All a penis is, is just a large clitoris

de Florentin Țuca | 11 mai, 2022 | Colecția de texte

Nu, nu, vă rog să nu-mi săriți în cap: ideea de a o folosi în titlu îmi aparține, însă zicerea ritmată de mai sus nu-i a mea. Este a unui faimos medic calificat în „vaginoplastii”, care a participat recent la o conferință „de specialitate” organizată de Duke University și-a aplaudat „fluiditatea genurilor”. Este o definiție care mă duce cu gândul – printre alte blasfemii și meditații impure – la soarta limbajului, a dreptului și a dreptății în epoca zbuciumată ale cărei turbulențe ne afectează profund. Această conexiune dintre sentința vaginoplastinologului și justiția din vremea blasfemiilor ar putea părea, la prima vedere, deplasată. O să vedeți, sper, că nu este. Și spun asta nu doar pentru că o importantă materie primă a ecuațiilor juridice sunt tocmai definițiile și nici din apucătura profesională de a vedea doar legi și jurisprudență în fața ochilor, indiferent de context. Înainte de asemenea argumente, preocuparea asta îmi pare serioasă și întemeiată pe temerea că, dimpreună cu lumea-ntreagă, o luăm razna și ne țicnim și noi, juriștii.

Despre criza contemporană a dreptului și a justiției am mai scris în repetate rânduri, după cum am tot bombănit și despre actuala derivă a limbajului juridic și politic. În contextul de față o să vin, însă, cu un alt oftat, specific degringoladei spirituale care sluțește și societatea, în general, și lumea juridică, în particular. În acord cu acest suspin, dacă vorbim de drept și de criza lui, nu putem ignora, printre altele, confuziile semantice care riscă să-l destabilizeze (1), subminarea sistematică a unora dintre marile sale principii fondatoare (2) și, extrem de trist, îndepărtarea acestuia de la fundamentele sale etice (3).

1. Da, când pretind că justiția suferă intubată în sala de reanimare, mă uit la ea, întâi de toate, ca la o victimă colaterală (sau, poate, mai știi?, chiar una vânată în mod deliberat) a unui război mondial care este, în esența sa, unul cultural și spiritual. Nu este locul unei analize detaliate pe un subiect atât de seducător filosoficește, și nici n-am căderea să mă aventurez în filosofii. Ca jurist însă, nu pot ignora că știința și sistemul juridic pe care le slujesc sunt, și ele, în miezul unei crize identitare profunde, marcate, printre altele, de o vizibilă accelerare a „culturii inversiunii” (Rod Dreher): ceea ce ai crezut până ieri că este adevărat, astăzi este fals și viceversa. Cum adevărul și falsul sunt categorii logice de esența dreptului, iar stabilitatea sensului și sensurilor îi asigură structura de rezistență, orice contestare a acestor premise îl vulnerabilizează profund. Și așa, ne întoarcem, inevitabil, la definiții și la câteva exemple, câteva dintr-o sută.

Întrebată, simplu și la subiect, ce este o „femeie”, Ketanjii Brown Jackson, candidată -atunci- pentru postul de judecător la cea mai înaltă instanță din -nu-i așa?- cea mai „înaltă” și „indispensabilă” „democrație” a lumii, a răspuns că nu știe, și nu știe „pentru că nu este biolog” (gura păcătosului adevăr grăiește, pentru că adevărul definiției stă chiar în biologie!). Răspunsul distinsei doamne a fost calificat de Jordan-Young, „reputat specialist în studii de gen”, drept foarte corect pentru că definiția ar fi susceptibilă de „nuanțe”, iar Sarah Richardson, istoric și filosof al biologiei, profesor la Harvard, a apreciat că, indiferent dacă e privită din perspectiva dreptului sau a științei, definiția „femeii” ar trebui evaluată  întotdeauna -bingo!- „în funcție de context”. Dincolo de asemenea încercări avocațiale de-a drege busuiocul, eschiva doamnei judecător Jackson ridică o sumedenie de semne de întrebare cu privire la integritatea sa profesională și la atașamentul pe care un magistrat (mai ales unul din vârful ierarhiei instituționale) ar trebui să-l probeze față de marile principii și repere. Or, definiția „femeii” este un important reper nu doar de ordin lingvistic, ci, mai mult, chiar juridic, pentru că o femeie apare în fața instanței (și nu numai) ca titulară de drepturi și obligații specifice prevăzute de norme juridice care reglementează diverse teme și instituții de drept privat sau public (egalitatea cu bărbatul și nediscriminarea, calitatea de mamă și de soție, raporturile de familie și cele succesorale, competițiile sportive, agresiunea sexuală, avortul etc.). Apoi, o asemenea eschivă se întemeiază pe un sofism care nu face cinste unui jurist aspirant la o funcție de prestigiu, o fractură logică susceptibilă să dinamiteze semantica însăși: ideea că definițiile sunt apanajul specialiștilor și doar al lor (nu știu ce este o pâine, pentru că nu-s brutar, și nici ce înseamnă un triunghi, că nu-s matematician). Peste toate, însă, răspunsul doamnei judecător Jackson (sau, mai degrabă, lipsa răspunsului) pare să susțină ideea că „femeia” ar trebui scoasă din dezbaterile juridice dar, în primul rând, din dicționare.

În strânsă conexiune cu definiția „femeii”, apare denumirea unei proceduri medicale cu serioase implicații juridice: avortul. Potrivit unor curente ideologice la modă, egalitatea de gen ne obligă să separăm „avortul” de „femeie” și să acceptăm că el este accesibil și natural – precum menstruația, nu-i așa? – tuturor persoanelor. Celebra fundație Marie Stopes International, de exemplu, declară că primește cu drag și oferă acces la serviciile medicale de avort „persoanelor de toate genurile”(„We welcome and support people of all gender identities to access abortion care services”), după cum, potrivit unor teze recente, ar fi „dezumanizant” să vorbim despre avort doar cu referire la femeie, clinicile de profil are trebui să evite „w-word” (de la women) în broșurile de prezentare, iar referințele la femei în legătură cu acest subiect ar fi, potrivit unei faimoase reviste feministe, complet deplasate întrucât ignoră transgenderii și persoanele non-binare. Ca să evităm orice discriminare, se pare că ar fi preferabilă, de fapt, eliminarea oricăror referințe la femei în general, pentru orice servicii din sistemul de sănătate. Ar fi mai simplu să le zicem „posesoare de uter” sau „persoane care alăptează”, cu mențiunea că ele alăptează „de la piept” („chestfeeding”) și nu de la sân („breastfeeding”) pentru că a doua opțiune ar fi profund ofensatoare („deeply offensive”)!

Se pare că soarta eliminării din dicționar ar merita-o și „băieții” și „fetele”, concepte aparent insuficient de „moderne”, de „științifice” și de „fluide”. Renunțarea la asemenea apelative mult prea „ofensatoare” pare a avea, conform lui Vivian Ware, manager la Disneyland, și meritul de a crea „magica șansă pentru copii de a nu fi identificați cu modelele de gen tradiționale” („that magical moment for children who do not identify with traditional gender roles”)-sic!. În plus, o asemenea decizie ar părea în ton cu nevoia „decolonizării genului” pentru că, potrivit unui reputat activist transgender, participant la conferința  academică unde a fost rostită sentința din titlul prezentului articol, „înțelegerea noastră despre ce este genul este foarte controlată de alții, și asta din cauza imperialismului și colonialismului.” („We have a very colonized belief of what gender is, and that’s because of imperialism and colonization.”) Este o opinie împărtășită și de un alt participant la acea conferință,Maxfield Sparrow („astrologer,” „facilitator of creativity and community,” „metagender, transgender, and queer”) care a susținut importanța „rebeliunii împotriva restricțiilor privind identitatea noastră” („it’s really important to rebel against those restrictions of who one is allowed to be.”)-sic!

Vorbind despre băieței și fetițe, în minte-mi vine un alt concept pe cale să devină tabu: pedofilia. Din cauza „conotațiilor negative”, susceptibile să creeze „sentimente de disconfort” în diferite medii – mai ales academice!-, termenul „pedofil” ar trebui, după unele păreri, evacuat din dicționare și, eventual, înlocuit cu un acronim mai convenabil, mai moale și mai „neutru”, cum ar fi, de exemplu, MAP (Minor Attracted Persons). Odată înfăptuit acest pas – sper să n-apuc modificarea! – mutarea următoare ar fi eliminarea pedofiliei nu doar din dicționar, ci și din codul penal.

Alt exemplu, dintr-o zonă învecinată ideologic… Unul dintre cei mai înfocați luptători americani împotriva rasismului, Ibram X.Kendi, a fost cândva întrebat ce este, de fapt, rasismul. Și, spre deosebire de doamna judecător Jackson, omul nu s-a eschivat: „Rasismul este o colecție de politici rasiste care contribuie la o inechitate rasială susținută de idei rasiste”. Auzind o asemenea definiție circulară întemeiată pe tautologii, audiența a început să râdă, iar ca să scape de ridicol, militantul „antirasist” a decis că e cazul să definească și antirasismul: „Antirasismul este o colecție de politici antirasiste care contribuie la echitate rasială susținută de idei antirasiste.” Este ceva ce n-ați înțeles?

