Scrisoare deschisă adresată domnului Traian Briciu, Președintele UNBR

de Florentin Țuca | 4 decembrie, 2020 | Colecția de texte

Stimate Domnule Președinte,

Mărturisesc că este prima mea intervenție publică sub umbrela unei „scrisori deschise”. Prima și, sper, ultima, întrucât de la primul rând simt deja disconfortul unei puneri în scenă care nu mă încântă deloc. Din capul locului, fac mențiunea că este un demers în nume strict personal, fără absolut nici o legătură de reprezentare cu societatea de avocatură pe care o coordonez.

Este un apel motivat de recenta intervenție a UNBR care – prin vocea Dumneavoastră- solicita Ministrului Sănătății „includerea avocaților în categoria persoanelor care își desfășoară activitatea în domenii – cheie, avute în vedere pentru constituirea grupurilor prioritare la administrarea (facultativă) a vaccinului”.

Ca avocat membru al Baroului București, îmi exprim profunda dezaprobare a demersului inițiat de UNBR, mă declar în afara „categoriei” pe care pretindeți că o reprezentați și vă solicit public să vă justificați această inițiativă prin răspunsuri la câteva întrebări:

1. Care este temeiul de drept (fundamentul statutar) care vă permite să mă includeți în așa numitul „grup prioritar la administrarea (facultativă) a vaccinului”?
2. Ați consultat colegii de breaslă înainte de inițierea acestui demers? Dacă da, când și cum?
3. Este cumva „grupul prioritar” la care faceți aluzie o expresie a derogării de la principiul constituțional că „toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”?
4. În apelul Dumneavoastră pomeniți în trei rânduri de „noul coronavirus”. Ce este el și care-i diferența față de cel „vechi”?
5. În scrisoarea Dumneavoastră ziceți că „apreciați strategia de vaccinare împotriva noului coronavirus”. Puteți explica, vă rog, care este această „strategie” și care sunt beneficiile ei de „apreciat”?
6. După ce afirmați că „apreciați strategia de vaccinare”, menționați că „în cele din urmă, succesul strategiei de vaccinare depinde de caracterul coordonat al acesteia, fapt realizabil numai în condițiile în care toți cei care lucrează în instanțe și parchete, indiferent de poziția, în actul de justiție dispun de condiții egale.” Făceți-mă să pricep: este această „strategie de vaccinare” un succes deja „de apreciat” sau depinde cumva de „caracterul coordonat” care, înțeleg eu, încă nu e pus în practică?
7. În ce temei solicitarea Dumneavoastră ar urma trimisă Ministrului Sănătății? Are cumva Ministrul Sănătății competența de a decide care „grupuri” sunt „prioritare la administrarea (facultativă) a vaccinului”?
8. În fond, care „vaccin”?… „Vaccinul” produs de compania A sau „vaccinul” realizat de firma B? „Vaccinul” testat și care se autodeclară perfect „în proporție de 95%” sau „vaccinul” neverificat și care – netestat încă- are șanse teoretice de infailibilitate de 100%? „Vaccinul” omologat sau „vaccinul” neomologat? În prima variantă, „vaccinul” omologat în SUA, sau cel omologat în Nigeria ori Kazahstan?
9. În fine, o ultimă curiozitate: de ce când vă referiți la „administrarea (facultativă) a vaccinului” plasați adjectivul între paranteze? Cumva pentru că mâine-poimâine el, adjectivul, ar urma să fie eliminat ca vetust?

Cu cele mai bune gânduri,

Florentin Țuca

Sexul prin perete

de Florentin Țuca | 30 iulie, 2020 | Colecția de texte

Îngrozit de statisticile tot mai „alarmante” despre periculozitatea virusului ucigaș în serie, caut întruna soluții de protecție suplimentară și complementară aceleia oferită de spălarea mâinilor, „carantinarea” cărților și strănutul în „plica cotului”. Din fericire, am dat relativ recent peste un set de instrucțiuni adiționale extrem de interesante, menite să ne ofere mai multă apărare în fața agresiunii regatului lui Covid al 19-lea: norme de igienă a actului sexual. Așadar, potrivit recomandărilor administrației canadiene de la British Columbia Center for Disease Control, în vederea diminuării riscurilor de virusare a propriilor organisme ar fi util ca, în timpul actului sexual, partenerii să poarte mască de protecție, să adopte poziții care nu presupun atingerea fețelor sau sărutul, să respire mai cu grijă și să prefere sexul virtual aceluia real (anacronic și vetust, de bună seamă). De asemenea, în temeiul principiului că cel mai de încredere, mai tandru și mai seducător partener sexual pe care ți-l poți dori și pe care-l poți visa ești chiar tu însuți, visătorule, masturbarea este întotdeauna o soluție mai la înde-mână prin comparație cu acuplarea sau coitul, invenții mult prea perverse și, în contextul dat, septice și, deci, riscante. Dacă totuși, la limită, se întâmplă să cădeți în ispita practicii spurcate a sexului în doi, atunci ar fi de preferat soluția intromisiunii printr-o gaură-n perete, special concepută în acest scop (așa numita „glory-hole„).

