Pentru prima oară de la declanşarea scandalurilor provocate de interceptarea comunicaţiilor de către Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite (National Security Agency-NSA), o curte federală americană, sesizată de plângerile a două persoane fizice, dă dreptate acestora şi somează guvernul american să înceteze spionarea reclamanţilor şi să distrugă toate datele colectate fără drept din patrimoniul lor. Decizia în chestiune, emisă de judecătorul Richard Leon, este comentată în premieră de New York Times în ediţia sa de luni, 17 decembrie. (N-am idee dacă ştirea a fost preluată cumva şi de tabloid-media românească, dar bănuiesc că nu, mare adiminune să fi fost…). Potrivit jurnalului american, tribunalul federal a apreciat că interceptarea comunicaţiilor şi a datelor personale ale celor doi reclamanţi reprezintă o violare a Constituţiei, încălcare care l-ar răsuci în mormânt pe însuşi James Madison, al patrulea preşedinte şi părintele Legii fundamentale a statului (el ar fi, conform judecătorului Leon, oripilat –„he would be aghast”– să afle azi de gravitatea acestor intruziuni în viaţa privată a cetăţenilor americani). În motivarea hotărârii, tribunalul a considerat că guvernul american nu poate invoca, de partea sa, decizia Curţii Supreme din cazul Smith vs. Maryland, hotărâre conform căreia interceptarea de către poliţie a unor convorbiri telefonice ale unui suspect de jaf nu trebuia sancţionată. Spre deosebire de acel caz, în contextul actual, programul patronat de NSA constă în mega-colectarea „zilnică, atotcuprinzătoare şi nediscriminatorie” („daily, all-encompassing and indiscriminate dump”) de informaţii şi date personale prin intruziunea în viaţa privată a unor cetăţeni asupra cărora nu planează nici o acuzaţie de natură penală.
Decizia în discuţie nu este definitivă (fiind susceptibilă de apel din partea guvernului) şi are o aplicabilitate limitată (fiind benefică doar reclamanţilor din cauză). Cu toate acestea, ea a fost considerată o victorie simbolică a contestatarilor programului NSA şi un mare semn de speranţă pentru aceia care pregătesc acţiuni similare (în nume propriu sau în beneficiul mai multor subiecţi de drept – aşa numitele class action. Tot în paranteză, de notat că şi agenția surată britanică, GCHC, este deja chemată în fața Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru pretinse abuzuri comise împotriva unor europeni).
Deşi dă dreptate reclamanţilor şi consideră că acţiunile de interceptare îndreptate contra lor au fost abuzive, limbajul folosit în justificarea deciziei mi-a atras în mod particular atenţia prin ambiguitatea eufemistică a unor termeni. De exemplu, în motivare, se arată că atitudinea guvernului american este, „într-un ridicat nivel de probabilitate, neconstituţională”: „it’s significantly likely unconstitutional”. Mda, sună ca o temere de a accepta o mare grozăvie. (Asta îmi aminteşte de o savuroasă povestioară al cărei tâlc este legat de teama de certitudini care dor sau jena de a rosti adevărul pe nume dintr-o prost plasată curtoazie. Aflat într-un restaurant şi angajat cu cineva într-o conversaţie bruiată de decibelii difuzoarelor, prietenul care mi-a povestit întâmplarea cu pricina a întrebat chelnerul aflat în preajmă dacă nu ar putea da muzica mai încet. Provocat de o asemenea rugăminte, privind împrejur către ceilalţi cheflii şi meseni, ospătarul s-a întors jenat către amicul meu şi i-a livrat, foarte politicos, răspunsul: „Cam… nu prea”. Aşadar, cam nu prea se poate. Significantly unlikely impossible.)
