Motto
New York Times: „Vedeți vreun obstacol în calea puterii dumneavoastră pe scena mondială? Există ceva care v-ar putea opri dacă ați vrea?” Președintele Trump: „Da, există un lucru. Propria mea moralitate. Propria mea minte. Este singurul lucru care mă poate opri și asta este foarte bine.” („Do you see any checks on your power on the world stage? Is there anything that could stop you if you wanted to?” President Trump: „Yeah, there is one thing. My own morality. My own mind. It’s the only thing that can stop me, and that’s very good.”)[1]
Relativ recent, am avut un dialog foarte interesant, Pe drept cuvânt, cu reputatul și competentul profesor Dan Dungaciu, pe subiecte legate de geopolitică.[2] Una dintre temele dezbaterii a fost încălcarea dreptului internațional prin intervenția SUA în Venezuela. Nimic nou sub soare, avea să-mi spună domnul profesor, reamintind că, după cel de-al doilea război mondial, au existat o sumedenie de astfel de violuri, mai toate mascate sau fardate de pretexte „pacifiste”, „democratice” sau „umanitare”, justificări ipocrite și lozincarde. În fața unei asemenea abordări, teza mea a fost (și este) că lipsa, de data asta, a unor asemenea explicații – fie ele și fățarnice – care să încerce să motiveze, cumva, fie și superficial sau chiar clișeic, maltratarea dreptului, este îngrijorătoare. Și spun asta, – și am zis-o și-n respectiva cordială polemică -, nu pentru că aș fi adeptul intervențiilor belicoase și împachetării lor în folie de binefacere (dimpotrivă, sunt un adversar declarat al elogierii războiului[3]), ci pentru argumente care țin de respectul pentru înalte principii. Scriu acest text ca să argumentez mai pe îndelete.
Și-o fac nu (neapărat) pentru a deplânge, – pentru a nu știu câta oară -, victoria dreptului forței în fața forței dreptului[4]; nu (neapărat) pentru a susține că, în acord și cu alte opinii, agresiunea armată din Venezuela este una dintre cele mai dure încălcări ale dreptului internațional din ‘45 încoace[5]; nici (neapărat) pentru a acorda întâietate hermeneutică perspectivei juridice asupra războiului; nu (neapărat) pentru că ecuațiile legale reprezintă, așa cum declaram în respectivul interviu, materia primă pe care o gestionează breasla din care fac parte; în fine, o fac fără vreo intenție de-a intra în polemici ideologice, geopolitice sau „strategice” și, cu atât mai puțin, pentru a aplauda sau critica persoane, fie ele, celebre.
Peste toate, ca să fie clar, scriu acest text nu pentru că aș pleda pentru conservarea unui detestabil regim întemeiat pe dublu standard, brașoave, prefăcătorie, limbaj de lemn și șabloane, toate chemate, cum anticipa Orwell, să facă „minciunile să pară adevăr și crima respectabilă și să dea vântului-vânt o aparență de soliditate”.
Ceea ce mă motivează este, prin urmare, altceva: convingerea că o crimă fără încercarea de motivare ori de interpretare a ei prin raportare la un referențial legal, etic sau religios este răul suprem, mai gravă decât cea mai odioasă crimă cu sadism și premeditare (1) și, peste toate, că, unind toate punctele de pe harta nenorocirilor post-modernității, abuzul fără explicație „juridică” din Venezuela reprezintă expresia supremă a disoluției civilizației vestice contemporane (2).