Salut cu extremă încântare aceste instrucțiuni și mă bucur tare mult că factorii de decizie (fie ei factori canadieni) se gândesc mereu la binele și la sănătatea noastră. Mai mult – deh!, apucături de jurist – găsesc că ele – instrucțiunile – ar merita transpuse și în legislația noastră care, grație unei eventuale implementări, ar avea șansa deplinei armonizări cu acquis-ul internațional în materie de sex. Rezultatul ar putea fi unul extrem de util, o lege cuprinzătoare care să normeze, printre altele, separat de instrucțiunile evocate mai sus, și alte aspecte ale unui domeniu atât de important pentru viața noastă (dar, iată, ignorat atâta amar de vreme de forurile legiuitoare) cum ar fi: numărul precis al contactelor sexuale pe care la poate avea un individ pe an, numărul și felul pozițiilor sexuale permise (grupate pe categorii de vârstă), obligativitatea ca toate contactele sexuale să se deruleze în fața unor camere video conectate la serverul Direcției de Sănătate Publică și, mai ales, ca-n orice lege care se respectă, sancțiunile penale în caz de încălcare a prescripțiilor respective.

Și, ca avocat obișnuit (și obligat) să-mi sistematizez susținerile, aș putea pleda în favoarea unei asemenea  inițiative legislative cu mai multe argumente.

Întâi, ea ar fi extrem de coerentă cu recentele politici mondiale și naționale de normare a relațiilor interumane. În contextul decretării „distanțării sociale” ca imperativ al vieților noastre cotidiene, al impunerii burkăi ca simbol al noii științifice religii și, nu în ultimul rând, al transferului în virtual al întregului real (de la educație și justiție până la nunți și înmormântări), transplantul instrucțiunilor menționate într-un text de „lege a sexului în timpul covidului” ar apărea extrem de natural.

Pe urmă, câtă vreme dreptul și-a asumat recent misiunea de a ne proteja de infecții prin reglementarea detaliată a tuturor aspectelor care țin de „igiena respirației”, a procedurilor de „termometrizare” a oamenilor și de „carantinare” a bunurilor, a rânduielilor de pe platourile de filmare și a jocului de baschet-fiecare-jucător-cu-mingea-lui, nu mi se pare deloc deplasat ca el să normeze și raporturile sexuale care, și stricto și lato sensu,sunt, nu-i așa?, relații și raporturi, în definitiv, sociale.

De altfel (și-acuma trec la argumentul trei), la noi în Oceania, sexul face deja obiectul unor reglementări de principiu. Sexul „corect” înseamnă, de exemplu, orice formă de sex acceptată de linia doctrinară a partidului, în scop de procreare, fără plăcere fizică din partea femeii (George Orwell, „O mie nouă sute optzeci și patru”). În plus, cum Oceania s-a integrat ea însăși în Minunata Lume Nouă, reglementarea relațiilor sexuale a intrat, cumva, și ea, într-un minunat nou registru: un capitol de norme privind procrearea și un altul, mult mai bogat, pentru reglementarea promiscuității, a jucăriilor sexuale pentru copii, a sexului lipsit de afecțiune și a acuplării fără nici un sens în afara delirului hedonistic (Aldous Huxley, „Minunata lume nouă”). Cred că tocmai în această ultimă perspectivă s-ar încadra perfect și fetișul pornografic reprezentat de glory-hole, garanția infailibilă a sexului fără amor, cu parteneri aleși fără discriminări de rasă, naționalitate sau, mai ales, gen (simțit de fiecare, după criterii proprii, evident). Un fel de sex în contumacie. Prin urmare, ca să nu mai lungesc prea mult vorba, nevoia preluării instrucțiunilor canadiene în veritabile reglementări legale universale este tot mai evidentă și orice norme metodologice de detaliere a principiilor constituționale evocate mai sus ar fi extrem de excitante și contraceptive deopotrivă.

Patru, că tot ajunserăm la beneficiile indiscutabile ale orificiului numit glory-hole, reglementarea strictă a tehnicilor sale de utilizare ar duce nu doar la îmbunătățirea considerabilă a igienei actului sexual, ci și la igienizarea limbajului public, câtă vreme străzile se vor umple de plăcuțe de înmatriculare Glory PSD și Glory PNL, iar suporterii de la peluză vor încuraja echipele cu Glory Dinamo și Glory Steaua.

În fine, ca ultim argument, că tot pomeneam de jucăriile sexuale pentru bebeluși asociate mirificei copilării din Minunata Lume Nouă în care ne instalăm pe nesimțite, cred că adoptarea unor norme detaliate privind masturbarea, tehnicile și avantajele ei, ar fi într-un deplin acord cu recentele noutăți metodologice privind educația sexuală în școli. Sunt norme inspirate din modele sugerate de Organizația Mondială a Sănătății, modele care tind să confere actului sexual cu propria persoană valoarea terapeutică supremă, precum și șansa formidabilă a evitării bolilor și a descoperirii sinelui.