Pe urmă, în legătură cu rasismul, scot din arhivă o recentă definiție a meritocrației și o pledoarie pentru aruncarea la gunoi a competenței profesionale și a talentului, drept criterii de evaluare și promovare. Astfel, potrivit unui înalt funcționar al elitei pedagogice din San Francisco, meritocrația este „o invenție rasistă întemeiată pe o presupusă supremație a rasei albe”. „Când spunem că anumiți elevi «merită» o educație de calitate, admitem implicit că alții nu o merită. Când zicem că anumite școli au ținută academică, acceptăm că altele nu au. Când decretăm că anumite culturi valorizează educația, acceptăm că altele nu o fac”. Sunt sentințe care-mi amintesc de propria-mi pledoarie pentru importanța competenței, criteriu de căpătâi în selecția profesională. Eram atunci lector la o conferință ținută în fața unor studenți și am încercat să susțin că într-o competiție pentru un post unde concurează un bărbat și o femeie cu date de pornire similare (experiență, succese profesionale, profil uman, motivații etc.), alegerea ar trebui bazată și pe anumite abilități particulare și am oferit două exemple: pentru postul de educator/învățător (post pentru care eu însumi mă pregătisem în liceu, amănunt important în alegerea exemplului), este de preferat femeia pentru plusul său de inteligență emoțională și pentru o mai bună abilitate de a o înlocui pe mama, pierderea supremă a (pre)școlarului care pleacă de-acasă; în schimb, pentru postul de polițist de teren, ar fi de preferat bărbatul pentru că este, de la natură, mai musculos. Părerea mea – îmi amintesc cu tristețe- a fost imediat sancționată de un tânăr student, viitor jurist care, foarte vehement, a protestat că discursul meu ar fi inadmisibil pentru că-i „sexist”. Nu exclud ca, în viitor, poziția junelui student să devină dominantă, iar discursul despre meritocrație să fie considerat eretic și să atragă sancțiuni (cum, de altfel, s-a și întâmplat în mediul academic american).

Și, în fine, dacă tot vorbim de studenți la drept, viitori judecători, avocați și procurori, completez lista exemplelor cu o altă inversiune, o tristă răsturnare pe dos a unei instituții fundamentale atât pentru mediul academic cât și pentru statul de drept: libertatea de expresie. Un drept fundamental care, relativ recent, a fost atacat, din nou, în cea mai „indispensabilă” democrație de pe glob și nu oriunde, ci la facultatea de drept a Universității Yale: un grup de studenți, viitori juriști, au organizat un imens scandal care a culminat cu anularea unei conferințe pe tema libertății de expresie! Ironia supremă –quod erat demonstrandum, în contextul de față- este că anularea conferinței pe tema liberei expresii a fost motivată de contestatari prin referința la First Amendament, adică tocmai pe libertatea de expresie. Și uite-așa, în temeiul aceleași culturi a inversiunii, ajungem să traducem libertatea de expresie drept „incitare la ură” (free speech is hate speech). Cât despre declamata intenție a oligarhului-excentric-transhumanist-călător în spațiu-  Elon Musk de a reinstaura libera exprimare pe platforma Twitter, controlată de acesta în temeiul unei achiziții recente, ea a fost calificată drept îngrijorătoare^[17] și chiar, mai mult, un „atentat la adresa democrației”^[18] și o „amenințare la adresa civilizației”. (Am dubii cu privire la sinceritatea intențiilor lui relative la valorizarea liberei expresii, dar ăsta-i un alt subiect, bun de abordat cu altă ocazie.)

Lista exemplelor de cuvinte maltratate, de concepte mutilate și de definiții întoarse pe dos sau amendate din rațiuni ideologice este mult mai largă. Sper ca, într-un alt context, să revin cu o analiză a unor repere semantice și normative care ne-au infestat viața din ultimii doi ani și care au fost răstălmăcite după răul plac al diverșilor guvernanți: „pandemie”, „imunitate colectivă”, „vaccin” și alte dictate ale dictaturii biosecurității.^[20] Până atunci însă, prefer să trec de la jignirea cuvintelor la spurcarea principiilor.

2. După cum știm și – sper- acceptăm cu toții, unul dintre marile principii fondatoare ale dreptului postbelic a fost egalitatea în fața legii și caracterul său universal (aplicabil tuturor subiectelor de drept în mod nediscriminator). Exemplele evocate și altele similare lor mă trimit, însă, cu gândul la un recent deziderat al justiției contemporane, promovat de mișcarea auto-intitulată „progresistă”, care se îndepărtează de la principiul menționat și militează pentru ieșirea dreptului din zona de echidistanță și pentru „ne-neutralitatea” lui („non-neutrality”).

Când mă refer la „ne-neutralitatea dreptului” ca obiectiv al post-postmodernității juridice, am în vedere tot mai desele tendințe de remorcare a instituțiilor juridice la ideologiile corectitudinii politice. Altfel spus, acel drept construit întru pace și justiție și dreptate și corectitudine începe tot mai des să se dea după plopul „toleranței, egalității de gen și incluziunii”, liberté-égalité-fraternité-ul contemporaneității, interpretat în cheie woke (wokeismul fiind curentul ideologic care reprezintă o sinteză a feminismului, LGBTQ-ismului, globalismului, antirasismului și neoliberalismului). De altfel, tendința de a contesta neutralitatea dreptului și de a lua distanță față de principiile universalității și imparțialității poate fi identificată și în mediile de formare a viitorilor juriști, tinerii studenți fiind invitați să pună la îndoială importanța acestor principii.

Mă tem că această modă de ideologizare a justiției și de reformare a principiilor sale, care-i asigură echidistanța, va avea un efect devastator pe termen lung, în special pentru drepturile și libertățile fundamentale ale individului, iar riscul major este transformarea sa în instrument al unei dictaturi, indiferent de natura acesteia.

În plus, curentele ideologice ale corectitudinii politice tind să submineze nu doar principiul neutralității (echidistanței, universalității) dreptului. În discuție sunt tot mai des puse, în ultima vreme, și alte repere considerate, până mai ieri, sacre: prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare al oricărei persoane, proba acuzației în sarcina acuzatorului, egalitatea în fața legii indiferent de orice diferențieri dintre oameni, mecanismele democratice de adoptare a normelor juridice etc.

De altfel, cazuistica recentă oferă, din păcate, numeroase anomalii întemeiate pe imixtiunile în drept ale noilor dogme ale culturii woke: proteste violente și acuzații la adresa unor avocați (unii dintre ei profesioniști faimoși sau profesori universitari respectați) care au „îndrăzneala” de a invoca principii sacre precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție și de a apăra persoane deja vinovate în ochii opiniei publice; presiunile exercitate asupra avocaților de nu a accepta (sau de a renunța la) mandate de asistență juridică din rațiuni ideologice; autocenzura din mediul academic și evitarea dezbaterilor pe subiecte de drept care ar putea fi calificate „controversate” sau conțin aluzii la infracțiuni comise de membri ai diverselor minorități religioase, rasiale sau sexuale; adoptarea de norme care răstoarnă principiile clasice privind sarcina probei (mai ales în cazul agresiunilor sexuale), o transferă acuzatului și-i cer acestuia să probeze că acuzatorul și-a dat consimțământul „pe toată durata actului sexual”, o veritabilă probatio diabolica; reconfigurarea dreptului la autoapărare și achitarea unui tânăr de culoare, autor al unei crime, pe motiv că a fost provocat și insultat (adică în „legitimă apărare”-sic!), iar acuzația ar fi motivată pe considerente de ură rasială; promovarea ideologiilor de gen în facultățile de drept și includerea obligației de a combate rasismul printre îndatoririle avocaților; tratamentul mai indulgent aplicat violatorului care, deși are organe sexuale masculine, pretinde că este femeie; suprimarea tot mai vizibilă a libertății de expresie sub pretextul că aceasta este asociată „urii” sau „discursului instigator la ură”; protestul marilor corporații împotriva unor acte normative -adoptate potrivit mecanismelor democratice- care nu se conformează noii ideologii progresiste (de exemplu, protestul împotriva unei legi adoptate în North Carolina care stipula regula utilizării toaletelor în conformitate cu sexul biologic).

