dispozitiv de tornadă și-am început furtunos să denunțăm ciuma roșie care trage în frații studenți. Mi-amintesc perfect, vă jur: Jos comunismul!, Nu trageți în frații albanezi!, Ra-miz Ali-a ai dis-trus Al-ba-nia! Și tot defilam în cerc, cerc desenat într-o zăpadă pân’ la brâu, scandând din toți plămânii. Iar când tornada începea să șuiere amenințător aproape să ia pe sus ghereta paznicului de la intrare, paznicul albanez (sau ce emisar albanez o fi fost trimis de Ramiz Alia, nu știm) ieșea timid în fața tornadei și zicea eroare, nu-i adevărat, număr nealocat, iar noi, tornada, urlam cu vuiet de uragan, huoooo!, așa zicea și Ceaușescu când poporul îi cerea socoteală pentru cei 60.000 de morți ai Timișoarei, huuooo!, să vă fie rușine, comuniștilor! Și emisarul se retrăgea învins în garnizoană, iar ciclonul continua să viscolească zăpada înspre ghetele îmblănite, și iar se apropia să sugă în tromba lui și-n cumulus ghereta de protecție a statului albanez, și omul iar ieșea cu explicații, și ciclonul iar huuuoooo! și tot așa până când, într-un final, furtuna și-a redus nivelul de intensitate și s-a mutat într-un pahar de bere la Grozăvești, furtună într-un pahar de bere. Stinsă de Relu a doua zi de dimineață, care ne-a anunțat resemnat că, potrivit Europei Libere, focurile trase împotriva fraților albanezi erau, de fapt, focul de avertisment tras în aer de un grănicer de la granița cu Grecia ca să oprească o evadare, ceva. Ciclon retrogradat la adiere de vânt, paranteză închisă).

4. Epilog

Sper să nu mai revin cu episoadele viitoare ale poveștii, episoade de decalog:
Episodul 3 – Dreptul fericirii -curs obligatoriu, materie de licență.
Episodul 4 – Excluderea din programă a cursurilor de procedură penală și civilă, stresante și anxiogene.
Episodul 5 – Decanul ales dintre studenți, cu respectarea rigorilor diversității.
Episodul 6 – Legea menstruației masculine.
Episodul 7 – Protestul cu Cicerone și Papinian pe fundal, proba supremă a justeței revendicărilor.
Episodul 7 – Războiul este pace.
Episodul 8 – Avocații merită să moară.
Episodul 9 – Înființarea unei noi secții la instanța supremă, secția ÎCCJLGBTQABCD+.
Episodul 10. Orice părere contrară, e hate speach. Episod șters din arhivă ca hate speach.

[1] https://www.juridice.ro/essentials/2971/influentarul-studentii-si-decanul

[2] http://www.abajournal.com/web/article/harvard-law-professor-leaves-harvey-weinstein-defense-team-and-residence-leadership-spot

[3] https://www.nytimes.com/2019/06/24/opinion/harvard-ronald-sullivan.html

[4] https://www.juridice.ro/essentials/1306/codul-slugarnologic-cel-mai-nou-banc-cu-avocati

[5] https://www.academia.edu/884230/Faces_of_Mistrust_The_Image_of_Lawyers_in_Public_Opinion_Jokes_and_Political_Discourse_The

[6] https://www.avocatura.com/stire/14748/-armele-sunt-la-avocat-cristian-tudor-popescu-un-avocat-trebuie-sa-aiba-vocabula.html

[7] https://www.telegraph.co.uk/news/2019/05/14/primary-school-exam-stress-exacerbated-teachers-manufacturing

[8] https://www.thecollegefix.com/therapy-llamas-make-an-appearance-at-stanford-university/

[9] https://www.zerohedge.com/news/2019-05-06/university-provides-therapy-donkeys-students-ahead-finals

[10] https://news.sky.com/story/lessons-in-happiness-for-university-of-bristol-students-11715922

[11] http://ipad.hotnews.ro/22187294

Femeie însărcinată sau persoană însărcinată? Ofuri despre criza limbajului politic și juridic contemporan