Separat de anecdota cu pricina, decizia tribunalului federal și motivarea ei mi-au amintit o perspectivă destul de ignorată în interpretarea recentelor dezvăluiri despre spionajul NSA: abordarea juridică. Nu, nu voi încerca să plictisesc cititorii cu împovărătoare analize ale normelor de drept ori cu (poate) obositorul jargon de specialitate. Intenţia mea ar fi doar să zgândăresc (la un nivel fatalmente superficial, recunosc) trei teme: 1. legalitatea sau, respectiv, ilegalitatea intruziunilor spionilor în spaţiul privat (nu râdeţi, vă rog…), 2. dublul standard în analizele referitoare la stat de drept vs. stat de spionaj şi 3. vinovăţia sau nevinovăţia aşa numiţilor whistleblower-i şi a acelora care publică informaţii clasificate, dar de interes general (Mandley, Snowden, Assange, Greenwald, Poitras etc.)
Aspecte privind (i)legalitatea imixtiunilor în sfera privată a persoanelor (fizice sau juridice)
Prins cu raţa-n gură, Grivei jură că nu fură şi zice că de partea sa stau norme juridice speciale şi interese de securitate naţională. Pe partea de vest a Atlanticului, apărătorii programelor NSA invocă o lege din 2008 revizuită în 2012 – Foreign Intelligence Surveillance Act of 1978 Amendments Act of 2008 (care pare să permită colectarea tuturor convorbirilor telefonice în cazul în care unul dintre vorbitori nu este american) şi celebra lege Patriot Act (atacată în Congres relativ recent prin moţiunea republicanului Amash, moţiune care urmărea revizuirea legii, dar care a fost respinsă la vot cu 217 la 205). Dincoace de ocean, serviciile secrete britanice arată înspre normele cuprinse în Regulation of Investigatory Powers Act care par să confere legalitate interceptărilor cu condiţia îndeplinirii unor formalităţi prealabile (autorizări individuale, pentru fiecare caz în parte). Nu am competenţa să interpretez normele evocate, aplicabile în cele două jurisdicţii. Aş zăbovi totuşi asupra câtorva chestiuni adiacente:
a. Nu trebuie să fii jurist american sau britanic ca să-ţi dai seama, răsfoind electronic normele menţionate, că ele autorizează, în principiu, intruziuni în spaţiul privat al persoanelor fizice sau juridice doar dacă sunt subordonate unui interes public (îndeosebi securitatea şi siguranţa naţională). În plus, aceste violări ale spaţiului privat ar trebui, în principiu, supuse unei autorizări prealabile (de regulă, din partea unui magistrat). Cu toate acestea, se pare că, în practică, distanţa dintre ce zice legea şi cum se aplică ea este vizibilă. Confruntat cu argumentul că interceptarea comunicaţiilor este motivată de prevenirea atacurilor teroriste, judecătorul Leon a apreciat că, în lipsa probelor de acte de terorism evitate prin asemenea interceptări, o astfel de apărare nu poate fi acceptată. În plus, conform magistratului, sistemele de supraveghere şi interceptare din SUA formează o inacceptabilă reţea de proporţii aproape orwelliene („almost Orwellian”).
b. Nu îmi este clar dacă decizia tribunalului federal este întemeiată pe ilegalitatea procedurilor de violare a comunicaţiilor celor doi reclamanţi sau pe caracterul neconstituţional al normelor invocate de apărătorii NSA şi nici dacă respectivul tribunal avea sau nu, conform normelor de procedură americane, competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor în discuţie. Este însă cert că o verificare a respectivelor norme din perspectiva conformităţii cu Constituţia americană va avea loc (probabil în faţa Curţii Supreme). După cum, dacă ne mutăm în Anglia, oricât ar fi ele de concordante cu legile britanice (dacă sunt), procedurile de interceptare utilizate de serviciile secrete de peste Canalul Mânecii sunt susceptibile de sancţionare de către Curtea de la Strasbourg în cazul în care ele contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
c. Să admitem, de dragul raţionamentului, că textele de lege care permit spionului să violeze scrisorile de amor ale omului au fost respectate întocmai şi că, în plus, ele sunt constituţionale sau, în cazul legilor britanice, sunt în acord cu regulile Convenţiei Europene. Într-o atare (in)dezirabilă situaţie, trebuie totuşi amintit principiul teritorialităţii aplicării legii. În alţi termeni, o normă de drept este aplicabilă, de regulă, doar în jurisdicţia organului legiuitor emitent (sau, în cazul normelor emise de foruri supranaţionale ori cuprinse în tratate internaţionale, în jurisdicţiile organelor care au acceptat sau ratificat respectivele norme). Prin urmare, din acest unghi de vedere, chiar dacă NSA ar avea dreptul legal şi constituţional să spargă, fără discriminare, oricând şi de-a valma telefoanele şi computerele americanilor, un asemenea drept nu e cu aplicabilitate planetară. Putem, aşadar, servi doamnei Merkel argumente extrase din legile americane? Cam… nu prea.
