de Florentin Țuca | 29 ianuarie, 2023 | Colecția de texte
Imensa victorie a lui Novak mi-a mângâiat sufletul.
Descătușarea lui de final descătușare la propriu s-a numit pentru că, timp de un an și mai bine, încătușat a fost.
Îl sechestraseră o gașcă de psihopați care și-a trimis, azi, în tribune, un reprezentant de seamă, venit să asiste la propria-i execuție.
La propria-i execuție a TV-asistat și un tenisolog local care l-a amenințat pe Nole că, să crape pământul, n-o să mai scrie niciodată despre sârb și gloria lui de mare campion.
Și imensa victorie, și descătușarea de final, și sechestrul de mai an, și avertismentele tenisologului și, mai ales, cununa de glorii a lui Djokovic m-au motivat să revin cu un text scris mâine dimineață, la cafeaua de bucurie: https://florentintuca.ro/o-icoana-cat-peretele
de Florentin Țuca | 19 ianuarie, 2023 | Colecția de texte
Atunci, în acel martie carantinat și-mbotnițat, când planeta a intrat în vrie și umanitatea a fost trimisă în congelator, primele-și-adevăratele drepturi care ne-au fost expropriate, fără justă și prealabilă despăgubire, au fost nu șansa de a călători în Zanzibar și nici normalitatea lucrului la birou, ci libertatea de conștiință și de expresie. Adică „drepturile” care nu-s tocmai cadouri-privilegii date de guvern, ci atributele cele mai intim legate de esența noastră divină și de Cuvântul cel dintâi.
Planul malefic de confiscare a acestor date, înscrise de Creator în ADN-ul nostru, a fost vizibil încă de la începutul mascaradei. În jurisdicția locală, el a fost anunțat chiar prin buzduganul de instituire a stării de pretinsă „urgență” care decreta că țara arde, iar babele care se piaptănă ar trebui s-o facă în tăcere, fără comentarii incorecte politic care să evadeze din botnița-simbol.
Da, privit retroactiv, a fost un plan croit minuțios, atent la obiectiv, interesat, în mod evident, nu de așa-zisa „sănătate publică”, ci de controlul și înrobirea oamenilor prin deposedarea lor (și) de aceste atribute divine. Un plan care vine ca o confirmare a premoniției că libertatea de expresie este „coșmarul tiranilor” (Frederick Douglass), motiv pentru care acest drept ar trebui să fie supus – conform multor voci venite din direcția stăpânirii – unei serioase „recalibrări”, întrucât cea mai serioasă piedică în calea mărețelor planuri planetare pare să fie – în optica marilor resetatori – sistemul întemeiat pe libertatea presei.
Despre acest plan am vorbit încă de pe-atunci și-am deplâns, ulterior, aberantele atacuri la adresa libertății de conștiință și de expresie și măsurile tiranice ale dictaturii biosecurității pentru instaurarea „noii normalități”. Între timp, boala s-a agravat, iar excesele au luat-o razna. Regimul acestor drepturi în lumea de azi ar putea fi analizat în tomuri serioase, după cum ar fi enorm de spus despre derapajele recente comise sub diverse pretexte, precum „lupta” împotriva teoriilor „conspiraționiste”, împotriva „dezinformării”, a „anti-vacciniștilor” ori a discursului „instigator la ură”. Voi reveni, sper, cu analize elaborate, cu altă ocazie. Până atunci însă, după câteva premise bune de introducere (1), m-aș rezuma la analiza a două odioase manevre diversioniste care aruncă în derizoriu marile principii: întâi, tendința tot mai vizibilă a autorităților de a analiza și cenzura aceste drepturi fundamentale prin ignorarea normelor juridice relevante ori prin vădita lor denaturare (2) și, pe urmă, repetatele încercări de a le sufoca sub greutatea regulilor tehnocratice sau academice, după caz (3). Rezultatul acestor diversiuni este haosul, degringolada normativă, cenzura și autocenzura și, peste toate, frica de-a gândi și de-a spune ce gândești (4).
1. Cu riscul de-a deveni (excesiv de) pedant și de a apela la truisme, mă văd nevoit să amintesc că libertatea de conștiință și libertatea de expresie, libertăți-siameze, sunt consacrate ca drepturi fundamentale în mai toate constituțiile naționale și convențiile regionale sau planetare, iar limitările ori derogările care le afectează sunt, de regulă, prevăzute expres și limitativ. Ele sunt încoronate, evident, și în Constituția noastră:
„libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă” (art.29 alin.(1));
„libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (art. 30 alin. (1));
„cenzura de orice fel este interzisă”(art.30 alin. (2)).
Potrivit Legii fundamentale, libertatea de conștiință este absolută, iar limitele liberei expresii -prevăzute în mod limitativ – sunt motivate de imperative înalte:
„sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (art.30 alin. (7))
O a doua premisă care ar merita invocată în context este că ocrotirea acestor drepturi ar trebui analizată, atât în curtea noastră, cât și în alte jurisdicții, în strânsă corelație cu principii sacre precum prezumția de nevinovăție, probele acuzării – plasate în sarcina reclamantului, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil etc. Inutil de adăugat că evaluarea și judecarea cauzelor în care este invocată încălcarea acestor drepturi ori se cere restrângerea lor sau sancționarea exercitării lor abuzive este un atribut al instanțelor de judecată (conform Constituției noastre, de exemplu, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”(art.126 alin. (1)), iar înființarea de instanțe extraordinare este interzisă (art.126 alin. (5)).
Prin urmare, cam acestea sunt principiile-temelie care susțin – ori ar trebui să susțină – întreaga structură de rezistență a casei în care locuiesc siamezele. Lăcașul lor ar trebui, prin urmare, să fie solid și rezistent la orice cutremur, uragan sau trăsnet. Din păcate, ceea ce constatăm în epoca post-modernismului progresist, woke-ist, transhumanist, anti-creștin și nihilist este că fundația cimentată de aceste principii este năpădită de tot soiul de buruieni ideologice – urzici, mohor și ambrozie – care cer loc prioritar și care urcă pe stâlpii de piatră, îi maschează „estetic” și se vor nu doar un substitut al acestei structuri de rezistență ci, în plus, repere principale în toate judecățile ce vor să vină în domeniul libertății de conștiință și a liberei expresii.
Misiunea de-a analiza în doar câteva pagini aceste buruieni cu otrăvitoare aromă etico-juridică este foarte complicată și greu de asumat. Motiv pentru care mă voi rezuma la un inventar sumar, fie el și incomplet, al tentativelor de răpire a libertăților siameze din casa sigură și trainică și de sechestrare a lor în piața publică a judecății străzii, a presei sau a Ministerului Adevărului, după caz.
2. O primă astfel de tentativă de cenzurare a dreptului la liberă conștiință și a libertății de expresie este atitudinea tupeistă bazată pe sofismul „legal, dar vătămător” („legal but harmful”). În traducere, acest sofism încearcă să inducă ideea că, deși exercitate în limitele prevăzute de lege, libertățile în discuție pot fi „vătămătoare” și, deci, cenzurabile! În jurisdicția noastră au existat, mai ales în timpul mascaradei „pandemice”, numeroase analize întemeiate pe un asemenea sofism, instigări la cenzură sau chiar violări grave ale libertății de exprimare, în special pe rețelele de pretinsă „socializare”. Tendințe similare apar însă și la case mai mari și par mult mai grave prin anvergura cazuisticii și a noilor proiecte normative care lasă deschise porțile vagului și arbitrariului. Fractura logică menționată, care ar califica drept malignă o conduită legală, îmi amintește de un non-sequitur similar (întors pe dos, însă), în temeiul căruia se încerca justificarea unor războaie ale Imperiului care, deși „ilegale”, ar fi, vezi-Doamne, „legitime”. În ambele cazuri, pozitivismul juridic este aruncat la coș cu nonșalanță, iar din joben este scoasă soluția magică a unei judecăți în pretinsă „echitate”: mai lasă-ne, nene, cu constituțiile, principiile și normele tale demodate; nouă ni se pare că ele sunt depășite de sondajele de opinie de pe Twitter, bună ocazie să ne adecvăm „modernității” și ideologiei globaliste a „Marii Resetări” și, lipind eticheta „harmful” de orice gând sau zicere care ne deranjează, să trimitem și gândul, și zicerea, la școala de corecție.