Femeie însărcinată sau persoană însărcinată? Ofuri despre criza limbajului politic și juridic contemporan

de | iul. 11, 2019 | Colecția de texte

Relativ recent, cabinetul primului ministru britanic a reușit, în fine, să scoată omenirea din ceața conceptuală în care se rătăcise ca efect al unor neînțelegeri și dezbateri semantice. Prin clarificarea emisă în final de octombrie, înaltul demnitar englez a admis că da, undă verde!, sintagma „femeie însărcinată” este una „corectă” și poate fi folosită ca atare atunci când vorbim unii cu alții și ne referim, scuze!, la rezultatul unei fecundări [1] Disponibil aici.. Neînțelegerile și dezbaterile de care pomeneam au fost generate de reticența manifestată de Ministerul de Externe britanic care, consultat fiind de o comisie a Națiunilor Unite pe tema interzicerii pedepsei cu moartea pentru „femeile însărcinate”, ar fi achiesat pe fond, dar ar fi obiectat cu privire la absconsa sintagmă, susceptibilă (zice-se) să ofenseze persoanele care au născut copii și care se „simt” (ori se „identifică”) bărbați, motiv pentru care soluția sugerată a fost aceea a unei depline neutralități: în loc de „femeie însărcinată”, să zicem „persoană însărcinată”. într-un final de ping-pong lingvistic, a apărut decizia semnată de Downing Street care a pus capăt controversei: hmmm…, mdaaa…, ei bine…, „pregnant woman is ok”.

La auzul acestei bunevestiri, mintea mea și-a ieșit din minți în mai multe direcții. Prima, înspre o întrebare furios-retorică: de ce am avea nevoie de acceptul unei instituții publice cum să vorbim între noi sau, după caz, să monologăm pe teme care îndrăznesc să ne treacă prin cap?!… Pe urmă, acceptând (doar de dragul discuției, evident) autoritatea Ministerului Sintagmelor Corecte, a doua ridicare de sprânceană vine din revelația (ori măcar intuiția) că dacă, astăzi, expresia „femeie însărcinată” este, helas!, benignă, mâine, ei bine!, nu va mai fi. A treia, amintirea definiției orwelliene a relației sexuale „corecte”: „copularea heterosexuală în cadrul căsătoriei cu scopul exclusiv al procreării, fără plăcere fizică din partea femeii”. în fine, comunicatul cu pricina m-a zvârlit în epicentrul crizei limbajului politic și juridic contemporan. Despre perspectiva proprie asupra acestei crize, în cele ce urmează.

E o perspectivă afiliată, inevitabil, premonițiilor orwelliene. [2]Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai … Continue reading Asta pentru că, dacă tot am pomenit de Orwell, cred că tocmai celebrul romancier britanic ne-ar fi cel mai bun ghid în jungla lingvistică a post- modernității, ca profet al violării libertății prin intermediul siluirii limbajului. într-o primă etapă, prin adoptarea unui dicționar adecvat lumii noi, faimosul Newspeak (1). Pe urmă, prin legiferarea dublului standard și beatificarea absurdului ca rege al logicii (2). în fine, prin transformarea libertății de expresie în sclavia expresiei și metamorfoza lui free speach în hate speach (3).

 

1. Newspeak

După cum se știe (ori ar trebui să se știe), distopia orwelliană „1984” are în centru condiția individului zdrobit de dictatura statului Big Brother, de supraveghere totală, de manipulare perfectă, de cenzură și autocenzură și, nu în ultimul rând, de poliția și controlul minții și al limbajului. Limbajul politic -zicea într-un alt context Orwell – „(…) este menit să facă minciuna să sune ca un adevăr, iar crima să pară onorabilă și să confere unei adieri de vânt iluzia de soliditate”. [3]George Orwell, „Politica și limba engleză”.

Iar pentru îndeplinirea acestor obiective – și pentru asta ne întoarcem la „1984” – trebuie să credem în virtuțile și efectele binefăcătoare ale unui cod lingvistic curativ, o Nouăvorbă (Newspeak) care este dialectul purificat al partidului, bazat pe suprimarea antonimelor și sinonimelor, utilizarea conceptelor simple și eliminarea cuvintelor cu conotații negative. Prin urmare, „bad” ar trebui înlocuit cu „nongood”, „better” cu „gooder”, „best” cu „goodest” și „splendid” cu „doubleplusgood”, iar lista simplificărilor și contragerilor continuă, evident. Ceea ce contează e obiectivul final: „Nu-nțelegi că singurul scop al Nouvorbei este a limita aria de gândire?! Până la sfârșit o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit și cu toate celelalte sensuri șterse și uitate (…) An de an mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă.” [4]George Orwell, „1984”.

