Am fost, recent, invitat la conferința Eliade-In memoriam, după 40 de ani și țin să-i mulțumesc lui Mihai Neamțu atât pentru invitație, cât și pentru inițiativa organizării și impecabila coordonare a evenimentului ținut, minunată idee!, în chiar Palatul Parlamentului. Dată fiind imensa anvergură a personalității și operei lui Mircea Eliade și prezența la conferință a numeroși și veritabili exegeți, am considerat că n-am tocmai eu căderea să vorbesc despre dialectica sacru-profan, hierofanii, metafizică și mituri, ori să elogiez opera literară a marelui cărturar român. Motiv pentru care am încercat doar să-i plagiez o teză pe care s-o amplasez în domeniul juridic, așa strâmb și hidos cum apare el astăzi, ștanțat de ideologiile postmodernității. Mai jos, oful oftat în public.
Cândva, pe imemoriale vremuri, „sacrul” și „justiția” făceau casă bună, ori măcar pretindeau că vor s-o facă. Între timp, triste timpuri!, mariajul în cauză s-a degradat dramatic.
„Valorile euroatlantice” în care ne-am „integrat” cu fanfară și entuziasm, bunăoară, au ales să celebreze Învierea Mântuitorului Hristos cu focuri de artificii. Las la o parte, pentru moment, focurile lansate împotriva unui stat suveran în contra oricăror elementare principii și norme de drept internațional și, ca rezultat, focul dat lumii întregi, cu dreptul și cu pacea ei cu tot.
Mă voi limita, mai degrabă, la un inventar, ne-limitativ, de postmoderne omagii aduse creștinismului, recent, în ceas de sărbătoare: propunerea unui înalt oficial american de interzicere a referințelor la Mântuitorul Iisus ca Rege („Christ is King”) pe motiv că o asemenea referință ar reprezenta un codat mesaj antisemitic; incriminarea oricăror aluzii la referințe biblice despre homosexualitate, ca „mostre ale discursului de ură”, conform recentelor norme juridice adoptate în Canada; condamnarea penală a unui parlamentar și a unui pastor finlandez pentru co-autoratul unui pamflet care trata păcatul homosexualității din perspectiva Sfintei Scripturi; declarația președintei înaltei și măreței Comisii Europene, conform căreia Europa înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, „valorile Talmudului”; amendarea unui club de fotbal din Serbia care a îndrăznit să transmită, printr-un aranjament coregrafic al galeriei locale, un mesaj asociat chipului unui sfânt ortodox, considerat de forul fotbalistic european ca „nepotrivit” și „provocator”; numirea recentă ca arhiepiscop de Canterbury a unei femei (care este un fervent promotor al avortului și inițiativelor „LGBTQ+”), felicitată fără niciun fel de rezerve sau nuanțe de însuși Papa Leon al XIV-lea, mai-marele Bisericii Catolice; declarația premierului britanic de respect necondiționat pentru sărbătoarea Ramadanului, fără nicio aluzie la creștinul Post al Paștelui, aflat, și el, în plină binecuvântare; revelația exprimată de Paula White-Cain, consilierul „spiritual” de la Casa (d)Albă, conform căreia președintele american poate fi comparat, în numeroase privințe, cu Iisus Hristos (!), însoțită, de altfel, de bizare auto-expuneri publice ale aceluiași președinte, pe platforme sociale, în postură caraghios-mesianică; excluderea de la ceremonia din Vinerea Mare de la Pentagon a creștinilor care nu sunt protestanți.
Sunt doar câteva exemple dintr-o listă mai lungă și mai veche, asociată unei vizibile ofensive anticreștine și de desacralizare a marilor repere, în general, pe care o regăsim în diverse domenii: în plan legislativ și jurisprudențial (discuții interminabile referitoare la ridicarea avortului la rang de drept fundamental, reglementarea și răspândirea eutanasiei ca „drept la moarte demnă”, legiferarea aberațiilor transumaniste și ale „ideologiilor de gen” etc.), în domeniul „cultural-artistic” (spectacolele încărcate de motive demonice și oculte de la Eurovision); sau în circuitul sportiv (de exemplu, blasfemiile de deschidere și închidere a Jocurilor Olimpice de la Paris).