1. Când președintele statului agresor a declarat că nu-l interesează dreptul internațional, ci doar propriul lui liber arbitru și propria lui simțire („my own morality, my own mind”), mi-a fost clar că am intrat într-o nouă eră, era în care vom fi pierduți. Vorba lui Peter Koenig, „the rules-based order is dead. Long live the Trump-based order.”[6]
Prin urmare, de astăzi, nu mai trebuie să explicăm ori să justificăm nimic, statul sunt eu, scopul scuză mijloacele, ori la bal, ori la spital, eu te-am făcut, eu te omor, punct! Și nu-mi mai cereți să caut justificări juridice sau morale că a devenit, deja, foarte vetust și complicat și simt că-mi pierd mințile în fața chițibușurilor avocățești! Mai bine aplaudați-mă, vă rog, pentru onestitate, eficiență și claritate, pentru lovituri chirurgicale minunate și superbissime. Beautiful! Și asta este foarte bine. I’m so good at killing people, zicea cândva un predecesor de-al meu[7], dar eu cred că m-am dovedit mai bun, infailibil chiar! Avea perfectă dreptate filosoful ăla al vostru, neamț, cred, care zicea că Dumnezeu a murit. Chiar a murit. Nu-l mai căutați că n-are rost, căutarea-i efort inutil, scump și prostesc, pentru că El nu-i nicăieri. Ceea ce contează cu adevărat sunt nu raportările la norme, rigori și înalte instanțe, principii sau lumini, ci pragmatismul, resursele naturale, banii și „sferele de influență”.
Am ajuns, carevasăzică, în epoca în care regele-gol lasă locul regelui-alandala și reperele se dizolvă-n vid. Realpolitik-ul trimite morala și dreptul la coșul de gunoi și se instalează pe tron într-o ceremonie cu focuri de artificii, de mitralieră și de jale.
Un asemenea abandon al raportării la înaltele repere (la limita-limitelor, indiferent de rezultat) se înscrie în actuala filosofie a post-adevărului și post-modernității. Iar refuzul de-a mai considera, în vreun fel, norma ca reper (religios, etic sau juridic) mă întoarce cu gândul la preferința domnului profesor Dungaciu pentru acest tip de „pragmatism” în dauna „ipocriziei”. Plecând de la această preferință, stau să mă întreb, de exemplu, ce-ar fi de ales între un ateu și-un credincios fățarnic? Primul, pentru că este onest în fermitatea contestării existenței Reperului numit Dumnezeu, sau al doilea, care știe că Dumnezeu există, dar îl cinstește cu jumătăți de măsură? În ceea ce mă privește, l-aș prefera pe credinciosul prefăcut pentru simplul motiv că, în cazul lui, spre deosebire de acela al ateului, există o legătură pe verticală și speranța (atâta câtă e) ca, într-o bună zi, certitudinea existenței lui Dumnezeu să fie însoțită și de autentica Lui slujire.
Aplicând analogia la speța venezueleană, da!, eu, unul, aș fi preferat explicații și justificări bazate, măcar din formal respect, pe aluzii la vreun tratat sau la vreo convenție, ceva. Știu bine că toate violările dreptului internațional de după cel de-al doilea război s-au întemeiat pe pretexte ipocrite și mincinoase: și negocierile de la Rambouillet de dinaintea bombardării Serbiei în 1999, și pledoariile lui Colin Powell la tribuna ONU de dinaintea invaziei în Irak din 2003, și sancțiunile ONU împotriva lui Gaddafi în 2011, și tezele că regimul sirian ar fi încălcat acorduri privind arme chimice în 2013, și altele, și altele, și altele, toate și fiecare-n parte, cosmetizări ale agresiunilor și nelegiuirilor, prafuri în ochi pentru noi, proștii. Toate, însă, aranjate și întemeiate pe premisa că reperul (încă) există și el este dreptul internațional (cu toate imperfecțiunile lui). Pe scurt, este rea ipocrizia, dar, vorba ceea, rău cu rău, dar mai rău fără rău.
Din 3 ianuarie anul ăsta, însă, relațiile internaționale par să nu mai aibă niciun Dumnezeu, iar statele gem îngrămădite într-un bar unde se așteaptă la o cafteală generalizată cu halbe de bere și scaune-n cap.
2. Să ne întoarcem la simbolistică.
Trăim într-o lume a post-adevărului și a relativismului moral care este definită de o întoarcere pe dos a marilor sensuri. Cuvintele își suflecă, sufocate, semnificația; emoția și simțămintele iau locul realității și traducerea devine mai de încredere decât originalul; virtuțile devin vicii și viciile se promovează ca virtuți; sexele determinate biologic, două și doar două, sunt înlocuite de genurile manipulate social, multe și „fluide”; omenirea geme sub greutatea propagandistică a trans-formărilor transsexuale și transumaniste. Cât despre transcendență, ea pare acaparată-apocaliptic, în finalul lumii materialisto-consumeristo-hedonistă, de ritualuri oculte, pedofilie și satanism.