Cam astea ar fi, în esență, argumentele de utilizat în expunerea de motive a noii legi pentru prevenirea transmiterii covidului prin act sexual. Și, ca să nu uit (că-i tot mai la modă în noua cultură „cancel”) de inserat și imperativul interzicerii tuturor operelor de literatură erotică susceptibile să genereze piedici în aplicarea acestei noi legi ori, acolo unde este posibil, modificarea automată a creațiilor literare cu caracter erotic în linie cu noile reglementări. Cu titlu de exemplu, în temeiul unor dispoziții tranzitorii și finale, versurile lui Emil Brumaru „Oh, Lolo s-ar iubi neîncetat / Și-n splină, și-n rinichi și în ficat”, vor fi modificate de drept, la data intrării în vigoare a prezentei legi și vor avea următorul conținut: „Doamna Lolo s-ar iubi neîncetat / Cu sine, aseptic, amor masturbat.”

Legea fotbalului în minunata nouă normalitate

de Florentin Țuca | 19 iulie, 2020 | Colecția de texte

În vremile astea de potop, fotbalul, măcar el, merită salvat. Să crape pământu’, da’ nu și fotbalul! Și fiindcă-i atâta de captivant și de iubit, sportul-rege ar avea nevoie, întru salvare, de o lege-a lui. Regele a murit, trăiască regele!, ar zice, în legea ei, această lege-a lui. Sunt normele care să decreteze victoria Rapidului împotriva covidului și să ne amintească de imnul Giuleștiului.

Și, ca orice lege care se respectă, ar debuta cu o expunere de motive care să detalieze premisele, fundamentele și justificările noii reglementări: având în vedere că și ținând seama de.

O inevitabilă referire la virusul „ucigaș”, care a pus între paranteze nu doar economia mondială și economiile oamenilor, educația și cultura, justiția și moravurile, turismul și gastronomia etc., etc., dar a așezat pe butuci însuși fotbalul, ceea ce pare, cu adevărat, afrontul suprem;

O reluare a statisticilor –„alarmante”, evident – despre covid și covizi, despre „noi cazuri” ca „noi nenorociri”, despre „noi focare” făr’ de vindecare și, în general, despre cum numărul „infectaților” și decedaților din cauza virusului nemilos este mai mare decât orice alt număr care măsoară toate celelalte boli și decese de pe mapamond luate laolaltă;

Un inventar al necesarelor măsuri de protecție (spălarea mâinilor și strănutul în „plica cotului”, distanțarea covidală și „carantinarea”, purtarea obligatorie a măștii și „eliminarea formărilor de aglomerări” etc.), măsuri care ar trebui aplicate, mutatis mutandis și pe terenul de fotbal;

O evocare a recentelor reglementări britanice care, printre altele: interzic jucătorilor amatori să folosească toaleta clubului și le impun ca, în caz de nevoie, să meargă la toaleta de acasă; reglementează strănutul fotbaliștilor și obligația aruncării șervețelului strănutat într-un coș sigilat; normează primul ajutor în caz de accidentare și impune obligația personalului intervenient de-a purta echipamente de protecție; decretează prohibiția scuipatului în timpul jocului;

Un salut însoțit de aplauze cu referire la recentele tentative de armonizare a normelor de educație fizică din școlile românești cu regulile din țara inventatoare a fotbalului, menționate mai sus, și chiar de revoluționare a acestora: fotbalul la o singură poartă, meciul în maxim cinci jucători, precum și repunerea mingii de la margine doar cu piciorul și nu cu mâna, ca până acum;

O inevitabilă referință la sacrele principii ale incluziunii, diversității, anti-rasismului și BLM-ului;

În fine, evident, un ultim având în vedere: nevoia unei legi atotcuprinzătoare, scrisă de FIFA în duet cu OMS și aprobată, în sesiune de urgență, de parlamentul mondial, cu 99% de voturi pentru.

Așadar…

Capitolul I

Echipele și arbitrul

Art. 1 În vederea păstrării echidistanței covidale și evitării aglomerației din teren, echipele nu vor mai fi formate din unsprezece jucători, iar „primul unsprezece” se va transforma în primul șapte (echipe denumite, în cele ce urmează, „grupuri populaționale”): șase jucători de batere de câmpi, plus un portar.

Art. 2 În alcătuirea grupurilor populaționale, vor fi respectate următoarele reguli:

a) Portarul va fi mongoloid, islamist, amicagender (pentru cine nu știe, amicagenderu’ este un „gen care se schimbă în funcție de prietenul/prietena cu care este într-un moment sau altul și ale cărui sentimente specific masculine, feminine sau neutre fluctuează”) (unul dintre cele 114 genuri care, conform specialiștilor de gen, există pe planetă).

b) Fundaș dreapta tre’ să fie afro-american negru, budist, bigender (de menționat că bigenderu’ e „acela dotat cu sentimentul de a avea două genuri fie simultan, fie consecutive și alternative; de obicei, cel care se simte așa se poate descrie ca «în mod tradițional bărbat» și «în mod tradițional femeie», dar nu e obligatoriu”).

c) Fundaș stânga va fi mulatru, confucianist, agenital (pentru cine nu știe, agenital înseamnă „dorința de a fi fără caracteristici sexuale primare, fără însă a fi neapărat lipsit de gen; un agenital se poate identifica și cu oricare alt gen în mod simultan”).

d) Mijlocaș dreapta, hawaian, evreu, demigender (cu titlu informativ, demigenderu’ „se simte parțial de un gen și parțial de alt gen”).

e) Mijlocaș stânga, musai asiatic galben, jainist, genderblank (pentru ignoranți, genderblanku’ e „un gen care poate fi descris numai ca un spațiu gol și alb, care apare în mintea celui care îl experimentează atunci când vine vorba de gen”).

f) Extremă dreapta va fi, obligatoriu, indiano-american, hindus, ceterofluid (adică „ceterogender ale cărui sentimente specific masculine, feminine sau neutre fluctuează”).

g) Extremă stânga- asiatic indian, ateu, astralgender (pentru cine nu știe, astralgenderu’ e „un gen special care se simte conectat cu spațiul cosmic”).