O altă marotă care își propune să arunce în beci și Constituția, și principiile fundamentale de care am vorbit este pretinsul risc al dezinformării, calificat recent „cel mai mare risc existențial al planetei” (sic!). În ultima vreme, mai ales în epoca restricțiilor covidiene, a fost sistematic alimentat un curent de opinie conform căruia n-avem voie să deschidem gura decât dacă vorbele noastre sunt „adevărate” și ștampilate ca „veridice” de diverse autorități administrativ-sanitare, ministerele purității și certitudinii. Orice opinie asupra istoriei, contrară versiunii „oficiale” și „protejate” („protected opinion”) a fost imediat calificată (cum altfel decât?) „conspiraționistă”, iar îndrăznețul care a emis-o a fost, adesea, etichetat drept „terorist intern periculos” („dangerous domestic terrorist”). Isteria cenzurii a atins proporții inimaginabile și a călcat în picioare principii și norme juridice elementare care ocrotesc libera expresie, indiferent că această expresie este „corectă” sau „greșită“. Exemple, cu sutele… Relativ recent, bunăoară, celebrul profesor și psihoterapeut Jordan Peterson a ajuns în postura de a-și vedea anulată licența de profesionist pentru teoriile contrare versiunii oficiale (opinii care nu aveau nici o conexiune cu specializarea lui), etichetat ca „sexist”, „transfobic” și „negaționist al schimbărilor climatice” și trimis la cursuri de reeducare!; faimosul jurnalist Alex Jones a fost amendat cu sume astronomice pentru „vina” de a răspândi știri pretins „false” despre un atac armat într-o școală, iar victimele respectivului atentat s-au plâns de prejudicii cauzate de așa-zisa „dezinformare” estimate la 2,75 trilioane de dolari!; în jurisdicția noastră, un cunoscut fost ministru al educației pleca de la premisa pretins „indiscutabilă” că „vaccinul aduce viață” și, în consecință, oricine ar contrazice acest adevăr „beton” s-ar face vinovat de o „dezinformare”- „instigatoare la omor”, pentru că „opinia anti-vaccin este aducătoare de moarte” (sic!). În istoria ultimilor ani, putem identifica foarte numeroase exemple similare, care vin să susțină că dreptul la expresie trebuie înțeles doar ca „drept la expresie corectă”, dar nu-i loc pentru detalii suplimentare.
Un alt false-flag invocat în ofensiva cenzurii este discursul „instigator la ură” („hate speech”). Este, cred, pretextul cel mai des invocat pentru suprimarea liberei expresii și anestezierea marilor principii și norme de drept care o ocrotesc, un pretext neserios extras dintr-un motiv serios. Motivul serios este nevoia de a sancționa adevăratele îndemnuri la ură colectivă și gravă („națională, rasială, de clasă sau religioasă”, conform Constituției noastre, de exemplu), iar pretextul neserios îmbracă forma disconfortului generat de părerea care nu convine, părere care nu îndeamnă la nimic, părerea-opinie-și-atât. Ai zis, cumva, că nu-ți plac italienii, sau grașii, sau blondele, sau maimuțele, sau dinamoviștii, sau transgenderii, după caz? Aaaa, ești în mod clar vinovat de hate speech și riști să înfunzi pușcăria sau portofelul, după ghinion. Am exemple din capitolul ăsta cu sutele, din nou dar, din nou, nu este loc de demonstrații aprofundate. Sper să revin cu o analiză separată privind transformarea unui sentiment (fie el de ură) în infracțiune. Până atunci însă, nu mă pot abține să evoc un exemplu autentic din arhiva personală: o prietenă din generația mea care a fost muștruluită și acuzată de hate speech de feciorul ei școlit la Londra pentru că a avut îndrăzneala să-i spună acestuia, în nu mai știu care împrejurare, că el, feciorul, s-a înecat ca țiganu’ la mal. Hei, mami, ce-i cu vocabularu’ ăsta rasist?, ai grijă cum vorbești.
Relativ recent, au apărut noi și periculoase tentative de sechestrare a siamezelor și de violare a principiilor care le ocrotesc sub forma unor aberante imixtiuni ale poliției, mai precis secția nou-înființată, numită poliția gândirii, promovată recent în Marea Britanie: o persoană a fost chemată la secția locală de poliție pentru a fi verificată ce gândește („to check his thinking”) după ce a publicat pe rețeaua Twitter o opinie despre transgenderii care se pretind femei; un veteran a fost arestat pentru simplul fapt de a fi postat o caricatură susceptibilă să cauzeze „anxietate”; o activistă „pro-viață” a fost arestată de curând pentru „infracțiunea” de a se ruga (în gând!) în fața unei clinici de avorturi și, între timp, au apărut contra ei patru capete de acuzare, iar autoritățile au pretins – în alt context – că citirea în public a unor pasaje din Biblie este nepotrivită („inappropriate”). Și, din nou, exemplele pot continua. Foarte multe dintre aceste acuzații pentru gânduri, idei și cugetări „inadecvate” sunt în strânsă conexiune cu discursurile pretins „instigatoare la ură”, evocate mai sus, și cu acele atitudini care nu pot fi calificate ca infracțiuni, dar pe care autoritățile se încăpățânează să le ancheteze ca „incidente în conexiune cu sentimentul de ură” („non-crime hate incident – NCHI”). În orice caz, înmulțirea acestor practici poate fi privită (și) ca presiune pentru schimbarea jurisprudenței și a politicilor legislative în sensul concesiilor pentru abordările autoritare și despotice.
În fine, îngrijorătoare în ultima vreme sunt și practicile și uzanțele care subminează nu doar prima premisă avută în vedere în prezenta analiză (referitoare la sacralitatea marilor principii care ocrotesc libertatea conștiinței și a expresiei), ci și pe cea de-a doua, care conferă instanțelor de judecată dreptul de a interveni și de a sancționa eventualele derapaje din domeniu, cu respectarea dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție. Ei bine, în ziua de azi, avem tot mai multe exemple de subminare a autorității judecătorești și de înlocuire a evaluării critice a judecătorului cu algoritmii „inteligenței artificiale”, algoritmi insensibili la prezumția de nevinovăție și la dreptul la apărare. Este vorba -printre altele – de inovația unei cenzuri preventive („preemptive censorship”), aplaudate de Forumul Economic Mondial, care susține că asemenea tip de control este benefic cititorilor sau ascultătorilor („Trust and safety teams can stop threats rising online before they reach users”). Avem, apoi, „schema digitală de prevenție a gândirii inadecvate și de inventare a polițistului digital cu atribuții de arestare a delincvenților” („a new scheme aimed at curbing ‘wrongthink’: the creation of a digital police officer with the powers of arrest”). Pe urmă, de notat apariția unor aplicații digitale gândite să ne ghideze întreaga conduită în raport cu anumiți parametri prestabiliți, de exemplu, îndrumarul numit „Am voie să fac asta?” („Darf ich das? – Am I allowed to do that?”). În fine, nu pot omite din acest succint inventar exemplificativ recenta intervenție a companiei PayPal care, procuror în primă fază și judecător în etapa doi, a practicat amendarea utilizatorilor platformei pentru opinii în dezacord cu tezele „oficiale” (referitoare la schimbări climatice, „vaccin”, transgenderism etc.) și pentru alte „dezinformări”, gânduri și opinii „păcătoase”.
3. Separat de asemenea orientări post-adevăr ale cazuisticii din domeniul libertății de conștiință și libertății de expresie, aceste drepturi fundamentale sunt atacate și de pe flancul care se vrea „normativ”: tot felul de instituții, care ignoră sau mimează că ignoră acele mari principii și repere, vin să-și aroge rol de legiuitori și să ne reguleze vorbirea, să ne alinieze gândurile, să ne parceleze expresiile și să ne digitalizeze emoțiile și metaforele.