Asemenea premoniții distopice pe care Orwell le simțea încă din 1948 (anul scrierii romanului „1984”) sunt tot mai des validate și confirmate în lumea post-post-modernă și post-adevăr („post-truth”) a zilelor noastre. întâi, în așa zisele coduri de limbaj impuse de minunata lume nouă a corectitudinii politice (a). Pe urmă, în codurile, la fel de „corecte” și aseptice, ale politichiei contemporane (b). și, în fine, în codurile de drept-drept, de aiurea sau de la noi (c).

a. Nu știu, chiar nu știu, dacă apucăturile, regulile și codificările lingvistice din lumea de azi, musai corectă politic, sunt triste sau, dimpotrivă, comice. (Ori poate, mai știi?, ele nu-s decât confirmarea zicerii că, de regulă, comedia este partea esențială a oricărei tragedii). Carevasăzică, nu-i just să zici „în dreapta Tatălui” că ofensezi stângacii și nici să lauzi atleții că superi obezii; nu e indicat să mai vorbim de „brad de Crăciun” și „ouă de Paște”, pentru că lezăm pe aceia care nu-s creștini, motiv pentru care e preferabil să recurgem la formule „neutre” precum „pom de iarnă” și „sfere de primăvară”; până și cuvântul „mort” merită evitat (da, știm, moartea e ofensatoare) și înlocuit cu „metabolically inconvenienced”. Exemplele pot continua… Să scoatem din vocabular cuvântul „viol” (inclusiv în sintagme ca „violarea legii”) ca să nu tulburăm victimele infracțiunii numite astfel sau, și mai grav, potențialele victime. Termenul „brainstorming” să fie înlocuit cu „thought showers”, întru protecția epilepticilor. Mai nou, am întâlnit exemple de restricții aplicate anunțurilor de recrutare care vizau oameni „muncitori” („hard working”) și „serioși” („reliable”) pe motiv că-s potențial ofensatoare la adresa leneșilor și superficialilor! Nu e timp și nici spațiu pentru un inventar complet și sunt sigur că aveți și dumneavoastră exemple favorite. Trist este că ele vin să confirme o tendință de codificare lingvistică întemeiată pe ideea de simplificare, nediscriminare și auto-cenzură. Curat orwellian…

b. De la codurile limbajului „curent”, transferul la regulile de exprimare „igienică” în discursul politic. Un discurs de lemn, sufocat de eufemisme cinice și eschive lașe și împachetat pompos în formule demagogice, goale de conținut, tocite până la non-sens. Să facem totul, strâns uniți în jurul, în context de interes reciproc, mobilizați de sinergii și paradigme, în spirit de gândire pozitivă, profund conștienți de aspirațiile milenare ale poporului pentru libertate, unitate, prosperitate, bunăstare și, neapărat, valori. O limbă schingiuită de propaganda comunistă care astăzi, sub altă pălărie, aceeași Mărie, se chinuie să dea mai frumos și să facă sens. Dacă ieri vorbeam de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, azi ne referim la formula de organizare statală ca „democrație liberală întemeiată pe economie de piață și valori euroatlantice”. (Cu diferența că în trecut știam că eticheta bombastică e o simplă etichetă în timp ce azi credem că sub cea contemporană chiar există un conținut). Pe urmă, dacă ne uităm și peste gardul național, constatăm că azi nu mai vorbim de „imperiu”, ci-i zicem „comunitate internațională” sau, și mai cinic, „lumea civilizată”; nu mai acceptăm că noi, „comunitatea internațională”, comitem crime de război și invadăm teritorii străine cu flagranta încălcare a dreptului internațional, ci preferăm să ne ascundem după eufemismul „global war on terror” cu al său acronim orwellian „GWT”; reprimarea demonstrațiilor este, de fapt, „countering violent extremism – CVE”; iar „tortura” este un cuvânt vădit demodat și anxiogen motiv pentru care trebuie înlocuit(ă?) cu „tehnici de interogare îmbunătățite”(„enhanced interrogation techniques”). Una peste alta, toate referințele la ceea ce e rău și trist și tragic ar trebui edulcorate pe cât posibil. Orwellian, din nou. Unul dintre cele mai aiuritoare exemple este însuși războiul, sinuciderea istorică colectivă pe care planeta o celebrează sistematic prin clișee de plastic și sloganuri emfatice și patriotarde. Mă întrebam cândva, retoric, de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? „Război sfânt” (ce oribil oximoron!), „eroism pe câmpul de luptă”, „căzut la datorie”, „erou care și-a dat viața pentru țară”, „căzut pe teatrul de operațiuni”, „răpus în ostilități”, „jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo?

Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?[5]Disponibil aici. De fapt, limbajul actual, mutilat cum e, se sacrifică ca să albească atrocitățile pentru că, nu-i așa?, războiul trebuie să fie un război curat: un război fără victime, fără cadavre și fără suferință: dezumanizarea distrugerii prin extragerea oricăror imagini de natură umană din zonele țintă… Limbajul folosit pentru a descrie războiul curat este la fel de antiseptic ca și imaginile. Bombardamentele sunt raiduri aeriene. Locația unui viitor bombardament reprezintă un obiectiv oportun de atac. Zonele civile sunt obiective neprotejate. Civilii sunt daune colaterale. Distrugerea este mereu chirurgicală. în linii mari, războiul curat a șters umanitatea civililor de pe ecran… A creat condițiile pentru ca războiul să pară scurt, abstract, igienic, ba chiar frumos din punct de vedere estetic. A minimizat orice simț al morții, atât în ceea ce privește soldații, cât și civilii.” [6]Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, … Continue reading

c. și, ușor-ușor, pe nesimțite, poliția orweliană a limbajului își începe raidurile și în cartierele codurilor juridice. Relativ recent, de exemplu, în Canada, au fost adoptate norme care aduc modificări ale legislației privind drepturile omului și ale codului penal și care incriminează discriminările bazate, printre altele, pe „identitatea de gen și expresia identității” („gender identity and expression”)[7]Este vorba de controversata lege Canada Bill-C-16 e (disponibil aici). Nu e de competența mea să mă pronunț asupra normelor altor jurisdicții, dar constat că noile amendamente legislative au stârnit serioase controverse: pe de o parte, se pare că, în loc să eradicheze inegalitatea „de gen”, o inversează (astfel încât cei discriminați ajung să fie majoritarii); pe de altă parte, amendamentele în cauză pare să incrimineze rezerva de a folosi pronumele „ales” de o persoană care se „identifică” (ori se „simte”) trans-sexual („ze”, „zir”, „they”)[8]Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, … Continue reading, astfel încât, conform Comisiei Drepturilor Omului din Ontario, „refuzul de a te adresa unei persoane trans-sexuale utilizând numele ales de acesta și pronumele personal care „se potrivește” identității sale de gen (…) este posibil să fie considerat discriminare (…) și poate fi sancționat prin reeducare, amenzi sau pedeapsă privativă de libertate”[9]Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme … Continue reading De altfel, și în Marea Britanie noutățile legislative din domeniu vin să consacre detronarea determinismului biologic de către stabilirea genului pe bază de „sentiment”, „senzație” sau preferință individuală: sunt femeie sau, respectiv, bărbat nu pentru că așa m-am născut, ci pentru că așa (îmi permit să) mă simt.[10]Disponibil aici. A se vedea și aici. De aici, numeroase consecințe susceptibile să pună la grea încercare și pe juriști și pe lingviști deopotrivă: contestarea conceptului de „femeie” („woman”) și sugestia înlocuirii lui cu „womxn”[11]Disponibil aici., cu „menstruators”[12]Disponibil aici. ori cu „persoane care posedă cervix”[13]Disponibil aici.; introducerea în programele pedagogice a tezei că și băieții pot avea menstruație[14]Disponibil aici.; ori celebrarea căsătoriei dintre un bărbat și-o hologramă.[15]Disponibil aici. Oricum, se pare că lumea începe să-și piardă reperele etice și să se afunde într-o jalnică degringoladă și cacofonie morală, juridică, spirituală și lingvistică. Cât despre jurisdicția autohtonă, preluând modelele „lumii civilizate”, și legislația noastră s-a arătat tot mai preocupată de „evitarea discriminărilor de gen” motiv pentru care a început să se concentreze, obsesiv, pe amendarea normelor în domeniu, cu riscul asumat al supra-abundenței regulilor, codificării pletorice și, evident, schingiuirii cuvintelor și sensului lor.[16] Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de … Continue reading

 

2. Dublul standard

Atunci când, ulterior ceremoniei de inaugurare a mandatului președintelui american Donald Trump, Kellyanne Conway, consilier al Casei Albe, a exagerat vădit numărul participanților la ceremonie și a fost contrazisă pe tema acestei statistici, răspunsul său – orwellian de-a dreptul – s-a amplasat perfect în rigorile lipsei de rigoare a epocii post adevăr („post-truth”) susținând că versiunea sa reprezintă un „fapt alternativ” („alternative fact”)[17]Disponibil aici.. Prin urmare, două realități paralele, ambele valide, un fel de 2+2=4, în Cișmigiu, dar 2+2=5, în Herăstrău. în același registru, fostul director al National Intelligence, James Clapper, întrebat de Senatul american în martie anul trecut dacă NSA supraveghează cetățenii și le interceptează comunicațiile a răspuns, fără ezitare, „Nu”. Pe urmă a adăugat, „Nu, nu cu intenție” („No, wittingly”). După care, confruntat cu probe contrare, ar fi declarant că nu a mințit ci, textual, a răspuns „în maniera cea mai puțin mincinoasă” („least untruthful manner”).[18]Disponibil aici.