3. Că dreptul deraiază de la anumite principii-fir roșu nu este (dar ar trebui să fie!) un capăt de lume. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: el, dreptul, a călătorit mereu (la clasa întâi, e-adevărat) în remorca ideologiei oficiale și-a încercat să-i dea acesteia o anume legitimitate. Pe vremea studenției mele, când auzeam aluziile profesorului Deak la „luminile și înțelepciunea Legiuitorului”, mi-amintesc că mintea-mi lua poziție de drepți și-mi proiecta în fața ochilor un „Legiuitor”- sfat al bătrânilor urbei- care ne dorește numai binele. Timpul mi-a dat ocazia să pricep că nu-i deloc așa (ori, îmi place să cred -cu naivitate?- nu mai este așa). În realitate, „Legiuitorul” este, adesea, mai ales în vremuri de declin al republicii (ziua de azi), soțul Politicii Oficiale, manipulat precum Zaharia Trahanache, uneori cu voia lui- răbdare, stimabile!- ca să facă jocurile Politicii Zoe. Nimic nou sub soare…

Cu toate astea, situația actuală a devenit extrem de gravă întrucât, sub presiunile extraordinare ale acestor curente „progresiste”, dreptul de azi a luat-o pe câmpii de-a dreptul, iar anomaliile legiferate recent în lumea largă sau aflate pe agenda dezbaterilor publice în vederea unor eventuale legiferări sunt celulele canceroase care au adus în metastază societatea modernă: în SUA, în anii 2020-2021, au fost adoptate 75 de legi noi care vizează tinerii transgender; în Marea Britanie, potrivit unor informații vehiculate în rapoarte oficiale, 5 500 de copii se află pe listele de tratamente de schimbare a sexului, iar procedura medicală schimbare a sexului biologic a fost definită de un arhiepiscop (om al bisericii!) drept o „sacră călătorie”(„sacred journey”) a tânărului sau tinerei în cauză; în America de Nord, au loc dezbateri referitoare la dreptul statului de a prelua cu forța copiii care intenționează să-și „schimbe sexul” în cazul refuzului părinților acestora de a accepta o asemenea decizie; dreptul la avort a ajuns să fie calificat „drept fundamental al omului”, iar Organizația Mondială a Sănătății militează pentru eliminarea restricțiilor relative la durata sarcinii (deci pentru un drept la avort și în luna a noua); mai mult, conform unor informații recente, în California se află în lucru un proiect normativ care ar legaliza pruncuciderea în primele șapte zile după naștere; „educația” sexuală (în fapt o anti-educație, parte a programului de îndoctrinare infantilă) pervertește sistematic școlile de peste Ocean și a devenit obligatorie și în majoritatea statelor UE ș.a.m.d. Deși exemplele citate provin din alte jurisdicții decât cea românească, riscul de a fi și noi loviți de asemenea furtuni normative și etice este imens, iar dezbaterile pe subiecte similare au ajuns și în spațiul public autohton.

Asistăm, așadar, la o imensă dezintegrare ontologică și morală. Sub ochii noștri, lumea se deșiră, sensurile încep să se definească prin non-sensuri, adevărul se transformă-n fals și falsul în adevăr, iar sacrul devin profan și profanul-sacru. Realitatea însăși nu mai este palpabilă și ni se înfățișează prin imaginea ei, ceea ce Baudrillard numea o „hiper-realitate”. Când acceptăm că o femeie se declară bărbat (sau invers), ori că bărbatul poate fi gravidă, înseamnă să acceptăm că 2+2=5, adică să pierdem contactul cu reperele realității și să ne îmbătăm cu semnele sau simbolurile ei, amestecate de-a valma într-o beție a limbajului, a ideilor și-a normelor. Iar dacă azi nu mai știm să definim „femeia”, mâine o să ajungem să nu mai putem defini „omul”. Pe scurt, trăim în plin delir al „culturii sterilității” (Kerry Bolton), al triumfului perversiunii și-al satanocrației.

Cât despre drept, el apare, pe acest fundal, într-un dur proces de divorț cu morala. Iar motivele acestui divorț sunt nu doar „deosebirile de caracter” ci, mult mai grav, faptul că dreptul a căzut în vraja corectitudinii politice „progresiste” și, direct spus, s-a îndrăgostit de-o curvă.

P.S. Revenind la titlul de la care am plecat, la definiții și la inversiuni, tre’ să accept că dreptul, falnic și măreț pe vremuri, tinde să devină, în vremurile de astăzi, o largă injustiție.

Ea, El, Ei

de Florentin Țuca | 10 aprilie, 2022 | Colecția de texte

Recent, prietenul Lucian Bercea, reputat profesor universitar și apreciat decan al Facultății de Drept din Timișoara, mi-a transmis provocarea de a scrie un text pe marginea unei imagini alese liber. Eseul în cauză ar urma să fie publicat, alături de alte texte similare, în paginile unui volum omagial cu ocazia aniversării a 30 de ani de la înființarea acestei prestigioase facultăți.

Recunosc că, în fața acestei provocări, am avut ceva ezitări în alegerea imaginii, dar m-a salvat amintirea unei fotografii pe care o arhivasem acum vreun an și pe care o găsesc simbolică pentru istoria recentei pandemențe.

Cu îngăduința profesorului Bercea, căruia îi mulțumesc pentru invitație, redau mai jos și imaginea, și fotografia ei în cuvinte.

La mulți ani Facultății de Drept din Timișoara!

Ea

Ea nu era – și nici nu este – genul de activist social care face din participarea la „viața cetății” un scop în sine. De fapt, dacă stau să-mi amintesc bine, n-a ieșit decât o singură dată, când era foarte puștoaică, să se afirme în public și să reclame ce-o frământă (ocazie cu care a și fost sancționată prompt, cu un scuipat între sprâncene, trimis de o doamnă legănată de două vârste și două papornițe, supărată că revendicările puștoaicei erau un nechezat de cai verzi pe pereți). În rest, s-a ținut departe de zgomotul și zumzetele străzii. Probabil din comoditate sau apatie, ori poate că, mai plauzibil, din pesimism și resemnare, câinii-latră-caravana-trece, a kutya ugat, a karaván halad, cum îi zicea bunica ei unguroaică din partea tatălui.

În după-amiaza aia de septembrie însă, a simțit că o apucă toată furia și frustrarea din cauza deciziilor administrației de prelungire a regimului de izolare în casă în fața virusului „ucigaș”. Inițial, ne-au zis că-i o gripă ca oricare alta; a doua zi, că-i vorba de-un virus mortal născut ba de liliac, ba de eprubetă; după aia, că două săptămâni de izolare ar fi suficiente ca să aplatizăm linia ascendentă care măsura „cazurile”; apoi, că nu mai avem voie în parcuri, stadioane, săli de teatru și biserici; că trebuie să ne ținem departe unii de alții și să ne mascăm fețele cu cârpe negre sau bleu; pe urmă, că ne sunt interzise școala, dansul, întâlnirile cu prietenii și vizitele la bunici; în fine, că, pentru a reveni la „normalitate”, n-avem la îndemână decât soluția „salvatoare” a „vaccinului” miraculos.

I s-a părut că s-a cam umplut paharul, că toate măsurile astea-s niște aberații, iar restricțiile-s absurde și că a venit momentul să riposteze. În plus, iubitul ei, avocat celebru al urbei, era convins că toată înscenarea asta era o mascaradă profund neconstituțională. Peste toate, la urma urmelor, cine sunt oamenii ăștia care-și arogă dreptul de a-i dicta ei rețetele de viață? Ptiu, drace…

Cu toate astea-n convingeri și cu amintirea scuipatului pe care l-a primit în ochi când necheza în piața cailor verzi, s-a înarmat cu rujul roșu și-a ieșit în stradă. Rujul era singura armă din propria-i dotare, roșu ca toate revoluțiile lumii. Nu simțea decât o singură dorință: aceea de a-și scoate botnița bleu de pe față și de o a călca-n tocuri, de a-și strânge buzele, de a le colora cu nesaț, de a presa ruju-ntre ele în fața camerelor de luat vederi și a transmite lumii că nu, nu, oamenii ăștia n-au nicio legitimitate să ne sugrume drepturile să ne amărască viețile.

El

El nu era – și nici nu este – unul dintre oamenii ăștia, ci un simplu executant al deciziilor lor. Un membru al forțelor de ordine, un apărător al statului de drept, un om al legii. În fapt, un tânăr onorabil, disciplinat și cuminte. Se simțea și el destul de agasat de întreaga situație și devenise, mai ales în ultima vreme, cam neîncrezător în legătură cu versiunea oficială a isteriei covid. Era însă obligat să respecte instrucțiunile venite pe cale ierarhică: atât pe cele din partea autorităților, cât și rugămințile-literă de lege transmise zilnic de tânăra lui soție care, bucuroasă că apucaseră să-și facă nunta înainte de restricțiile privind nuntașii în formație de maxim zece, decretase că accesul în domiciliul conjugal este condiționat de o dezinfecție cu clor la ușa apartamentului. Evident, n-avea de ales: indiferent de propriile dubii, era dator să respecte dictatele celor două imense autorități din viața lui, comandamentul garnizoanei și propria-i jumătate.

Nu știa cât avea să reziste și se ruga zilnic ca oamenii ăștia să vină cu alte instrucțiuni care să pună capăt crizei, pandemiei sau pandemenței, cum s-o numi, și să-l scutească de orice potențiale conflicte morale. N-avea niciun chef, absolut niciunul, să-și arate mușchii în fața concitadinilor. Asta mai ales că, la ultima încăierare, se trezise, nitam-nisam, față-n față, cu-n văr de-al doilea pe care nu-l văzuse din liceu și care, scârbit de întreaga situație, i-a întors spatele și degetul mijlociu.

În contextul dat, armele din dotarea lui erau, pe rând, masca bleu, plasticul transparent al căștii și plasticul transparent al scutului. Trei tranșee folosite ca argumentele în apărare din arsenalul defensiv al unui avocat: unul principal și două subsidiare. Principalul, oglinda rujului fermecătoarei revoluționare, jucat pe post de radar, de scut și de-vesel. Cât despre subsidiare, nu mă pot pronunța cu privire la cască și apanajul ei, dar știu sigur că masca bleu s-ar face, în fața rujului, roșie pe loc.

