Fondatorul Casei de avocatură Țuca, Zbârcea & Asociații, avocat de succes și moldovean cu umor acid, pe care-l știu și poate-l știți și din textele critice publicate în Dilema veche,își hrănește optimismul cu porții consistente de scepticism. Florentin Țuca a inventat conceptul „jurisprudență afectată de viruși” apropo de ce se întîmplă pe la noi de vreo lună încoace.
Cristian Teodorescu:Ce face o mare casă de avocatură la vreme de pandemie?
Florentin Țuca:La mine la Moldova se zicea nu “mare casă”, ci “cas-cea-mare”, da-s dispus să mă dau și cu muntenii…Așadar, “casă” fiind, ea jubilează că n-are treabă cu virușii (virușii nu violează case, ci doar blocuri, blocuri operatorii). “Mare” fiind, se dă rotundă în fața unor microbi minusculi. În general, bricolează virtual tot soiul de proiecte și proiecții, încearcă să răspundă la tot felul de e-provocări, caută soluții, se “distanțează” cu amărăciune de propriul trecut și se pregătește să facă din “noua normalitate” un client prietenos, și devotat, și bun platnic. Atîta doar că ne cam sperie cum va arăta prietenia și fidelitatea “noii normalități” și nu prea știm cîți bani o să mai aibă ea în portofel.
C.T.:Dar Justiția, care poartă masca pe ochi?
F.Ț.:Și-o strînge la ceafă cu ambele mîini: și cu dreapta care a zvîrlit sabia, și cu stînga care a abandonat balanța. Închizîndu-se în Palat și în sine, porți închise pentru toată lumea, fără deosebire de rasă, sex și cont în bancă, Justiția se dovedește, în sfîrșit, imparțială. Și, prin gestul ăsta disident, ea are șansa de-a genera un consens național: în fața Justiției cu mască, toată lumea va accepta unanim că ea nu există. Armonie perfectă, comuniune garantată.
C.T.:Ce legi încalcă românul în perioada asta nenorocită?
F.Ț.:Întîi, legea gravitației: românul nu cade, ci se descurcă. Pe urmă, legea conservării masei substanțelor, nimic nu se pierde, totul se transformă: românul vrea, în mod sistematic, să probeze contrariul și să demonstreze că poate pierde pe linie, și patriotism, și suveranitate, și morală, și tradiții, și drepturi, și libertăți, și școli, și biserici, și păduri, și autostrăzi-criminale-în-serie-de-vipere. Ar mai fi încălcarea legii conservării energiei, energie consumată românește în tot soiul de non-dezbateri, non-subiecte și nonsensuri. La coada listei de încălcări sînt legile firii, încălcate de unii români pe motiv c-ar fi edictate de Firea.
C.T.:Dacă, Doamne ferește, mă trezesc acum cu o amendă care mi se pare abuziv aplicată de doamna Poliție, ce fac?
F.Ț.:Uau, complexă întrebare… Întîi și-ntîi, premisele ei. Unu: de ce “Doamne-ferește?”, întreb eu cu returul. De ce nu “Doamne-ajută”?Să pape și bugetul național ceva pentru ca, prin ricoșeu, să putem spera și noi că am putea visa să păpăm ceva în viitor, cîndva, din acest buget zis “național”. Doi, dacă vă “treziți acum”, asta ar putea să însemne că, pînă la deșteptare, ați dormit, de unde și riscul sancțiunii contravenționale pentru lipsa de vigilență. Și trei, de ce “doamna Poliție” și nu “domnu’ Poliție” sau, mult mai corect politic, “persoana Poliție”? Vreți cumva să insinuați că doamnele ar fi obsedate să controleze tot, să sancționeze mereu și sînt înclinate să comită abuzuri?…Aveți grijă – v-o zic ca jurist–, cu întrebarea asta riscați o acuzație de discurs sexist și o reclamație la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.Revenind la chestiunea în sine, în caz că vă “treziți” cu amendă, sunați la orice casă mare de avocatură, oricare (puteți merge pe criteriul ordinii alfabetice ori prin tragere la sorți) și, după ce asistenta o să-mi facă legătura, o să vă dau în grija unui avocat meseriaș.