Avem, întâi, foruri administrative. De exemplu, draga de ea, Comisia Europeană, a venit, în octombrie 2021, cu un Ghid al Comunicării Incluzive, în spiritul „Uniunii Egalității” (cum altfel?), care ne invita să nu mai zicem „domn” ori „doamnă”, să uităm de pronume (că pot fi „jignitoare”), să nu mai pomenim de Crăciun (că aluzia la Christos este „incorectă politic”), să nu mai folosim nume ca Ioan și Maria (că-s prea „creștin-orientate”), să uităm de „cetățeni” (că noțiunea asta pare prea conexată cu ideea de suveranitate) etc. Pe urmă, pe lista exemplelor, aleg Colegiul Polițienesc – sindicatul polițiștilor din Anglia și Țara Galilor („the College of Policing”), în special pentru una din sugestiile cuprinse în ghidul său: „să nu fii amuzant, că este riscant” („It’s more risky to be funny“). Medalia de bronz s-ar duce către ghidul realizat de Centrul pentru Prevenirea și Combaterea Bolilor din SUA (The Centers for Disease Control and Prevention – CDC) care, deși are ca menire principală lupta cu bolile, și-a făcut un serios scop în viață din trânta cu limbajul „ potențial stigmatizant”: să nu mai folosim termenul „ fumător”, fiindcă ar putea părea ofensator pentru fumători, nici „ prizonier”, pentru că sună urât pentru „ prizonieri” și nici „ criminal”, deoarece ar putea avea rezonanță criminală pentru criminali! În fine, o mențiune specială ar merita chiar Ministerul de Justiție britanic care a instructat angajații săi să nu mai folosească expresii precum „ protejarea femeilor și fetelor” („protecting women and girls”), pentru că o asemenea expresie ar putea induce ideea că „ transgenderii ar fi, în fapt, „masculi agresori” („heavily relies on equating transwomen with being predatory men“) (teză confirmată, de altfel, în numeroase cazuri). Lista instrucțiunilor și a îndrumarelor de limbaj este, desigur, mult mai cuprinzătoare decât exemplele medaliate.
„Legislații” privind cuvinte și expresii (in)acceptabile au fost croite și în foruri academice, evident, că de-aia există ele pe planetă: să-și oblige studenții ce să gândească și ce să vorbească. Mă rătăcesc în hățișul de exemple, motiv pentru care, tai, la întâmplare, primele buruieni care-mi ies în cale. Ghidul limbajului inclusiv („Inclusive language guidance”) al Universității Brighton din Anglia recomandă, călduros, folosirea expresiei „vacanță de iarnă” („winter closure period”) în locul clasicei „vacanță de Crăciun”, pentru că ultima este prea „centrată pe creștinism” („too Christian-centric”). Conform aceluiași ghid, este de evitat folosirea unor cuvinte precum „mamă”, „tată”, „soră” sau „frate”, precum și noțiunile sau expresiile care ar sugera că orientarea sexuală este rezultatul unei alegeri. Universitatea California de Sud a eliminat cuvântul „field” („câmp”) din programă și din referințele academice din cauza presupuselor sale conotații „rasiste”, Universitatea din Bristol a interzis utilizarea cuvântului „mankind” („umanitate”) ca fiind „ofensator”, în timp ce Universitatea Warwick a scos din uz expresia „trigger warning” („semnal de alarmă”), pe motiv că ar putea necăji studenții. În orice caz, percepția studenților despre rolul și importanța libertății de expresie este extrem de îngrijorătoare, câtă vreme foarte mulți găsesc foarte folositoare asemenea ghiduri de limbaj, cer interzicerea discursurilor „ofensatoare” în universități și eliminarea din profesie a dascălilor ale căror opinii ar putea fi calificate ca „stânjenitoare” („microagressions”). Una peste alta, libertatea de expresie în mediul universitar din emisfera vestică este în mare primejdie.
4. Pe vremuri, la modă, era un îndemn: „Să nu gândești; dacă gândești, să nu vorbești; dacă vorbești, să nu scrii; dacă scrii, să nu semnezi; dacă semnezi, să nu te miri!” O redeveni, oare, o asemenea recomandare un reper al actualității? La cum evoluează lumea, este foarte posibil.
Oare încotro ne îndreptăm?, stau să mă întreb. Lațul se strânge tot mai vizibil, iar marile principii evocate la început se pierd în fumul petardelor diversioniste. Este posibil să fi ajuns în stadiul „ultimei inversiuni” („ultimate inversion”) prezise de Ayn Rand: „epoca în care guvernele fac absolut ce vor, în timp ce cetățenii acționează doar pe bază de bilet de voie; epoca cea mai neagră din istoria umanității, epoca guvernării prin forță brută”.
Nu știu dacă fenomenul la care asistăm s-ar numi sau nu „ultima inversiune”. Ce constat însă – iar temerea asta s-a vrut motivația principală a prezentei intervenții – este, într-adevăr, o rocadă a reperelor: libertățile de conștiință și de expresie, un măreț dar-dat divin, garantat de constituții și tratate mundane, a ajuns să fie înlocuit de tot felul de favoruri-permisiuni, administrativ-tehnocratice, sărut-mâna, boierule!: o zi – da, una – nu, gândul cutare – da, rugăciunea aceea – nu, opinia „corectă” – da, ideea „greșită”- nu, poezia cu rimă împerecheată – da, aceea cu versuri albe – nu, aplauzele – da, dubiile – nu, analizele despre libertatea expresiei – încă nu știm, mai vedem, depuneți cererea la ghișeul de libertăți. O dată cu pandemența, am intrat într-o epocă în care gândim, vorbim și scriem – tot mai des – cu voie de la stăpânire, iar dacă mai și semnăm o facem pe riscul nostru și pe mirarea corespunzătoare.
Este un pas intermediar, probabil, întru întronarea Noiivorbe orwelliene, care va face imposibil gândul „rău” pentru că nu vor mai exista, nu-i așa?, cuvintele care să-l întrupeze.
NOTĂ: Acest articol este destinat volumului „Libertatea culturii. Cultura libertății”, Lavinia Tec și Georgiana Badea (coord.), Timișoara, Editura Universității de Vest, 2023.
de Florentin Țuca | 17 noiembrie, 2022 | Colecția de texte
Cu ceva vreme în urmă – nu spui și nici nu vreau să-mi amintesc când anume, că mi-e greu s-accept trecerea timpului – îi trimiteam Dariei mele dintr-a patra-a-cincea, o dată la două-trei zile, pe e-mail, câte o temă-lucrare de control din partea lui Don Trandafir. La omendat (ca s-o citez cu rigoare), după ce abordasem în repetate rânduri subiecte de gramatică și limbă română, istorie și geografie, basme și teatre de copii-păpuși, mi-a venit, nitam-nisam, să-i testez temeinicia cunoștințelor de educație civico-juridică (materie inexistentă în programă atunci, din câte nu-mi amintesc) și-am provocat-o să definească, printre alți termeni, conceptul numit „Constituție”. Ea știa, evident, că sunt avocat și mă auzise, adesea, dezbătând diverse teme de drept, motiv pentru care, în criză de subiecte adecvate pedagogic, devenisem, brusc, sincer interesat dacă avea vreo idee – vagă, strâmbă, alambicată sau șleampătă, cum o fi – despre biblia sistemului juridic național. Și nu ascund că aveam ceva speranțe într-o definiție cât de cât satisfăcătoare, un fel de „Constituția este atunci când te uiți la toate din punctul cel mai înalt” sau, „atunci când ești cel mai respectuos cetățean”, ori „atunci când se intonează imnul”, sau „atunci când este cel mai important lucru din țară” ori, fie!, „atunci când ți-e cel mai frică”. Nu mai țin minte cât am așteptat – cert este că Daria nu se prea încadra în termene – până mi-a apărut în cutia poștală – electronică, cum altfel? – memorabilul răspuns. El suna așa (și vă jur că nu inventez nimic): „Constituția este piața în care a cântat Shakira”. Exact așa, vă asigur din nou.
După cum bine știți, Piața Constituției există cu adevărat și este acel estuar în care Victoria Socialismului se varsă în Casa (Reprezentanților) Poporului și în care au cântat și dansat nu doar Shakira, ci și alți artiști ori chiar politicieni locali în campanie muzical-electorală.
Pe de altă parte, după cum la fel de bine știți, mai există o piață a Constituției, una de idei, analize și dezbateri, care astăzi este plină-ochi de juriști, analiști și jurnaliști, concentrați cu toții pe statutul, forța și măreția Legii Fundamentale a statului român. Cei mai mulți dintre ei deplâng, cu îndreptățire, cred eu, atacurile recente le adresa sacralității normative a acestui Act și trag semnale de alarmă legate de pierderea suveranității naționale al cărei garant este tocmai Constituția.