Ei

Ei nu erau – și nici nu sunt – niște martori oarecare ai întâlnirii. Ei sunt cineva, adică exact câinii de pază ai democrației, fotografiind-o cu pofte de voyeur. Deși apar în plan secund, Ei se vor mereu – și chiar sunt – în prim plan, și-n prim time, și-n prim rând, și-n prim rang. Asta pentru că, spre deosebire de Ea și de El, Ei sunt adevărații apropiați și trimiși și controlați și mandatați și plătiți de oamenii ăștia ca să scrie istoria pe care Ea și El o trăiesc. Ei sunt fotografii care ne livrează nouă imaginile pe care oamenii ăștia insistă ca noi să le consumăm zilnic și-n fața cărora să zâmbim, să ne minunăm sau să ne îngrozim, după caz.

Ei au scos din rastel nu rujuri și nici scuturi, ci aparate foto, instrumentele și armele grație cărora se pretind puternici pentru că, prin ele, controlează narațiunea istorică. Uneori se întâmplă, însă, ca istoria să le joace feste și ca fotografia să fie mai clară – exact ca-n cazul de față – din perspectiva opusă unghiului lor și curentului mainstream.

Ea către El privind înspre Ei

Stai fără griji, nu-ți fac nimic, blegule, pricep în ce situație ingrată ești. Io n-am venit aici decât să mă simt un om liber și-o fată frumoasă ce sunt. Privește-mă atent, respiră adânc și, când ajungi diseară acasă, arată-i nevestei fotografia asta și aruncă-i clorul la canal. Iar dacă vrei cumva să folosești bastonul de cauciuc, uită-te-n dreapta!

An Icon As Large As The Wall

de Florentin Țuca | 25 februarie, 2022 | Colecția de texte

Novac Djokovic has won many trophies in his life, but the most valuable and shiniest is his latest: the hearts of millions of people.

It is a trophy he has won in an equally fierce, exhausting, dramatic and breathtaking battle in which he overcame not the usual rivals who challenged him throughout his sports career, but the seven-headed dragon seeking to deprive him of his most precious assets: his personal memories, his dignity, his freedom, his courage and his life principles.

Nole’s decisive strike in this particular final was a simple and clear-cut answer to a question launched at him more like a resigned ultimatum, uncertain and oppressed under its own weight, lacking strength and hopeless. Asked whether he is ready to miss in the future great tournaments which could crown him as the greatest tennis player of all times, Novak answered clearly and without hesitation: yes, I am! If the price for participating in such famous competitions and for the chance to win new titles is accepting medical procedures against his own will and principles, he explained – well, no, he has no intention to pay any such price.

As expected, the Serb’s firm answer stirred multiple attacks and criticisms, but also a huge wave of sympathy across the world.

Before joining the choir of his supporters, I am tempted to proceed like lawyers do, and answer point by point the accusations brought against him in this voluminous indictment. I’m greatly tempted but I worry that I might get lost in details – collateral victims. A succinct inventory seems the better option, starting with the most absurd and harsh and ending with the most “sophisticated” charges (1). Once the inventory done, I will focus on dotting the proverbial i in this story (2).

1. Should one proceed chronologically, for instance, the first accusations brought against Novak relate to his trip to Melbourne and the alleged procedural violations to the visas and medical certificates regime. I am not properly qualified to assess such violations as per the Australian neo-law, but I cannot repress my stupefaction faced with the final reason given for his extradition: Immigration Minister Hawke asked Novak be sent back home for fear his attitude could contribute to augmenting the “anti-vaccination sentiment” in the local community. If “feeding a certain sentiment in the community” is grounds for extradition, and refusing to allow yourself to be injected with an experimental substance comes from a certain “sentiment”, then entering Australia must be now subject to a tax on feelings and a toll on moods.

Then, how should one answer the oafish, dim-witted comment of a “star” like Howard Stern, who asked that Nole be expelled “right the f* out of tennis” too, because he is a “f* nut”, a “f* dummy” and a “f**** asshole”? Ignoring it seems the only option.

We then have the accusation that Djokovic’s entire attitude is susceptible of generating social turmoil and, even though he does not declare himself to be a militant “anti-vaxxer”, still, his position might encourage ideologies on the far-right (sic!). Another charge – another stone thrown by a madman – unworthy of attention; trying to answer – pearls to pigs.

Yet another approach, meant to appear more “conciliatory” and “wise”, would require the authorities to show respect to the Serb’s option, but at the same time explain to the people that he is fatally wrong and, despite his celebrity status, he cannot be a role-model; that, even though he declares himself openminded, people should not believe him and his decision is completely worthless since – is it not so? – “the vaccine is extremely safe, and much safer than infection or re-infection”. This proposition leaves me with only imagination as the last refuge: let’s imagine the admiration, the adulation, the homage that would have poured on Nole had he declared himself “pro-vax”, had he joined the long line of “celebrities” who took selfies with the needle stuck in their arm!

The position taken by the British authorities after Nole’s interview with the BBC seems to fall along the same lines. This time, however, with the added benefit of a bit of sarcasm from the Health Minister: “It’s interesting to note that Mr. Djokovic thinks it’s OK for sport spectators, all his fans, to take the vaccine that allows him to get back to play the sport in front of them and earn millions again, it’s OK for him to have them take the vaccine, but the vaccine is not OK for him“. Well. Not much to say about this either… a cursory comment, though: that Djokovic did neither encourage nor discourage the public or his fans to take the “vaccine”; that tennis tournaments were not resumed thanks to the “vaccines”; that the reference to “millions” earned by Nole, meant to provide stark contrast with the meager salaries of the poor “vaccinated people” and thus ensure their antipathy to Nole, is very cheap rhetoric; and, generally, that the British minister’s “argument” is spurious from head to toe (and this is not the only case).

Finally, I conclude my inventory with the “refined-philosophical” approach, which could not have come from any lesser publication that the New York Times. According to this esteemed journal, Djokovic placed himself in the very center of the hottest debate of the “pandemic”: “individual versus community, science versus quackery”, and, in doing so, he “has done potentially irreparable harm to his own image”. It’s not entirely clear why a person’s refusal to undertake medical procedures constitutes antisocial behavior, or how could such personal decision amount to “quackery” (especially since “science” itself seems unable to provide absolute truth on this issue, being dominated and inundated by reports, studies and statistics – all “scientific” – which demonstrate that this particular flu poses low risks, that the “protection measures” taken against it are ineffectual, and the “vaccines” produce a plethora of serious adverse effects). In addition, states the famous American publication, Djokovic’s medical option may have been caused by something of an emotional “derailment”: ‘he was always a little too into “spirituality,” and this is now leading him astray’. A profound issue which leads me to what I believe to be the crux of this entire debate: Djokovic’s alleged “vulnerability” in the eyes of his detractors, his Achille’s heel.

2. I will not use the thesis of Novak’s alleged “spiritual excesses” as pretext to jump to my conclusion, even though I will soon revert to it. Firstly though, please allow me a brief look at the Romanian press – a brief but pertinent detour.

The text I want to visit is entitled “Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții” (“Imperial slaves, icons as large as the wall, and good-by to restrictions”); its author, a well-known local pundit, argues that the champion’s decision not to take the “vaccine” should not be reduced to its merely medical dimension, but rather looked at in a much larger context: “I can’t believe that Djokovic’s problem is just his own body and the vaccine. He is an intelligent man, he cannot be believing that the vaccine could be more harmful to him than covid […] And he knows very well that there is no player in the world to have complained of distressing effects from the vaccine”. Rebutting these suppositions would waste time and take the attention away from what is truly at stake in this debate, but I will mention in passing that official statistics show that over 400 sportsmen injected with the experimental serums have collapsed mid-game and some even died and that, contrary to our local commentator’s presumption, there are tennis players who suffered serious adverse effects from these injections (see here and here).

Let’s jump over the intro and go straight to the heart of the “enigma”, of the ultimate explanation for Djokovic’s “recklessness”: “It is possible, however, that the Serbian champion’s attitude has deeper roots than that: Djokovic is more than merely anti-vaccine, he is anti-West. The vaccine is not merely a medical substance, it is a creation of the West. We have all witnessed the hysterical, disgusting nationalism of his close relatives, especially his father, hollering openly that the rotten West conspires against the Djokovic clan and against Serbia. In the Russia v. NATO-EU conflict, Novak and his clan are certainly on the side of Imperial, Slavic and Orthodox Russia – I’ve never seen icons as big as those Djokovic took pictures with alongside Serb and Montenegrin top clergymen [hence the “icon as large as the wall” of the article’s title]. There is only one thing to add: just like the vaccine, tennis itself – the sport he’s been practicing for 30 years and which made Novak Djokovic who he is today, is an invention of the West, not of the Orthodox East…”.

To translate: 1. Nole is much too intelligent to ignore the incontestable benefits brought by the vaccine; 2. Nevertheless, he suspends his intelligence and allows himself to be dominated by sentiments and feelings; 3. An “anti-West” sentiment, “nationalism” and “Orthodox spirit” are chief among these emotional triggers; and 4. Blinded by these passions, Nole, alongside his “clan”, stands beside “Imperial Russia”, forgetting – the lack of humility! – that tennis, the sport that made him the man he is today, was not invented by the backward East, but by the sophisticated West.