C.T.:Ce se va întîmpla cu amenzile de cîte 20.000 de lei date unora care n-au după ce bea apa?
F.Ț.:Or să intre în Cartea Recordurilor la capitolul “Abuzuri”, în manualul de drept contravențional la secțiunea “Jurisprudență afectată de viruși”, în bibliotecă pe rafturile SF și-n înțeleciunea populară ca materie primă pentru bancuri cu milițieni. Și, cînd 20.000 de lei o să însemne prețul unui pachet de țigări, or să fie, probabil, la limită, fumate– pardon, plătite.
C.T.:Pînă acum durau mult procesele. Uneori cu anii. De-aici încolo cum credeți că va fi?
F.Ț.:Situația se va îmbunătăți, pentru că vor dura cu deceniile, fapt îmbucurător dacă e s-avem în vedere prognozele recente referitoare la riscul creșterii șomajului în rîndul avocaților. În plus, grație transferului lor în spațiul digital – regatul imaginilor, etichetelor, aparențelor, feeling-urilor și like-urilor –, deși durata litigiilor se va înzeci în realitatea terestră, în mediul virtual noi vom jubila cu impresia scurtării lor. Deh, evaluarea duratei pe bază de senzații. Vom trăi cu convingerea că ele durează exact atît cît să citești “Azi e ziua lui Costică, zi-i că te gîndești la el”, gen.
C.T.:Ce e prudență justificată și ce e abuz în măsurile pe care le-a luat Puterea ca să ne apere de coronavirus?
F.Ț.:“Prudența justificată” intervine atunci cînd arestul la domiciliu îl împiedică pe criminal să coboare în stradă și să comită alte nenorociri, iar “abuz” este cînd arestatul la domiciliu n-a comis nici o infracțiune. Cît despre protecția împotriva coronavirusului prin baricadarea în case, am mari rezerve și, dacă tot vorbim de defensivă, eu unul aș prefera să mă apere Duckadam.
C.T.:În comparație cu alte țări europene, cum vi se par măsurile de urgență luate la noi?
F.Ț.:Cam la fel: planificate atent, aplicate coerent, aplaudate de arestați, elogiate de presă, ovaționate de imnuri naționale și canțonete în balcoane, puse în practică cu grija ca primele arestate la domiciliu să fie convențiile drepturilor omului și Constituțiile naționale.
C.T.:Unii prevăd mari valuri de infracționalitate după ce ne vom întoarce la normal. Ce părere aveți?
F.Ț.:La “normal” nu cred că ne mai întoarcem, iar cînd mă gîndesc la “noua normalitate”, mă năpădesc doar gînduri negre. Cît despre previziunile despre “mari valuri de infracționalitate”, ele, cred eu, se vor adeveri, din păcate. Nu m-ar mira însă ca unul dintre aceste valuri să lovească însăși fabrica de panică și de coronaviruși, indiferent cum s-o chema, unde s-o afla, ce isterii colective sau viroze o mai meșteri și indiferent dacă această fabrică ar fi o realitate sau doar o metaforă.
Diminețile arestate la domiciliu (cel mai adesea, ele, diminețile) mă trag
tot mai greu înspre zi, înspre o reală stare de ireal și-nspre sentimentul că
joc într-un film. Câte cadre mai tragem azi Don’ Regizor?, da’ Don’ Regizor
nu-mi răspunde, ci mă lasă s-aud în căști sugestia din off că platoul de
filmare e pregătit și mă așteaptă.
Pân’ s-ajung la el, într-o zi mi-a trecut prin cap să comit un gest de dizidență și de nesupunere. Așa cum -mă gândeam eu – Dinescu încerca să zică Partidului că și Moartea citește ziarul, tot așa – mă gândeam eu – mă pot extrage puțin din istorie și din mondiala frică de deces ca să mă contemplu puțin de sus, ca dintr-o moarte clinică în drum prin tunel, privind înspre pacientul aflat în comă istorică, figurant în filmul sfârșitului lumii.