Art. 3 Pe banca de rezerve vor sta, în genunchi, la distanță de 2m una de alta, rezervele însele: albe, creștine, heterosexuale. Până în momentul vaccinării obligatorii a întregii planete, sunt interzise însă orice schimbări în grupurile populaționale, ca nu cumva rezerva să transmită titularului microbul de covid cu ocazia îmbrățișării de la marginea terenului. Din rațiuni de camuflare a albului pigmentului și pentru asigurarea unei perfecte protecții, rezervele vor fi echipate în costum de scafandru, cu butelia de oxigen în spate, obligatoriu din aluminiu negru. Este strict interzis ca rezervele să se atingă între ele ori să comunice prin semne, semnul crucii fiind considerat blasfemia supremă și sancționat de arbitru ca hate speech.

Art. 4 Având în vedere că, în noua normalitate a fotbalului, disciplina meciului va fi impecabilă, iar regulile de joc vor fi imposibil de încălcat, arbitrul partidei va avea ca unică misiune respectarea normelor privind prevenția transmiterii bolilor, cu atenție specială asupra băncii de rezerve. Este motivul pentru care este recomandabil ca acesta să aibă o formație de epidemiolog și, dată fiind aria lui de intervenție, ar fi preferabil ca, la bază, arbitrul să aibă calificare de medic veterinar.

Capitolul II

Reguli de joc și de prevenire și combatere a virusului ucigaș în serie

Art. 5 Fiecare dintre cele trei linii ale echipelor (linia de fund, linia de mijloc și linia de atac) va fi bine individualizată prin amplasarea unei prăjini pe umerii fotbaliștilor care compun linia respectivă, un soi de catarg orizontal cu circumferința barei transversale și cu o lungime de trei ori mai mare. Pentru asigurarea stabilității drucului respectiv precum și a distanței sociale, prăjinile vor fi înfășurate cu brațele fotbaliștilor și stabilizate la nivelul încheieturii mâinii cu ajutorul unor cătușe personalizate (inscripționate cu numărul de pe tricoul purtătorului).

Art. 6 Fiecare jucător și fiecare rezervă va purta, evident, masca de protecție, pe care va fi inscripționat versetul  Black lives matter din Foarte Noul Testament al Noii Normalități.

Art. 7 Scuipatul pe teren de tipul aceluia pe care-l execută Messi înainte de a bate lovitura de la 11 metri este strict interzis. Jucătorii care vor, totuși, să scuipe vor avea la dispoziție niște butoaie amplasate în locul fanioanelor de la colțurile terenului, care vor fi sigilate și golite de scuipați și muci în pauza regulamentară.

Art. 8 În cazul unei accidentări, indiferent de natura ori gravitatea ei și indiferent dacă ar fi morbidă sau comorbidă, se va declara stare de urgență, iar singura procedura medicală permisă va fi testarea jucătorului accidentat cu testul covid-19. Orice alte eventuale intervenții medicale (cum ar fi, dar fără a se limita la, respirații gură la gură – în caz de stop cardiac, fixarea unei atele sau aplicarea ghipsului – în caz de fractură, ori bandajarea rănii – în caz de cap spart) sunt strict interzise pentru a evita transmiterea virusului ucigaș în serie. În răstimpul celor 24 de ore de la colectarea mucilor și până la emiterea rezultatului, fotbaliștii vor fi obligați să rămână, cu prăjinile pe umeri, exact în locul în care i-a surprins faza accidentării. Cât despre cel accidentat, în funcție de tipul și gravitatea vătămării, el va fi lăsat să atârne de catargul orizontal până la liberarea de la sfârșitul stării de urgență, cu obligația pentru partenerul de la celălalt capăt al prăjinii să apese cât poate el de tare pe extremitatea pe care o gestionează, pentru asigurarea unui echilibru cât mai judicios și aplicarea strictă a principiului checks and balances. Așadar, revenind la test, dacă rezultatul este negativ, jocul va fi reluat cu o minge de arbitru, din exact minutul în care a fost suspendat. În caz de rezultat pozitiv, ambele echipe vor intra 14 zile în carantină, iar meciul va fi reluat după liberare.

Art. 9 Dacă, în timpul jocului, arbitrul declară, pe baza afirmațiilor științifice oficiale și a definiției de caz, că un jucător este asimptomatic îi va arăta, pe loc, cu celeritate, cartonaș galben, caz în care, timp de 48 de ore, asimptomaticul se va autoizola în careul propriu (numit „careul carantinei”). Într-o asemenea eventualitate, colegul de linie de la cealaltă extremitate a catargului („aparținătorul”) va da o declarație pe proprie răspundere că prăjina purtată pe umeri în codevălmășie cu asimptomaticul nu este nici afectată de simptome sugestive, nici conductor de viruși ori de agenți înalt-patogeni și nici infecto-contagioasă. În lipsa acestei declarații, aparținătorul va primi cartonaș roșu, iar prăjina va fi carantinată ca bun suspect.

Capitolul III

Mingea

Art. 9 Mingea va fi dezinfectată la începutul meciului și, după aia, oridecâteori este nevoie (asta cu „oridecâteori” e pusă special ca să aibă și avocații teme de interpretare). Dacă, la omendat, mingea are suspiciuni că este infectă sau infectată, ea va fi supusă testului covid-19, după modelul testului motorinei sau al papaya. Dacă testul iese pozitiv, atunci ea va fi extrasă din câmpul de joc, iar meciul va continua cu o minge virtuală.

Art. 10 Reglementarea mingii virtuale. Grație noilor formidabile tehnologii ale minunatei noi normalități, fiecare jucător va fi conectat, contactless, la un server stocător de date, care îi va măsura constant nu doar temperatura și tensiunea arterială, ci și cele mai elementare emoții, senzații și percepții. În temeiul unor algoritmi doar de el știut, serverul în cauză va afișa pe tabela de marcaj a stadionului imaginea grafică a terenului și locul în care se află mingea pe baza votului democratic al percepției jucătorilor (denumită, în continuare, „percepția democrată”). De exemplu, dacă trei jucători percep mingea în careul propriu, cinci o văd în careul celălalt, doi-în cercul de la centru și ceilalți patru în alte patru zări, atunci mingea se va considera existentă în careul celălalt. Când percepția democrată simte mingea în plasă, atunci înseamnă că e gol, însă ar putea apărea oarece dificultăți în stabilirea echipei care a marcat golul, asta din cauza unor potențiale percepții subiective aflate în conflict de interes. Daca apare cumva un asemenea blocaj, atunci nu percepția democrată va decide scorul, ci percepția democratică (în sensul prezentei legi, prin „percepție democratică” se înțelege votul telespectatorilor, ca la Eurovision, gen).

Capitolul IV

Dispoziții tranzitorii și finale

Art 11 Ca să nu uităm de cât de important este aportul celui de-al optulea jucător și pentru ca jucătorii din teren să nu se simtă chiar singuri, pe toată durata meciului, din difuzoarele plasate în tribune la distanța socială regulamentară de 2.5m, se va auzi imnul lui FC Liverpool „You’ll never walk alone”^[6].

În sensul prezentei legi, „alone” înseamnă „împreună”.

Art. 12 În cazul în care jucătorii nu evoluează convingător sau prezintă simptome de oboseală, melodia menționată la articolul 11 va fi înlocuită de scandări puternice și vibrante, cu rezonanță în întreg cartierul: „DeSePe / Să vină să vă ie!”.

Art. 13 Prezenta lege intră în vigoare la 11 martie 2020, data la care Organizația Mondială a Sănătății ne-a zis că orice guturai, orice viroză și orice gripă vor afecta planeta vor fi tratate drept pandemie.

Art. 14 Fiindcă obligația de sănătate cântărește mai greu decât toate drepturile fundamentale luate împreună și întrucât la fotbal și la drept se pricepe toată lumea, prezenta lege despre dreptul fotbalului nu va putea fi atacată la Curtea Constituțională, iar orice suspiciune de neconstituționalitate va fi analizată de arbitrii de rezervă, conform procedurii VAR, în laboratorul epidemiologic virtual de la marginea terenului.

În plica cotului, scuzați cacofonia, 2+2=5

de Florentin Țuca | 1 iunie, 2020 | Colecția de texte

Ca cetățean, sunt turmentat. Ca om sănătos, sunt bolnav. Ca individ liber, sunt prizonier.

Și, peste toate, ca jurist, sunt bezmetic. Asta pentru că dreptul și-a ieșit din matcă și se întoarce bumerang asupra propriilor principii fondatoare precum pororoca Amazonului. Într-un jalnic efort de relegitimare, el se zbate în ultima vreme să normeze și să rânduiască totul, absolut totul: și spălarea mâinilor și culoarea icoanelor, și respirația plămânilor și mântuirea sufletelor, și nemurirea viilor și numărul morților. În elanuri ascendente și revărsări orizontale, dreptul contemporan, virusat și el de isteria covidului, își trăiește o majoră criză de epilepsie: legi de alertă care se suprapun peste ordonanțe de urgență și se calcă pe bombeu reciproc, proceduri concepute în miez de noapte așteptându-și nașterea după juma’ de ceas de gestație, ordine administrative care-s instrucțiuni în zilele cu soț și recomandări în cele impare, norme de trimitere la reguli inexistente și referințe la ziceri intraductibile în limba vorbită de oameni, revocări de abrogări și abrogări de revocări, cacofonie de babilonie și babilonie de cacofonie. Toate servite ca Drept, Drept întru restrângerea ori anihilarea drepturilor oamenilor și decretarea principiului că libertățile dăunează grav sănătății. Deșeuri normative toxice și pestilențiale care put a neconstituționalitate ori a ilegalitate, după caz, și care fac din dreptul marțial al covidului-19(84) un set de instrucțiuni scrise mărunt pe cutia cu somnifere și pe eticheta verde de Paris.

Dar nu despre tentativele de suicid ale emo-dreptului țin să vociferez. Ci despre pornirile lui maniacale de amestec în treburile interne ale altor „jurisdicții” (1) și de control absolut asupra derizoriului (2).

1. Ca sistem de norme și reglementări, dreptul făcut de oameni prin legiuitorii lor e menit să adecveze raporturile sociale cu etica timpului și funcționarea cvartetului persoană fizică-persoană juridică-comunitate-stat în acord cu principiile echității, egalității și binelui public. Cam ăsta-i teritoriul pe care funcționează și nu-și poate aroga competențe dincolo de granițele „telurice” ale misiunii lui. Mai pe scurt, dreptul nu-și poate asuma arogant misiunea exorbitantă de a interveni în spațiile ori relațiile care nu-s ale oamenilor, entităților și instituțiilor de ei create. El n-are ce căuta nici în regatul științelor exacte și nici în Împărăția Cerurilor.

Întâi, el nu poate intra în domeniul fizicii să rescrie legea gravitației, n-are cum să decreteze că molecula apei are trei atomi de hidrogen în loc de doi și nici cum să normeze contactul miraculos al spermatozoidului cu ovulul. (Ficțiunea că un copil conceput e considerat născut când e vorba de drepturile lui înseamnă – dincolo de minunăția etică a prezumției – una dintre acele formidabile recunoașteri ale separării domeniului dreptului de „jurisdicția” biologiei.) Pe urmă, deși se vrea „matematică”, dreptul primește această recunoaștere doar cu titlu metaforic și doar când respectă în mod autentic rigorile logicii și cartezianismului. Altminteri, dreptul nu poate legifera mâine că 2+2=5 decât dacă am accepta că suntem – suntem, cumva, evrika!, asta-i confirmarea?…- în lumea distopică a lui Orwell unde acest „adevăr” decretat de Big Brother era asumat și aplaudat de supușii lui.

Pe urmă, așa cum nu se poate amesteca peste legile științei, reglementarea laică n-are cum să intervină  în prescripțiile religiei. Am mai zis-o și în alt context, dreptul n-are ce căuta în biserică ca să normeze modul în care enoriașul decide să se reculeagă în fața lui Dumnezeu și nu poate să legifereze ritualurile rugăciunilor. Lăcașul de cult are legile lui, rânduielile canonice, care au altă sorginte și altă substanță decât regulile lumești, laice și temporale, amendabile în funcție de bătăliile de vânturi.^[1] Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu este una dintre expresiile acestei separări de ape și de jurisdicții. Iar dacă admitem că seculariștii pot jubila că au dat afară Biserica din Stat, tot așa, din nevoia de a evita dubla măsură, trebuie să acceptăm că și enoriașii trebuie să beneficieze de autonomie și de tihnă după ce au dat afară Statul din Biserică. Separarea într-un singur sens ar fi, altminteri, un nonsens.

În lumina premiselor de mai sus, ca slujitor al dreptului și iubitor al științei lui, mie mi-e rușine că, în aceste vremi de restriște, când e nevoie de calm, rigoare, justă măsură și echilibru (exact „luminile” și „înțelepciunile” unui adevărat Legiuitor), dreptul intervine despotic să scrie ecuații pe care n-are cum a le scrie și să cotropească teritorii pe care n-are cum a le stăpâni. Întâi și-ntâi, el își arogă competența supremă, a monarhului absolut și despotic, de a defini însăși viața supușilor, de a decreta care sunt drepturile lor esențiale și care-s secundare, de a decide ierarhia importanței libertăților ca adevăr cu valoare de dogmă, universal valabil și aplicabil și, din cauza unei viroze, fie ea context sau pretext – prefabricat sau nu – de a-și alinia subordonații la distanța regulamentară ca ei să aplaude și să mulțumească tătucului pentru măsurile de ocrotire și protecție împotriva inamicului. Pe urmă, în numele acestui deziderat, dreptul își pierde capul și firea și se agită isteric în toate direcțiile: își aranjează pedant boneta asistentei medicale ca să ne ia temperatura și decretează că, dacă ocaua lui zice 37,4 (plus-minus „marja de eroare din prospectul dispozitivului”), suntem prezumați în mod absolut infectați de păcatul suprem și, ca atare, suntem expropriați pe loc, despăgubireless, de șansa de-a cumpăra pâine; își ia chiloții arbitrului de fotbal și-și scoate de la brâu spray-ul de colorat terenul, ne trimite în zid și ne măsoară distanțele amplasamentelor pentru ca loviturile statului să fie cât mai libere; își pune apoi repede pe el halatul de medic și reglează simptomele asimptomaticilor și regimul lor de tratament; iar, după ce a dereticat urgențele zilei în materie de biologie, geometrie și chimie, își trage sutana peste bonetă, chiloți și halat și dă o raită pe la biserică, să dezinfecteze normativ icoanele și să dea linguriței de împărtășanie o folosință unică. După care, se bagă-n pijamale-nspre-culcare, liniștit că și-a făcut treaba, nu înainte de a ne transmite ultimele indicații și instrucțiuni pentru ziua de mâine, la douășpe fără cinci.

2. Vă jur că, până mai ieri, nu știam ce-nseamnă „plică”. A fost nevoie de o normă de drept, emisă de Ministerul de Interne și Ministerul Sănătății, în codevălmășie, ca s-o iau din loc înspre DEX și să mă documentez ^[2]. Deși dicționarul îmi zice că „plica” este o „cută a pielii sau a mucoasei pereților anatomici”, norma cu pricina pare să dea plicii sensul metaforic al îndoiturii (asta admițând – în contra tuturor prescripțiilor de tehnică legislativă – că o regulă juridică s-ar putea scrie și-n figuri de stil). Așadar, ordinul în discuție mă obligă să urmez „precauțiunile universal valabile” (sic!) și să-mi mențin „igiena respirației” (sic!) prin „tuse și/sau strănut în plica cotului sau în șervețel de unică folosință” (sic!) (sublinierea mea) cu mențiunea capitală că, „după utilizare, șervețelul de unică folosință va fi aruncat în recipientul de colectare a deșeurilor și se va efectua imediat igiena mâinilor (sic!)” (nu mi-e clar dacă doar a palmelor sau a membrelor superioare din vârful degetelor până-n umăr) ^[3]. Prin urmare, da, regula strănutului în „plica cotului” se vrea o normă de drept. Cum norme juridice se doresc și instrucțiunile adoptate în ultima vreme ca să ne ordoneze viața în cele mai amănunțite detalii, de la portul botniței și „termometrizare” pân’ la „evitarea atingerii” și „carantinare”.

Aș irosi prea mult timp și spațiu ca să fac un inventar complet al acestor regulamente de respirație igienică, de distanțare sociopată, de dezinfectări de mâini și de strănuturi septice aplicabile în diverse domenii. Zăbovesc doar preț de câteva rânduri cu exemple recente de prescripții care își propun să pună ordine în activitatea muzeelor și galeriilor, bibliotecilor și librăriilor, platourilor de filmare și concertelor. E vorba de Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Ministerului Culturii nr. 967/2020, publicat acum câteva zile ^[4]. Un simplu exemplu, ultimul dintre cele o sută de mii.

Carevasăzică, potrivit Anexei acestui Ordin, renașterea și revigorarea noastră spirituală sunt garantate pentru că garanții acestei renașteri și revigorări – sănătoase, de data asta – (muzeografii și artiștii, bibliotecarii și librarii, regizorii și actorii) „își vor informa fără întârziere superiorii (sic!) în cazul în care află că o persoană cu care au avut contact în perioada desfășurării activității este infectată/suspectă că ar fi infectată ” [Cap.I, art. 1, lit.d)] și vor veghea la respectarea altor obligații vitale pentru sănătatea culturii române: „spălatul pe mâini ori de câte ori este nevoie, evitarea atingerii feței cu mâinile neigienizate” [Cap.I, art.1, lit.e)], „limitarea accesului publicului vizitator astfel încât să fie asigurată o distanță de minimum 2 m între oricare două persoane, dar fără a depăși 50% din capacitatea maximă a spațiului” [Cap.I, art.2, lit.e)] (asta, pesemne, întrucât muzeele, bibliotecile și librăriile românești gemeau de lume până mai ieri); „termometrizarea noncontact a vizitatorilor” (sic!) [Cap.I, art.2, lit.l]; „asigurarea distanței de minimum 1,5 m între angajații care lucrează la birouri orientate față-spate și spate-spate” [Cap.I, art.4, lit.a)]; „restricționarea activităților culturale și de educare în biblioteci” [Cap.II, art. 1, lit. r]; „organizarea rezervărilor documentelor (…) cu stabilirea unor intervale orare de ridicare a cărților, pentru a elimina formarea de aglomerări de cititori” [Cap. II, art 1, lit. w]; asigurarea unei perioade „de carantină a documentelor în cazul în care dezinfecția acestora nu este posibilă” (sic!) [Cap. II., art1, lit. aa]; „măsurarea temperaturii prin termometru noncontact, precum și efectuarea triajului observațional zilnic la intrarea în platou/spațiul de filmare” [Cap.IV, art.3, lit.f]; „limitarea numărului de persoane, în funcție de suprafața platoului de filmare astfel încât fiecare persoană să aibă o suprafață aferentă de 4 m2 de spațiu [Cap.IV, art.3, lit.h]; „restricționarea scenelor care implică un număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă” [Cap.IV, art.3, lit.n]; filmarea scenelor „de interior cu o distribuție mai mare de 10 persoane (…) doar dacă este posibilă menținerea distanței fizice” [Cap.IV, art.3, lit o]; limitarea „contactului fizic între actori” [Cap.IV, art.3, lit.p]; evitarea scenelor „cu contact apropiat îndelungat (mai mult de 15 minute, la o distanță mai mică de 1,5 m)” [Cap.IV, art.3, lit.q]; efectuarea machiajului și coafurii „cu respectarea precauțiunilor universale: menținerea distanței fizice, limitarea contactului apropiat, igienizarea mâinilor și dezinfecția suprafețelor înainte și după ședința de machiaj/coafor” [Cap.IV, art. 4, lit.b]; limitarea asistenței  „la echipare/îmbrăcare (…) la minimum posibil.” [Cap.IV, art. 4, lit.d]

Citesc, mă minunez și nu-mi vine să cred… Carevasăzică, Ministerul Culturii (deci nu orice minister, ci acela „al Culturii”) adoptă reglementări care-și propun să „termometrizeze” oamenii, să „restricționeze activitățile culturale și de educare în biblioteci”, să „carantineze cărțile” („atunci când dezinfecția lor nu e posibilă”), să „elimine formarea de aglomerări de cititori” și să forțeze scenariștii să-și scrie scriptul cu ruleta în mână ca nu cumva pantomimele actorilor să se ia la trântă ori la sex cu virusul „ucigaș”. Sunt norme care mă lasă stupefiat și perplex în fața întrebărilor fără răspuns. Le iau în ordine…

Întâi, cum își permit niște reguli girate de forul suprem al culturii naționale să maltrateze, să „termometrizeze noncontact” și să „carantineze” limba română? Nu exclud ca, în evoluția limbii, barbarismele astea lingvistice să fie în viitor adoptate, dar de când și până când -mă întreb- are prescripția juridică asemenea inițiative revoluționare, când este de notorietate că ea ar trebui să lucreze doar cu sensuri clare și consacrate? (Sau poate asemenea reglementări referitoare la „carantinarea” și „dezinfecția” lucrărilor din bibliotecă să fie oare un prim pas spre etapa de demarcație între cărți curate și septice și cărți spurcate și eretice?!) Pe urmă, ce înseamnă să „elimini formarea de aglomerări de cititori”?! „Eliminarea formării de aglomerări”…Uau, uau, uau! Dar „triaj observațional zilnic”?! Dar „mâini neigienizate”?! La limită, pot pricepe că frica a fost recent încoronată ca regină a tuturor virtuților, da’ să fie împărăteasa asta atât de puternică încât să aibă un efect paralizant asupra bunului simț lingvistic și asupra corzilor vocale ale limbii materne?! Sau cumva asemenea simptome de cancer lingvistic sunt semnul dispariției a însăși comunicării verbale dintre oameni, prognozată de Elon Musk? Sau poate ministerul emitent se vrea numit de mâine Ministerul Inculturii?…

Doi. Câtă vreme rânduiala juridică trebuie să fie cea mai neechivocă și clară și riguroasă formă de expresie a relațiilor sociale, cum de este permisă legiferarea vagului și a confuziei? Ce înseamnă „număr mare de persoane pe o suprafață restrânsă”?! Dar „obligația” de a mă spăla pe mâini „ori de câte ori este nevoie”?! Cum ar urma să fiu eu acuzat că nu am denunțat persoana „suspectă că ar fi infectată”? Pe baza căror probe? Și-apoi cum limitez eu, regizor, asistența la „echipare/îmbrăcare” la „minimul posibil”? O asemenea manieră de legiferare sau de normare, nu este ea, oare, expresia abdicării clarității și rigorii (care ar trebui să fie) întruchipată de drept în fața puterii discreționare a agentului constatator chemat să evalueze fapta și încadrarea ei?!

În fine, punctul pe i. În lumea justiției există un principiu vechi de secole: de minimis non curat lex, legea nu se ocupă și n-ar trebui să se ocupe de mărunțișuri și de fleacuri. Cum răspund normele evocate acestui principiu, atâta vreme cât ele plonjează în cele mai mici detalii ale relațiilor sociale de reglementat (și, adesea, mult dincolo de sfera socialului, vezi „carantinarea cărților” și „igienizarea” contactelor dintre actori)? Simt că dacă mai citesc o dată regula de drept care mă obligă să mă spăl pe mâini o să fac automat bube de râie între degete (și, în orice caz, o să-mi reamintesc din nou glumița care a circulat în perioada asta și care zicea că, atunci când ne va fi difuzat și episodul al doilea al epidemiei, prescripția fundamentală va viza spălarea picioarelor). La limită, mă aștept să mi se răspundă că reglementările în cauză n-au valoare de lege constituțională sau organică sau ordinară și că-s doar un amărât de ordin. În fața unei asemenea eventuale obiecții, m-aș vedea nevoit să reafirm că, fie și în Ordin conținute, normele nu-și pot permite să târască dreptul în trivial, derizoriu sau chiar ridicol. Auziți, nu vă supărați, îmi împrumutați și mie un Arghezi? Nu pot, îmi pare rău, regula zice că Arghezi mai are de stat patru zile la carantină, dar vă pot da, în schimb un Beniuc, proaspăt termometrizat și dezinfectat, dacă doriți…

Citind normele evocate și întrebările generate de ele, în minte-mi vine, totuși, un răspuns: cineva, acolo, undeva, habar n-am unde, nu „undeva sus” ci, probabil, undeva foarte jos, pe românește-țigănește spus, ne ia la mișto.

^[1] A se vedea, de exemplu, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Conform  art. 8 al acestui act normativ „Cultele […] se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice” (sublinierea mea).

^[2] Ordinul privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul virus SARS-CoV-2 și pentru desfășurarea activității la locul de muncă în condiții de securitate și sănătate în muncă, pe perioada stării de alertă (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 403/16 mai 2020).

^[3]Art. 1 lit. h) din Ordin.

^[4] Ordinul nr.2879/967/2020 privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul virus SARS-CoV-2 și pentru asigurarea desfășurării activităților în condiții de siguranță sanitară în domeniul culturii (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 460/29 mai 2020).