Dreptul însuși a ajuns trans și simte, în ultima vreme, că s-a născut într-un corp greșit. Criza lui identitară post modernă este foarte expresiv reprezentată, printre altele, de schizofrenii, despre care am tot scris: „ilegal, dar legitim” („illegal but legitimate”)[8] (evocată și în episodul venezuelean) și „legal, dar vătămător” („legal but harmful”)[9]. Mai nou, cum asemenea sofisme și oximoroane n-au reușit să-l asfixieze, soluția este să-l ignorăm complet, să-l decuplăm de la aparate și să-l aruncăm în mare precum pe bin Laden, ca happy-end al ultimului episod al desenului animat al istoriei. Nu înainte însă de-a-l pune să semneze ultimele decrete pe care i le-a aranjat, recent, în mapă, Uniunea Europeană: întâi, prerogativa discreționară a organelor de la Bruxelles de-a decide, fără motive, probe și judecată, moartea civilă („civil death”) a unei persoane prin confiscarea arbitrară a bunurilor din patrimoniul acesteia și sechestrarea conturilor bancare (cazul cetățeanului elvețian Jacques Baud)[10]; apoi, dictatul simbolic de interzicere a cuvintelor care au ca rădăcină „mama” („motherland”) sau „tata” („fatherhood”), întru perfectă și, simbolică, și european-atlantică „incluziune lingvistică”.[11] Aaaa, era să uit, înainte de a-și da duhul, dreptul a mai iscălit și-o lege de toată frumusețea în Australia pentru restrângerea, cât mai drastică (păi, cum altfel?), a dreptului la liberă expresie care, pare-se, separat de ambiguități și incoerențe, aduce trei noutăți de o letală toxicitate: reglementarea răspunderii pentru expresia scrisă sau vorbită independent de vreun prejudiciu, caracterul retroactiv al normelor (răspundere pentru scrieri sau ziceri anterioare intrării în vigoare a legii) și răsturnarea sarcinii probei (acuzatul, în situația de a-și proba nevinovăția).[12]
Dumnezeu să-l ierte pe sărmanul Drept și să-i înlocuiască principiile și regulile, repejor, cu moralitatea și mintea lui x sau y, după caz.
Motiv pentru care, n-ar fi exclus ca, de azi înainte, roba judecătorului să fie îmbrăcată de Nașul, iar lumea, cuprinsă de violență continuă și irațională, fără-mamă-fără-tată, să fie condusă de Portocala mecanică.
[1] https://www.nytimes.com/2026/01/08/us/politics/trump-interview-power-morality.html
[2] https://www.youtube.com/watch?v=62RwkUcEdwA
[3] https://florentintuca.ro/razboiul-care-nu-mi-da-pace/
[4] https://florentintuca.ro/sa-bombardam-si-dreptul-ori-suntem-golani-ori-nu-mai-suntem/
[5] https://www.cristoiublog.ro/venezuela-si-ucraina-de-ce-cand-doi-fac-acelasi-lucru-nu-este-acelasi-lucru/
[6] https://www.globalresearch.ca/trump-based-international-order/5911870
[7] https://slate.com/business/2013/11/double-down-obama-said-he-s-really-good-at-killing-people.html
[8] https://florentintuca.ro/sa-bombardam-si-dreptul-ori-suntem-golani-ori-nu-mai-suntem/
[9] https://florentintuca.ro/libertati-inecate-ca-tiganu-la-mal/
[10] https://braveneweurope.com/costas-lapavitsas-jacques-baud-and-the-demise-of-the-eu-as-a-liberal-project
[11] https://www.telegraph.co.uk/news/2026/01/13/eu-bans-motherly-and-frenchmen-in-war-on-gendered-words/
[12] https://networkaffects.substack.com/p/rush-job-australias-new-hate-speech