Cu toate aceste exemple în minte, trag, cu ochi de jurist, la situația din jurisdicția românească, în încercarea de-a găsi contraexemple și puncte de sprijin care să-mi redea optimismul și speranța că nu suntem, totuși, pierduți. În fond, dacă este -și este!- să ne încredem în teza lui Mircea Eliade, orice sistem își conservă vitalitatea doar în prezența unui centru „sacru” în jurul căruia ar trebui să graviteze (1). În ciuda argumentelor identificate, mă tem că am ajuns, și noi, victimele unei cumplite crize a reperelor spirituale, morale și juridice care frământă civilizația occidentală de mai multă vreme și care, așa cum argumenta René Guénon (în La crise du monde moderne), reprezintă o tristă emblemă a acesteia (2).
1. Da, din reflex profesional, mă uit în jur în căutarea unui suport referențial și a unei busole-silogism care să-mi dea confortul bunei orientări. Și, când pomenesc de silogism, am în vedere premisa majoră (împărtășită de mai toată elita culturală europeană) care spune că a noastră civilizație este bună și măreață grație creștinismului, precum și premisa minoră, că orice atentat la adresa creștinismului este un atac la măreția civilizației însăși. De unde și concluzia că exemplele evocate în preambul sunt, ele însele, expresii suicidale ale unei culturi în descompunere.
Prin urmare, necăjit de rezultatul unui asemenea raționament și de evidenta prăpastie dintre retorică și realitate, urc, în bibliotecă, să caut, mai temeinic, dovezi „științifice”, că apelul la știința actuală pare în mare vogă, inclusiv la știința numită „juridică”.
Primul artefact înspre care mă reped, relicvă arheologică din Paleolitic, sunt moaștele Constituției însăși, draga de ea, sfânta laică scriptură, la care tot mai puțin pelerini vin să se închine, din păcate (zic eu, păcătosul). Deși nu proclamă ortodoxia ca fundament spiritual al națiunii, ea are câteva trimiteri bune de luat în seamă. De exemplu, în chiar primul articol, ea se referă la „demnitatea omului” ca „valoare supremă”, referință care mă trimite cu gândul la duhul divin și esența sacră a individului vrednic; în plus, o asemenea „valoare” trebuie interpretată, conform textului constituțional, în „spiritul (…) idealurilor Revoluției din 1989”. Or, dacă ne raportăm la acele idealuri, vom constata că, potrivit comunicatului Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, „Revoluția a reprezentat o revoltă nu doar împotriva lipsurilor materiale, ci și a opresiunii spirituale impuse de regimul comunist, care promova ateismul științific”; apoi, potrivit relatărilor și confirmărilor notorii, „în timpul manifestațiilor, în special la Timișoara, manifestanții au purtat cruci, au cântat cântece religioase și au strigat lozinci precum «Dumnezeu este cu noi»” sau «Așa ne ajute Dumnezeu»”, transformând lupta într-o revendicare a libertății de conștiință; în fine, „după căderea regimului, unul dintre primele gesturi a fost reintroducerea icoanelor în instituții și reluarea slujbelor religioase în spațiul public, marcând o revenire la valorile creștine tradiționale”. Prin urmare, tocmai în acest „spirit” ar urma să fie analizate drepturile fundamentale ale omului ocrotite de biblia sistemului nostru jurisdicțional.
Pe urmă, dacă ne uităm la relicva din articolul 12 („Simboluri naționale”), găsim, în alineatul 3, referința la imnul neamului, care conține o trimitere expresă la creștinism („Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină, / Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt” și, în alineatul 4, la stema națională, care cuprinde simbolul Crucii, în semn de „continuitate istorică și spirituală a poporului”. Pe urmă, jurământul Președintelui țării, la investirea în funcție, face aluzie la nevoia de Dumnezeu: (art. 82: „Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, următorul jurământ: Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român (…). Așa să-mi ajute Dumnezeu!”). De altfel, mai toți aleșii și reprezentanții poporului și-au declarat necondiționatul atașament față de valorile creștinismului ortodox la ceasuri importante.