Ambele exemple ne duc exact în zona de dublu standard definit de Orwell în „1984”: „Să știi și să nu știi, să fii conștient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susții în același timp două idei care se exclud reciproc, știind că sunt opuse și totuși să crezi în amândouă; să folosești logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora […] Să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea, să uiți orice a devenit nedorit și pe urmă dacă acel lucru revine la lumină să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ți se cere, să negi existența realității obiective, și să nu încetezi nicio clipă a ține cont de realitatea pe care o negi.”

Discursurile publice actuale abundă, o știm cu toții, de ipocrizie, sofisme și dublă măsură. „Ai noștri” sunt mereu buni și drepți și imaculați și onești, „ai lor” sunt întotdeauna răi și corupți și demagogi și ticăloși. Când „ai noștri” sunt agresivi, agresiunea noastră este „legitimă apărare”, „intervenție umanitară” sau „right to protect” (cu acronimul orwellian „R2P”); în schimb, când „ai lor” ripostează, riposta lor este „terorism” sau „expansiune imperială”. Când „ai noștri” îl feliază pe Khashoggi în consulatul de la Stanbul, de vină e „planeta întreagă” (da, trăim într-o lume urâtă și nedreaptă, da-da- da, din păcate, ghinion!), iar prințul prinț rămâne; par contre, când „ai lor” sunt acuzați – fie și fără de probe – că-s vinovați pentru tentativa de asasinat al lui Skripal, îi bombardăm cu sancțiuni economice. Exemple, cu duiumul…

De fapt, se pare că dublul standard începe să fie acceptat oficial drept componentă ideologică necesară a propagandei. De exemplu, Robert Kagan, unul dintre arhitecții intervenționismului de la Washington, susținea că SUA ar trebui să lupte contra încălzirii globale, dar să refuze aderarea la anumite convenții internaționale pe subiect (cum ar fi cea de la Kyoto). De asemenea, SUA ar trebui să susțină și să sprijine controlul înarmării, dar nu și controlul propriei înarmări, în temeiul unei politici bazate pe „dublu standard”.[19]„US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” … Continue reading De asemenea, Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului din Irak susținea cam aceeași teză: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obișnuim cu dublul standard. între noi, lucrăm în baza dreptului și a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacționăm cu state înapoiate (sic!) situate dincolo de granițele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse – forța, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci față unora care trăiesc în țări rămase în secolul al XIX-lea”.[20]„The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among … Continue reading

Ca și în cazul codurilor de nou-limbaj, păcatul dublului standard a trecut din judecata străzii și din domeniul discursului politic în teritoriul normelor de drept. în planul dreptului internațional de exemplu, raportul dintre principiul autodeterminării și principiul suveranității naționale este tratat în funcție de interese conjuncturale „geo-strategice”: decizia catalanilor de a se separa de Spania, validată de un referendum, este respinsă și de Madrid și de Comisia Europeană ca fiind ilegală, în timp ce decizia kosovarilor de a se rupe de Serbia (chiar în lipsa unui referendum) este recunoscută de marea majoritate a membrilor Uniunii Europene[21]Disponibil aici Sau exemplul relativ recent de tratament diferențiat aplicat de Comisia Europeană țărilor membre cu privire la regulile deficitului bugetar.[22]Disponibil aici în mod similar, în dreptul intern, dublul standard apare instanțiat în numeroase împrejurări. Una, de exemplu, este preferința de a incrimina contestarea unor „adevăruri istorice” „în detrimentul” altora (incriminarea contestării crimelor nazismului, dar nu și a crimelor comunismului, de exemplu). O bună punte de legătură cu subiectul următor.

