L-am vizitat pe Aristide Zub pentru un taifas plin de savoare, în care ne-am uitat peste umăr – la învățământul nostru, la rătăcirea unor virtuți cruciale – ca să mergem, ceva mai înțelepți, înainte. Înainte spre o viață mai bine trăită.
Aristide Zub este un optimist, iar optimismul dumnealui este contagios.
#PeDreptCuvânt, cu jurnalistul Marius Ghilezan
Cunoscut jurnalist, autor și formator de opinie, Marius Ghilezan a vorbit la Pe Drept Cuvânt despre tinerețea trăită în perioada comunismului, despre dragostea lui imensă pentru clubul de fotbal Poli Timișoara, despre atmosfera anti-sistem din orașul lui natal, Timișoara, despre primele zile ale Revoluției din 1989 și despre cum a ajuns el să fie jurnalist.
Marius ne-a oferit perspectiva sa asupra dreptului la liberă expresie, a vorbit despre „războiul declarat împotriva a tot ce este îndumnezeit în om” și căile, soluțiile prin care ne putem prezerva nu doar drepturile și libertățile fundamentale, dar tocmai această îndumnezeire care ne face ființe, în loc de creaturi.
#PeDreptCuvânt, cu Ana Maria Sandi
La exact 142 de ani de la nașterea lui George Enescu și aproape 121 de ani de la nașterea marelui pictor Dumitru Bâșcu, în studioul #PeDreptCuvânt a venit doamna Ana Maria Sandi, fiica lui Dumitru Bâșcu, nepoata lui George Enescu, o femeie cu o valoroasă carieră în educație și o remarcabilă poveste de viață.
În al zecelea episod al podcastului Pe Drept Cuvânt, doamna Ana Maria Sandi a schițat un viu portret al familiilor Enescu și Bâșcu, a vorbit despre legătura dintre tatăl dumneai și unchiul George Enescu, despre preferința lui Dumitru Bâșcu de-a se forma pe cont propriu, departe de numele Enescu, dar și despre abuzurile pe care familia dumneaei le-a avut de depășit în comunism.
Totodată, Ana Maria Sandi a atins teme ale actualității: degradarea sistemelor educaționale, capcanele presiunilor ideologice din învățământ sau derapajele mișcărilor feministe moderne.
Un text scris și publicat acum zece ani de care mi-am amintit în contextul dezbaterilor despre digitalizare și inteligență artificială:
Mă pregătesc să urc în avion. Lângă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video înălțată două palme deasupra capului. În rândul format dinaintea ghișeului la care se îndeplinesc ultimele formalități, el se mișcă șovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul. Mersul său lent e orbecăire de orb, bâjbâiala cuiva care nu mai are ochi în cap. Ochii din cap i-au sărit în camera video, ochi sony, ochi digitali. Prin ei, omul meu înregistrează cu acuratețe intrarea în avion și, apoi, debarcarea, ca să le trăiască mai temeinic și ca să aibă imagini magice de lăsat moștenire nepoților.
Scena asta (pe care ați văzut-o cu siguranță în repetate rânduri în viața reală sau în filmul „îmbarcarea și debarcarea secolului”, în vogă pe Facebook) îmi amintește brusc de două recente experiențe. Prima, ca spectator într-un concert la Stanbul (sau, ca să fiu cinstit, mai degrabă ca bodyguard). Pe scenă, Lana del Rey, noua madonă a adolescenților, vie, în carne și oase. Prin urmare, numai bună de imortalizat, de făcut din ea chip cioplit în pixeli, tras la xeroxul telefoanelor abile, mobile și mobilate cu cămăruțe video. O maree de telefoane luminoase, plutind pe post de făclii peste marea de puștani ce veniseră să ia lumină. Tineri care jubilau și filmau secvențe magice, imagini și poze de trăit intens și de lăsat moștenire nepoților.