Stat de drept vs. stat de spionaj
Ştiu, credulul de mine, spionajul are, dragul de el, legile şi constituţionalităţile lui (prima este să furi fără să fii prins, iar a doua că informaţiile au antonime). Sunt norme metajuridice, metafizice şi metadeştepte. Mult mai deştepte decât bietele legi muritoare de rând (nu degeaba serviciile care le emit se cheamă servicii de inteligenţă). De aceea sunt şi confidenţiale, ca să nu se încurce-n ele naivul de drept comun. Prin urmare, nu se cade să amestecăm legile celor două universuri, lumea publică a stupizilor cu lumea secretă a inteligenţilor. Ce ne facem însă când un inteligent, prostul de el, se apucă să facă publice legile secrete? Eee?…
Întrebarea merită tratată cu toată seriozitatea, în afara oricărui registru ironic. Înainte însă, un scurt preambul. Ne referim adesea la democraţiile occidentale, pe bună dreptate, în termeni elogioşi. Uneori însă, prea elogioşi şi chiar idolatri. Când vorbim de America, superlativul preferat este excepţionalismul; când facem aluzie la Franţa, lăcrimăm, évidemment, în termeni de liberté, egalité, fraternité şi droits de l’homme; Anglia este exemplul perfect al monarhiei eterne şi de succes; când evocăm Italia, ne amintim brusc şi patriotic că toate drumurile duc la Roma. Exemplele pot continua… După mine, nu cred că putem vorbi despre democraţiile occidentale mereu în termeni de superlativ absolut, fără nuanţe şi fără dubii, fără necesarele distanţieri şi, da, fără beneficele relativizări. Din această perspectivă, deşi suntem cu toţii adepţii valorilor democratice pe care le promovează, nu cred că este cazul să justificăm cu orice preţ sau chiar să aplaudăm derapajele care intervin în funcţionarea acestor sisteme pe ideea că tot ce fac ai noştri este minunat şi cine nu e cu noi e-n contra noastră. Prin urmare, găsesc că este natural să pun la îndoială legalitatea intervenţiei care a generat aterizarea forţată a preşedintelui Boliviei la Viena fără să fiu acuzat de bolşevism; să critic, din perspectiva dreptului internaţional, imixtiunea Franţei în Mali fără să fiu bănuit de francofobie; să fac ironii pe seama tapajului din jurul ombilicului regal britanic fără să fiu învinuit de blasfemie; şi, în fine, să mă mire ipocrizia italiană cu care Gaddafi era pupat pe frunte cu relativ puţin timp înainte de a fi pupat cu bombe, asta fără să fiu admonestat că am ceva cu fraţii latini.