I read, translate and read again and feel a need to organize my thoughts before they burst in all directions. Hard to decide where to start…

First, the essential premise: from all I’ve read and heard, Novak never declared himself to be “anti-West”, never accused or criticized “the West”, and never explained his refusal to take the “anti-covid” injection by reference to the ideological or geographical origin of these serums. Therefore, to label him “anti-West” – or “too spiritual”, and I will revert to that – is mere speculation meant to move attention away from the “vaccine” and place the reasons of the Serb’s refusal, forcibly and without warrant, to areas far away from free will and common sense. A sort of: oh well, we know better don’t we, Mr. Anti-West, you cannot fool us, we see right through you…

Second, the accusations – whether implicit or explicit – that Nole and his “clan” would be blinded by “hysterical, disgusting nationalism”, “hollering openly that the rotten West conspires against […] Serbia” and would oppose NATO in a military conflict, again leave me speechless, with a host of questions running though my head. First of all, as far as Novak is concerned, I’ve never heard him hurling accusations against the West in general or NATO in particular, hence the “hysterical nationalist” label is completely inappropriate. Still, I wonder, for the sake of the argument, let’s say Nole did express reproach or accusation against the West and NATO in relation to his own country, what’s not to understand? Why would such hypothetical position be “disgusting”? Should we rather ask him to suddenly become amnesic? To suddenly forget those nights when, at 11 years of age, he was awakened in the dark apartment of the grandfather who had taken him in, shaken by the hellish sounds of NATO’s bombs pummeling Belgrade? Should we cut out as politically incorrect those scenes in which he was struggling to stave off sleep in the anti-bomb shelter, long-long hours, his face contorted in fear? Or maybe eliminate those episodes in which he was learning to play that wonderful Western invention called tennis in an abandoned empty pool bombarded by the West? Better still – why not? – let’s accuse him that he did not express sufficient admiration for the Western Powers and their soldiers who, despite the “collateral victims” of the bombardments and blatant violations of international law, brought “peace” and “democracy” back to Serbia!

Having reached this point, I stumble on new questions… Is it possible that the esteemed pundit has forgotten the extraordinary article entitled “Trocul sângelui” (“A bloody deal”) he wrote himself in April 1999, while that immense European tragedy was still unfolding, lamenting both “the nightmare in which an entire people is now trapped, just a few kilometers away from here,” under the heavy, unrelenting NATO attack, as well as the cowardly complicity of the Romanian authorities and “intelligentsia” who were applauding the military intervention against our neighbors? (C.T. Popescu, Trocul sângelui, in România abțibild, Editura Polirom, 2000, pp. 83-86) Is it the case that he abjures today the firmness with which he was opposing that unjust war and the furious stupefaction that such intervention might be portrayed as a “civilizing act”? As he was writing then: “14 hospitals and 150 schools destroyed – a civilizing act? 14 Orthodox monasteries, churches and cemeteries, a Catholic church and 7 museums hit by bombs – a civilizing act? 17 bridges, 9 railways, 39 factories, 13 refineries, 4 agricultural complexes, one million people left without running water and 500.000 jobless – a civilizing act? If this is the civilization of NATO and its local prophets, I declare myself pithecanthropus”. I wonder how is he reading now the vibrant conclusion of that article, unmerciful indictment against the Romanian intellectuals who were at the time saluting Serbia’s humiliation: ‘Otherwise, dear “civil society”, to the curse proffered by the innocents killed in ’89, on whose unavenged blood a country sick to its bones has been built for the past ten years, you will only add the curse of the tens of thousands killed in Yugoslavia, and the only kind of country that can be built on that scaffold is a Romania with its soul poisoned for a thousand years. A country overwhelmed by endless loneliness, no matter how many NATOs and EUs would give it sanctuary’. If this emotional outcry was at the time sincere and the revolt felt by a Romanian pained by the fate of his neighbors was authentic – and I have no reason to doubt that – then how can one even consider that the stirrings those memories produce in a Serb’s own heart are signs of “hysterical, disgusting nationalism”? Let alone the Serb in question is not just anyone…

The Serb in question is the child his grandfather used to wake from his sleep in the dead of night, carry to the anti-bomb shelter and, upon return, tried to amuse and distract with the most mesmerizing way to peel and slice an apple – with tears in his eyes that scarred the child for life. He is the kid who used to run among ruins and mountains of debris, his tennis bag on his back, looking for a place to practice. He is the teenager who, struggling with the sadness and resentment for all that happened to him, his family and his people, managed in time to take a huge spiritual leap (and “spiritual” is indeed the proper term) and understand that the only redemption possible is, as he himself avows, to come to terms with that past, keep an open mind and soul, learn love and forgiveness. He is the champion who declares that he loves tennis “because I still fell the connection with the inner child, the four-year-old boy who took a racket and said you know, I love this sport, I wanna play it all day long”. He is the adult who now says “I consider myself and everything as a divine soul” and who, asked about the recent Australian drama, preferred to avoid hard sentences and judgments: “God sees everything. Moral and ethics as the greatest ideals are the shining stars towards spiritual ascension. My grace is spiritual and theirs is material wealth.” He is the man who, in 2011, upon receiving St. Sava Order, the highest distinction of the Serbian Orthodox Church, said “This is the most important title of my life, because before being an athlete, I am an Orthodox Christian.”

All these experiences, pains, struggles, thoughts, convictions and beliefs made Novak into the great hero of Serbia and of world sports that he is and, after his latest decision, a symbol of the planetary fight for freedom and for dignity.

The pundits and “experts” who misread his qualities and motivations are right up to a point: his latest decision does indeed have “deeper roots”. These roots do not however lie in political or ideological grounds, in “pseudo-science” or in “quackery”. Instead, his roots borrow deep into an extremely rich and fruitful soil: the human spirit, soaring free.

This is the spirit which makes Nole – as it transpires from his entire being – not anti-(vaccine) but pro- (freedom) and gives him a grace filled with humanism, joy, hope and love. This is a high state of the spirit, richer and more intense than the happiness all trophies and titles and Grand Slams the world would ever have to offer.

O icoană cât peretele

de Florentin Țuca | 23 februarie, 2022 | Colecția de texte

Novac Djokovic a cucerit multe trofee la viața lui, însă cel mai valoros și mai strălucitor este ultimul: inimile a milioane de oameni.

Este trofeul câștigat într-o finală crâncenă și epuizantă, dramatică și spectaculoasă deopotrivă, în care el a învins nu rivalii care l-au provocat o carieră-ntreagă, ci balaurul cu șapte capete care a urmărit să-l deposedeze de atuurile lui cele mai prețioase: amintirile personale, demnitatea, libertatea, curajul și principiile de viață.

Mingea de meci valorificată de Nole în această finală este un răspuns simplu și tăios la o întrebare tremurândă și apăsată de greutatea propriei gravități, lansată ca resemnat ultimatum, fără vlagă și fără speranță. Chestionat dacă își asumă să absenteze de la viitoare mari turnee care l-ar putea încorona drept cel mai faimos tenismen al tuturor timpurilor, Novak a răspuns clar și fără ezitare: da, îmi asum! Și a explicat că dacă prețul pentru participarea la aceste celebre competiții și pentru șansa de a cuceri noi lauri este acceptarea unor proceduri medicale în contra voinței și principiilor sale, nu, nu este dispus să suporte un asemenea (dis)preț.

Cum era de așteptat, atitudinea fermă a tenismenului sârb a stârnit numeroase atacuri și critici, dar și un imens val de simpatie în lumea întreagă.

Până să mă alătur galeriei simpatizanților, sunt foarte tentat s-o iau avocățește, punct cu punct, și să răspund diverselor acuzații adunate într-un voluminos rechizitoriu. Tentația e mare, pe măsura măreției cauzei, dar mă-ncolțesc tot felul de temeri legate de riscurile risipirii în detalii, pagube colaterale. Le-aș inventaria măcar succint, începând cu cele mai absurde și mai dure și încheind cu cele mai „sofisticate”.(1) După acest inventar, m-aș concentra pe punctul de pe i.(2)

1. Dacă ar fi s-o iau cronologic, de exemplu, primele acuzații care i s-au adus sunt legate de expediția lui la Melbourne și de pretinsele iregularități procedurale relative la regimul vizelor și permiselor medicale. Nu am calificarea necesară să evaluez în neo-dreptul australian asemenea vicii procedurale, dar nu-mi pot reprima stupoarea în fața motivului final al expulzării: argumentul ministrului de interne Hawke, care a cerut trimiterea lui Novak înapoi acasă pentru că ar fi o potențială sursă de alimentare a „sentimentului anti-vaccin” în comunitatea locală. Dacă „alimentarea de sentimente comunitare” este motiv de expulzare din țară a unui om, iar refuzul de a te lăsa injectat cu o substanță experimentală vine dintr-un anume „sentiment”, atunci în țara aia n-ar trebui primiți decât cei capabili să facă față vămuirilor de afecte și uiumului pentru umori.

Pe urmă, cum să răspunzi în fața mitocăniilor unui „star” precum Howard Stern, care a cerut și expulzarea lui Nole din „fucking lumea sportului” pentru că ar fi un nenorocit și o scursură (un „fucking nut”, un„fucking dummy” și-un„fucking asshole”)? Doar ignorând-l, evident.