În plus, am descoperit în arhivă și o lege adoptată „în semn de conștientizare, de către cetățenii români, a violențelor și persecuțiilor la care au fost și sunt supuși și astăzi creștinii în lume” (Legea nr. 134/2020).
Sunt, îmi dau seama, ancore pe care lumea nu le cunoaște sau le trece cu vederea. Este adevărat că principiile laice care asigură cea mai consistentă parte din fundația sistemului legislativ nu au favorizat transpunerea în normă de drept secular adevărurile dreptului canonic într-o manieră care să-i asigure conservarea unei mărețe coerențe spirituale și etice. Cu toate acestea, referințele legislative evocate, alături de marile principii și norme care traduc în planul dreptului pozitiv virtuțile și valorile moralei creștine ar trebui să reprezinte un bun reper întru justă așezare în cetate a dreptului național.
De altfel, asemenea repere și referințe există și în alte jurisdicții și ar putea fi invocate ca elemente fondatoare ale sistemului însuși: Constituția Greciei, de exemplu, este emisă, conform propriului text, „În numele Sfintei și Consubstanțialei și Indivizibilei Treimi” și declară creștinismul ortodox religia oficială a statului, iar pe Iisus Hristos liderul bisericii (art. 3.1); Constituția Irlandei face referire chiar în debut la „Sfânta Treime”; Constituției Germaniei conține, în preambul, sintagma „în responsabilitate față de Dumnezeu și oameni”. Până și în Preambulul proiectului de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003, se precizează: „Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă (sublinierea mea) şi umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente şi astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolul central al omului şi drepturile lui inviolabile şi inalienabile, precum şi respectarea dreptului.”
Prin urmare, deși separate de propriile biserici naționale, statele laice care și-au declarat în actele fundamentale adeziunea la înaltele principii și valori ale moralei creștine ar fi, în principiu, ținute de respectarea acestor repere în croiala propriilor sisteme jurisdicțional-legislative și a propriilor jurisprudențe. Asta în caz că ar fi atente la armonie, coerență și la relația cu Centrul.
2. Realitatea, însă, bate filmul. Iar dreptul bate realitatea. Și-n Grecia, și-n Germania, și-n Irlanda, și la noi, și aiurea.
Iar eu, ca biet servitor al dreptului, am ajuns să bat câmpii căutând busola. Acea busolă pe care Eliade o numea reper ontologic fundamental, grație căruia universul devine ordonat, plin de semnificație și capătă un Axis mundi. Din păcate, se pare că acest reper al sacralității a fost pierdut, pe drum, în bălării.
Asta pentru că, pe câmpii juridici pe care-i bat, nu mai găsesc nici rigoare, nici coerență, nici vigoare, nici decență. Este un câmp minat, iar minele au aruncat reperele în aer, rezultatul fiind profanarea sacrului într-o lume care se autodeclară, pare-se, orfană de Dumnezeu: nu mai știm să ne ocrotim copiii și să le apărăm sfânta inocență; nu mai prețuim libertatea cuvântului și ne mândrim cu tatuaje peste limba maternă; avem, astăzi, dificultăți să definim femeia, iar, mâine, ne vom încurca în însăși definiția omului; prescriem moartea ca beneficiu de lux al post-modernității; celebrăm avortul ca drept fundamental, „sacru”, triumf al sterilității; premiem, rânjind, urâtul; medaliem, mânjiți în noroi, mediocritatea; ne căutăm salvarea sufletelor într-o fără de suflet, anti-umană și diabolică „inteligență”, într-un gulag digital; salutăm războiul ca sinonim al păcii; înlocuim dreptul internațional cu propria conștiință a cuiva și, în general, ne uităm neputincioși la o lume fără Axis, condusă de o bandă pedo-criminală de sociopați.
Peste toate, celebrăm mândria ca virtute supremă cu un simbolic zel și într-un simbolic exercițiu de diabolică inversiune a valorilor: răul glorificat ca bine, urâtul ca frumos și lașitatea drept curaj.
Toate, ca feluri de a întoarce Crucea și a lua numele Domnului în deșert.
Asta până într-o zi. O bună zi care – o spune toată filozofia lui Eliade – va intra în istorie ca Sacră.