 

3. Delictul de opinie

Trăim într-o vreme în care drepturile omului încep să se încoloneze pentru retragerea în bibliotecă. Locul lor este ocupat, din ce în ce mai vizibil, de limitările acestor drepturi, tot mai en vogue și care se pregătesc să facă epocă. Epoca restricțiilor de libertăți și a restrângerilor de vocații, epoca prezumției de vinovăție, epoca judecății prin rechizitoriu și, pe urmă, mai simplu, prin televizorul „opiniei publice”, epoca în care, prin răsturnarea de principii clasice, va fi absolut interzis ceea ce nu e în mod expres permis. Epoca în care -să nu-l uităm pe Orwell, că el ni-i ghid, totuși-, „libertatea înseamnă sclavie”, „războiul este pace”, iar „ignoranța reprezintă putere”.

Este epoca în care protestatari din campusuri universitare americane (deci din spațiul care ar trebui să emane maxim de deschidere și libertate) proclamă că „Libertatea de expresie este incitare la ură”(„Free speech is hate speech”).[23]Frank Furedi, „A Liberal Defence of Populism”, disponibil aici

De altfel, relativ recent, tema libertății de expresie a trebuit să fie scoasă din agenda unei conferințe programate la Universitatea Harvard ca fiind prea riscantă și deci, susceptibilă să tulbure apele corectitudinii politice.[24]Disponibil aici

Da, este epoca în care expresia liberă tinde să devină un delict. Motiv pentru care ar fi cazul, nu-i așa?, s-o cenzurăm prin lege (a), s-o auto-cenzurăm, de bună voie (b) ori s-o facem complet neinteligibilă (c).

a. Nu e loc pentru un inventar complet al normelor recente care vin să restricționeze libertatea de exprimare. Covârșitoarea lor majoritate sunt ori se vor un instrument de protecție a „sensibilităților” și „vulnerabilităților” de tot felul. A nu vorbi de funie în casa spânzuratului devine un imperativ transferat din proverb în lege pentru ca nu cumva slobodul de gură să atenteze la „siguranța spațiului” („safe space”) în care trăim. Preocuparea pentru siguranță în general a devenit atât de obsesivă și acaparatoare încât s-a întors, efect de boomerang, împotriva lumii, chircită în sine și într-o „cultură a victimizării, în care cuvântul vulnerabil s-a transformat în substantiv” (Frank Furedi). E climatul în care libertatea de expresie a devenit un moft susceptibil să agreseze și să ofenseze emoțional și, mai nou, intelectual (!) pe sărmanii vulnerabili. Da, vorbirea și scrierea au ajuns astăzi un mers pe ouă, iar opinia critică „incorectă politic”- expresia unei „fobii”: dacă votezi pentru definiția constituțională a familiei ești, musai, „homofob”, în caz că ridici obiecții cu privire la politicile „identității de gen” se cheamă că ești „transfob”, dacă te declari împotriva folosirii burka în spații publice[25]Disponibil aici accepți eticheta de „islamofob” etc. etc.[26]Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată … Continue reading (Se va ajunge probabil la situația în care dacă îndrăznești să afirmi că cerul e albastru înseamnă că meriți să fii arătat cu degetul ca verdefob.) Foarte grav este, din perspectiva asta, atentatul la autonomia artistului și critica estetică a expresiei artistice cu consecințe cel puțin hilare (cum ar fi scoaterea recentă dintr-o colecție a piesei „Baby is cold outside”, pe motiv că mesajul ar fi prea subversiv și provocator[27]Disponibil aici sau apelul la cenzurarea celebrei piese „The Lion King”, pe motiv că faimoasa expresie „hakuna matata” ar avea dedesubturi și conotații cu tentă colonială[28]Disponibil aici ). Din păcate, exemple de acest gen apar în ultima vreme ca ciupercile după ploaie. Până și umorului i se cere „sobrietate”, „măsură”, „previzibilitate”, „neutralitate” și „echidistanță”: excesul de sare și piper dăunează grav organismului…[29]Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un … Continue reading Ocazie cu care gându-mi sare la celebrul monolog al lui Caragiu-Gârneață care parodia, printre altele, cerința ca surprizele din seara de Revelion să fie afișate din timp, la gazeta de perete, iar glumițele să cadă în sarcina unor salariați atent selecționați pentru înveselirea audienței. Petrecerea continuă…[30]Disponibil aici