Apare, apoi, acuzația că întreaga atitudine a lui Djokovic este susceptibilă să genereze tulburări sociale și că, deși el nu se declară militant „anti-vaccin”, poziția lui ar putea alimenta ideologiile de extremă-dreapta (sic!). Nu, nici asemenea piatră, aruncată-n baltă de un nebun, nu merită luată în seamă și orice contraargumente n-ar fi decât mărgăritare pentru porci.

Într-o abordare care se vrea mai „conciliantă” și mai „înțeleaptă”, autoritățile ar avea datoria să respecte opțiunea sârbului, dar să explice lumii că el greșește flagrant, că, în ciuda celebrității lui, nu poate fi luat drept model, că, deși se declară deschis la minte, nu trebuie crezut și că, nu-i așa?, decizia lui nu face nici cât o ceapă degerată, de vreme ce „vaccinurile anti-covid sunt extrem de sigure („extremely safe”), mult mai de încredere decât anticorpii generați de infectare sau reinfectare”. În fața unei asemenea abordări, nu-mi rămâne decât refugiul într-un exercițiu de imaginație: cum ar fi fost de elogiat și omagiat și slăvit și promovat Nole dacă s-ar fi declarat „pro-vaccin”, în linie cu alte „celebrități” care și-au făcut selfie cu seringa-n umăr.

În acord cu obiecțiunile de mai sus pare să fie și poziția oficialităților britanice după publicarea interviului acordat de Nole postului BBC. Doar că ea este condimentată și cu un plus de sarcasm asigurat de intervenția ministrului sănătății: „E foarte interesant că domnul Djokovici e ok în ceea ce privește vaccinarea spectatorilor și a fanilor săi, însă refuză vaccinul în ceea ce îl privește pe el […] Datorită vaccinurilor (sic!), turneele de tenis au fost reluate, fapt care îi permite să joace tenis și să câștige milioane de pe urma acestui sport”. Mda, nu-i prea mult de comentat… Doar de menționat, en passant, că Djokovic n-a încurajat și nici n-a descurajat spectatorii sau fanii să se „vaccineze”, că turneele de tenis au fost reluate nu grație „vaccinurilor”, că referința la „milioanele câștigate” se vrea un element al comparației cu salariile sărmanilor „vaccinați” și-un magnet al antipatiei acestora, dar, în realitate, e o figură retorică foarte ieftină și că, în general, „demonstrația” ministrului britanic este un sofism cap-coadă (cazul nu este singular).

În fine, închid inventarul cu o abordare „rafinat-filosofică”, o analiză care nu putea veni decât de la o publicație de anvergura lui The New York Times. Potrivit prestigioasei reviste, starul sârb s-a plasat în centrul celei mai fierbinți dezbateri a „pandemiei”, „individualism vs. comunitate, știință vs. vrăjeală” („individual versus community, science versus quackery.”), iar prin această opțiune și-a cam tăiat craca de sub picioare („has done potentially irreparable harm to his own image”). Nu se prea înțelege de unde și până unde refuzul cuiva de a recurge la proceduri medicale este un gest antisocial și nici cum o asemenea decizie ar fi o dovadă de obscurantism (asta cu atât mai mult cu cât „știința” însăși nu poate oferi adevăruri infailibile pe subiect, fiind, mai degrabă, dominată și invadată de analize, studii și statistici – toate „științifice” – care probează gradul redus de risc asociat acestei viroze, lipsa de eficacitate a măsurilor de „protecție” împotriva ei, precum și numeroasele efecte adverse extrem de nocive ale „vaccinurilor”). În plus, potrivit celebrei publicații americane, opțiunea medicală a lui Djokovic poate fi pusă și pe seama unor „derapaje” emoționale: fiind „cam prea legat” de „spiritualitate”, a cam luat-o pe-arătură („he was always a little too into „spirituality”, and this is now leading him astray”). Subiect consistent, bun de folosit ca punte către ceea ce eu găsesc că este miezul întregii dezbateri: pretinsa „vulnerabilitate” a sârbului în ochii detractorilor, călcâiul lui Ahi(No)le.

2. Nu, n-o să folosesc teza pretinselor excese ale lui Novak din zona „spiritualității” drept pretext pentru schimbarea macazului. Voi reveni la ea cât pot de repede. Nu înainte însă de-a face, cu îngăduința dumneavoastră, o mică haltă în gara presei românești. O să vedeți că oprirea asta este foarte relevantă și-mi va da energia pentru întoarcerea la chestiunea „spiritualității”.

Așadar, într-un recent text intitulat „Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții”, un cunoscut analist local susține că decizia campionului sârb de a nu se „vaccina” nu trebuie redusă la dimensiunea ei medicală, ci trebuie privită într-un context mult mai larg: „Nu-mi vine să cred – zice specialistul nostru – că problema lui Djoković e doar corpul său și vaccinul. E un tip inteligent, nu prea are cum să creadă că vaccinul i-ar putea face mai rău decât boala covid […]. Și știe foarte bine că niciun jucător din lume nu a acuzat efecte deranjante ale vaccinului.” Nu găsesc de cuviință să combat aceste presupuneri, pentru că risc să mă îndepărtez de la adevărata miză a dezbaterii. (În treacăt fie spus însă, conform statisticilor oficiale, peste patru sute de sportivi injectați cu serurile experimentale s-au prăbușit sau au decedat pe terenul de joc și, contrar celor afirmate de celebrul tenisolog, există cazuri de efecte secundare grave ale acestor injecții și printre tenismeni.)

Prin urmare, trecem peste intro și intrăm în miezul „enigmei”, explicația ultimă a „nesăbuinței” tenismenului: „E posibil însă – continuă analistul – ca atitudinea campionului sârb să aibă rădăcini mai adânci: Djoković e mai mult decât antivaccinist, e antioccidentalist. Vaccinul nu e doar o substanță medicală, e o creație a Westului. Am putut studia la scenă deschisă naționalismul isteric, dezgustător, al rudelor sale apropiate, în cap cu tatăl, care zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva familionului Djoković și Serbiei. În conflictul Rusia vs. NATO-UE, Novak și ai săi sunt cu siguranță de partea Rusiei imperiale, slave și ortodoxe – n-am văzut icoane mai mari decât cele cu care s-a pozat acum Djoković alături de ierarhi ai bisericilor din Serbia și Muntenegru [icoane „cât peretele”, conform indicației din titlul articolului scris de reputatul analist – n.m.]. Un singur lucru ar mai fi de spus: ca și vaccinul, tenisul, pe care îl practică de 30 de ani și care l-a făcut pe Novak Djoković ce este, e o invenție a Occidentului, nu a Estului pravoslavnic…”

Carevasăzică, în traducere: 1. Nole este mult prea inteligent ca să ignore incontestabilele beneficii ale vaccinului, 2. Cu toate astea, își suspendă inteligența și se lasă dus de sentimente și umori, 3. Printre aceste porniri emoționale, la loc de cinste se află „antioccidentalismul”, „naționalismul” și „spiritul ortodox” și 4. Orbit de atare patimi, el stă, împreună cu „familionul”, de partea „Rusiei imperiale” și uită – câtă lipsă de smerenie! – că tenisul care l-a făcut pe el om nu-i inventat de habotnicii estici, ci de rafinații „westici”.

Citesc, traduc și recitesc și simt că trebuie să-mi ordonez gândurile, tentate s-o ia în tot soiul de direcții. Nici nu prea știu cu ce să-ncep…

Întâi, cu premisa esențială: din câte am citit și-am urmărit eu, n-am văzut ori auzit ca Novak să se declare „antioccidental”, să aducă acuzații sau vorbe grele „Westului” ori să-și motiveze refuzul injecției „anti-covid” pe argumente care țin de originea „ideologică” sau fizică a acestei injecții. Prin urmare, eticheta „antioccidentalist” pe care analistul nostru o lipește pe fruntea lui Nole este – ca și-n cazul aceleia de „prea spiritualist” (voi reveni) – rezultatul unei speculații menite să mute atenția din jurul „vaccinului” și să răstălmăcească refuzul sârbului prin transferul forțat al motivațiilor sale într-o cu totul altă zonă decât aceea a liberului arbitru și-a bunului simț. Eee, las’ că știm noi mai bine, antioccidentalistule, ne-am prins, se vede treaba că nu-ți prea iese cu noi, moșule…

În al doilea rând, acuzațiile – implicite sau explicite, după caz – că Nole și „familionul” sunt orbiți de „naționalism isteric și dezgustător”, că „zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva […] Serbiei” și că ar fi împotriva NATO în cazul unui conflict militar mă lasă, din nou, fără grai și cu o mulțime de întrebări în cap. Întâi de toate, în ceea ce-l privește pe Novak, nu l-am auzit niciodată înfierând Occidentul în bloc sau declarându-se împotriva NATO, motiv pentru care nici eticheta de „naționalist isteric” nu i se potrivește. Dar, stau să mă întreb, de dragul exercițiului argumentativ, chiar dacă Nole ar fi avut – să zicem – reproșuri sau acuzații la adresa Occidentului și a NATO în relația acestora cu propria-i țară, ce ar fi fost de neînțeles la o asemenea atitudine, ori de ce ar fi fost ea atât de „dezgustătoare”? Să-i pretindem cumva să devină, brusc, amnezic și să uite de nopțile când, copil de unsprezece ani, era trezit noapte de noapte, în apartamentului bunicului care-l adăpostea, de zgomotul infernal al bombardamentelor NATO peste Belgrad? Să tăiem la montaj, ca incorecte politic, scenele – chiar de Nole povestite – când petrecea, dormind pe el, ore în șir, în adăpostul anti-atomic din subsolul blocului, schimonosit de spaimă? Sau, poate, episoadele când el învăța minunatul tenis inventat de „West” într-o piscină părăsită și tot de „West” bombardată? Ori, de ce nu?, să-l acuzăm că n-a lăudat suficient armata vestică și Puterile Occidentale care, în ciuda „victimelor colaterale” ale bombardamentelor și-a batjocoririi dreptului internațional, au readus „pacea” și „democrația” în Serbia?!