A doua experiență, tot ca spectator, martor discret al unei cine romantice. El cu Ea, Ea cu El. Ei, între patru oblici ochi. El, cu un aparat foto atârnat de lațul din jurul gâtului. Ea, cu un aparat foto, atârnat de lațul din jurul gâtului. El, fotografiind întruna copaci, păsări și stele. Ea, fotografiind întruna stele, păsări și copaci. Niciun cuvânt și nicio șoaptă din nicio tabără, liniște de mormânt. Ospătarul aduce aperitivele. Sunt halite imediat de teleobiectivele înfometate de imagini cu prăjeli de stele Michelin. Apare apoi felul principal. Teleobiectivele se apucă iarăși de molfăit și, de la masa romantică, nu se aud decât plescăielile canon ale clicurilor nesătule. Niciun cuvânt din nicio direcție, silenzio stampa, respect pentru canoane. În final, după ce a fost scanat din toate unghiurile și desertul, când mă așteptam, în fine, să aud și eu, babă curioasă, ceva șușoteli drăgăstoase, cuplul romantic a trecut la digestiv: ea, savurându-și în liniște propriul slideshow, el, savurându-și în liniște propriul slideshow. Și, după acest îndelung și romantic preludiu digital, a urmat o îndelungă și romantică acuplare digitală: iubitul, transferându-i iubitei propriul aparat, cu tot cu laț, ca să i se scurgă și ei ochii; iubita, transferându-i iubitului, propriul aparat, cu tot cu laț, ca să i se scurgă și lui ochii. Fotografii romantice și secvențe magice, imagini de trăit copios și de lăsat moștenire nepoților.
Nu, nu am vreun motiv imperios și nu sunt mânat de vreo urgentă rațiune de ordine publică pentru a evoca autenticele povestioare de mai sus. Dacă vi se par prozaice, vă cer scuze și clemență. Le-am amintit doar pentru a-mi exprima o candid-naivă mirare și o retoric-amară întrebare.
Semnul de nevinovată și naivă mirare,!. Nici turistul din avion, nici adolescenții de la concert și nici romanticii cu ochi oblici și gâturi în lațuri nu au trăit în mod nemijlocit, direct, experiențele pe care urmau să le guste sau să le confrunte, după caz. Ei au apelat la un samsar, un intermediar al contactului lor cu realitatea: aparatul, mecanismul, drăcia tehnică, gadget-ul ca senzor și depozitar de emoții. Un împuternicit care scutește realitatea de disconfortul de a ni se oferi nefardată și care ne ocrotește și pe noi în nisipul aseptic în care ne băgăm propriul cap de struț. Grație apelului la acest mandatar, experiența concepută a fi trăită în direct este sacrificată în favoarea senzației că, imortalizată, ea chiar trăiește o eternitate: evenimentul live, transformat în eveniment eternal. Gata, ne-am găsit alinarea, emoțiile noastre trebuie conservate în fișiere și foldere, bănci de afective celule stem, bune pentru a ne revitaliza propria nemurire în fața nepoților noștri.
Emoticonul de retorică și amară întrebare,?. Tehnica evoluează cu viteză de lumină. Viața noastră cotidiană este hidratată de perfuzii conectate la lumea digitală. Încotro ne îndreptăm și unde vom ajunge? Până unde ne vom digitaliza? Care-s limitele? Cât de departe vom migra spre lumea virtuală, viața de rezervă, e-love, e-life? Cât de ultra-mega-super publică va ajunge fărâmitura privată din viața noastră? Când vor lua inteligența artificială locul gândirii umane, e-gold locul aurului, bitcoinii locul banilor și facebook-ul locul book-ului? Cât va mai rămâne secundară existența noastră digital-paralelă? Când o va detrona pe cea principală? Dar, mai presus de toate, curiozitate supremă, cât vor fi de fericiți și interesați nepoții noștri de savuroasele și magicele imagini ale îmbarcării noastre într-un avion?
(articol publicat în Dilema veche)
#PeDreptCuvânt, Cristian Terheș
Cristian Terheș a venit la #PeDreptCuvânt. Și a ieșit o conversație de ținut minte!
Cristian Terheș a vorbit despre drumul său de la activismul clerical la cel politic – el fiind astăzi un foarte cunoscut europarlamentar român -, despre miza prezervării valorilor creștine în cultura europeană, dar și despre lupta lui „de credință” pentru protejarea drepturilor și libertăților noastre fundamentale.
Cu dese și oportune referiri biblice, pledoaria lui Cristian Terheș e puternică și dătătoare de speranță: în ciuda norilor negri adunați deasupra noastră, lumina – oricât de palidă ni s-ar părea – va alunga mereu întunericul. Și va rămâne un reper pentru cei cărora urmează să le lăsăm moștenire lumea noastră.
Dacă și ție îți plac discuțiile care te pun pe gânduri, te aștept să povestim
Podcast semnat de