Prin prezenta luare de cuvânt, intenționez să intru și eu un minut în această agora și, după câteva precizări legate de context (1), să mă alătur lor și să-mi exprim admirația pentru curajul, spiritul civic, rigoarea juridică și patriotismul (da, ăsta e termenul) cu care își (și ne) susțin cauza (2). Pe de altă parte, simt nevoia să intervin pentru credința sinceră că, deși rănită, Constituția n-a murit, dar există riscul ca repetatele perfuzii și ședințe de chimioterapie s-o trimită spre eutanasiere (3).
1. Dezbaterile pe tema răspunderii judecătorilor pentru ignorarea unei decizii a Curții Constituționale sunt de oarecare notorietate, cel puțin printre juriști. Relativ recent, instanța supremă de contencios constituțional a fost sesizată și chemată să se pronunțe cu privire la (ne)constituționalitatea unui text din proaspăta lege privind statutul magistraților care, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai prevede răspunderea judecătorului pentru abaterea disciplinară constând în ignorarea unei decizii obligatorii a Curții Constituționale. Printr-un act abia scos din cuptor, Curtea a confirmat constituționalitatea respectivei norme, dar a statuat că răspunderea judecătorului pentru nesocotirea uneia dintre deciziile sale obligatorii ar putea fi antrenată doar în caz de rea credință” sau „gravă neglijență” a magistratului în cauză (Decizia Curții Constituționale nr. 520/14 noiembrie 2022). Printr-o asemenea interpretare, s-a consfințit – permisă-mi fie analogia – că obligația judecătorului de a respecta întocmai o decizie (obligatorie) a Curții Constituționale nu mai este una „de rezultat”, ci „de mijloace” („de prudență și diligență”). Nu-mi propun, în cele ce urmează, să pun la îndoială obligativitatea acestei hotărâri și nici să intru în elaborate dezbateri tehnice pe seama ei.
2. Cu toate acestea, în acord cu numeroși confrați și oameni de bine care s-au exprimat și au protestat public, găsesc că păstrarea în cadrul juridic a sancțiunii disciplinare pentru judecătorii care nesocotesc o decizie a Curții Constituționale doar în caz de „rea-credință” sau „gravă neglijență” este o soluție nu doar neinspirată și greu de aplicat, ci și extrem de periculoasă. Da!, cred și eu că o asemenea formulă reprezintă o anomalie juridică, în vădită contradicție cu litera și spiritul Legii Fundamentale care, ambele, dau valoare supremă normelor constituționale (art. 142) și conferă forță obligatorie erga omnes deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională (art. 147 alin (4)). Da!, sunt de acord că transformarea datoriei judecătorului de a respecta deciziile obligatorii ale Curții Constituționale din obligație „de rezultat” (un firesc rezultat, aș zice) într-una de „prudență și diligență” are ca efect, cumva, slăbirea ori mătuirea rostului imperativ al acestor hotărâri. Da!, văd în acest amendament legislativ un atac la adresa supremației Constituției însăși și la adresa suveranității naționale pe care ea este menită s-o garanteze. Totuși, nefiind un constituționalist, nu-mi dau seama dacă, strict tehnic, respectiva omisiune poate fi calificată drept „neconstituțională” (dar aspectul acesta este mai puțin relevant în contextul în care țin să mă amplasez). În orice caz, Curtea este suverană, iar deciziile ei, că ne plac sau nu, sunt obligatorii, motiv pentru care mă văd nevoit să înghit în sec.
3. Cu toate aceste premise în minte, subliniate cu două linii, țin ca, după înghițitul în sec, să expectorez câteva oftaturi.
Întâi, îmi vine să mă feresc de tonul excesiv de dramatic, apocaliptic de-a dreptul, al respectivilor confrați și jurnaliști. Nu!, nu cred că, prin eliminarea respectivei sancțiuni pentru judecătorii care nu respectă deciziile Curții Constituționale (în alte situații decât „reaua credință” sau grava neglijență”), „parlamentarii noștri au abrogat de facto Constituția și au renunțat la statalitatea României”, ori că ar fi „instituit caracterul facultativ al deciziilor CCR”. Nu!, nu cred că efectul eliminării din legislație a sancțiunii disciplinare pentru nesocotirea deciziilor Curții Constituționale este „punerea între paranteze a Constituției României”, că „fiecare judecător va avea posibilitatea să judece, de astăzi, după «propria lege»”, ori că „deciziile obligatorii ale CCR pot fi ignorate de către judecătorii care soluționează dosare penale, civile sau administrative”. Nu!, nu cred nici că „România și-a pierdut suveranitatea”, nici că „nu mai este un stat, e doar o anexă globalistă”, nici că Legea Fundamentală ar „rămâne la bunul plac al judecătorilor, dacă vor s-o ia în considerație sau nu”, nici că, prin validarea respectivelor norme, Curtea Constituțională s-ar fi „desființat” ori și-ar fi „desființat propriul rol”, sau că „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e” și nici că „legea fundamentală nu mai contează”. Nu!, nu sunt de acord cu teza că judecătorii Curții Constituționale „au hotărât că deciziile lor nu mai sunt obligatorii” și nici că, „din momentul validării legilor justiției, CCR funcționează ilegal”, iar „dezastrul e iremediabil”. Mi se par, de asemenea, exagerate afirmațiile domnului profesor Severin, eminent și valoros jurist și diplomat, conform cărora „CCR s-a sinucis, trăgând în mormânt, odată cu ea, și suveranitatea statului român”, „prin efectul acestei decizii Constituția nu mai este legea supremă a României”, „în statul român guvernarea legii a încetat, iar democrația națională nu mai există” și „poporul român nu mai este singurul îndreptățit să stabilească regulile care organizează statul său”.
Ajuns la acest punct, insist asupra unei perspective diferite de aceea anticipată de domnul profesor Severin în textul din care am extras aceste ultime teze. Dezacordurile exprimate mai sus vin nu din lehamitea „compatriotului înțelept” care evită să „dramatizeze”, convins că, grație „norocului istoric”, „ne vom descurca noi cumva” și care crede cu tărie în formula magică „merge și așa”. Nu, chiar nu cred că „merge și așa”, dar, după mintea mea, riscurile viitoare, alimentate de actualele dezbateri, sunt legate nu doar de lehamitea formulei magice, ci și de lipsa nuanțelor, de abordarea fatalisto-defetistă și de sonorul în exces al alarmelor.
Înțeleg perfect abordările sintetizate mai sus, nu le iau ad litteram și pretind că citesc cum trebuie printrerândurile lor. Accept, de asemenea, că frustrările avocaților Legii Fundamentale pot fi exprimate în hiperbole, metafore și tonuri pamfletare. Achiesez la spiritul protestului și mă declar emoționat de răcnetul revoluționar al acestor manifeste. Peste toate, simt!, chiar simt!, că suntem în fața unei campanii de agresiune la adresa suveranității juridice și spiritului național (cât o mai fi din el). Cu toate astea – și astfel ajung la motivația principală a prezentei intervenții – sunt preocupat de efectul subversiv al acestor hiperbole, metafore și tonuri pamfletare și le răspund cu o imensă convingere și cu o gravă temere.
Încep cu convingerea, partea plină a paharului. Ca jurist, cred, cu serioase argumente care țin de croiala sistemului normativ, în supremația și invincibilitatea Constituției naționale. Ea reprezintă – iertat să-mi fie pleonasmul, mi-l asum grandilocvent – cel mai suprem izvor de drept pentru că este cel mai intim legat de ideile de legitimitate și suveranitate. Oricâte analize nuanțate am fi obligați să realizăm prin raportare la dreptul comunitar și oricâte riguroase și întemeiate „concesii” am accepta în fața prevalenței unor norme de drept internațional, Constituția noastră rămâne – și trebuie să rămână – expresia supremă a acestei legitimități și suveranități. Oricâte false-flag-uri, atentate judiciare și cutremure normative ar fi organizate pentru detonarea ei, ea nu poate fi dărâmată decât odată cu dinamitarea dreptului însuși și cu instaurarea haosului și arbitrariului. Pentru noi, ca juriști români, Constituția națională este și ar trebui să rămână, ca limba maternă, parte integrantă din identitatea și din spiritul nostru, autocentrată, indestructibilă și, peste toate, intim legată de propriile rădăcini care-i asigură legitimitatea.
Cât despre deciziile Curții Constituționale, ele sunt obligatorii și nicidecum bruxellez-facultative. Ele chiar trebuie avute în vedere de judecător în formarea propriilor sentințe, iar o hotărâre judecătorească emisă cu încălcarea lor este nulă indiferent că emitentul ei – judecătorul în cauză – răspunde sau nu din punct de vedere disciplinar pentru respectarea lor. Faptul că răspunderea juridică a judecătorului pentru asemenea omisiune a fost – în mod nefericit, o repet! – eradicată sau edulcorată nu echivalează cu validarea hotărârilor adoptate de el cu ignorarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale! A nu marca această distincție și a rămâne hipnotizat de vraja facultativ-opționalului înseamnă, în limbaj fotbalistic, a te duce după fentă.
Or – și acum ajung la partea goală a paharului -, am sincera temere că exagerările analiștilor menționați ar putea contribui – fără ca dânșii să fi urmărit asta, evident! – tocmai la succesul trist al unei manipulări periculoase prin distragerea atenției colective dinspre pădure înspre copaci și dinspre realitate în marele ei (constituțional) înspre micile componente pe care am fi somați să le luăm în seamă ca efect al triangulării (cum ar fi răspunderea magistraților); la reușita unei diversiuni care ar avea ca obiectiv o schimbare de tonuri, o modificare de accente și-o retragere dintr-un tranșeu altminteri foarte solid; la un nou umăr înfipt în ușa statului de drept (suveran și inviolabil, nu-i așa?), ușă deja crăpată de validarea constituțională a acelui amendament legislativ; la destructurarea întregului sistem judiciar (bat în lemn, evident) ca efect al unei resemnate aruncări a prosopului. În alți termeni, temerea pe care o exprim aici este ca, mâine, hiperbolele, metaforele și tonurile pamfletare ale confraților și analiștilor evocați să fie preluate, în viitoarea jurisprudență ori activitatea legislativă sau executivă, ad litteram și transpuse în decizii care dizolvă Curtea Constituțională în apă de ploaie, ignoră hotărârile ei ca fiind „facultative”, plasează Constituția „între paranteze” (oricum „nu mai avem Constituție și statul român nu mai e”), restrâng drepturi și libertăți pe motiv că „legea fundamentală nu mai contează”, condamnă cetățeni români la pușcărie pe baza recomandărilor MCV sau pe baza „propriei legi” a judecătorului (că, oricum, „dezastrul este iremediabil”). În fond, vor zice unii, dacă și renumitul profesor Severin a acceptat că nu mai avem Constituție și Curte Constituțională, atunci chiar nu mai avem, asta e, ne judecăm la sfatul comunal, pe baza instrucțiunilor miliției de sector și a dispensarului local (că oricum dreptul tinde să devină medicalo-marțial). Iar dacă tot domnia sa se teme că tot acest tapaj judiciar echivalează cu „sfârșitul României”, atunci nu ne rămâne decât să ne rânduim după legile junglei și să ne căutăm altă țară, altă capitală, altă limbă, alt drapel și-un alt rost într-o lume a „noii normalități” juridice, o lume fără Românie.
Caz în care, busola juridică fundamentală în această căutare ar fi redusă – tristă și dureroasă perspectivă! – taman la estuarul în care Victoria Socialismului se varsă în Casa Poporului, adică exact piața în care a cântat Shakira.
de Florentin Țuca | 11 mai, 2022 | Colecția de texte
Nu, nu, vă rog să nu-mi săriți în cap: ideea de a o folosi în titlu îmi aparține, însă zicerea ritmată de mai sus nu-i a mea. Este a unui faimos medic calificat în „vaginoplastii”, care a participat recent la o conferință „de specialitate” organizată de Duke University și-a aplaudat „fluiditatea genurilor”. Este o definiție care mă duce cu gândul – printre alte blasfemii și meditații impure – la soarta limbajului, a dreptului și a dreptății în epoca zbuciumată ale cărei turbulențe ne afectează profund. Această conexiune dintre sentința vaginoplastinologului și justiția din vremea blasfemiilor ar putea părea, la prima vedere, deplasată. O să vedeți, sper, că nu este. Și spun asta nu doar pentru că o importantă materie primă a ecuațiilor juridice sunt tocmai definițiile și nici din apucătura profesională de a vedea doar legi și jurisprudență în fața ochilor, indiferent de context. Înainte de asemenea argumente, preocuparea asta îmi pare serioasă și întemeiată pe temerea că, dimpreună cu lumea-ntreagă, o luăm razna și ne țicnim și noi, juriștii.
Despre criza contemporană a dreptului și a justiției am mai scris în repetate rânduri, după cum am tot bombănit și despre actuala derivă a limbajului juridic și politic. În contextul de față o să vin, însă, cu un alt oftat, specific degringoladei spirituale care sluțește și societatea, în general, și lumea juridică, în particular. În acord cu acest suspin, dacă vorbim de drept și de criza lui, nu putem ignora, printre altele, confuziile semantice care riscă să-l destabilizeze (1), subminarea sistematică a unora dintre marile sale principii fondatoare (2) și, extrem de trist, îndepărtarea acestuia de la fundamentele sale etice (3).
1. Da, când pretind că justiția suferă intubată în sala de reanimare, mă uit la ea, întâi de toate, ca la o victimă colaterală (sau, poate, mai știi?, chiar una vânată în mod deliberat) a unui război mondial care este, în esența sa, unul cultural și spiritual. Nu este locul unei analize detaliate pe un subiect atât de seducător filosoficește, și nici n-am căderea să mă aventurez în filosofii. Ca jurist însă, nu pot ignora că știința și sistemul juridic pe care le slujesc sunt, și ele, în miezul unei crize identitare profunde, marcate, printre altele, de o vizibilă accelerare a „culturii inversiunii” (Rod Dreher): ceea ce ai crezut până ieri că este adevărat, astăzi este fals și viceversa. Cum adevărul și falsul sunt categorii logice de esența dreptului, iar stabilitatea sensului și sensurilor îi asigură structura de rezistență, orice contestare a acestor premise îl vulnerabilizează profund. Și așa, ne întoarcem, inevitabil, la definiții și la câteva exemple, câteva dintr-o sută.
Întrebată, simplu și la subiect, ce este o „femeie”, Ketanjii Brown Jackson, candidată -atunci- pentru postul de judecător la cea mai înaltă instanță din -nu-i așa?- cea mai „înaltă” și „indispensabilă” „democrație” a lumii, a răspuns că nu știe, și nu știe „pentru că nu este biolog” (gura păcătosului adevăr grăiește, pentru că adevărul definiției stă chiar în biologie!). Răspunsul distinsei doamne a fost calificat de Jordan-Young, „reputat specialist în studii de gen”, drept foarte corect pentru că definiția ar fi susceptibilă de „nuanțe”, iar Sarah Richardson, istoric și filosof al biologiei, profesor la Harvard, a apreciat că, indiferent dacă e privită din perspectiva dreptului sau a științei, definiția „femeii” ar trebui evaluată întotdeauna -bingo!- „în funcție de context”. Dincolo de asemenea încercări avocațiale de-a drege busuiocul, eschiva doamnei judecător Jackson ridică o sumedenie de semne de întrebare cu privire la integritatea sa profesională și la atașamentul pe care un magistrat (mai ales unul din vârful ierarhiei instituționale) ar trebui să-l probeze față de marile principii și repere. Or, definiția „femeii” este un important reper nu doar de ordin lingvistic, ci, mai mult, chiar juridic, pentru că o femeie apare în fața instanței (și nu numai) ca titulară de drepturi și obligații specifice prevăzute de norme juridice care reglementează diverse teme și instituții de drept privat sau public (egalitatea cu bărbatul și nediscriminarea, calitatea de mamă și de soție, raporturile de familie și cele succesorale, competițiile sportive, agresiunea sexuală, avortul etc.). Apoi, o asemenea eschivă se întemeiază pe un sofism care nu face cinste unui jurist aspirant la o funcție de prestigiu, o fractură logică susceptibilă să dinamiteze semantica însăși: ideea că definițiile sunt apanajul specialiștilor și doar al lor (nu știu ce este o pâine, pentru că nu-s brutar, și nici ce înseamnă un triunghi, că nu-s matematician). Peste toate, însă, răspunsul doamnei judecător Jackson (sau, mai degrabă, lipsa răspunsului) pare să susțină ideea că „femeia” ar trebui scoasă din dezbaterile juridice dar, în primul rând, din dicționare.
În strânsă conexiune cu definiția „femeii”, apare denumirea unei proceduri medicale cu serioase implicații juridice: avortul. Potrivit unor curente ideologice la modă, egalitatea de gen ne obligă să separăm „avortul” de „femeie” și să acceptăm că el este accesibil și natural – precum menstruația, nu-i așa? – tuturor persoanelor. Celebra fundație Marie Stopes International, de exemplu, declară că primește cu drag și oferă acces la serviciile medicale de avort „persoanelor de toate genurile”(„We welcome and support people of all gender identities to access abortion care services”), după cum, potrivit unor teze recente, ar fi „dezumanizant” să vorbim despre avort doar cu referire la femeie, clinicile de profil are trebui să evite „w-word” (de la women) în broșurile de prezentare, iar referințele la femei în legătură cu acest subiect ar fi, potrivit unei faimoase reviste feministe, complet deplasate întrucât ignoră transgenderii și persoanele non-binare. Ca să evităm orice discriminare, se pare că ar fi preferabilă, de fapt, eliminarea oricăror referințe la femei în general, pentru orice servicii din sistemul de sănătate. Ar fi mai simplu să le zicem „posesoare de uter” sau „persoane care alăptează”, cu mențiunea că ele alăptează „de la piept” („chestfeeding”) și nu de la sân („breastfeeding”) pentru că a doua opțiune ar fi profund ofensatoare („deeply offensive”)!
Se pare că soarta eliminării din dicționar ar merita-o și „băieții” și „fetele”, concepte aparent insuficient de „moderne”, de „științifice” și de „fluide”. Renunțarea la asemenea apelative mult prea „ofensatoare” pare a avea, conform lui Vivian Ware, manager la Disneyland, și meritul de a crea „magica șansă pentru copii de a nu fi identificați cu modelele de gen tradiționale” („that magical moment for children who do not identify with traditional gender roles”)-sic!. În plus, o asemenea decizie ar părea în ton cu nevoia „decolonizării genului” pentru că, potrivit unui reputat activist transgender, participant la conferința academică unde a fost rostită sentința din titlul prezentului articol, „înțelegerea noastră despre ce este genul este foarte controlată de alții, și asta din cauza imperialismului și colonialismului.” („We have a very colonized belief of what gender is, and that’s because of imperialism and colonization.”) Este o opinie împărtășită și de un alt participant la acea conferință,Maxfield Sparrow („astrologer,” „facilitator of creativity and community,” „metagender, transgender, and queer”) care a susținut importanța „rebeliunii împotriva restricțiilor privind identitatea noastră” („it’s really important to rebel against those restrictions of who one is allowed to be.”)-sic!
Vorbind despre băieței și fetițe, în minte-mi vine un alt concept pe cale să devină tabu: pedofilia. Din cauza „conotațiilor negative”, susceptibile să creeze „sentimente de disconfort” în diferite medii – mai ales academice!-, termenul „pedofil” ar trebui, după unele păreri, evacuat din dicționare și, eventual, înlocuit cu un acronim mai convenabil, mai moale și mai „neutru”, cum ar fi, de exemplu, MAP (Minor Attracted Persons). Odată înfăptuit acest pas – sper să n-apuc modificarea! – mutarea următoare ar fi eliminarea pedofiliei nu doar din dicționar, ci și din codul penal.
Alt exemplu, dintr-o zonă învecinată ideologic… Unul dintre cei mai înfocați luptători americani împotriva rasismului, Ibram X.Kendi, a fost cândva întrebat ce este, de fapt, rasismul. Și, spre deosebire de doamna judecător Jackson, omul nu s-a eschivat: „Rasismul este o colecție de politici rasiste care contribuie la o inechitate rasială susținută de idei rasiste”. Auzind o asemenea definiție circulară întemeiată pe tautologii, audiența a început să râdă, iar ca să scape de ridicol, militantul „antirasist” a decis că e cazul să definească și antirasismul: „Antirasismul este o colecție de politici antirasiste care contribuie la echitate rasială susținută de idei antirasiste.” Este ceva ce n-ați înțeles?
Pe urmă, în legătură cu rasismul, scot din arhivă o recentă definiție a meritocrației și o pledoarie pentru aruncarea la gunoi a competenței profesionale și a talentului, drept criterii de evaluare și promovare. Astfel, potrivit unui înalt funcționar al elitei pedagogice din San Francisco, meritocrația este „o invenție rasistă întemeiată pe o presupusă supremație a rasei albe”. „Când spunem că anumiți elevi «merită» o educație de calitate, admitem implicit că alții nu o merită. Când zicem că anumite școli au ținută academică, acceptăm că altele nu au. Când decretăm că anumite culturi valorizează educația, acceptăm că altele nu o fac”. Sunt sentințe care-mi amintesc de propria-mi pledoarie pentru importanța competenței, criteriu de căpătâi în selecția profesională. Eram atunci lector la o conferință ținută în fața unor studenți și am încercat să susțin că într-o competiție pentru un post unde concurează un bărbat și o femeie cu date de pornire similare (experiență, succese profesionale, profil uman, motivații etc.), alegerea ar trebui bazată și pe anumite abilități particulare și am oferit două exemple: pentru postul de educator/învățător (post pentru care eu însumi mă pregătisem în liceu, amănunt important în alegerea exemplului), este de preferat femeia pentru plusul său de inteligență emoțională și pentru o mai bună abilitate de a o înlocui pe mama, pierderea supremă a (pre)școlarului care pleacă de-acasă; în schimb, pentru postul de polițist de teren, ar fi de preferat bărbatul pentru că este, de la natură, mai musculos. Părerea mea – îmi amintesc cu tristețe- a fost imediat sancționată de un tânăr student, viitor jurist care, foarte vehement, a protestat că discursul meu ar fi inadmisibil pentru că-i „sexist”. Nu exclud ca, în viitor, poziția junelui student să devină dominantă, iar discursul despre meritocrație să fie considerat eretic și să atragă sancțiuni (cum, de altfel, s-a și întâmplat în mediul academic american).
Și, în fine, dacă tot vorbim de studenți la drept, viitori judecători, avocați și procurori, completez lista exemplelor cu o altă inversiune, o tristă răsturnare pe dos a unei instituții fundamentale atât pentru mediul academic cât și pentru statul de drept: libertatea de expresie. Un drept fundamental care, relativ recent, a fost atacat, din nou, în cea mai „indispensabilă” democrație de pe glob și nu oriunde, ci la facultatea de drept a Universității Yale: un grup de studenți, viitori juriști, au organizat un imens scandal care a culminat cu anularea unei conferințe pe tema libertății de expresie! Ironia supremă –quod erat demonstrandum, în contextul de față- este că anularea conferinței pe tema liberei expresii a fost motivată de contestatari prin referința la First Amendament, adică tocmai pe libertatea de expresie. Și uite-așa, în temeiul aceleași culturi a inversiunii, ajungem să traducem libertatea de expresie drept „incitare la ură” (free speech is hate speech). Cât despre declamata intenție a oligarhului-excentric-transhumanist-călător în spațiu- Elon Musk de a reinstaura libera exprimare pe platforma Twitter, controlată de acesta în temeiul unei achiziții recente, ea a fost calificată drept îngrijorătoare[17] și chiar, mai mult, un „atentat la adresa democrației”[18] și o „amenințare la adresa civilizației”. (Am dubii cu privire la sinceritatea intențiilor lui relative la valorizarea liberei expresii, dar ăsta-i un alt subiect, bun de abordat cu altă ocazie.)