Şi, având în minte această premisă a nevoii de nuanţe, revin la întrebarea de mai sus: ce ne facem dacă sistemul demascat de Snowden este, într-adevăr, aşa cum zice domnul judecător, „almost Orwellian”? Îl crucificăm pe bolşevicul Snowden ca să eliminăm suspiciunea sub covor? Contestăm fapta în ciuda probelor? O criticăm pe Merkel că are telefon mobil? Scoatem de la sertar clişeele referitoare la excepţionalism şi American dream? Ne refugiem în tranşeul propriilor legi ale spionajului? Poate că ultima variantă, şoptită cu capul în pământ şi urmată de încercarea de a îndrepta ceva e răspunsul cel mai acceptabil. Au existat, din păcate – zic eu -, şi opţiuni precum cele evocate mai sus, analize tipice de utilizare a dublului standard sau reacţii care mi-a amintit de hoţul care strigă „hoţii!”.
De exemplu, profesorul Naumescu, după o excelentă pledoarie despre nevoia prezervării modelului şi sistemului euro-atlantic şi despre supremaţia certă a acestuia în faţa celui chinezesc sau rusesc, atacă subiectul NSA ca şi cum vinovaţii suntem noi că am aflat. Printre argumentele domniei sale, dezvoltate în apărarea poziţiei serviciilor secrete americane, regăsim întâi sugestia să fim neîncrezători în faţa sursei: de unde au aflat germanii că sunt spionaţi? De la Snowden via Moscova. Eee?… Sigur e ceva bolşevism necurat la mijloc, ştim noi… Apoi, protestul germanilor e ipocrit: dacă ar fi putut şi dacă ar fi avut capacităţi tehnice, ar fi spionat şi ei. Pe urmă, e vorba mai degrabă de un protest al producătorilor de echipamente de securitate care, penetrate fiind, le scoate la iveală nepriceperea. Una peste alta, deşi se declară formal în dezacord cu practicile NSA, concluzia domnului Naumescu pare a fi că europenii sunt la fel de vinovaţi şi de ipocriţi, să facă bine să nu se pună rău cu americanii, adevărul este undeva la mijloc, o mână spală pe alta, corb la corb nu-şi scoate ochii, ce mai tura-vura, ciocu’ mic. Şi, conchide reputatul analist, „cu cască sau fără cască”, united we (should) stand. (Singurele afirmaţii preluate cu fidelitate din pledoaria profesorului Naumescu sunt cele citate cu ghilimele. A se vedea articolul „Europa şi Statele Unite astăzi: ieşirea din ipocrizie”, contributors.ro, 29 octombrie 2013. De asemenea, articolul „În apărarea relaţiei transatlantice: I am an American. Der Spigel face o eroare esenţială, contributors.ro, 19 iunie 2013.)
Nu mă prea liniştesc explicaţiile domnului profesor. Cred sincer că statul democratic este acela care pune la temelia existenţei lui dreptul şi legea şi în care încălcarea intimităţii şi a vieţii private nu poate interveni decât pentru motive legate de interesul public, strict reglementate. Şi, credul şi naiv, mai sper că, în statul de drept, spionajul este un minuscul rău necesar, acceptat tacit ca formă de protecţie a securităţii publice, derulat în limite pe care, dacă n-ar suna comic, le-aş califica „ale rezonabilităţii”. Or, când acest minuscul rău necesar devine un principiu de guvernare şi o grosolană formă de manipulare şi control, atunci mă cam apucă ameţeala. În plus, mi-e teamă că, dacă un judecător american foloseşte, într-o decizie judiciară, aluzii la Orwell, s-a ajuns cam departe, iar până la Huxley nu mai e decât un pas. Şi, de m-ar întreba cineva cât de minunată este minunata şi brava lume nouă anticipată de acesta din urmă aş răspunde, uşor palid: cam…nu prea.
Vinovăţia sau nevinovăţia deconspiratorilor?
Subiectul este legat de pedeapsa sau, respectiv, onorurile cuvenite acelora care au dezvăluit lumii aceste grozăvii (numiţii whistleblower-i). Tragem în mesager sau nu? După unii, ar trebui să-i aliniem la perete şi să dăm în ei cu tunul. După alţii, ar trebui ca loviturile de tun să fie salve în cinstea lor. Primii, acuzatorii, invocă de partea lor legea şi, în faţa Judecătorului Imaginar Suprem, începe dezbaterea:
– Onorată Divinitate, zice General Attorney, nemernicii ăştia au încălcat normele de drept şi trebuie să plătească pentru asta.