Ajuns la acest punct, dau de alte întrebări… Oare să fi uitat distinsul analist de excepționalul său articol numit „Trocul sângelui”, scris în timpul acelei imense tragedii europene (în aprilie ‘99) și-n care deplângea atât „coșmarul pe care îl trăiește un popor întreg la câțiva kilometri de noi”, greu încercat de amploarea și cruzimea ofensivei NATO, cât și complicitatea lașă a autorităților române și intelighenției GDS care aplauda intervenția militară împotriva vecinilor noștri? (C.T. Popescu, Trocul sângelui, în România abțibild, Editura Polirom, 2000, pag. 83-86)

S-o dezice el oare astăzi de fermitatea cu care combătea pretinsa justețe a războiului și de stupoarea care-l cuprindea în fața justificării imixtiunii ca „act de civilizație”? Zicea analistul:„14 spitale și 150 de școli distruse – un act de civilizație? 14 mânăstiri, biserici și cimitire ortodoxe, o biserică catolică și 7 muzee avariate – un act de civilizație? 17 poduri, 9 căi ferate, 39 de uzine, 13 rafinării, 4 complexe agricole, un milion de oameni rămași fără apă curentă și 500.000 fără slujbe – un act de civilizație? Dacă asta este civilizația NATO și-a profeților ei carpato-danubieni, atunci eu mă declar pitecantrop”. Cum o reciti el, oare, astăzi, vibrantul final al acelui text, necruțător rechizitoriu la adresa intelectualilor români care au salutat, atunci, umilirea Serbiei: „Altfel, domnilor <<societate civilă>>, nu veți face decât să adăugați la blestemul inocenților omorâți în ‘89, pe al căror sânge neîmpăcat s-a clădit vreme de zece ani o țară bolnavă până-n măduvă, blestemul zecilor de mii de morți ai Iugoslaviei, pe al căror eșafod nu se va putea înălța decât o Românie cu sufletul otrăvit pentru un veac. O Românie copleșită, oricâte natouri și ueuri ar oploși-o, de o singurătate fără sfârșit.”? Și, dacă toate aceste emoționante strigăte ale analistului nostru erau, la vremea aceea, sincere – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, iar revolta lui de român suferind, una autentică – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, cum de am putea accepta că amintirile acelor vremuri din sufletul unui sârb sunt urme de „naționalism isteric și dezgustător”? Și asta mai ales în condițiile în care sârbul nostru nu este fitecine…

Ci este copilul rămas marcat pe viață de lacrimile din ochii bunicului ce-l scula din somn în toiul nopții ca să-l ducă-n brațe spre buncăr, la adăpost de bombardamente și care, la întoarcere, îl captiva cu cea mai impresionantă tehnică de decojire și feliere a unui măr; puștiul care, cu geanta de tenis în spate, alerga printre ruine și grămezi de moloz ca să-și caute un teren de antrenament; adolescentul care, frământat de supărare și de resentimente pentru toate suferințele îndurate de el, de-ai lui și de conaționali, a reușit, după un timp, să facă un imens pas spiritual („spiritual”, exact ăsta-i termenul) și să înțeleagă că unica lui soluție salvatoare este, așa cum însuși o mărturisește, împăcarea cu acel trecut, mintea și sufletul deschise, iubirea și iertarea; campionul care declară că iubește tenisul „mai ales pentru energia pe care i-o dă conexiunea cu copilăria și cu băiețelul de patru ani care a pus pentru prima oară mâna pe rachetă”; adultul care astăzi se consideră pe sine și îi vede pe cei din jurul său ca „parte a unui suflet divin” și care, întrebat despre recenta lui dramă australiană, a preferat să evite sentințele și judecățile: „Dumnezeu vede totul. Etica și morala, ca mărețe idealuri, sunt stelele care luminează înălțarea sufletească. Vocația mea este una spirituală, a lor este prosperitatea materială”; omul care, în 2011, primind cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Sârbe, Ordinul Sfântul Sava, a calificat-o drept „cel mai important titlu din viața lui” pentru că, zicea el, „înainte de a fi sportiv, eu sunt un creștin ortodox”.

Toate aceste experiențe, suferințe, frământări, gânduri, convingeri și credințe l-au făcut pe Novak marele erou al Serbiei și-al sportului mondial și, după ultima lui decizie, un simbol al luptei planetare pentru libertate și demnitate.

Până la un punct, „analiștii” și „specialiștii” care i-au răstălmăcit atuurile și motivațiile au dreptate: această ultimă decizie a campionului sârb are, într-adevăr, „rădăcini mai adânci”. Ele vin însă nu dintr-un lut politico-ideologic, „pseudo-științific” sau de „vrăjeală”, ci dintr-un cernoziom extrem de roditor: spiritul uman, înălțător și liber.

Este suflul care, ne transmite Nole cu toată ființa lui, îl face nu anti- (vaccin), ci pro- (libertate), și-i dă o stare de grație încărcată de umanitate, bucurie, speranță și iubire. Da, este starea de înaltă spiritualitate, mai bogată și mai intensă decât fericirea tuturor titlurilor, laurilor și Grand Șlam-urilor lumii la un loc.

Speranța unei îmbrățișări

de Florentin Țuca | 15 februarie, 2022 | Colecția de texte

Motto:

Mintea fără de adăpost (homeless mind) este astăzi regula. Sunt foarte mulți cei care ar vrea să se întoarcă la vremurile în care nebunia care ne cotropește acum nu exista, să evadeze din vârtejul conștiinței fragmentate în care lumea ni se înfățișează astăzi – adică ne este prezentată de media – ca un soi de tablou poantilist în care punctele se deplasează cu o asemenea viteză că e aproape imposibil să obții o imagine coerentă. Sentimentul este foarte răspândit. Și nu este o chestiune care ține de politică. Acest sentiment traversează lumea în toate direcțiile, în siajul realității hiper-ireale a tehnologiilor care ne reunesc pe toți într-o stare de anxietate și de lipsă transcendentală de adăpost. Toată propaganda despre „noua normalitate” și despre un viitor digital incorporal sună fals. Marea Resetare este Marele Coșmar. Nimic nu mai pare normal, cu atât mai puțin viitorul.

Edward Curtin, „Nostalgic for the future”

Mai este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta întreagă a intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.

Acele forțe care, în această perioadă, au fost atât de agresive încât au învins, pentru moment, momentul de doi ani, cele mai elementare principii și legi ale dreptului, moralei, logicii, bunului simț și, nu în ultimul rând, ale științei, în general, și ale medicinei, în particular. Sunt forțele care și-au arogat o legitimitate pe care nimeni nu le-a conferit-o; care au terfelit cu nonșalanță și aroganță tratate internaționale și constituții naționale și au donat unor birocrați puteri pe care nici ele nu le aveau; care au investit președinți de țară cu misiunea primordială de a-și soma supușii să se spele, zilnic, pe mâini; care ne-au pus pe tablă cele mai aberante statistici despre viață și despre moarte, bătute cap în cap, de la zi la zi; care ne-au interzis îmbrățișările, datul norocului, ruga la biserică și dansul; care au ținut la distanță copiii de părinți și nepoții de bunici; care ne-au condiționat accesul la muncă și la școală, la stadion și la cafenea, la hotel și la avion de tot soiul de hârțoage, proceduri medicale și injectări cu seruri experimentale; care ne-au obligat să ne mascăm și respirația, și zâmbetul cu odioase și obscene măști-cârpe, colorate n-are importanță cum; care ne-au „termometrizat”, „carantinat”, „izolat-izoletat”, „testat”, „scanat”, „pozitivat” și „negativat” după răul lor plac. Da, sunt Forțele Absurdului care, pentru momentul de doi ani, ne-au somat să fim actori într-un inițiatic ritual de transfer în Minunata Nouă Normalitate.

Este ritualul care își propune, în fapt, să preceadă un altul: pe acela al imensei reorganizări planetare, The Great Reset, care ar veni să conducă, conform unuia dintre regizori, la o „spectaculoasă fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice”. În alți termeni, transferul din Minunata Nouă Normalitate în Minunata Lume Nouă a lui Huxley prin intermediul unei revoluții ontologice care ar duce la însăși redefinirea a ceea ce înseamnă să fii om. Este ceremonialul mondial prilejuit de cea de-a patra revoluție industrială în care inteligența artificială se vrea „versiunea digitală a Divinității”, în care realul fuzionează cu sinteticul, oamenii sunt ștrangulați de propriile adicții, copiii-torturați de gadget-uri, iar sufletele, ucise sau scurtcircuitate. Este ritualul prin care realitatea lumii fizice, demodată și prăfuită, ar urma să fie „extinsă” (extended sau augmented reality) în universul infinit al Metavers-ului, raiul digital în care vom fi în curând invitați să trăim și să murim virtual. Noi fără de noi, doar cu al nostru avatar-mandatar, suflet-mortuar.