Iar asta mi-am propus mai mult dintr-un soi de încăpățânare și vanitate și
aviditate să nu scap momentul, să fiu atent, cât mai atent posibil, la
fenta istorică ce mă provoacă. (Asta pentru că, înainte de cutremurul ăsta, am
mai trecut prin altele două, ambele ratate -rateu ontologic- la vremea lor, și
m-am trezit abia la a doua ori a treia lor replică. Dar ele-s paranteze, bune
de deschis cu altă ocazie, de-o mai fi, cândva, altă ocazie.)
Revenind la moment, la fentă și la propria-mi îndărătnicie, mi-am
zis că evenimentul ăsta îmi poate oferi o imensă șansă: să încerc să pricep,
cât de cât, în sfârșit, cum se face și, mai ales, cum se scrie și se filmează
istoria. Complicată misiune pentru că, din păcate, nu am acces nici la Regizor
și nici măcar la Scenarist (dacă nu cumva o fi unul și același). Încerc însă să
deslușesc măcar bucăți din scenariu, colțuri de șervețele precum acelea
iscălite de actorii-bufoni de la Yalta, ia tu România, dă-mi mie Grecia.
Iar firimiturile astea de script sunt, din păcate, disparate și incoerente: versiuni zise „oficiale” peste teorii zise „conspiraționiste”, socoteli îngrijorătoare care numără morții peste statistici care ne zic că oamenii mai și mor pe lume, analize medicale peste rapoarte socio-economice, discursuri politice peste ordonanțe militare, imnuri pe străzi peste canțonete în balcoane, apeluri la solidaritate peste îndemnuri la răzmeriță. Dintre toate aceste fițuici care construiesc, ca un puzzle, istoria (ori, mai degrabă, istoriografia), aș extrage, totuși, una pe care o văd ca prețioasă pagină din scenariu. Când o să mă reîncarnez, peste câțiva ani lumină, ca arheolog, o să am șansa să mă uit la ea ca la o relicvă descoperită în mormântul lumii vechi, civilizația incașă, pardon!, civilizația încasă, bucată de istorie pe care stă inscripționată instrucțiunea „distanțării sociale”. În ea se află, intuiesc (posibil să mă-nșel, evident), intriga filmului.
Este instrucțiunea subordonată imperativului suprem al zilei, conservarea cu orice preț, chiar cu prețul vieții, a stării de sănătate fizică momentană. Sănătatea zilei de azi, sănătatea clipei, carpe diem, carpe sănătatem. Mâine poa’ să carpe-crape totul, după noi potopul. Iar dacă sună cumva Noe, să nu răspundem, zice Don’ Regizor, că nu știm dacă Noe poartă mască. Să-ncerce, eventual, pe fix, treaba lui.
„Distanța socială”, medicamentul miracol al cancerului de coronă. S-o
păstrăm cu sfințenie, s-avem grijă de ea, s-o lustruim permanent, să ne
închinăm la ea ca la icoana făcătoare de minuni, ca la cel mai prețios har care
vine din altarul regizoral, salvarea salvărilor, binecuvântarea
binecuvântărilor.
Să stăm, carevasăzică, departe unii de alții. Așa zice la script, la Foarte
Noua Scriptură! Țineți departe! Izolează-ți departele ca pe tine însuți! Nu vă
bucurați cu cei care se bucură, nu plângeți cu cei care plâng! Întru sănătate
fizică (s-o prescurtăm „SF”) momentană, „valoare” unică sau, cel puțin,
supremă.
Și, conform instrucțiunilor lu’ Don’ Regizor, când o să tragem primele cadre, să nu ne mai strângem mâinile, că strângerea mâinii nu mai înseamnă datul norocului, ci datul ghinionului. Să nu ne mai cuprindem în brațe, că îmbrățișarea înseamnă să ne conținem unul pe altul pentru trei secunde, iar virusul n-are nevoie de mai mult ca să ne spurce. Să nu ne mai atingem, nici măcar pe obrazul celălalt, că atingerile sunt microbolante. Să nu mai dansăm, că dansul ne-nveselește, iar veselia riscă să devină molipsitoare. Să nu ne mai sărutăm, că sărutul înseamnă deja afecțiune cu pasiune, afectare cu premeditare. Să nu ne mai privim, că privirea însăși poate fi virusată de temeri și de suspiciune. Și, remediu suprem, să transferăm toate iubirile, prieteniile, amicițiile și tovărășiile din zona „apropierii sociale”, marasm pestilențial și patogen, în „distanțarea socială” a mediului digital, aseptic și sterilizat. Să ne căsătorim on-line, cu holograme sau, la limită, cu noi înșine.