– Fii milostiv, Stăpâne, intervine Der Spigel, sunt momente în istorie în care dreptul devine strâmb. Dacă ar fi fost să ne luăm după drept, Nicolae Ceauşescu nu ar fi putut fi judecat decât de Marea Adunare Naţională.
– Nu, scuze, reia reclamantul, nu denaturaţi, vă rog, sensul discuţiei. Noi nu vorbim aici de revoluţii, acele momente istorice când voinţa populară covârşitor majoritară plasează dreptul în suspensie până la stabilirea unei noi ordini constituţionale.
– Dar şi în cazul de faţă tot covârşitor majoritară este şi simpatia pentru deconspiratori, intervine Greenwald.
– Ne pare rău, nu luaţi în seamă această speculaţie, protestează General Attorney, nu există nici o dovadă în acest sens şi trebuie să judecăm cazul cu legea pe masă. Ei au încălcat legea şi nu putem ignora asta. În plus, lipsa sancţiunii ar fi un precedent periculos. Ce s-ar întâmpla dacă am permite oricărui ins aflat în posesia unor informaţii clasificate despre siguranţa naţională să le facă publice în contra normelor legale care îi interzic asta?
– În cazul de faţă, dezvăluirile nu au pus în pericol siguranţa naţională a niciunui stat, obiectează apărarea. Ele nu au făcut decât să informeze publicul asupra unor crime comise de militari împotriva civililor sau asupra unui program de masivă interceptare a telefoanelor planetei. Urmând logica acuzării, dacă vreun neamţ dezvăluia, în contra legilor naziste, planurile lui Hitler de exterminare a evreilor, ar fi trebuit să fie crunt pedepsit. La fel s-ar fi întâmplat şi în ipoteza în care unul dintre savanţii care au lucrat la fabricarea bombei atomice şi care l-au rugat pe Truman să n-o azvârle peste Hiroşima ar fi deconspirat mai repede secretul, cu bună credinţă şi cu nădejdea că o să mobilizeze lumea pentru evitarea nenorocirii.
– Comparaţiile astea sunt exagerate, contestă General Attorney, dar chiar aşa să fie, cine judecă dacă dezvăluirea este sau nu benefică? Lăsăm asta la discreţia fiecărui potenţial deţinător de secrete? Nu cumva asta sună a anarhie şi entropie juridică? O fi uneori strâmbă, dar aşa strâmbă cum e, legea este cea mai puţin imperfectă normă socială inventată vreodată şi ar trebui să rămână unicul criteriu de evaluare a conduitei unui subiect de drept dintr-o jurisdicţie.
– Dar există cazuri de deconspiratori care nu se află în jurisdicţia ale cărei legi se presupune că le-au încălcat. Cu ei ce facem? întreabă The Guardian.
– Gata, intervine Judecătorul Suprem, v-am ascultat suficient. Fiecare aveţi dreptatea voastră dar, personal, cred în dreptul lumesc şi în capacitatea judecătorilor mundani de a face justiţie în aceste cazuri, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor dezvoltate de cele două părţi. Aşadar, domnu’ Correa, în calitate de preşedinte al Ecuadorului, acceptaţi extrădarea numitului Assange, refugiat în ambasada dumneavoastră de la Londra? Tăcere de mormânt… Dar dumneavoastră, domnu’ preşedinte Putin, sunteţi de acord cu extrădarea numitului Snowden?…
Iar Putin, cu un ochi spre cer şi cu celălalt spre harta lumii, răspunde ca pentru sine, cu prefăcută smerenie şi falsă curtoazie:
– Doamne, cam… nu prea.