Una dintre cele mai în vogă sensibilități care și-a revendicat protecția în ultima vreme este însă cea a „adevărurilor istorice” a căror contestare a ajuns, pe cale de lèse-majesté, infracțiune. Am scris despre asta pe larg.[31]Disponibil aici Această modă a incriminării opiniilor are ca obiectiv, de regulă, „cinstirea memoriei victimelor” unor nenorociri istorice, „glorificarea” unor victorii, evitarea pe viitor a comportamentelor rasiale, xenofobe, naționaliste etc. Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmașii lor și cu toată recunoștința pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că „adevărul” istoric despre acele fapte (chiar și atunci când ar fi determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. în clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în „Despre libertate”, John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este „în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută” („fully, frequently, and fearlessly discussed”), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu („it will become a dead dogma, not a living truth.”). Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.

b. Efectul pervers al cenzurii este, se știe, autocenzura. Ascultam recent un interviu cu un scriitor irakian care era convins că între cenzura de sub dictatură (în cazul lui, dictatura Sadam Hussein) și cenzura din lumea neo-liberală corectă politic, diferența fundamentală este dată de momentul în care cade ghilotina peste expresie: în primul caz, după (post zicere), iar în al doilea, înainte (ante zicere), sub forma autocenzurii. Perversitatea autocenzurii stă taman în teama permanentă și difuză care te înconjoară ca o ceață intensă și care te determină să-ți reprimi gândurile înainte de exprimarea lor pentru că potențiala ofensă este fără adresă precisă. Victime nedeterminate și vag localizate, omniprezente și ubicue, cotropindu-ți mintea… Tocmai teama-asta-nod-în-gât îți mănâncă cuvintele și-ți paralizează expresia și mă tem – temeri peste tot – că ea este cultivată atent, cu premeditare și cinism. Iar scopul ei final, mă tem – temeri peste tot – este să te facă să-ți iubești starea de sclavie, bună ocazie să-l evocăm și pe mentorul lui Orwell, Aldous Huxley: „Un stat totalitar cu adevărat eficient ar fi acela în care atotputernicul comitet executiv al şefilor politici şi al armatei lor de directori ar avea putere deplină asupra unei populații de sclavi pe care ar fi inutil s-o constrângă, pentru că şi-ar iubi servitutea. A îi face s-o iubească: iată misiunea pe care statele totalitare de astăzi o dau ministerelor propagandei, redactorilor-şefi ai ziarelor şi profesorilor de şcoală.”[32]Aldous Huxley, „Cuvânt înainte” pentru ediția din anul 1946 a cărții sale „Minunata lume … Continue reading

c. Una din faimoasele legi ale lui Murphy spune că dacă nu poți să-i convingi, atunci măcar încurcă-i. în mod cumva similar, dacă cenzura și autocenzura nu-și fac efectul, atunci singurul remediu care-i rămâne lui Big Brother este atentatul la sensul cuvântului. Așa se face că limbajul politic și juridic contemporan alunecă și el, odată cu lumea, spre zona formelor și aparențelor. Un limbaj de wrestling care cucerește și prostește spectatorii societății „de spectacol” (Guy Debord) și care se amestecă între noi ca să smintească sensurile zicerii. Cuvântul se îndepărtează orwellian de concept, sunetele și literele divorțează de sens, gândul și ideea critică sucombă în anorexie, iar la suprafață se simt doar bulbuci- bulbuci, lozinci de vorbe moarte învăluite în sclipici și confeti. Ce contează e doar forma și doar rima, o poezie redusă la silabe împerecheate care măcăne cacofonic și ritmic, cu zaț de sens. Din dihotomia „dreapta-stânga” nu se mai înțelege nimic, „drepturile omului” încep să se înece în gargară (gargară de „lux”, e-adevărat), „democrația” a ajuns o ficțiune, un clișeu expirat și cinic, partidele politice ar trebui să se cheme, toate, „național-țărănesc-creștin-liberal-social-democrat-patriotic” (diferențiate, eventual printr-o culoare sau un număr), „societatea civilă” s-a înstăpânit ca instanță supremă a sistemului și împărăteasă a regatului de holograme și non-sensuri, „naționalismul” a ajuns, conform președintelui francez, antonimul „patriotismului”, iar „statul de drept”, dragul de el, leul junglei de sloganuri, rage a pagubă. Deasupra capului lui, sabia Zeiței Justiției, o zeiță legată fedeleș la ochi de Ministerul Adevărului, întrebându-se insistent dacă e femeie sau persoană.