Pe urmă, în scenele următoare, să uităm de libertate, că -nu-i așa?-
libertatea nu ține de foame, să abandonăm dreptul la intimitate, că nu avem
nimic de ascuns, dreptul la neîngrădită expresie, că nu avem nimic de spus,
dreptul la liberă mișcare, că n-avem unde a ne duce, nici măcar undeva „ca-ntre
prieteni”, „ca-ntre băieți” ori „ca-ntre fete”. Să uităm de teatru și de
cinema, de concert și de vernisaj, de stadion și de festival, de cafenea și de
restaurant, de club și de carnaval.
Să nu mai învățăm și să nu mai muncim. Iar dacă vom fi cumva chemați la
școală ori la muncă, undeva unde mai e nevoie și loc de-așa ceva, s-avem mare,
mare grijă. Învățătorul să stea cât mai departe de școlar, doctorul de pacient,
avocatul de client și frizerul de mușteriu. S-avem grijă ca bidineaua
zugravului, cărămizile zidarului, lopata drumarului și strungul strungarului să
fie toate atent dezinfectate înainte de orice atingere de o comisie de
dezinfecție „special constituită în acest scop”. Iar mască să poarte și medicii
și pacienții, și actorii și spectatorii, și fotbaliștii și arbitrii, și
judecătorii și împricinații, și preoții și enoriașii. De măști o să se ocupe,
evident, directorul de costume, știe el cum.
Prin respectarea tuturor acestor instrucțiuni, să pregătim terenul pentru următoarea secvență din filmul luptei SF cu „virusul ucigaș”. De la „distanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, „DS”) să trecem la „ștanțarea socială” (s-o prescurtăm, că tot se poartă, fără a ne încurca în diacritice, „SS”). Un fel de transfer de la mască la vaccin, de la intrigă la anihilarea criminalului în „happy”-end. Și, în temeiul acestui transfer, să acceptăm ca toate relațiile și raporturile noastre de rudenie ori de afinitate, de iubire ori de prietenie, de colegialitate ori de amiciție, de partenariat sau de vecinătate, precum și toate întâlnirile și descoperirile viitoare, toate amorurile la primă vedere, toate flirturile și tatonările, toate, astea toate, să fie măsurate cu șublerul și instalate-n ștanță ca să fie corect decupate, secționate, șlițuite, perforate, instalate la distanța corespunzătoare și marcate cu eticheta corectă din fier roșu, plăsmuită în laboratoarele inteligenței artificiale și-ale tehnologiilor smart. Se ocupă Don’ Regizor, știe el cum.
Să facem, așadar, conform instrucțiunilor, pasul în Minunata lume nouă,
minunata nouă normalitate… Uau, „distanțarea socială” ca pas de distanțare
dintre lumi.
Stau și mă minunez de minunatul nou firesc și parcă nu-mi vine să cred. Lost in translation, repet papagalicește replica normei de „distanțare socială”, dar simt că limba-n care o recit mi-e complet străină, iar filmu-n care joc e mut. Îmi vine să-l caut pe Scenarist ori pe Don’ Regizor și să le zic că-n replica asta stă ditai nonsensul ori oximoronul și că trebuie, măcar la montaj, revizuită. Că, de la Aristotel citire, „omul este, prin natura sa, un animal social”. Că replica asta sună anapoda și pentru că oamenii simt, în mod autentic și fiziologic nevoia proximității, că apropierea socială este un organ vital al oricărei comunități și că lumea stă în minunea feței către față și a privitului în ochi, în forța partenariatului, în valoarea și frumusețea comunicării, empatiei și comuniunii, în căldura zâmbetului, a râsului și a umorului. