de Florentin Țuca | 12 martie, 2023 | Colecția de texte
(Partea I a textului, disponibilă pe florentintuca.ro)
II. Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei
Cel de-al doilea front pe care generalii turbo-globalismului l-au deschis împotriva copilăriei ca stare de grație, de frumos și de speranță, țintește tocmai esența acesteia: puritatea, candoarea și inocența. Este frontul deschis în urmă cu câțiva ani și alimentat în zodia recentei crize sanitare de o agendă la vedere care, printr-o hipersexualizare a prunciei, atacă identitatea și însuși sufletul neprihănit al copiilor.
Este un curent ideologic din programa educațională neo-progresistă care a erupt peste Ocean, a pătruns serios și în Europa de Vest și riscă să se extindă ca un nor de cenușă vulcanică în mai toată „lumea civilizată”, purtat de vântul propagandei, al Hollywood-ului și Disneyland-ului, al industriei de divertisment, al mândrelor parade, al rețelelor de pretinsă „socializare” și-al resurselor de autentică și adultă prostie.
Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șuvoaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.
Din păcate, le vedem și le simțim venind și aducând cu ele adâncirea crizei identitare exprimată de disforia de gen (1), înmulțirea alarmantă a intervențiilor medicale de „afirmare a noului gen ales” de minori (2), atragerea copiilor pe un teritoriu al obscenității și promiscuității (3), proliferarea orelor de „educație sexuală”, transformate în cursuri de deșănțată și hidoasă propagandă (4), promovarea tot mai insistentă a pedofiliei ca „orientare sexuală” „respectabilă”, care și-ar merita – chipurile! – locul în spațiul acronimelor de minorități „defavorizate” (5) și, în fine, intoxicarea culturii de masă, a limbajului și a modei (6). Deși concentrată preponderent în atmosfera – cândva, cumva, mai senină – a lumii occidentale, toată această cenușă vulcanico-ideologică generată de erupția woke a hipersexualizării copilăriei riscă să polueze și plaiurile noastre (7).
1. Criza identitară exprimată de disforia de gen, indusă și atent cultivată, reprezintă suprema sfidare a biologiei și a sensului realității. Este neputința de a răspunde la prima elementară întrebare referitoare la identitatea (de fată sau de băiat) a unui prunc sau, cel mai adesea, blocajul copilului însuși sau incapacitatea lui de a-și clarifica, pentru sine, această identitate. În momentul în care unui copil i se induce (din diverse surse: mediul, școala, părinții, moda sau propaganda, după caz) ideea că sexul său nu este un dat biologic, ci este subordonat unui gen opțional, la alegere sau la simțire, relația acestuia cu realitatea devine grav avariată, iar stabilitatea lui psihică serios zdruncinată. O astfel de avarie emoțională, boală extrem de periculoasă, îi subminează capacitatea unei juste raportări la lume și șansa unui sănătos traseu de viață. Ei bine, în ultimii ani, o asemenea disforie a ajuns una dintre mărcile înregistrate ale modernității, în special în „lumea civilizată” a „comunității internaționale”.
Cele mai tulburătoare cazuri de asemenea afecțiuni psihice și statistici referitoare la subiect par să predomine în SUA. Komodo Health Inc., de exemplu, după ce face o analiză a evoluției din perioada 2017-2021, constată că „numărul copiilor care se identifică drept transgender (ceea ce, în termeni pur-medicali, înseamnă disforie de gen) a crescut atât de dramatic, încât o asemenea creștere nu poate fi catalogată ca dezvoltare organică ci, mai degrabă, o spălare pe creier a tinerilor americani, agenții patogeni venind din cultura pop, propriile școli și curentele modei”. O mulțime de băieți și fete a fost supusă unui cumplit program de îndoctrinare în temeiul căruia, „dacă te simți inconfortabil în corpul tău, înseamnă că ești transgender” – ceea ce poate explica de ce există clase școlare în care un sfert dintre copii se declară transgenderi. Conceptul de „copii trans”[3]– o noțiune care ar fi fost de neconceput pentru majoritatea oamenilor chiar și cu câțiva ani în urmă, și pentru mulți încă mai este – a ajuns să fie promovat atât de puternic, încât începe să semene mai puțin cu „eliberarea unei minorități oprimate”, cât cu o agendă de reprogramare a societății după o concepție complet nouă despre corpul uman – și, astfel, despre natura însăși.
Exemple de asemenea derapaje se întâlnesc, în ultima vreme, și în Europa Vestică.
Suedia, de exemplu, pare să fi înregistrat o uimitoare creștere de 1.500% a diagnosticelor de „disforie de gen” în numai un deceniu. O adolescentă din această țară, de exemplu, și-a declarat recent, cu toată seriozitatea, convingerea că există 72 de genuri diferite, că „realitatea” asta este un „fapt științific”, doar că ea însăși nu e sigură cărui gen îi aparține.
Germania, un alt exemplu, intenționează să impună una dintre cele mai extreme trans-legislații din Europa, în temeiul căreia actele de identitate urmează a include trei opțiuni („masculin”, „feminin” și „divers”), oricare dintre „opțiuni” putând fi lăsată nebifată. În temeiul acestei noi legislații, orice persoană care a împlinit 14 ani poate să-și schimbe genul în mod liber, fără a fi nevoie de dovezi medicale în sprijinul opțiunii. De altfel, tot în Germania, se pregătește, pare-se, inaugurarea unui program pilot, „Grădinița LGBT”, care face parte din proiectul „Diversitatea vieții la Südkreuz”, găzduit într-o clădire de dimensiuni impresionante care se construiește în Berlin.
De o perspectivă similară dăm și în Marea Britanie, unde Stonewall, organizație de promovare a mișcării LGBTQ, a mers atât de departe cu propaganda, încât promovează insistent teza că „până și bebelușii de doi ani sunt capabili să-și recunoască identitatea trans”, motiv pentru care „bonele ar trebui să-și revizuiască maniera de socializare cu micuții”, întrucât „promovarea intereselor și drepturilor comunității LGBTQ este esențială pentru starea de bine a tinerei generații”. Tot în Marea Britanie, a fost recent legiferată obligația instituțiilor publice de a amenaja, pe lângă toaletele tradiționale pentru bărbați și, respectiv, femei, și toalete neutre, unisex, iar politica introducerii uniformelor unisex pentru școlari a generat scandaluri în multe unități școlare.
Zburăm, apoi, în Spania: un judecător de stare civilă din orașul iberic Ourense i-a acordat unui copil, născut fetiță, care a solicitat să fie „recunoscută” ca băiețel, dreptul de a-și schimba genul pe certificatul de naștere. Judecătorul a stabilit că fata „se considera” băiat de mai mulți ani și a decis că „a nu recunoaște minorilor dreptul legitim de a-și schimba sexul în registrul de stare civilă ar însemna să li se nege acestora dreptul la identitate sexuală”. Decizia instanței a survenit exact în perioada în care guvernul socialist spaniol făcea presiuni intense pentru a impune o nouă lege privind transgenderii, o lege – denumită „transgen” – care ar permite persoanelor doritoare să-și schimbe genul în documentele de identitate s-o facă prin intermediul unei simple declarații administrative încă de la vârsta de 16 ani. Și, dacă tot suntem în Spania, poate sunteți curioși să ascultați discursul unei fetițe „transgender” de 8 ani, „devenită băiat” la vârsta de 4 ani, care își împărtășește starea de maximă fericire aleșilor locali din forul legislativ al provinciei Extremadura.
Exemplele evocate nu sunt, desigur, limitative. N-aș continua lunga lor listă, ci aș prefera să mă opresc în ultima haltă legată de acest subiect al crizei identitare: „masculinitatea toxică”. Această sintagmă, vehiculată tot mai des de adepții acestor curente de „fluiditate a genurilor”, vine să sugereze că orice înseamnă expresie masculină este nu doar inferioară aceleia feminine, ci reprezintă o problemă de sănătate publică, asociată apucăturilor violente, forței brute și pumnului în masă, sau chiar extremismului, rasismului și reacțiilor de extremă-dreapta. În fapt, „masculinitatea toxică” este o sintagmă motivată politic, extrem de insidioasă, care contribuie la erodarea dezvoltării psihice și morale a băieților și băietanilor, mulți dintre aceștia devenind analfabeți emoțional, incapabili să devină bărbați în adevăratul sens al termenului și să dezvolte curajul necesar în fața provocărilor vieții.
2. În strânsă conexiune cu tot mai numeroasele cazuri de disforii de gen evocate exemplificativ mai sus, un alt flagel care tulbură profund viețile unor copii și ale familiilor lor din Europa Occidentală și, mai ales, America de Nord, este reprezentat de tratamentele hormonale și procedurile medicale de schimbare de sex, îngrijorătoare prin număr, trend înspre rutină și iluzia „emancipării” pacienților puberi. (În ultimul deceniu, de exemplu, potrivit statisticilor americane, numărul minorilor care se declară transsexuali a crescut de 5 ori, numărul operațiilor de schimbare de sex efectuate asupra copiilor americani a crescut de 13 ori, iar numărul clinicilor de specialitate a crescut de la 1, în 2007, la peste 100, astăzi). Asemenea tratamente și proceduri sunt asociate, cel mai adesea, crizelor identitare de care am vorbit mai sus și se întemeiază pe prejudecăți en vogue, conform cărora „la naștere sexul se atribuie în mod aleatoriu”, iar senzația că trăiești într-un „corp greșit” este cât se poate de naturală. Fondate pe pretinsa nevoie de „corecție” a „greșitei alegeri” din momentul nașterii, aceste intervenții medicale sunt, în fapt, imixtiuni barbare și chiar criminale în viața copiilor, cu consecințe extrem de crude, dramatice și, adesea, tragice, atât pentru ei, cât și pentru familiile lor.
În ciuda acestor efecte extrem de nocive, practica medicală de peste Ocean își vede de treabă înainte pe acest drum al pierzaniei și este încurajată de o publicitate susținută, iar multe asociații medicale americane au solicitat, chiar, guvernului federal să cenzureze criticile aduse tratamentelor hormonale și intervențiilor chirurgicale care mutilează minorii! Mai mult, această practică medicală este încurajată de politici oficiale publice. Un înalt funcționar american, bunăoară, adjunctul ministrului Sănătății, el însuși (ea însăși?) transgender, a afirmat că operația de schimbare de sex (castrarea fizică) și blocarea pubertății (castrarea chimică) ar fi intervenții care „salvează vieți, sunt necesare din punct de vedere medical, sunt potrivite vârstei și reprezintă un instrument vital în afirmarea genului copiilor ” („lifesaving, medically necessary, age appropriate, and a critical tool for gender-affirming care for kids”). În plus, potrivit aceluiași funcționar de stat, la nivelul profesioniștilor din medicină – pediatri, endocrinologi, doctori, psihiatri, psihologi – nu există absolut niciun dubiu cu privire la valoarea și importanța procedurilor medicale de schimbare de sex („There is no argument among medical professionals – pediatricians, pediatric endocrinologists, adolescent medicine physicians, adolescent psychiatrists, psychologists, etc. — about the value and the importance of gender-affirming care”).