În ciuda rapidității și agresivității cu care este pusă în practică agenda „Marii Resetări”, oamenii au început să vadă, să priceapă și să simtă că acest proiect mondial este gândit nu spre binele, ci spre răul lor, că ambițiile transumaniste sunt, în esența lor, antiumaniste și că obiectivul final al întregii operațiuni este acapararea sufletelor noastre eterne. Și, peste toate, confruntați cu monstruozitatea răului, oamenii au pornit să nădăjduiască și să spere.

Da, oamenii au început să vadă. Treptat-treptat, mulți semeni au început să se trezească, să se întrebe și să observe cu ochii lor scene, fapte și întâmplări de viață, emoționante și clarificatoare deopotrivă. De exemplu, așa cum povestește celebrul avocat Reiner Fuellmich, într-o zi, martorii unei întâmplări de viață au remarcat o bătrână neajutorată și speriată care, luată în brațe de un străin în plină stradă și deposedată cu delicatețe de masca pe care o avea pe față, a început să plângă în hohote amintindu-și că nu mai fusese îmbrățișată de cineva de mai bine de un an de zile. Scene ca aceasta sunt mai grăitoare decât orice dezbateri științifice și orice analize raționale pe teme legate de drepturi și libertăți. În același registru, cum să rămâi insensibil la apelul unei alte bătrâne, aflată în scaun cu rotile, care participa la un protest cu o pancartă pe care scria „mai bine mor de covid decât de singurătate”? Cum să nu te miște zecile de adunări dansante din piețele europene în care oamenii se îmbrățișau și se legănau laolaltă pe ritmul muzicii, nous, on veut continuer à dancer encore? Sau dovezile de extraordinară și mișcătoare solidaritate cu camionagii canadieni, cei mai bravi revoluționari ai momentului? Cum să nu te revolte arestarea unui om în plin centrul New-York-ului pentru că a îndrăznit să-și cumpere de mâncare fără a avea certificatul de „vaccinare”? Apoi, cum să nu te apuce furia în fața apelului unui înalt oficial neo-zeelandez care-și îndemna conaționalii să nu-și mai vorbească unii cu alții („don’t start up a conversation”)? Ori în fața altor numeroase nedreptăți și abuzuri: părinți cărora li s-a interzis accesul în spital ca să-și viziteze copiii; copii cărora li s-au refuzat intervenții medicale vitale pe motiv că părinții lor sunt „nevaccinați”; oameni bătuți cu bestialitate de jandarmi și polițiști pentru că-și revendicau drepturile legitime; polițiști verificând cu agresivitate „distanțarea socială” cu ajutorul unei rigle speciale; îndemnuri pentru excluderea „nevaccinaților” de la masa de Crăciun; angajarea de persoane particulare disponibile să urmărească și să predea autorităților pe concetățenii „nevaccinați”? Nu e momentul și locul pentru un inventar complet al abuzurilor și ilegalităților sau al scenelor tulburătoare de suferință și de iubire, de comuniune și de solidaritate, de revoltă și de speranță, scene încărcate de profundă umanitate și scrise de istoria ultimilor doi ani. Pe de altă parte însă, cred că este momentul și locul să constatăm că psihopații care s-au auto-instalat la cârma istoriei contemporane n-au nici cea mai mică înțelegere pentru ceea ce înseamnă cu adevărat umanitatea și splendoarea ei.

Da, oamenii au început să priceapă. Întâi, că au fost mințiți și că riscul major asociat „virusului ucigaș”, adică mortalitatea de sub 0,3%, nu justifică trimiterea planetei întregi în congelator; că – așa cum o recunosc chiar promotorii lockdown-ului – practica izolării și a „carantinării” întregii comunități a cauzat  mai mult rău decât a făcut bine; că toată această „pandemență” (Silviu Man) n-are legătură cu sănătatea publică, ci cu proiectul tiranic de control al populației; că frica indusă de propaganda oficială a fost vădit disproporționată față de pericolul real, iar măsurile de „protecție” impuse au fost ineficiente sau, adesea, aberante (vă amintiți – un exemplu dintr-o mie – de beneficiul acordat fumătorilor de a-și da masca jos când trag din țigară? Sau, iată, unul relativ recent: un dres de damă tras peste cap și, implicit, peste mască, protejează mult mai bine împotriva covid (vezi alte exemple absurde aici); apoi, că democrația reprezentativă – cu toate tarele și lipsurile ei – tinde să fie, treptat-treptat, înlocuită de o dictatură medicalo-tehnocrată întemeiată pe principiile unui stat al bio-securității (Giorgio Agamben); că drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, garantate constituțional, au fost încălcate sistematic și că sunt tot mai șubrede în fața tendințelor noilor reglementări care le plasează în umbra responsabilităților (îndatoririlor) sau a drepturilor colective; că „vaccinul” care conține – zice-s-ar – „speranță” și „încredere” este, în realitate, o deziluzie; că „știința” invocată ca argument de autoritate de atotputernicii zilei nu este nici pe departe un oracol, iar tezele pretins „științifice” promovate de doctrina covidiană oficială sunt infirmate de sute și mii de contraargumente și contradovezi susținute de medici, chimiști, biologi și cercetători de prestigiu; în fine, că „Marea Resetare” asociată celei de-a patra revoluții industriale, întemeiată pe „cuceririle digitalizării și inteligenței artificiale” și pe distopia transumanistă, reprezintă o imensă deturnare a umanității și a civilizației creștine, un uriaș pas spre un univers al „valorilor întoarse pe dos” (Carlo Maria Viganò).

Da, oamenii au început să simtă. Este posibil să mă-nșel, dar percep în jurul meu o energie colectivă extrem de apăsătoare. Mai dintotdeauna, oamenii au fost înclinați să-și idealizeze propriul trecut și atmosfera „din vremea lor” și să-și savureze amintirile deodată cu asumarea și trăirea actualității. Acum însă, confruntați cu un prezent tot mai neprietenos, și chiar respingător, tot mai mulți par cu privirile întoarse îndărăt, tânjind după timpurile când omenia era omenie și iubirea era iubire, când lumea era lume și viața era viață: când copiii se jucau învățând și învățau jucându-se, căutând nu „spațiile sigure”, ci aventura, nu protecția, ci independența, nu confortul, ci eroismul, nu ecranul jucăriei smart, ci spațiul din mintea copilului în care el, cum zice Creangă, „încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot dinadinsu, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”; când adolescenții n-auziseră de untold-de-ne-numitul, n-aveau dubii ce posedă-ntre picioare ori care pronume li se potriveau și cântau, recitau poezii, se îndrăgosteau și se iubeau într-o nemijlocită și nefiltrată relație cu realitatea muzicii, a poeziei și-a iubirii; când adulții erau adulți și țineau lumea pe umerii lor, cu entuziasmul pe depresie și sănătatea pe boală călcând; când, apropo, oamenii erau prezumați nu bolnavi, ci sănătoși, iar bolile se tratau – înainte de medicamente – cu calm, discreție, curaj, credință, omenie și cu autoironia convingerii că nu mor caii când vor câinii; când morala și moravurile erau nu mărfurile și „valorile” de import ale „societății civile”, ci produsul autentic și exclusiv al comunității însăși, întemeiat, înainte de toate, pe virtuțile creștine și pe bunul simț; când biserica nu avea ce căuta în treburile statului, dar nici statul în rânduielile bisericii; când dreptul își extrăgea seva vitală din marile principii fondatoare ale eticii și logicii și slujea ideilor de dreptate și de justiție; când, pe scurt, lumea nu dădea semne că vrea ori poate ori riscă să-l piardă pe Dumnezeu.

Da, oamenii au început să nădăjduiască și să spere. Cu toate aceste descoperiri, revelații, înțelegeri și nostalgii în minte și în suflet, semenii noștri se descoperă tot mai mult în ultima vreme cuprinși de credința în bine și de speranță. Speranța că Forțele Absurdului (ale căror principală menire este, nu-i așa?, să ne convingă că ele nu există) vor fi de-mascate; că excepționala explozie de bucurie a copiilor dintr-o școală americană la auzul veștii privind abolirea măștilor, bucurie teleportată în lumea întreagă, va molipsi lumea întreagă de imuabil entuziasm; că deciziile judecătorești reparatorii, prin care au fost sancționate derapaje, ilegalități și mârșăvii ale dictaturii medicalo-tehnocrate nu vor rămâne singulare și că demersul inițiat de echipa avocatului Fuellmich va avea un succes istoric vibrant și eliberator; că milioanele de voci care cer libertate și adevăr la Ottawa și Paris și Sydney și Roma și Bruxelles vor fi auzite și susținute de alte milioane de glasuri din lumea largă și că toată această lume largă se va încolona într-un convoi al libertății și adevărului; că omenia va redeveni, în sfârșit, omenie, iubirea-iubire, lumea-lume și viața-viață.

Este speranța că noi, oamenii, după momentul de doi ani în care ne-am zis c-ar fi mai bine să murim de covid decât de singurătate, vom fi, în sfârșit, luați, de Cineva, în brațe.