References

References
↑1 Disponibil aici.
↑2 Extrem de interesant este că, potrivit statisticilor, cuvântul „orwellian” este cel mai utilizat termen construit prin utilizarea ca punct de plecare a unui nume propriu. Urmat în clasament – neagră comedie! – de „machiavelic” și, locul 3, „kafkesc”.
↑3 George Orwell, „Politica și limba engleză”.
↑4 George Orwell, „1984”.
↑5 Disponibil aici.
↑6 Definiția „războiului curat” dată de Roger Stahl și citată de John W. Whitehead, „Merchants of Death: America’s Toxic Cult of Violence Turns Deadly”, disponibil aici.
↑7 Este vorba de controversata lege Canada Bill-C-16 e (disponibil aici).
↑8 Distincția „a fi” – „a te identifica drept” sau „a te simți” (bărbat sau femeie, după caz) este ea însăși o probă a derivei identitare a post-modernismului actual.
↑9 Disponibil aici. Unul dinte cei mai faimoși – și controversați – critici ai noilor norme este profesorul Jordan Peterson de la Universitatea din Toronto. A se vedea, de exemplu, disponibil aici.
↑10 Disponibil aici. A se vedea și aici.
↑11 Disponibil aici.
↑12 Disponibil aici.
↑13 Disponibil aici.
↑14 Disponibil aici.
↑15 Disponibil aici.
↑16  Cu titlu de exemplu, art. 6 din Capitolul 1 al Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați (într-o variantă de dinaintea modificării, dar relevantă pentru beția de cuvinte utilizate în norme, redundanță, imprecizie și aleatoriu): (1) Constituie discriminare dispoziția de a discrimina o persoană pe baza criteriului de sex. (2) Orice ordin de discriminare împotriva unor persoane pe criterii de sex este considerat discriminatoriu (sic!).

(3) Este interzisă orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex (sic!).
(4) Este interzis ca deciziile privind o persoană să fie afectate de acceptarea sau respingerea de către persoană.
(5) Nu sunt considerate discriminări: a) măsurile speciale prevăzute de lege pentru protecția maternității, nașterii și alăptării; b) acțiunile pozitive (sic!) pentru protecția anumitor categorii de femei sau bărbați;
c) o diferență de tratament bazată pe o caracteristică de sex când, datorită naturii activităților profesionale specifice avute în vedere sau a cadrului în care acestea se desfășoară constituie o cerință profesională autentică (sic!) și determinantă (sic!) atât timp cât obiectivul e legitim (sic!) și cerința proporțională (sic!). Pentru o analiză detaliată, disponibil aici.

↑17 Disponibil aici.
↑18 Disponibil aici.
↑19 „US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard” (Hoover Institute, Stanford University, Policy Review, 1 iunie, 2002).
↑20 „The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era – force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.” (The Guardian, 7 aprilie, 2002).
↑21 Disponibil aici
↑22 Disponibil aici
↑23 Frank Furedi, „A Liberal Defence of Populism”, disponibil aici
↑24 Disponibil aici
↑25 Disponibil aici
↑26 Dintr-o teamă irațională sau frică obsedantă de ceva, fobia a ajuns astăzi să fie asociată oricărei reacții de respingere, adesea cu argumente raționale – fie ele eronate -, a unei teze, idei sau opțiuni. Cât despre „transfobie”, păcatul în vogă al post-post-modernismului, ea a fost definită ca „distanțarea de cineva care este „trans” sau refuzul de a accepta „identitatea de gen”. Cât despre definiția persoanei „trans” (așa cum apare ea în amendamentele adoptate în Canada), ea este un alt exemplu de entropie lingvistico-juridică: „Trans people may describe themselves using one or more of a wide variety of terms, including (but not limited to) transgender, transsexual, gender-queer (GQ), gender- fluid, non-binary, gender-variant, crossdresser, genderless, agender, nongender, third gender, two- spirit, bi-gender, trans man, trans woman, trans masculine, trans feminine and neutrois”.
↑27 Disponibil aici
↑28 Disponibil aici
↑29 Un recent exemplu: Konstantin Kisin, actor de comedie britanic, a fost invitat să țină un spectacol la SOAS, University of London, iar invitația care i-a fost adresată conținea în anexă o propunere de „contract de comportament” („behavioural agreement form”) care indica o listă de atitudini intolerabile pe scenă precum rasism, sexism, clasism („classism”), poziții anti-religioase și chiar anti- ateiste. în plus, respectiva propunere de contract prevedea că glumele conținute în monolog trebuia să fie „respectuoase” („respectful”) și „candide” („kind”): disponibil aici
↑30 Disponibil aici
↑31 Disponibil aici
↑32 Aldous Huxley, „Cuvânt înainte” pentru ediția din anul 1946 a cărții sale „Minunata lume nouă”, 1931.