În acord cu asemenea directive oficiale, Asociația Profesională Internațională pentru Sănătatea Transgenderilor (The World Professional Association for Transgender Health – WPATH) a publicat recent o nouă ediție de îndrumări pentru factorii decizionali și practicienii din domeniu, intitulată „Standarde de îngrijire a sănătății transgenderilor și persoanelor cu diversitate de genuri” („Standards of Care for the Health of Transgender and Gender Diverse People”). Aceste noi instrucțiuni sunt extrem de îngrijorătoare prin pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătatea și starea de bine, fizică și mintală, a copiilor. De exemplu, ele elimină orice referință la vârsta minimă care ar permite minorilor acces la medicamente hormonale și operații de schimbare de sex. Mai mult, instrucțiunile arată că aceste tratamente hormonale invazive și intervenții chirurgicale cu efecte ireversibile ar putea viza chiar și copii de 9 ani, iar operații precum dubla mastectomie (pentru fete) și vaginoplastia – construcția vaginului artificial (pentru băieți) ar fi recomandabile chiar și persoanelor care nu au împlinit 18 ani.
De asemenea, o relativ recentă destăinuire a unui fost manager de secție de la Centrul pentru Trangenderi al Universității Washington, asociat Spitalului de Copii St. Louis (The Washington University Transgender Center at St. Louis Children’s Hospital) confirmă existența unei practici medicale generalizate întemeiate pe două direcții majore: campania de îndoctrinare a copiilor și de convingere a acestora că sunt transgenderi, urmată de o campanie de presiuni pentru a-i determina să recurgă la intervenții chirurgicale „reparatorii”. Constatările personale ale acestui fost director sunt alarmante: principiul de funcționare a clinicii este de a interveni asupra copiilor la o vârstă cât mai fragedă; numărul fetelor care se identifică „transgender” a crescut exponențial începând cu 2015; oricine ar fi tentat să pună în discuție „opțiunea” copilului de a se identifica „transgender” ar fi imediat calificat ca transfob; niciun copil nu avea cunoștință de efectele pe termen lung ale tratamentelor hormonale și intervențiilor chirurgicale; foarte mulți minori combină tratamentele hormonale cu antidepresivele etc.
Europa Vestică se confruntă, și ea, cu (ne)cazuri similare.
În Marea Britanie, de exemplu, au intervenit recent numeroase dezbateri legate de tratamentele hormonale și procedurile medicale de schimbare de sex aplicate copiilor, în special cele efectuate la celebra clinică Tavistock. Conform dezvăluirilor doctorului Hillary Cass, aceste tratamente și proceduri sunt extrem de dăunătoare copiilor, iar specialiștii din clinică au lucrat sub o imensă presiune de a încuraja minorii să recurgă la asemenea intervenții, tratamentele medicale efectuate fiind, în covârșitoarea lor majoritate, experimentale. Rezultatul acestor practici a fost unul catastrofal din perspectiva corpurilor și destinelor mutilate și, potrivit unor studii recente, a adus medicina britanică în pragul celui mai mare scandal al secolului. Cât despre întrebarea cum de a fost posibil ca niște medici să comită astfel de atrocități la adresa copiilor, răspunsul a venit instantaneu: ei nu sunt medici, ci niște psihopați.
Nenorociri similare întâlnim, de asemenea, și în Scoția, unde ideologia de gen pare să fi infectat sistemul medical („gender ideology has infected Scottish healthcare”). Clinica „gender-identity” Sandyford pare să copieze, în oglindă, sistemul practicat la Tavistock, unde, de exemplu, paciente de 16 ani au fost trimise pentru duble mastectomii imediat după prima consultație medicală. Mai mult, o asemenea abordare a fost calificată „sută la sută etică” inclusiv pentru copiii care au regretat-o ulterior („entirely ethical, even for children who later regretted it”), pe motivul că Sandyford nu este o clinică de boli psihice („is not a mental-health service”), iar operația a fost „justificată” de informații „prezumate corecte în momentul dezvăluirii” (un fel de „întâi (te) operezi și abia după aia pui întrebări”- „operate first, ask questions later”).
3. O altă anomalie susceptibilă să dinamiteze nu doar rolul major al celor șapte ani de-acasă, ci și identitatea sexuală și socială a copiilor este participarea acestora la defilări ale indecenței și la „mândre” spectacole ale promiscuității.
În loc să fie ocrotiți în fața exhibiționismului hidos al unor minorități sexuale, copiii sunt adesea invitați să asiste la diverse defilări și spectacole ale „mândriei”, organizate în beneficiul și pentru adularea acestor minorități.
În ultima vreme, copiii sunt supuși unei intense propagande a divertismentului de modă nouă reprezentat de spectacolele vedetelor „drag queen”. Alimentate ideologic de teza că „normele masculinității, feminității și heterosexualității” ar fi „opresive”, aceste forme de manifestare „pedagogică” vin să prezinte unor minți fragede „fluiditatea realității” și să militeze pentru răzvrătirea împotriva „normalității” ca necesitate. Deși, aparent, personajul drag queen s-ar dori o figură oarecum comică, menirea lui adevărată este să transmită un mesaj cât se poate de serios: „o reconceptualizare a sexului și o nouă abordare a sexualității infantile” prin stimularea dorințelor sexuale deviante, „o politică subversivă la adresa familiei tradiționale precum și a tabuurilor care blamează pedofilia, necrofilia și zoofilia”, „promovarea vedetelor queen ca modele de viață”, „a fluidității de gen infantile” și, nu în ultimul rând, „o înlocuire a familiei biologice cu familia ideologică”. Acestea sunt obiectivele și principiile pe care, începând cu 2015, mișcarea Drag Queen Story Hour a început să le promoveze în SUA, unde, doar în prima jumătate a anului 2022, a organizat 49 de spectacole în 34 de școli ale orașului New York, primăria finanțând asemenea apariții cu un buget de aproximativ 200.000 de dolari, triplu față de 2021, scopul declarat al reprezentațiilor fiind de a „stimula imaginația copiilor și de a-i ajuta să-și exploreze fluiditatea de gen („gender fluidity”) grație șarmantelor, fascinantelor și dezinhibatelor modele drag queen”. De altfel, potrivit declarațiilor primarului metropolei, preluate de presă, „scopul este de a ne asigura că ai noștri copii ajung nu doar pregătiți din punct de vedere academic, ci și inteligenți din punct de vedere emoțional”, iar „istoriile de viață spuse de drag queens promovează iubirea pentru diversitate, pentru exprimarea sinelui și culturalizare” („The goal is not only for our children to be academically smart, but also emotionally intelligent… Drag storytellers… are advancing a love of diversity, personal expression and literacy”).
O asemenea modă s-a răspândit, cum era de așteptat, și în Europa Occidentală, proiectele de acest gen beneficiind, potrivit unor surse, de finanțări de 200.000 euro de la Uniunea Europeană, campania astfel organizată demarând sub deviza „viitorul este queer” („the future is queer”). În același registru, potrivit declarațiilor fondatorului curentului de „educație drag” în Marea Britanie, spectacolele și poveștile drag queens organizate pentru copii sunt „ocazii de celebrare a diversității”, „de împărtășire a poveștilor de viață ale comunităților istoricește marginalizate și ale căror voci au fost reduse la tăcere”. Flagelul în discuție a fost, de altfel, promovat prin finanțări generoase și în alte jurisdicții, precum Ecuador, de exemplu, unde, în numele „diversității și incluziunii”, un „centru cultural” a fost sponsorizat special pentru organizarea de spectacole cu asemenea gen de personaje.
Curentul dezvoltat în „comunitatea internațională” în temeiul acestor „principii” a produs imense pagube educaționale și emoționale, cei mici fiind victimele unor agresiuni cândva imposibil de imaginat, generatoare de instabilitate, confuzie identitară, inversiune a reperelor etice și estetice, haos sufletesc. Ca rezultat al acestei degringolade emoționale, s-a ajuns la consecințe greu de închipuit chiar și când le vezi cu ochii tăi : copii mici costumați precum modelele drag queen și imitând-le gesturile și dansurile obscene; copii asistând la spectacole deșănțate în care dansatorii bărbați, costumați în femei, scandează refrene porcești („eating pussy”); lecții de dans erotic predate celor mici, chiar în spații publice, de instructori homosexuali; promovarea în programe tv, la ore de audiență matinală, a unor copii imitând vedetele drag queen, ca figuri de „curaj exemplar”; școlari participanți la spectacole deșucheate, invitați să dea bacșiș „reginelor” care se exprimă exhibiționist și pornografic pe scenă, ori explică doct că fenomenul „drag” este unul „educațional”, care ajută copiii să se distanțeze de mediul conservator și religios în care sunt ținuți să crească în propriile familii („it is hard for kids to grow up in such a ‘religious and conservative household’”); minori de 5 ani chemați să asiste la spectacole cu titulatură oximoronică precum Family Sex Show (încărcate de nuditate și conotații pornografice), ba chiar încurajați să masturbeze animale „ca să simtă cât de naturală este autostimularea” (asta ca să nu folosesc termenul de argou pentru „autostimularea” în cauză); secvențe de o cumplită vulgaritate și un exhibiționism și prost gust de nedescris desprinse din spectacole altminteri „pentru întreaga familie” („family friendly”), mimate în prezența copiilor la spectacolele din turneul Drag Queen Christmas Tour; organizarea de show-uri drag queen chiar în interiorul unui lăcaș de cult – au trecut vremurile când un simplu fluierat în biserică era un afront la adresa creștinismului – unde elevii au fost constrânși să participe sub „sancțiunea” de a fi etichetați drept „homofobi” („Take one or you’re homophobic.”); promovarea proiectului Drag Queen Story Hour în școli, atât în SUA (procurorul general democrat și lesbian din Michigan, Dana Nessel, fiind adepta devizei „o drag queen în fiecare școală”), cât și în Marea Britanie (sub forma unor spectacole organizate într-un „tur al librăriilor pentru copii”); promovarea deșănțată a unor influențări care se declară avocați fervenți ai acestei mode (un personaj precum Eli Erlick, de exemplu, care se declară „extremely queer & incredibly trans”); reducerea întâlnirilor cu Moș Crăciun și înlocuirea acestora cu parade ale travestiților în serbări intitulate Drag-Queen fée; sute de mii de imagini cu evidente conotații sexuale și pornografice care abundă în mass-media, pe rețelele de „socializare” sau pe platforme precum TikTok și care au fost în mod intenționat distribuite în conturile copiilor. Exemplele sunt mai numeroase decât cele menționate, evident.
4. Cursurile de „educație sexuală” în școli au ajuns un paravan pentru promovarea „fluidității genurilor” și își arogă, adesea, o greutate superioară orelor de citit și socotit.
Pe vremuri, în jurisdicția noastră cel puțin, subiectul era, din păcate, un tabu. Astăzi, din nenorocire, el a ajuns o expresie scandaloasă a mizeriei morale și a decadenței în care se scaldă curentele „pedagogice” promovate de mișcările woke-progresiste. În loc să depășească, cu măsură, tact și eleganță, secretomania pudibondă care ducea la totala excludere a tematicii din programa de instruire a elevilor aflați în etapele pubertății și post-pubertății, reformele recente din „democrațiile avansate” ale „comunității internaționale” au tras toate perdelele la o parte și, la lumina zilei, au transformat educația „sexuală” în educație-propagandă trans- sau homo- sexuală.
Plecând de la premisa că viața cuplurilor heterosexuale este complet nesatisfăcătoare și plicticoasă, aceste curente „reformatoare” își propun să promoveze o „reorientare” a gusturilor și preferințelor copiilor prin utilizarea de „metode psiho-pedagogice adaptate exigențelor și principiilor diversității și incluziunii”: promovarea în spațiul virtual de către organisme care se pretind serioase și sincer preocupate de sănătatea publică (precum CDC – Center for Disease Control) a unor platforme de dezbateri („chat” – Q Chat Space) dedicate tinerilor, pentru discuții despre sex și schimbare de sex, practici sexuale oculte, relații poliamoroase, viața comunității de adolescenți LGBTQ, discuții și dezbateri care se vor clandestine, departe de atenția părinților (voi reveni asupra subiectului în capitolul III); lecții despre masturbare predate unor copii cu vârste între 3 și 6 ani, sau teme pentru acasă impuse unor micuți de 4 ani constând în „exerciții de masturbare și de desen al spațiilor private în care aceștia și-ar putea mângâia în voie penisul sau vulva dacă ar dori” (“draw a picture of the private places where you can touch your penis or vulva if you want to”); promovarea de tampoane în băile băieților, nu în temeiul unor capricii sau instrucțiuni administrative oarecare, ci al unor norme cuprinse în legi, precum Menstrual Dignity Act din statul Oregon sau promovarea ideii că băieții pot avea menstruație prin filmulețe publicitare adresate copiilor; promovarea de materiale pornografice chiar prin programa de învățământ (a se vedea, de exemplu, lecturarea unor fragmente relevante de către un băiețel de 11 ani în fața administratorilor unei școli din statul Maine sau chiar inițiativa de a derula filme porno în timpul orelor de educație sexuală, propunere aparținând unui celebru ginecolog din Basel, în speranța – chipurile! – că aceste vizionări ar reprezenta un leac împotriva comportamentelor deviante); „inițierea” unor copii de 12 ani în „tainele” educației sexuale prin popularizarea unor „adevăruri” nu doar despre „sentimente, relații, contracepție, graviditate”, ci și despre „jucării sexuale”(precum „vibratoare” sau „stimulatoare anale”, care „trebuie spălate înainte și după raporturile sexuale cu un dezinfectant adaptat”- „Il est important que tu nettoies les jouets avant et après les rapports sexuels avec un désinfectant adapté”); organizarea de „workshopuri” în sex-shop-uri, dedicate copiilor cu vârste cuprinse între 9 și 12 ani, coordonatorul fiind un administrator de școală din statul Washington, auto-proclamat „profesor de sex” („sex-educator”); campanii de îndoctrinare a tinerilor în diverse „școli de vară” care tratează subiecte precum sex, droguri și tehnici de masturbare ori care cultivă regula găzduirii băieților de către fete doar cu condiția ca primii să se declare „trans”.
5. Destigmatizarea și „normalizarea” pedofiliei par să fie, și ele, borne importante ale acestui curent ideologic.
Relativ recent, am dat de un articol apărut în The European Conservative (datat 24 februarie 2023), care analizează o inițiativă a aripii de tineret a Partidului Democrat Olandez (D66), membră a coaliției de guvernare de la Haga. Conform acestei inițiative, rezumată într-o declarație politică, „pedofilia ar trebui să devină o orientare sexuală respectată din punct de vedere social” și ar merita să fie „normalizată de societate ca orientare sexuală”, deoarece stigmatul asociat în prezent cu această „preferință” ar putea atrage cu sine „riscul depresiei” și al potențialelor gânduri suicidale care ar afecta, zice-s-ar, pe bieții pedofili. În temeiul aceleiași declarații politice, școlile ar trebui să înceapă să predea despre pedofilie ca orientare sexuală normală cu „mai multă înțelegere și nuanță” („more insight and nuance”). Mai mult, mult mai mult!, conform aceleiași declarații, „pedofilia este o orientare sexuală înnăscută” („pedophilia is an innate sexual orientation”), motiv pentru care incriminarea „pornografiei virtuale cu copii” (desenată manual sau generată de inteligența artificială) ar fi „o formă de discriminare” („a form of discrimination”). În fine, potrivit tinerilor „democrați” olandezi, pornografia infantilă animată „nu crește riscul de abuz asupra copiilor” și „ar putea ajuta pedofilii să își cunoască sentimentele fără a face rău altor persoane” („does not increase the risk of child abuse” but „might help pedophiles get to know their feelings without harming other people”).
Am citit și recitit aceste declarații și vă asigur că, în ciuda efectului de ciocan în moalele capului, ele nu mă miră deloc. Având în vedere evoluțiile ideologice ale ultimilor ani și aberantele răstălmăciri ale unor principii precum toleranța și diversitatea, convingerile politice ale junimii democrat-olandeze se impun, cumva, ca ingredient firesc în siajul curentului mainstream, ca încununare a unor eforturi de legitimare a perversității supreme: exploatarea sexuală a minorilor cu voie de la stăpânire.
În fapt, le-am văzut venind mai de demult, mai precis când, pe radarul ideologiei woke a „incluziunii și diversității” s-au tot aprins diverse beculețe: de exemplu, declarația unui cercetător belgian, auto-declarat pedofil, în temeiul căreia societatea ar trebui să se arate mai tolerantă cu pedofilia, urmată de un articol semnat de acesta și publicat în mediile academice britanic și american (The Journal of Controversial Ideas, editată de profesorul Jeff McMahan, „expert” în filosofie morală la Universitatea Oxford și profesorul Peter Singer, „expert” în bioetică la Universitatea Princeton) în care susține că „respingerea pedofiliei ca orientare sexuală este nejustificată din punct de vedere etic și incorectă din punct de vedere intelectual” și că „pedofilii merită atenție din cauza problemelor lor emoționale”, ei reprezentând „o minoritate sexuală care este la fel de nedreptățită – sau poate chiar mai nedreptățită – ca persoanele din comunitatea LGBTQ” („Rejecting paedophilia as a sexual orientation is unethical and intellectually unfair”, „paedophiles deserve ‘recognition and attention to their emotional problems’”, „Paedophiles are a particular sexual minority,” […] [They] face the same problems of stigma, discrimination and social isolation as other members of the LGBT community, albeit to a greater degree.”); apoi, una dintre celebrele predicții pe 2023 în temeiul căreia „planurile stângii de a normaliza pedofilia și de o aduce în curentul mainstream vor da roade”; pe urmă, declarația publică făcută într-o conferință de Ian McPhail, profesor la Universitatea din Montreal, potrivit căreia „fiecare dintre membrii audienței (la acea conferință, n.m.) este mișcat de un oarece interes sexual pentru copii”(!); în același ton, declarația profesorului norvegian Ole Martin Moen conform căreia „este foarte firesc să găsești copiii atrăgători din punct de vedere sexual” („the mental state of finding children sexually attractive is very common”), iar „un procent din elevii de liceu are o identitate sexuală pedofilă înnăscută” (a „percentage of high school students have an innate pedophilic sexual identity”); un alt exemplu, tendința promovării pedofiliei ca orientare sexuală acceptabilă și a toleranței pentru infractorii abuzatori de copii pentru că aceștia ar fi, în fapt, dominați de o „naturală atracție pentru minori” („Minor Attracted Persons – MAP”); în fine, recenta contribuție a mult adulatei inteligențe artificiale care, prin intermediul ChatGPT, a ghidat un „utilizator” prin deviante fantezii sexuale cu minori și, fără să fie întrebată de nimeni, a livrat detalii foarte explicite despre secvențe pornografice implicând copii.
6. Toate aceste șuvoaie de lavă ideologică care pângăresc spațiul imaculat al copilăriei au avut și au, desigur, o vizibilă înrâurire asupra culturii de masă, limbajului și modei.
Și cultura, și limbajul, și moda suferă, în ultima vreme, de ofensiva hipersexualizării vieții și de transformarea „orientării sexuale” într-o post-modernă „aspirație de gen”; a „aspirației de gen”- într-o „înălțătoare inspirație”; a „înălțătoarei inspirații” – în înaltă dogmă; a dogmei – în principiu religios înveșmântat în ritualuri, cuvinte și veșminte (neapărat) noi.
Ca rezultat al acestei noi orientări dogmatice, intoxicările, mutilările, castrările și celelalte cruzimi de care am pomenit anterior sunt nu acte barbare și sadice, ci expresii ale „afirmării medicale a genului”- „gender affirming healthcare”; dublele-mastectomii care nenorocesc fete și fetițe se cheamă, mai nou, „operații de masculinizare a pieptului” („chest masculinisation surgery”); sexul biologic al nou-născutului este nu un dat de la Dumnezeu, o realitate biologică observabilă la naștere, ci o temporară opțiune cap-sau-pajură, „sex assigned at birth”; acela care „nu se identifică” transgender este nu un băiat sau o fată, după caz și după normalitate, ci un „cisgender”; băiatul născut băiat este nu „băiat”, ci persoană căreia i s-a atribuit la naștere „genul masculin” și care, dacă dorește să se debaraseze de trăsăturile masculine scârboase, se poate numi și poate deveni „eunuc”.
Există, evident, și alte exemple de curente și produse lexicale ale Noiivorbe, dar ne oprim, pentru o secundă, la trendul „pronumelor personale preferate”, care a câștigat deja teren, inclusiv în lumea copilăriei. Așadar, potrivit unui ghid al Departamentului pentru Educație din Pennsylvania, de exemplu, copiii care au împlinit vârsta de 3 ani se pot ei înșiși identifica drept „transgenderi”, iar departamentul va recunoaște ca valide și firești opțiunile pentru pronume precum „ne”, „ve”, „ze/zie” și „xe”. De asemenea, potrivit secțiunii „Creating Gender-Inclusive Schools and Classrooms” de pe site-ul acestei instituții, profesorii sunt sfătuiți să se documenteze temeinic cu privire la pronumele preferate ale elevilor pentru ca nu cumva să comită vreo impardonabilă gafă („to prevent making inaccurate assumptions about their gender identities”). Și, cum limba maternă a ajuns să fie, pardon!, să se simtă foarte complex-fluidă și compusă de un set de norme „la purtător”, fluctuante, opționale și, cel mai adesea, cu taxă inversă, cel mai prudent ar fi, ca înainte de a scoate vreun pronumbel pe gură, mai bine-ar fi să-ntrebi: „If you don’t know a student’s preferred personal pronoun, it’s always best to ask.”
Curentul viguros al noilor reglementări lexicale pare irezistibil. El nu poate fi oprit nici de forțe militare (a se vedea sesiunea de antrenament lingvistic al pușcașilor marini preocupați de crearea unor „spații sigure” – „safe spaces”, prin utilizarea pronumelor potrivite într-un video instructiv inspirat de un spectacol de copii) și nici măcar de munții de arginți ai marilor averi ale planetei (dovadă stă și opțiunea fiicei transgender a lui Elon Musk care a depus, pare-se, o cerere de schimbare a numelui în conformitate cu noua ei identitate de gen pentru că, spune ea, nu mai vrea să aibă nicio legătură cu tatăl biologic).
Noile norme în domeniul limbajului sunt însoțite și de orientări reformatoare în lumea modei infantile. Unul dintre numeroasele exemple în acest sens este inițiativa faimoasei Céline Dion care își propune să depășească stereotipuri „de gen” precum fete în roz și băieți în albastru și să creeze a new world order în domeniu sub marca Nununu[74]. Este un brand care reprezintă o linie neutră, în alb-negru, ce se îndepărtează de la setul „foarte strâmt” al modei actuale și invită copiii în „minunatul mister al minimalismului”. Simbolistica utilizată în această linie vestimentară unisex este însă extrem de bizară, cu multiple referințe oculte. N-ar fi, de altfel, singura mostră în acest sens, pentru că lumea modei conține și alte exemple la fel de sinistre, cu referințe la pedofilie, ritualuri satanice sau trafic de copii (cazul Balenciaga) sau chiar mai înfricoșătoare (cazul Gorsad).
7. Riscul copierii modelelor hipersexualizării infantile în mediul cultural și educațional autohton
Citeam cândva o mărturisire a unei românce care locuia peste Ocean și, oripilată de activismul „afirmării genurilor” și consecințele nefaste asupra formării și instruirii copiilor, își prevenea niște prieteni din țara natală că valul noii mode va ajunge, mai devreme sau mai târziu, și în România, iar aceștia din urmă se îndoiau profund.
Nu știu cine avea sau are dreptate și mi-e greu să fac pronosticuri. Constat însă, cu sinceră preocupare, că s-au ivit, și prin colțul nostru de lume, semne ale unei abordări mimetice a politicilor educaționale promovate cu tam-tam în spațiul „comunității internaționale”: adoptarea Legii privind introducerea educației sexuale în școli cu doar un vot împotrivă; relativ recentele dezbateri despre sexualitate văzută ca „modalitate de dezvoltare personală”; susținerea financiară și promovarea la București a festivalului de film queer; derularea unor campanii publicitare având ca scop promovarea „ideologiei homosexualiste”; inițierea, peste Prut, a campaniei „Copiii LGBT în Școala Ta”, ca prim demers „de conștientizare privind drepturile copiilor LGBT+ din Republica Moldova” etc.
Nu știu, repet, ce se va întâmpla și cum vor evolua legile și moravurile de pe la noi. Ceea ce simt însă cu acuitate este nevoia unei pauze urmată de o curățenie de primăvară care să dea jos de pe scenă, măcar pentru o lungă vreme, pseudo-dezbaterile despre „sexualitate” și „educație sexuală”, paradele exhibiționiste care proslăvesc păcatul mândriei și-al sodomiei, sloganurile imbecile precum „dragostea nu se votează” și orice expresii anti-estetice care pun lălăiala urlată în locul muzicii, acrobațiile lascive în locul dansului, mâzgăleala vulgară în locul picturii și, în general, excrementele artistului în locul artei.
Iar pe scenă să urce, măcar pentru o lungă vreme, fete și băieți care, sub privirile grijulii și emoționate ale părinților și bunicilor, să recite poezii despre bucurie și să citească povești despre zâne.
Va urma:
III. Nevoia redescoperirii armonioaselor relații dintre copii și părinți
Da, mi-e dor să revăd priviri emoționate de părinți și bunici care oblojesc emoții de copii.…
de Florentin Țuca | 27 februarie, 2023 | Colecția de texte
În acești ultimi ani de vai și-amar de lume, de necazuri și nevoi, de minciuni, manipulări și mascaradă, de spălări de creiere și delir propagandistic, ne-au batjocorit în toate felurile: ne-au vârât pe gât brașoave despre gravitatea bolii și iminența morții, ne-au virusat televizoarele cu statistici mincinoase și cu izolete, ne-au închis gura cu articole de cârpă și articole de lege, ne-au încuiat în case și ne-au încuiat în minte, ne-au îngrămădit ca pe vite în abatoarele de înfierare-„vaccinare”, ne-au siluit drepturile și libertățile și, pe scurt, ne-au sfidat în fel și chip. Unii dintre noi au protestat cum au putut. Alții s-au resemnat, sperând că bucuroși le-om duce toate, de-o fi boală, de-o fi sănătate. Să dea Domnu’!, ce să zic?… Ceea ce, însă, sigur nu putem duce și nu avem dreptul de a duce sunt nelegiuirile pe care sociopații și psihopații care s-au instalat – ilegitim – la cârma planetei le-au comis și le comit la adresa copiilor noștri.
Iar copiii și nepoții noștri și ai altora sunt, în ultima vreme, victimele unor planuri demente și ale unor acțiuni scârbavnice, perverse și chiar criminale care le otrăvesc sănătatea fizică și psihică (I), puritatea și candoarea (II), relația cu proprii părinți și cu familia (III), instruirea și educația (IV), viitorul lor profesional și propria bunăstare (V) și, peste toate, locul lor în lume și relația lor cu realitatea (VI).
Îmi propun, în cele ce urmează, ca pe baza însemnărilor și a cazuisticii arhivate în această tristă epocă istorică, să dezvolt subiectele mai sus-enumerate. Misiunea de-a realiza o sinteză a acestei cazuistici într-o intervenție gazetărească este, însă, una complicată: întâi, din cauza volumului imens de informație adunat în aceste notițe (inconvenient care mă determină să împart textul în mai multe capitole, câte unul dedicat, periodic, fiecărei teme menționate); pe urmă, din cauza unor incertitudini care pot plana asupra veridicității anumitor date extrase și prelucrate de presă (fie ea „independentă” sau „alternativă” și „neaservită politic”), chiar dacă aceste informații, în covârșitoarea lor majoritate, sunt confirmate din multiple surse ori au devenit, deja, notorii; în fine, pentru că un asemenea demers excede sfera specializării mele strict juridice, de unde și riscul ca potențiali cârcotași să invoce obiecțiuni și excepții de „competență” ori de „legitimitate”.
Cu toate aceste inconveniente în mapă, îmi fac curaj, lăsându-vă pe dumneavoastră să fiți arbitri și judecători. Ce mă motivează și mă avântă s-o fac sunt trei stări speciale.
Întâi de toate, a fost emoția trăită recent la un spectacol artistic omagial, organizat cu ocazia aniversării a doisprezece ani de existență a școlii „Sfinții Trei Ierarhi” din Capitală (invitat de Părintele Profesor Vasile Gavrilă, căruia îi mulțumesc călduros pe această cale). Particularitatea acestei pepiniere educaționale este că programa sa de învățământ, cvasi-identică cu a celorlalte entități de profil, este îmbogățită de teme suplimentare de educație umanistă, cursuri de educație creștin ortodoxă predate de profesori competenți și de ore de limbi străine clasice (latina și greaca). În plus, atmosfera cultivată în această școală pare să fie una pătrunsă de un profund spirit al decenței, normalității, respectului, curiozității intelectuale, colegialității, libertății și disciplinei, adică exact ingredientele necesare formării unor copii și adolescenți frumoși la suflet și integri la minte. Spectacolul la care am asistat a însemnat un relevant indiciu în acest sens nu doar prin produsul artistic în sine, oferit de elevi de gimnaziu și liceeni, cât mai ales, prin atmosfera din sală, care m-a mișcat în mod autentic: copii de vârste foarte fragede, frumoși și ei, frumoase și hainele lor, ochi și urechi la spectacolul de pe scenă (chiar dacă înțeles parțial), fără telefoane mobile sau alte mizerii tehnologice care să le distragă (mai bine zis, distrugă) atenția, au fost de o emoționantă cumințenie. Cumințenia și sfiala asta a lor, plus foiala abia perceptibilă și vădit controlabilă mi-au adus aminte de atmosfera școlii de cândva și este un bun pretext să trec la următoarea rațiune a intervenției mele.
Rațiunea asta este, în fapt, o simțire, starea de reală nostalgie datăde amintirea propriilor mele experiențe pedagogice ca absolvent al unui liceu bucovinean – în fapt, școală de fete – și ca practicant de metode, proceduri și rețete de lucru și de comunicare cu (pre)școlarii. De altfel, cred că cele mai savuroase experiențe trăite în anii aceia au fost tocmai cele povestite și repovestite între noi, fetele, când ne adunam ca la clacă, după zilele de practică pedagogică. Nu-s relevante în context, evident, dar ceea ce-mi potențează nostalgia-combustibil este atmosfera – numitor comun al tuturor acestor experiențe: starea de tihnă, inocență, spirit ludic, veselie decentă, naturalețe și libertate în care trăiau și se formau copiii.
Cu gândul la această atmosferă, ajung, în fine, la speranța că rândurile mele – fie că-s evocări nostalgice ale vremilor apuse, fie că-s inventare de orori ele sistemului medical, educațional sau judiciar contemporan, sau că sunt simple semnale de alarmă (alimentate de nostalgii și declanșate de orori) vor provoca cititorului măcar o tresărire, o cugetare și-o necesară grijă-n plus.
I. Agresiunile la adresa sănătății fizice și emoționale a copiilor din perioada isteriei covidiene
Întâi de toate, i-au speriat și i-au virusat cu frică: ba că trebuie să se mascheze și să stea stană de plexiglas în propria cușcă educațională, ba că or să moară dacă nu respectă regulile de „igienă” și „distanțare socială” (distanța-s-ar-non-sensurile-de-cuvinte-să-se-distanțeze!), ba că trebuie să fie responsabili pentru sănătatea bunicilor, potențiale victime ale colindelor și îmbrățișărilor nepoților, ba că reprezintă – în general – un „vector” sau „rezervor” „de infecție” pentru cei din jur, motive pentru care veselia, joaca, râsetele, giumbușlucurile, ghidușiile și năzdrăvăniile copilăriei trebuiau încuiate, toate, de-a valma, în lada din pod a amintirilor.
Pe urmă, i-au forțat să stea departe de școală și de realitate si să se apropie de „educația on-line”, better than resign. În temeiul acestor noi directive, au instaurat moda pedagogică a „educației de la distanță” (în fapt, distanță-de-la-educație), în care cititul, scrisul și socotitul, muzica și desenul, experimentele de laborator și exercițiile de la tablă, sportul și drumețiile, interacțiunile cu dascălii și cu colegii, jocurile din curtea școlii și dansurile de la serbări s-au făcut, toate, sub căldura plapumei și-n lumina laptop-ului.
În fine, întrucât niciuna dintre măsurile sus-enumerate nu păreau să aibă succes în crâncena luptă cu covidul „ucigaș”, au apreciat că singurul remediu posibil pentru a contracara „viclenia” acestuia ar fi, și în cazul copiilor, nu-i așa?, poțiunea-minune, injecția experimentală cu tratament genetic, poreclită, alchimic și perfid, „vaccin”, dulce și aromat pelin. De altfel, cu ocazia ultimului Crăciun, masca și injecția miraculoasă au fost privite, pe „civilizate” plaiuri ale planetei, ca excepționale șanse oferite celor mici de a se afla pe lista premianților („nice list”) pe care Moașa Crăciun – Mrs. Santa Claus („triplu vaccinată” și dânsa, evident!) o audita înainte de intrarea în cartier și o compara cu aceea a copiilor răi, nemascați și ne-„vaccinați” („naughty list”).
Cam așa a fost pregătită junimea de pe planetă să înfrunte criza sanitară galvanizată în laboratoarele Marii Resetări. Rezultatul unor asemenea politici de înfricoșare și maltratare a copiilor și tinerilor a fost, și este, relativ previzibil.
În Marea Britanie, de exemplu, deși studiile oficiale atestă inutilitatea tuturor măsurilor de carantinare și mascare, efectele lor asupra tinerilor sunt îngrijorătoare: listele de așteptare în clinicile de specialitate pentru copii cu carențe de nutriție („eating disorders”) s-au dublat; peste un milion de tineri așteaptă asistență în cabinetele de psihiatrie; ca efect al arestului la domiciliu, s-a înregistrat o explozie de cazuri de boli psihice și ticuri nervoase; jumătate dintre cei intervievați într-un sondaj declară că și-au pierdut încrederea în ei înșiși; s-au realizat sute de studii efecte nocive ale măștilor, iar din cauza botnițelor purtate de adulți, bebelușii au avut și au serioase probleme de adaptare și înțelegere a expresiilor lor faciale, după cum școlarii se confruntă cu reale dificultăți de comunicare cu colegii și cu pedagogii. De altfel, în întreaga lume, ca efect al măsurilor de pretinsă „prevenție”, copiii au avut (și au) de suferit din cauza durerilor de cap, oboselii, slabei alimentări cu oxigen, insomniilor, hepatitei și afecțiunilor pulmonare. De asemenea, politicile restrictive adoptate în perioada pandemenței au cauzat serioase înmulțiri ale diagnosticelor de diabet și de obezitate în rândul copiilor, iar numărul migrenelor, trombozelor, afecțiunilor renale și altor boli a crescut în mod îngrijorător. Una peste alta, se pare că niciodată lumea medicală nu a fost mai încercată de preocupări privind sănătatea fizică, mintală și emoțională a preșcolarilor și școlarilor, iar potrivit lui Robert Kennedy Jr., „cea mai mare criză care macină acum America este epidemia cronică ce afectează copiii”.
Mai grav decât atât, statistici oficiale privind mortalitatea infantilă atestă o creștere cu o șocantă rată de 691% a deceselor de când Agenția Medicală Europeană a extins, în mai 2021, autorizarea injecțiilor experimentale covid pentru copiii în vârste cuprinse între 12 și 15 ani, iar cererea de sicrie pentru cei mici pare să fi explodat în America de Nord cu peste 400%, imediat după anunțarea introducerii acestor injecții.
Având în vedere toate aceste date și statistici îngrijorătoare, lumea se întreabă, pe bună dreptate, când se va pune, totuși, capăt nebuniei ăsteia? În ciuda tuturor acestor semnale de alarmă, guvernele lumii par (ori se declară) mandatate să ducă demența până la capăt. În Canada, de exemplu, s-a decis ca, începând cu anul școlar în curs, accesul copiilor în școli să fie condiționat de prezentarea „certificatului de vaccinare”; în SUA, potrivit calendarului de imunizare pentru copii și adolescenți din 2023 al Centrului de control și prevenire a bolilor – CDC, sugarilor care au împlinit șase luni le-au fost recomandate două sau trei doze de vaccinuri, practică adoptată și în Uniunea Europeană; în Brazilia, a fost recent reluat programul de ajutoare sociale acordate copiilor, însă acesta este condiționat de „vaccinare”; iar în România, un tehnocrat din aparatul guvernamental, referindu-se la copii, îi numea blasfemiator, „populație pediatrică” (ce tip de calc lingvistic o fi și ăsta?) și se mândrea de demararea programului de injectare începând cu vârsta de 12 ani.
Colac peste pupăză, așa cum așa-zisa „pandemie” a fost precedată de o repetiție cu public sub reflectoarele „Evenimentului 201” („Event 201”), aceeași autori ai tragediei covidiene au pus la cale un nou cataclism pregătit, în octombrie 2022, în repetiția finală intitulată „Contagiunea catastrofică” („Catastrophic Contagion”). Conform previziunilor (planurilor, cumva?…), noua plandemie ar urma, negreșit!, să fie generată de un alt virus intitulat „severe epidemic enterovirus respiratory syndrome 2025” (SEERS-25), care va afecta – știu prea bine scenariștii și regizorii spectacolelor planetare – în special, atenție!, copiii și tinerii.
În orice caz, până s-apară „contagiunea catastrofică“, frica în rândul (pre)școlarilor și adolescenților ar trebui – se pare – cultivată constant, motiv pentru care bau-bau-ul scos recent din sertarele propagandei s-ar numi „triplandemie” („tripledemic”), un cocktail „extrem de nociv” format din covid, gripă și un virus respirator special („RSV”). Inutil de adăugat că singurul remediu de contracarare a acestei noi triplandemii ar fi, evident, un nou tip de vaccin.
Suntem, așadar, martorii unei ofensive împotriva tinerelor generații, care nu a fost și nu este întâmplătoare, iar procedurile medicale de „prevenție” și „combatere” a „epidemiei-covid” au avut ca scop nu însănătoșirea copiilor, ci tocmai înrobirea lor fizică și emoțională și exmatricularea lor dintr-o copilărie a normalității și veseliei, ocrotită de zâne bune. Această agresiune „medicală” nu a fost (și nu este), însă, singulară și izolată; ea vine la pachet cu și este acompaniată îndeaproape de o cotoroanță ideologică extrem de rapace spre care vă propun să îndreptăm reflectoarele în episodul următor.
Va urma:
II. Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei
Cel de-al doilea front pe care generalii turbo-globalismului l-au deschis împotriva copilăriei ca stare de grație, de frumos și de speranță, țintește tocmai esența acesteia: puritatea, candoarea și inocența. Este frontul deschis în urmă cu câțiva ani și alimentat în zodia recentei crize sanitare de o agendă la vedere care, sub acoperirea hipersexualizării prunciei, atacă identitatea și însuși sufletul neprihănit al copiilor.
Este un curent ideologic din programa educațională neo-progresistă care a erupt peste Ocean, a pătruns serios și în Europa de Vest și riscă să se extindă ca un nor de cenușă vulcanică în mai toată „lumea civilizată”, purtat de vântul propagandei, al Hollywood-ului și Disneyland-ului, al industriei de divertisment și „mândrelor” parade, al rețelelor de pretinsă „socializare” și resurselor de autentică și adultă prostie.
Ca rezultat al acestei înfricoșătoare erupții, șiroaiele de lavă, fierbinți, incandescente și fumegânde, amenință, cu aspirații infernale, grădina de rai a copilăriei.
Din păcate, le vedem și le simțim venind.
(…)
de Florentin Țuca | 29 ianuarie, 2023 | Colecția de texte
Imensa victorie a lui Novak mi-a mângâiat sufletul.
Descătușarea lui de final descătușare la propriu s-a numit pentru că, timp de un an și mai bine, încătușat a fost.
Îl sechestraseră o gașcă de psihopați care și-a trimis, azi, în tribune, un reprezentant de seamă, venit să asiste la propria-i execuție.
La propria-i execuție a TV-asistat și un tenisolog local care l-a amenințat pe Nole că, să crape pământul, n-o să mai scrie niciodată despre sârb și gloria lui de mare campion.
Și imensa victorie, și descătușarea de final, și sechestrul de mai an, și avertismentele tenisologului și, mai ales, cununa de glorii a lui Djokovic m-au motivat să revin cu un text scris mâine dimineață, la cafeaua de bucurie: https://florentintuca.ro/o-icoana-cat-peretele
de Florentin Țuca | 19 ianuarie, 2023 | Colecția de texte
Atunci, în acel martie carantinat și-mbotnițat, când planeta a intrat în vrie și umanitatea a fost trimisă în congelator, primele-și-adevăratele drepturi care ne-au fost expropriate, fără justă și prealabilă despăgubire, au fost nu șansa de a călători în Zanzibar și nici normalitatea lucrului la birou, ci libertatea de conștiință și de expresie. Adică „drepturile” care nu-s tocmai cadouri-privilegii date de guvern, ci atributele cele mai intim legate de esența noastră divină și de Cuvântul cel dintâi.
Planul malefic de confiscare a acestor date, înscrise de Creator în ADN-ul nostru, a fost vizibil încă de la începutul mascaradei. În jurisdicția locală, el a fost anunțat chiar prin buzduganul de instituire a stării de pretinsă „urgență” care decreta că țara arde, iar babele care se piaptănă ar trebui s-o facă în tăcere, fără comentarii incorecte politic care să evadeze din botnița-simbol.
Da, privit retroactiv, a fost un plan croit minuțios, atent la obiectiv, interesat, în mod evident, nu de așa-zisa „sănătate publică”, ci de controlul și înrobirea oamenilor prin deposedarea lor (și) de aceste atribute divine. Un plan care vine ca o confirmare a premoniției că libertatea de expresie este „coșmarul tiranilor” (Frederick Douglass), motiv pentru care acest drept ar trebui să fie supus – conform multor voci venite din direcția stăpânirii – unei serioase „recalibrări”, întrucât cea mai serioasă piedică în calea mărețelor planuri planetare pare să fie – în optica marilor resetatori – sistemul întemeiat pe libertatea presei.
Despre acest plan am vorbit încă de pe-atunci și-am deplâns, ulterior, aberantele atacuri la adresa libertății de conștiință și de expresie și măsurile tiranice ale dictaturii biosecurității pentru instaurarea „noii normalități”. Între timp, boala s-a agravat, iar excesele au luat-o razna. Regimul acestor drepturi în lumea de azi ar putea fi analizat în tomuri serioase, după cum ar fi enorm de spus despre derapajele recente comise sub diverse pretexte, precum „lupta” împotriva teoriilor „conspiraționiste”, împotriva „dezinformării”, a „anti-vacciniștilor” ori a discursului „instigator la ură”. Voi reveni, sper, cu analize elaborate, cu altă ocazie. Până atunci însă, după câteva premise bune de introducere (1), m-aș rezuma la analiza a două odioase manevre diversioniste care aruncă în derizoriu marile principii: întâi, tendința tot mai vizibilă a autorităților de a analiza și cenzura aceste drepturi fundamentale prin ignorarea normelor juridice relevante ori prin vădita lor denaturare (2) și, pe urmă, repetatele încercări de a le sufoca sub greutatea regulilor tehnocratice sau academice, după caz (3). Rezultatul acestor diversiuni este haosul, degringolada normativă, cenzura și autocenzura și, peste toate, frica de-a gândi și de-a spune ce gândești (4).