Lista exemplelor de cuvinte maltratate, de concepte mutilate și de definiții întoarse pe dos sau amendate din rațiuni ideologice este mult mai largă. Sper ca, într-un alt context, să revin cu o analiză a unor repere semantice și normative care ne-au infestat viața din ultimii doi ani și care au fost răstălmăcite după răul plac al diverșilor guvernanți: „pandemie”, „imunitate colectivă”, „vaccin” și alte dictate ale dictaturii biosecurității.[20] Până atunci însă, prefer să trec de la jignirea cuvintelor la spurcarea principiilor.
2. După cum știm și – sper- acceptăm cu toții, unul dintre marile principii fondatoare ale dreptului postbelic a fost egalitatea în fața legii și caracterul său universal (aplicabil tuturor subiectelor de drept în mod nediscriminator). Exemplele evocate și altele similare lor mă trimit, însă, cu gândul la un recent deziderat al justiției contemporane, promovat de mișcarea auto-intitulată „progresistă”, care se îndepărtează de la principiul menționat și militează pentru ieșirea dreptului din zona de echidistanță și pentru „ne-neutralitatea” lui („non-neutrality”).
Când mă refer la „ne-neutralitatea dreptului” ca obiectiv al post-postmodernității juridice, am în vedere tot mai desele tendințe de remorcare a instituțiilor juridice la ideologiile corectitudinii politice. Altfel spus, acel drept construit întru pace și justiție și dreptate și corectitudine începe tot mai des să se dea după plopul „toleranței, egalității de gen și incluziunii”, liberté-égalité-fraternité-ul contemporaneității, interpretat în cheie woke (wokeismul fiind curentul ideologic care reprezintă o sinteză a feminismului, LGBTQ-ismului, globalismului, antirasismului și neoliberalismului). De altfel, tendința de a contesta neutralitatea dreptului și de a lua distanță față de principiile universalității și imparțialității poate fi identificată și în mediile de formare a viitorilor juriști, tinerii studenți fiind invitați să pună la îndoială importanța acestor principii.
Mă tem că această modă de ideologizare a justiției și de reformare a principiilor sale, care-i asigură echidistanța, va avea un efect devastator pe termen lung, în special pentru drepturile și libertățile fundamentale ale individului, iar riscul major este transformarea sa în instrument al unei dictaturi, indiferent de natura acesteia.
În plus, curentele ideologice ale corectitudinii politice tind să submineze nu doar principiul neutralității (echidistanței, universalității) dreptului. În discuție sunt tot mai des puse, în ultima vreme, și alte repere considerate, până mai ieri, sacre: prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare al oricărei persoane, proba acuzației în sarcina acuzatorului, egalitatea în fața legii indiferent de orice diferențieri dintre oameni, mecanismele democratice de adoptare a normelor juridice etc.
De altfel, cazuistica recentă oferă, din păcate, numeroase anomalii întemeiate pe imixtiunile în drept ale noilor dogme ale culturii woke: proteste violente și acuzații la adresa unor avocați (unii dintre ei profesioniști faimoși sau profesori universitari respectați) care au „îndrăzneala” de a invoca principii sacre precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție și de a apăra persoane deja vinovate în ochii opiniei publice; presiunile exercitate asupra avocaților de nu a accepta (sau de a renunța la) mandate de asistență juridică din rațiuni ideologice; autocenzura din mediul academic și evitarea dezbaterilor pe subiecte de drept care ar putea fi calificate „controversate” sau conțin aluzii la infracțiuni comise de membri ai diverselor minorități religioase, rasiale sau sexuale; adoptarea de norme care răstoarnă principiile clasice privind sarcina probei (mai ales în cazul agresiunilor sexuale), o transferă acuzatului și-i cer acestuia să probeze că acuzatorul și-a dat consimțământul „pe toată durata actului sexual”, o veritabilă probatio diabolica; reconfigurarea dreptului la autoapărare și achitarea unui tânăr de culoare, autor al unei crime, pe motiv că a fost provocat și insultat (adică în „legitimă apărare”-sic!), iar acuzația ar fi motivată pe considerente de ură rasială; promovarea ideologiilor de gen în facultățile de drept și includerea obligației de a combate rasismul printre îndatoririle avocaților; tratamentul mai indulgent aplicat violatorului care, deși are organe sexuale masculine, pretinde că este femeie; suprimarea tot mai vizibilă a libertății de expresie sub pretextul că aceasta este asociată „urii” sau „discursului instigator la ură”; protestul marilor corporații împotriva unor acte normative -adoptate potrivit mecanismelor democratice- care nu se conformează noii ideologii progresiste (de exemplu, protestul împotriva unei legi adoptate în North Carolina care stipula regula utilizării toaletelor în conformitate cu sexul biologic).
3. Că dreptul deraiază de la anumite principii-fir roșu nu este (dar ar trebui să fie!) un capăt de lume. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: el, dreptul, a călătorit mereu (la clasa întâi, e-adevărat) în remorca ideologiei oficiale și-a încercat să-i dea acesteia o anume legitimitate. Pe vremea studenției mele, când auzeam aluziile profesorului Deak la „luminile și înțelepciunea Legiuitorului”, mi-amintesc că mintea-mi lua poziție de drepți și-mi proiecta în fața ochilor un „Legiuitor”- sfat al bătrânilor urbei- care ne dorește numai binele. Timpul mi-a dat ocazia să pricep că nu-i deloc așa (ori, îmi place să cred -cu naivitate?- nu mai este așa). În realitate, „Legiuitorul” este, adesea, mai ales în vremuri de declin al republicii (ziua de azi), soțul Politicii Oficiale, manipulat precum Zaharia Trahanache, uneori cu voia lui- răbdare, stimabile!- ca să facă jocurile Politicii Zoe. Nimic nou sub soare…
Cu toate astea, situația actuală a devenit extrem de gravă întrucât, sub presiunile extraordinare ale acestor curente „progresiste”, dreptul de azi a luat-o pe câmpii de-a dreptul, iar anomaliile legiferate recent în lumea largă sau aflate pe agenda dezbaterilor publice în vederea unor eventuale legiferări sunt celulele canceroase care au adus în metastază societatea modernă: în SUA, în anii 2020-2021, au fost adoptate 75 de legi noi care vizează tinerii transgender; în Marea Britanie, potrivit unor informații vehiculate în rapoarte oficiale, 5 500 de copii se află pe listele de tratamente de schimbare a sexului, iar procedura medicală schimbare a sexului biologic a fost definită de un arhiepiscop (om al bisericii!) drept o „sacră călătorie”(„sacred journey”) a tânărului sau tinerei în cauză; în America de Nord, au loc dezbateri referitoare la dreptul statului de a prelua cu forța copiii care intenționează să-și „schimbe sexul” în cazul refuzului părinților acestora de a accepta o asemenea decizie; dreptul la avort a ajuns să fie calificat „drept fundamental al omului”, iar Organizația Mondială a Sănătății militează pentru eliminarea restricțiilor relative la durata sarcinii (deci pentru un drept la avort și în luna a noua); mai mult, conform unor informații recente, în California se află în lucru un proiect normativ care ar legaliza pruncuciderea în primele șapte zile după naștere; „educația” sexuală (în fapt o anti-educație, parte a programului de îndoctrinare infantilă) pervertește sistematic școlile de peste Ocean și a devenit obligatorie și în majoritatea statelor UE ș.a.m.d. Deși exemplele citate provin din alte jurisdicții decât cea românească, riscul de a fi și noi loviți de asemenea furtuni normative și etice este imens, iar dezbaterile pe subiecte similare au ajuns și în spațiul public autohton.
Asistăm, așadar, la o imensă dezintegrare ontologică și morală. Sub ochii noștri, lumea se deșiră, sensurile încep să se definească prin non-sensuri, adevărul se transformă-n fals și falsul în adevăr, iar sacrul devin profan și profanul-sacru. Realitatea însăși nu mai este palpabilă și ni se înfățișează prin imaginea ei, ceea ce Baudrillard numea o „hiper-realitate”. Când acceptăm că o femeie se declară bărbat (sau invers), ori că bărbatul poate fi gravidă, înseamnă să acceptăm că 2+2=5, adică să pierdem contactul cu reperele realității și să ne îmbătăm cu semnele sau simbolurile ei, amestecate de-a valma într-o beție a limbajului, a ideilor și-a normelor. Iar dacă azi nu mai știm să definim „femeia”, mâine o să ajungem să nu mai putem defini „omul”. Pe scurt, trăim în plin delir al „culturii sterilității” (Kerry Bolton), al triumfului perversiunii și-al satanocrației.