1. Cu riscul de-a deveni (excesiv de) pedant și de a apela la truisme, mă văd nevoit să amintesc că libertatea de conștiință și libertatea de expresie, libertăți-siameze, sunt consacrate ca drepturi fundamentale în mai toate constituțiile naționale și convențiile regionale sau planetare, iar limitările ori derogările care le afectează sunt, de regulă, prevăzute expres și limitativ. Ele sunt încoronate, evident, și în Constituția noastră:
„libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă” (art.29 alin.(1));
„libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (art. 30 alin. (1));
„cenzura de orice fel este interzisă”(art.30 alin. (2)).
Potrivit Legii fundamentale, libertatea de conștiință este absolută, iar limitele liberei expresii -prevăzute în mod limitativ – sunt motivate de imperative înalte:
„sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (art.30 alin. (7))
O a doua premisă care ar merita invocată în context este că ocrotirea acestor drepturi ar trebui analizată, atât în curtea noastră, cât și în alte jurisdicții, în strânsă corelație cu principii sacre precum prezumția de nevinovăție, probele acuzării – plasate în sarcina reclamantului, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil etc. Inutil de adăugat că evaluarea și judecarea cauzelor în care este invocată încălcarea acestor drepturi ori se cere restrângerea lor sau sancționarea exercitării lor abuzive este un atribut al instanțelor de judecată (conform Constituției noastre, de exemplu, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”(art.126 alin. (1)), iar înființarea de instanțe extraordinare este interzisă (art.126 alin. (5)).
Prin urmare, cam acestea sunt principiile-temelie care susțin – ori ar trebui să susțină – întreaga structură de rezistență a casei în care locuiesc siamezele. Lăcașul lor ar trebui, prin urmare, să fie solid și rezistent la orice cutremur, uragan sau trăsnet. Din păcate, ceea ce constatăm în epoca post-modernismului progresist, woke-ist, transhumanist, anti-creștin și nihilist este că fundația cimentată de aceste principii este năpădită de tot soiul de buruieni ideologice – urzici, mohor și ambrozie – care cer loc prioritar și care urcă pe stâlpii de piatră, îi maschează „estetic” și se vor nu doar un substitut al acestei structuri de rezistență ci, în plus, repere principale în toate judecățile ce vor să vină în domeniul libertății de conștiință și a liberei expresii.
Misiunea de-a analiza în doar câteva pagini aceste buruieni cu otrăvitoare aromă etico-juridică este foarte complicată și greu de asumat. Motiv pentru care mă voi rezuma la un inventar sumar, fie el și incomplet, al tentativelor de răpire a libertăților siameze din casa sigură și trainică și de sechestrare a lor în piața publică a judecății străzii, a presei sau a Ministerului Adevărului, după caz.
2. O primă astfel de tentativă de cenzurare a dreptului la liberă conștiință și a libertății de expresie este atitudinea tupeistă bazată pe sofismul „legal, dar vătămător” („legal but harmful”). În traducere, acest sofism încearcă să inducă ideea că, deși exercitate în limitele prevăzute de lege, libertățile în discuție pot fi „vătămătoare” și, deci, cenzurabile! În jurisdicția noastră au existat, mai ales în timpul mascaradei „pandemice”, numeroase analize întemeiate pe un asemenea sofism, instigări la cenzură sau chiar violări grave ale libertății de exprimare, în special pe rețelele de pretinsă „socializare”. Tendințe similare apar însă și la case mai mari și par mult mai grave prin anvergura cazuisticii și a noilor proiecte normative care lasă deschise porțile vagului și arbitrariului. Fractura logică menționată, care ar califica drept malignă o conduită legală, îmi amintește de un non-sequitur similar (întors pe dos, însă), în temeiul căruia se încerca justificarea unor războaie ale Imperiului care, deși „ilegale”, ar fi, vezi-Doamne, „legitime”. În ambele cazuri, pozitivismul juridic este aruncat la coș cu nonșalanță, iar din joben este scoasă soluția magică a unei judecăți în pretinsă „echitate”: mai lasă-ne, nene, cu constituțiile, principiile și normele tale demodate; nouă ni se pare că ele sunt depășite de sondajele de opinie de pe Twitter, bună ocazie să ne adecvăm „modernității” și ideologiei globaliste a „Marii Resetări” și, lipind eticheta „harmful” de orice gând sau zicere care ne deranjează, să trimitem și gândul, și zicerea, la școala de corecție.
O altă marotă care își propune să arunce în beci și Constituția, și principiile fundamentale de care am vorbit este pretinsul risc al dezinformării, calificat recent „cel mai mare risc existențial al planetei” (sic!). În ultima vreme, mai ales în epoca restricțiilor covidiene, a fost sistematic alimentat un curent de opinie conform căruia n-avem voie să deschidem gura decât dacă vorbele noastre sunt „adevărate” și ștampilate ca „veridice” de diverse autorități administrativ-sanitare, ministerele purității și certitudinii. Orice opinie asupra istoriei, contrară versiunii „oficiale” și „protejate” („protected opinion”) a fost imediat calificată (cum altfel decât?) „conspiraționistă”, iar îndrăznețul care a emis-o a fost, adesea, etichetat drept „terorist intern periculos” („dangerous domestic terrorist”). Isteria cenzurii a atins proporții inimaginabile și a călcat în picioare principii și norme juridice elementare care ocrotesc libera expresie, indiferent că această expresie este „corectă” sau „greșită“. Exemple, cu sutele… Relativ recent, bunăoară, celebrul profesor și psihoterapeut Jordan Peterson a ajuns în postura de a-și vedea anulată licența de profesionist pentru teoriile contrare versiunii oficiale (opinii care nu aveau nici o conexiune cu specializarea lui), etichetat ca „sexist”, „transfobic” și „negaționist al schimbărilor climatice” și trimis la cursuri de reeducare!; faimosul jurnalist Alex Jones a fost amendat cu sume astronomice pentru „vina” de a răspândi știri pretins „false” despre un atac armat într-o școală, iar victimele respectivului atentat s-au plâns de prejudicii cauzate de așa-zisa „dezinformare” estimate la 2,75 trilioane de dolari!; în jurisdicția noastră, un cunoscut fost ministru al educației pleca de la premisa pretins „indiscutabilă” că „vaccinul aduce viață” și, în consecință, oricine ar contrazice acest adevăr „beton” s-ar face vinovat de o „dezinformare”- „instigatoare la omor”, pentru că „opinia anti-vaccin este aducătoare de moarte” (sic!). În istoria ultimilor ani, putem identifica foarte numeroase exemple similare, care vin să susțină că dreptul la expresie trebuie înțeles doar ca „drept la expresie corectă”, dar nu-i loc pentru detalii suplimentare.
Un alt false-flag invocat în ofensiva cenzurii este discursul „instigator la ură” („hate speech”). Este, cred, pretextul cel mai des invocat pentru suprimarea liberei expresii și anestezierea marilor principii și norme de drept care o ocrotesc, un pretext neserios extras dintr-un motiv serios. Motivul serios este nevoia de a sancționa adevăratele îndemnuri la ură colectivă și gravă („națională, rasială, de clasă sau religioasă”, conform Constituției noastre, de exemplu), iar pretextul neserios îmbracă forma disconfortului generat de părerea care nu convine, părere care nu îndeamnă la nimic, părerea-opinie-și-atât. Ai zis, cumva, că nu-ți plac italienii, sau grașii, sau blondele, sau maimuțele, sau dinamoviștii, sau transgenderii, după caz? Aaaa, ești în mod clar vinovat de hate speech și riști să înfunzi pușcăria sau portofelul, după ghinion. Am exemple din capitolul ăsta cu sutele, din nou dar, din nou, nu este loc de demonstrații aprofundate. Sper să revin cu o analiză separată privind transformarea unui sentiment (fie el de ură) în infracțiune. Până atunci însă, nu mă pot abține să evoc un exemplu autentic din arhiva personală: o prietenă din generația mea care a fost muștruluită și acuzată de hate speech de feciorul ei școlit la Londra pentru că a avut îndrăzneala să-i spună acestuia, în nu mai știu care împrejurare, că el, feciorul, s-a înecat ca țiganu’ la mal. Hei, mami, ce-i cu vocabularu’ ăsta rasist?, ai grijă cum vorbești.
Relativ recent, au apărut noi și periculoase tentative de sechestrare a siamezelor și de violare a principiilor care le ocrotesc sub forma unor aberante imixtiuni ale poliției, mai precis secția nou-înființată, numită poliția gândirii, promovată recent în Marea Britanie: o persoană a fost chemată la secția locală de poliție pentru a fi verificată ce gândește („to check his thinking”) după ce a publicat pe rețeaua Twitter o opinie despre transgenderii care se pretind femei; un veteran a fost arestat pentru simplul fapt de a fi postat o caricatură susceptibilă să cauzeze „anxietate”; o activistă „pro-viață” a fost arestată de curând pentru „infracțiunea” de a se ruga (în gând!) în fața unei clinici de avorturi și, între timp, au apărut contra ei patru capete de acuzare, iar autoritățile au pretins – în alt context – că citirea în public a unor pasaje din Biblie este nepotrivită („inappropriate”). Și, din nou, exemplele pot continua. Foarte multe dintre aceste acuzații pentru gânduri, idei și cugetări „inadecvate” sunt în strânsă conexiune cu discursurile pretins „instigatoare la ură”, evocate mai sus, și cu acele atitudini care nu pot fi calificate ca infracțiuni, dar pe care autoritățile se încăpățânează să le ancheteze ca „incidente în conexiune cu sentimentul de ură” („non-crime hate incident – NCHI”). În orice caz, înmulțirea acestor practici poate fi privită (și) ca presiune pentru schimbarea jurisprudenței și a politicilor legislative în sensul concesiilor pentru abordările autoritare și despotice.
În fine, îngrijorătoare în ultima vreme sunt și practicile și uzanțele care subminează nu doar prima premisă avută în vedere în prezenta analiză (referitoare la sacralitatea marilor principii care ocrotesc libertatea conștiinței și a expresiei), ci și pe cea de-a doua, care conferă instanțelor de judecată dreptul de a interveni și de a sancționa eventualele derapaje din domeniu, cu respectarea dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Ei bine, în ziua de azi, avem tot mai multe exemple de subminare a autorității judecătorești și de înlocuire a evaluării critice a judecătorului cu algoritmii „inteligenței artificiale”, algoritmi insensibili la prezumția de nevinovăție și la dreptul la apărare. Este vorba -printre altele – de inovația unei cenzuri preventive („preemptive censorship”), aplaudate de Forumul Economic Mondial, care susține că asemenea tip de control este benefic cititorilor sau ascultătorilor („Trust and safety teams can stop threats rising online before they reach users”). Avem, apoi, „schema digitală de prevenție a gândirii inadecvate și de inventare a polițistului digital cu atribuții de arestare a delincvenților” („a new scheme aimed at curbing ‘wrongthink’: the creation of a digital police officer with the powers of arrest”). Pe urmă, de notat apariția unor aplicații digitale gândite să ne ghideze întreaga conduită în raport cu anumiți parametri prestabiliți, de exemplu, îndrumarul numit „Am voie să fac asta?” („Darf ich das? – Am I allowed to do that?”). În fine, nu pot omite din acest succint inventar exemplificativ recenta intervenție a companiei PayPal care, procuror în primă fază și judecător în etapa doi, a practicat amendarea utilizatorilor platformei pentru opinii în dezacord cu tezele „oficiale” (referitoare la schimbări climatice, „vaccin”, transgenderism etc.) și pentru alte „dezinformări”, gânduri și opinii „păcătoase”.
3. Separat de asemenea orientări post-adevăr ale cazuisticii din domeniul libertății de conștiință și libertății de expresie, aceste drepturi fundamentale sunt atacate și de pe flancul care se vrea „normativ”: tot felul de instituții, care ignoră sau mimează că ignoră acele mari principii și repere, vin să-și aroge rol de legiuitori și să ne reguleze vorbirea, să ne alinieze gândurile, să ne parceleze expresiile și să ne digitalizeze emoțiile și metaforele.
Avem, întâi, foruri administrative. De exemplu, draga de ea, Comisia Europeană, a venit, în octombrie 2021, cu un Ghid al Comunicării Incluzive, în spiritul „Uniunii Egalității” (cum altfel?), care ne invita să nu mai zicem „domn” ori „doamnă”, să uităm de pronume (că pot fi „jignitoare”), să nu mai pomenim de Crăciun (că aluzia la Christos este „incorectă politic”), să nu mai folosim nume ca Ioan și Maria (că-s prea „creștin-orientate”), să uităm de „cetățeni” (că noțiunea asta pare prea conexată cu ideea de suveranitate) etc. Pe urmă, pe lista exemplelor, aleg Colegiul Polițienesc – sindicatul polițiștilor din Anglia și Țara Galilor („the College of Policing”), în special pentru una din sugestiile cuprinse în ghidul său: „să nu fii amuzant, că este riscant” („It’s more risky to be funny“). Medalia de bronz s-ar duce către ghidul realizat de Centrul pentru Prevenirea și Combaterea Bolilor din SUA (The Centers for Disease Control and Prevention – CDC) care, deși are ca menire principală lupta cu bolile, și-a făcut un serios scop în viață din trânta cu limbajul „ potențial stigmatizant”: să nu mai folosim termenul „ fumător”, fiindcă ar putea părea ofensator pentru fumători, nici „ prizonier”, pentru că sună urât pentru „ prizonieri” și nici „ criminal”, deoarece ar putea avea rezonanță criminală pentru criminali! În fine, o mențiune specială ar merita chiar Ministerul de Justiție britanic care a instructat angajații săi să nu mai folosească expresii precum „ protejarea femeilor și fetelor” („protecting women and girls”), pentru că o asemenea expresie ar putea induce ideea că „ transgenderii ar fi, în fapt, „masculi agresori” („heavily relies on equating transwomen with being predatory men“) (teză confirmată, de altfel, în numeroase cazuri). Lista instrucțiunilor și a îndrumarelor de limbaj este, desigur, mult mai cuprinzătoare decât exemplele medaliate.
„Legislații” privind cuvinte și expresii (in)acceptabile au fost croite și în foruri academice, evident, că de-aia există ele pe planetă: să-și oblige studenții ce să gândească și ce să vorbească. Mă rătăcesc în hățișul de exemple, motiv pentru care, tai, la întâmplare, primele buruieni care-mi ies în cale. Ghidul limbajului inclusiv („Inclusive language guidance”) al Universității Brighton din Anglia recomandă, călduros, folosirea expresiei „vacanță de iarnă” („winter closure period”) în locul clasicei „vacanță de Crăciun”, pentru că ultima este prea „centrată pe creștinism” („too Christian-centric”). Conform aceluiași ghid, este de evitat folosirea unor cuvinte precum „mamă”, „tată”, „soră” sau „frate”, precum și noțiunile sau expresiile care ar sugera că orientarea sexuală este rezultatul unei alegeri. Universitatea California de Sud a eliminat cuvântul „field” („câmp”) din programă și din referințele academice din cauza presupuselor sale conotații „rasiste”, Universitatea din Bristol a interzis utilizarea cuvântului „mankind” („umanitate”) ca fiind „ofensator”, în timp ce Universitatea Warwick a scos din uz expresia „trigger warning” („semnal de alarmă”), pe motiv că ar putea necăji studenții. În orice caz, percepția studenților despre rolul și importanța libertății de expresie este extrem de îngrijorătoare, câtă vreme foarte mulți găsesc foarte folositoare asemenea ghiduri de limbaj, cer interzicerea discursurilor „ofensatoare” în universități și eliminarea din profesie a dascălilor ale căror opinii ar putea fi calificate ca „stânjenitoare” („microagressions”). Una peste alta, libertatea de expresie în mediul universitar din emisfera vestică este în mare primejdie.
4. Pe vremuri, la modă, era un îndemn: „Să nu gândești; dacă gândești, să nu vorbești; dacă vorbești, să nu scrii; dacă scrii, să nu semnezi; dacă semnezi, să nu te miri!” O redeveni, oare, o asemenea recomandare un reper al actualității? La cum evoluează lumea, este foarte posibil.
Oare încotro ne îndreptăm?, stau să mă întreb. Lațul se strânge tot mai vizibil, iar marile principii evocate la început se pierd în fumul petardelor diversioniste. Este posibil să fi ajuns în stadiul „ultimei inversiuni” („ultimate inversion”) prezise de Ayn Rand: „epoca în care guvernele fac absolut ce vor, în timp ce cetățenii acționează doar pe bază de bilet de voie; epoca cea mai neagră din istoria umanității, epoca guvernării prin forță brută”.
Nu știu dacă fenomenul la care asistăm s-ar numi sau nu „ultima inversiune”. Ce constat însă – iar temerea asta s-a vrut motivația principală a prezentei intervenții – este, într-adevăr, o rocadă a reperelor: libertățile de conștiință și de expresie, un măreț dar-dat divin, garantat de constituții și tratate mundane, a ajuns să fie înlocuit de tot felul de favoruri-permisiuni, administrativ-tehnocratice, sărut-mâna, boierule!: o zi – da, una – nu, gândul cutare – da, rugăciunea aceea – nu, opinia „corectă” – da, ideea „greșită”- nu, poezia cu rimă împerecheată – da, aceea cu versuri albe – nu, aplauzele – da, dubiile – nu, analizele despre libertatea expresiei – încă nu știm, mai vedem, depuneți cererea la ghișeul de libertăți. O dată cu pandemența, am intrat într-o epocă în care gândim, vorbim și scriem – tot mai des – cu voie de la stăpânire, iar dacă mai și semnăm o facem pe riscul nostru și pe mirarea corespunzătoare.
Este un pas intermediar, probabil, întru întronarea Noiivorbe orwelliene, care va face imposibil gândul „rău” pentru că nu vor mai exista, nu-i așa?, cuvintele care să-l întrupeze.
NOTĂ: Acest articol este destinat volumului „Libertatea culturii. Cultura libertății”, Lavinia Tec și Georgiana Badea (coord.), Timișoara, Editura Universității de Vest, 2023.
de Florentin Țuca | 17 noiembrie, 2022 | Colecția de texte
Cu ceva vreme în urmă – nu spui și nici nu vreau să-mi amintesc când anume, că mi-e greu s-accept trecerea timpului – îi trimiteam Dariei mele dintr-a patra-a-cincea, o dată la două-trei zile, pe e-mail, câte o temă-lucrare de control din partea lui Don Trandafir. La omendat (ca s-o citez cu rigoare), după ce abordasem în repetate rânduri subiecte de gramatică și limbă română, istorie și geografie, basme și teatre de copii-păpuși, mi-a venit, nitam-nisam, să-i testez temeinicia cunoștințelor de educație civico-juridică (materie inexistentă în programă atunci, din câte nu-mi amintesc) și-am provocat-o să definească, printre alți termeni, conceptul numit „Constituție”. Ea știa, evident, că sunt avocat și mă auzise, adesea, dezbătând diverse teme de drept, motiv pentru care, în criză de subiecte adecvate pedagogic, devenisem, brusc, sincer interesat dacă avea vreo idee – vagă, strâmbă, alambicată sau șleampătă, cum o fi – despre biblia sistemului juridic național. Și nu ascund că aveam ceva speranțe într-o definiție cât de cât satisfăcătoare, un fel de „Constituția este atunci când te uiți la toate din punctul cel mai înalt” sau, „atunci când ești cel mai respectuos cetățean”, ori „atunci când se intonează imnul”, sau „atunci când este cel mai important lucru din țară” ori, fie!, „atunci când ți-e cel mai frică”. Nu mai țin minte cât am așteptat – cert este că Daria nu se prea încadra în termene – până mi-a apărut în cutia poștală – electronică, cum altfel? – memorabilul răspuns. El suna așa (și vă jur că nu inventez nimic): „Constituția este piața în care a cântat Shakira”. Exact așa, vă asigur din nou.
După cum bine știți, Piața Constituției există cu adevărat și este acel estuar în care Victoria Socialismului se varsă în Casa (Reprezentanților) Poporului și în care au cântat și dansat nu doar Shakira, ci și alți artiști ori chiar politicieni locali în campanie muzical-electorală.
Pe de altă parte, după cum la fel de bine știți, mai există o piață a Constituției, una de idei, analize și dezbateri, care astăzi este plină-ochi de juriști, analiști și jurnaliști, concentrați cu toții pe statutul, forța și măreția Legii Fundamentale a statului român. Cei mai mulți dintre ei deplâng, cu îndreptățire, cred eu, atacurile recente le adresa sacralității normative a acestui Act și trag semnale de alarmă legate de pierderea suveranității naționale al cărei garant este tocmai Constituția.
Prin prezenta luare de cuvânt, intenționez să intru și eu un minut în această agora și, după câteva precizări legate de context (1), să mă alătur lor și să-mi exprim admirația pentru curajul, spiritul civic, rigoarea juridică și patriotismul (da, ăsta e termenul) cu care își (și ne) susțin cauza (2). Pe de altă parte, simt nevoia să intervin pentru credința sinceră că, deși rănită, Constituția n-a murit, dar există riscul ca repetatele perfuzii și ședințe de chimioterapie s-o trimită spre eutanasiere (3).
1. Dezbaterile pe tema răspunderii judecătorilor pentru ignorarea unei decizii a Curții Constituționale sunt de oarecare notorietate, cel puțin printre juriști. Relativ recent, instanța supremă de contencios constituțional a fost sesizată și chemată să se pronunțe cu privire la (ne)constituționalitatea unui text din proaspăta lege privind statutul magistraților care, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai prevede răspunderea judecătorului pentru abaterea disciplinară constând în ignorarea unei decizii obligatorii a Curții Constituționale. Printr-un act abia scos din cuptor, Curtea a confirmat constituționalitatea respectivei norme, dar a statuat că răspunderea judecătorului pentru nesocotirea uneia dintre deciziile sale obligatorii ar putea fi antrenată doar în caz de rea credință” sau „gravă neglijență” a magistratului în cauză (Decizia Curții Constituționale nr. 520/14 noiembrie 2022). Printr-o asemenea interpretare, s-a consfințit – permisă-mi fie analogia – că obligația judecătorului de a respecta întocmai o decizie (obligatorie) a Curții Constituționale nu mai este una „de rezultat”, ci „de mijloace” („de prudență și diligență”). Nu-mi propun, în cele ce urmează, să pun la îndoială obligativitatea acestei hotărâri și nici să intru în elaborate dezbateri tehnice pe seama ei.
2. Cu toate acestea, în acord cu numeroși confrați și oameni de bine care s-au exprimat și au protestat public, găsesc că păstrarea în cadrul juridic a sancțiunii disciplinare pentru judecătorii care nesocotesc o decizie a Curții Constituționale doar în caz de „rea-credință” sau „gravă neglijență” este o soluție nu doar neinspirată și greu de aplicat, ci și extrem de periculoasă. Da!, cred și eu că o asemenea formulă reprezintă o anomalie juridică, în vădită contradicție cu litera și spiritul Legii Fundamentale care, ambele, dau valoare supremă normelor constituționale (art. 142) și conferă forță obligatorie erga omnes deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională (art. 147 alin (4)). Da!, sunt de acord că transformarea datoriei judecătorului de a respecta deciziile obligatorii ale Curții Constituționale din obligație „de rezultat” (un firesc rezultat, aș zice) într-una de „prudență și diligență” are ca efect, cumva, slăbirea ori mătuirea rostului imperativ al acestor hotărâri. Da!, văd în acest amendament legislativ un atac la adresa supremației Constituției însăși și la adresa suveranității naționale pe care ea este menită s-o garanteze. Totuși, nefiind un constituționalist, nu-mi dau seama dacă, strict tehnic, respectiva omisiune poate fi calificată drept „neconstituțională” (dar aspectul acesta este mai puțin relevant în contextul în care țin să mă amplasez). În orice caz, Curtea este suverană, iar deciziile ei, că ne plac sau nu, sunt obligatorii, motiv pentru care mă văd nevoit să înghit în sec.
3. Cu toate aceste premise în minte, subliniate cu două linii, țin ca, după înghițitul în sec, să expectorez câteva oftaturi.
Întâi, îmi vine să mă feresc de tonul excesiv de dramatic, apocaliptic de-a dreptul, al respectivilor confrați și jurnaliști. Nu!, nu cred că, prin eliminarea respectivei sancțiuni pentru judecătorii care nu respectă deciziile Curții Constituționale (în alte situații decât „reaua credință” sau grava neglijență”), „parlamentarii noștri au abrogat de facto Constituția și au renunțat la statalitatea României”, ori că ar fi „instituit caracterul facultativ al deciziilor CCR”. Nu!, nu cred că efectul eliminării din legislație a sancțiunii disciplinare pentru nesocotirea deciziilor Curții Constituționale este „punerea între paranteze a Constituției României”, că „fiecare judecător va avea posibilitatea să judece, de astăzi, după «propria lege»”, ori că „deciziile obligatorii ale CCR pot fi ignorate de către judecătorii care soluționează dosare penale, civile sau administrative”. Nu!, nu cred nici că „România și-a pierdut suveranitatea”, nici că „nu mai este un stat, e doar o anexă globalistă”, nici că Legea Fundamentală ar „rămâne la bunul plac al judecătorilor, dacă vor s-o ia în considerație sau nu”, nici că, prin validarea respectivelor norme, Curtea Constituțională s-ar fi „desființat” ori și-ar fi „desființat propriul rol”, sau că „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e” și nici că „legea fundamentală nu mai contează”. Nu!, nu sunt de acord cu teza că judecătorii Curții Constituționale „au hotărât că deciziile lor nu mai sunt obligatorii” și nici că, „din momentul validării legilor justiției, CCR funcționează ilegal”, iar „dezastrul e iremediabil”. Mi se par, de asemenea, exagerate afirmațiile domnului profesor Severin, eminent și valoros jurist și diplomat, conform cărora „CCR s-a sinucis, trăgând în mormânt, odată cu ea, și suveranitatea statului român”, „prin efectul acestei decizii Constituția nu mai este legea supremă a României”, „în statul român guvernarea legii a încetat, iar democrația națională nu mai există” și „poporul român nu mai este singurul îndreptățit să stabilească regulile care organizează statul său”.
Ajuns la acest punct, insist asupra unei perspective diferite de aceea anticipată de domnul profesor Severin în textul din care am extras aceste ultime teze. Dezacordurile exprimate mai sus vin nu din lehamitea „compatriotului înțelept” care evită să „dramatizeze”, convins că, grație „norocului istoric”, „ne vom descurca noi cumva” și care crede cu tărie în formula magică „merge și așa”. Nu, chiar nu cred că „merge și așa”, dar, după mintea mea, riscurile viitoare, alimentate de actualele dezbateri, sunt legate nu doar de lehamitea formulei magice, ci și de lipsa nuanțelor, de abordarea fatalisto-defetistă și de sonorul în exces al alarmelor.
Înțeleg perfect abordările sintetizate mai sus, nu le iau ad litteram și pretind că citesc cum trebuie printrerândurile lor. Accept, de asemenea, că frustrările avocaților Legii Fundamentale pot fi exprimate în hiperbole, metafore și tonuri pamfletare. Achiesez la spiritul protestului și mă declar emoționat de răcnetul revoluționar al acestor manifeste. Peste toate, simt!, chiar simt!, că suntem în fața unei campanii de agresiune la adresa suveranității juridice și spiritului național (cât o mai fi din el). Cu toate astea – și astfel ajung la motivația principală a prezentei intervenții – sunt preocupat de efectul subversiv al acestor hiperbole, metafore și tonuri pamfletare și le răspund cu o imensă convingere și cu o gravă temere.
Încep cu convingerea, partea plină a paharului. Ca jurist, cred, cu serioase argumente care țin de croiala sistemului normativ, în supremația și invincibilitatea Constituției naționale. Ea reprezintă – iertat să-mi fie pleonasmul, mi-l asum grandilocvent – cel mai suprem izvor de drept pentru că este cel mai intim legat de ideile de legitimitate și suveranitate. Oricâte analize nuanțate am fi obligați să realizăm prin raportare la dreptul comunitar și oricâte riguroase și întemeiate „concesii” am accepta în fața prevalenței unor norme de drept internațional, Constituția noastră rămâne – și trebuie să rămână – expresia supremă a acestei legitimități și suveranități. Oricâte false-flag-uri, atentate judiciare și cutremure normative ar fi organizate pentru detonarea ei, ea nu poate fi dărâmată decât odată cu dinamitarea dreptului însuși și cu instaurarea haosului și arbitrariului. Pentru noi, ca juriști români, Constituția națională este și ar trebui să rămână, ca limba maternă, parte integrantă din identitatea și din spiritul nostru, autocentrată, indestructibilă și, peste toate, intim legată de propriile rădăcini care-i asigură legitimitatea.
Cât despre deciziile Curții Constituționale, ele sunt obligatorii și nicidecum bruxellez-facultative. Ele chiar trebuie avute în vedere de judecător în formarea propriilor sentințe, iar o hotărâre judecătorească emisă cu încălcarea lor este nulă indiferent că emitentul ei – judecătorul în cauză – răspunde sau nu din punct de vedere disciplinar pentru respectarea lor. Faptul că răspunderea juridică a judecătorului pentru asemenea omisiune a fost – în mod nefericit, o repet! – eradicată sau edulcorată nu echivalează cu validarea hotărârilor adoptate de el cu ignorarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale! A nu marca această distincție și a rămâne hipnotizat de vraja facultativ-opționalului înseamnă, în limbaj fotbalistic, a te duce după fentă.
Or – și acum ajung la partea goală a paharului -, am sincera temere că exagerările analiștilor menționați ar putea contribui – fără ca dânșii să fi urmărit asta, evident! – tocmai la succesul trist al unei manipulări periculoase prin distragerea atenției colective dinspre pădure înspre copaci și dinspre realitate în marele ei (constituțional) înspre micile componente pe care am fi somați să le luăm în seamă ca efect al triangulării (cum ar fi răspunderea magistraților); la reușita unei diversiuni care ar avea ca obiectiv o schimbare de tonuri, o modificare de accente și-o retragere dintr-un tranșeu altminteri foarte solid; la un nou umăr înfipt în ușa statului de drept (suveran și inviolabil, nu-i așa?), ușă deja crăpată de validarea constituțională a acelui amendament legislativ; la destructurarea întregului sistem judiciar (bat în lemn, evident) ca efect al unei resemnate aruncări a prosopului. În alți termeni, temerea pe care o exprim aici este ca, mâine, hiperbolele, metaforele și tonurile pamfletare ale confraților și analiștilor evocați să fie preluate, în viitoarea jurisprudență ori activitatea legislativă sau executivă, ad litteram și transpuse în decizii care dizolvă Curtea Constituțională în apă de ploaie, ignoră hotărârile ei ca fiind „facultative”, plasează Constituția „între paranteze” (oricum „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e”), restrâng drepturi și libertăți pe motiv că „legea fundamentală nu mai contează”, condamnă cetățeni români la pușcărie pe baza recomandărilor MCV sau pe baza „propriei legi” a judecătorului (că, oricum, „dezastrul este iremediabil”). În fond, vor zice unii, dacă și renumitul profesor Severin a acceptat că nu mai avem Constituție și Curte Constituțională, atunci chiar nu mai avem, asta e, ne judecăm la sfatul comunal, pe baza instrucțiunilor miliției de sector și a dispensarului local (că oricum dreptul tinde să devină medicalo-marțial). Iar dacă tot domnia sa se teme că tot acest tapaj judiciar echivalează cu „sfârșitul României”, atunci nu ne rămâne decât să ne rânduim după legile junglei și să ne căutăm altă țară, altă capitală, altă limbă, alt drapel și-un alt rost într-o lume a „noii normalități” juridice, o lume fără Românie.
Caz în care, busola juridică fundamentală în această căutare ar fi redusă – tristă și dureroasă perspectivă! – taman la estuarul în care Victoria Socialismului se varsă în Casa Poporului, adică exact piața în care a cântat Shakira.