Cât despre drept, el apare, pe acest fundal, într-un dur proces de divorț cu morala. Iar motivele acestui divorț sunt nu doar „deosebirile de caracter” ci, mult mai grav, faptul că dreptul a căzut în vraja corectitudinii politice „progresiste” și, direct spus, s-a îndrăgostit de-o curvă.
P.S. Revenind la titlul de la care am plecat, la definiții și la inversiuni, tre’ să accept că dreptul, falnic și măreț pe vremuri, tinde să devină, în vremurile de astăzi, o largă injustiție.
de Florentin Țuca | 10 aprilie, 2022 | Colecția de texte
Recent, prietenul Lucian Bercea, reputat profesor universitar și apreciat decan al Facultății de Drept din Timișoara, mi-a transmis provocarea de a scrie un text pe marginea unei imagini alese liber. Eseul în cauză ar urma să fie publicat, alături de alte texte similare, în paginile unui volum omagial cu ocazia aniversării a 30 de ani de la înființarea acestei prestigioase facultăți.
Recunosc că, în fața acestei provocări, am avut ceva ezitări în alegerea imaginii, dar m-a salvat amintirea unei fotografii pe care o arhivasem acum vreun an și pe care o găsesc simbolică pentru istoria recentei pandemențe.
Cu îngăduința profesorului Bercea, căruia îi mulțumesc pentru invitație, redau mai jos și imaginea, și fotografia ei în cuvinte.
La mulți ani Facultății de Drept din Timișoara!
Ea
Ea nu era – și nici nu este – genul de activist social care face din participarea la „viața cetății” un scop în sine. De fapt, dacă stau să-mi amintesc bine, n-a ieșit decât o singură dată, când era foarte puștoaică, să se afirme în public și să reclame ce-o frământă (ocazie cu care a și fost sancționată prompt, cu un scuipat între sprâncene, trimis de o doamnă legănată de două vârste și două papornițe, supărată că revendicările puștoaicei erau un nechezat de cai verzi pe pereți). În rest, s-a ținut departe de zgomotul și zumzetele străzii. Probabil din comoditate sau apatie, ori poate că, mai plauzibil, din pesimism și resemnare, câinii-latră-caravana-trece, a kutya ugat, a karaván halad, cum îi zicea bunica ei unguroaică din partea tatălui.
În după-amiaza aia de septembrie însă, a simțit că o apucă toată furia și frustrarea din cauza deciziilor administrației de prelungire a regimului de izolare în casă în fața virusului „ucigaș”. Inițial, ne-au zis că-i o gripă ca oricare alta; a doua zi, că-i vorba de-un virus mortal născut ba de liliac, ba de eprubetă; după aia, că două săptămâni de izolare ar fi suficiente ca să aplatizăm linia ascendentă care măsura „cazurile”; apoi, că nu mai avem voie în parcuri, stadioane, săli de teatru și biserici; că trebuie să ne ținem departe unii de alții și să ne mascăm fețele cu cârpe negre sau bleu; pe urmă, că ne sunt interzise școala, dansul, întâlnirile cu prietenii și vizitele la bunici; în fine, că, pentru a reveni la „normalitate”, n-avem la îndemână decât soluția „salvatoare” a „vaccinului” miraculos.
I s-a părut că s-a cam umplut paharul, că toate măsurile astea-s niște aberații, iar restricțiile-s absurde și că a venit momentul să riposteze. În plus, iubitul ei, avocat celebru al urbei, era convins că toată înscenarea asta era o mascaradă profund neconstituțională. Peste toate, la urma urmelor, cine sunt oamenii ăștia care-și arogă dreptul de a-i dicta ei rețetele de viață? Ptiu, drace…
Cu toate astea-n convingeri și cu amintirea scuipatului pe care l-a primit în ochi când necheza în piața cailor verzi, s-a înarmat cu rujul roșu și-a ieșit în stradă. Rujul era singura armă din propria-i dotare, roșu ca toate revoluțiile lumii. Nu simțea decât o singură dorință: aceea de a-și scoate botnița bleu de pe față și de o a călca-n tocuri, de a-și strânge buzele, de a le colora cu nesaț, de a presa ruju-ntre ele în fața camerelor de luat vederi și a transmite lumii că nu, nu, oamenii ăștia n-au nicio legitimitate să ne sugrume drepturile să ne amărască viețile.
El
El nu era – și nici nu este – unul dintre oamenii ăștia, ci un simplu executant al deciziilor lor. Un membru al forțelor de ordine, un apărător al statului de drept, un om al legii. În fapt, un tânăr onorabil, disciplinat și cuminte. Se simțea și el destul de agasat de întreaga situație și devenise, mai ales în ultima vreme, cam neîncrezător în legătură cu versiunea oficială a isteriei covid. Era însă obligat să respecte instrucțiunile venite pe cale ierarhică: atât pe cele din partea autorităților, cât și rugămințile-literă de lege transmise zilnic de tânăra lui soție care, bucuroasă că apucaseră să-și facă nunta înainte de restricțiile privind nuntașii în formație de maxim zece, decretase că accesul în domiciliul conjugal este condiționat de o dezinfecție cu clor la ușa apartamentului. Evident, n-avea de ales: indiferent de propriile dubii, era dator să respecte dictatele celor două imense autorități din viața lui, comandamentul garnizoanei și propria-i jumătate.
Nu știa cât avea să reziste și se ruga zilnic ca oamenii ăștia să vină cu alte instrucțiuni care să pună capăt crizei, pandemiei sau pandemenței, cum s-o numi, și să-l scutească de orice potențiale conflicte morale. N-avea niciun chef, absolut niciunul, să-și arate mușchii în fața concitadinilor. Asta mai ales că, la ultima încăierare, se trezise, nitam-nisam, față-n față, cu-n văr de-al doilea pe care nu-l văzuse din liceu și care, scârbit de întreaga situație, i-a întors spatele și degetul mijlociu.
În contextul dat, armele din dotarea lui erau, pe rând, masca bleu, plasticul transparent al căștii și plasticul transparent al scutului. Trei tranșee folosite ca argumentele în apărare din arsenalul defensiv al unui avocat: unul principal și două subsidiare. Principalul, oglinda rujului fermecătoarei revoluționare, jucat pe post de radar, de scut și de-vesel. Cât despre subsidiare, nu mă pot pronunța cu privire la cască și apanajul ei, dar știu sigur că masca bleu s-ar face, în fața rujului, roșie pe loc.
Ei
Ei nu erau – și nici nu sunt – niște martori oarecare ai întâlnirii. Ei sunt cineva, adică exact câinii de pază ai democrației, fotografiind-o cu pofte de voyeur. Deși apar în plan secund, Ei se vor mereu – și chiar sunt – în prim plan, și-n prim time, și-n prim rând, și-n prim rang. Asta pentru că, spre deosebire de Ea și de El, Ei sunt adevărații apropiați și trimiși și controlați și mandatați și plătiți de oamenii ăștia ca să scrie istoria pe care Ea și El o trăiesc. Ei sunt fotografii care ne livrează nouă imaginile pe care oamenii ăștia insistă ca noi să le consumăm zilnic și-n fața cărora să zâmbim, să ne minunăm sau să ne îngrozim, după caz.
Ei au scos din rastel nu rujuri și nici scuturi, ci aparate foto, instrumentele și armele grație cărora se pretind puternici pentru că, prin ele, controlează narațiunea istorică. Uneori se întâmplă, însă, ca istoria să le joace feste și ca fotografia să fie mai clară – exact ca-n cazul de față – din perspectiva opusă unghiului lor și curentului mainstream.
Ea către El privind înspre Ei
Stai fără griji, nu-ți fac nimic, blegule, pricep în ce situație ingrată ești. Io n-am venit aici decât să mă simt un om liber și-o fată frumoasă ce sunt. Privește-mă atent, respiră adânc și, când ajungi diseară acasă, arată-i nevestei fotografia asta și aruncă-i clorul la canal. Iar dacă vrei cumva să folosești bastonul de cauciuc, uită-te-n dreapta!
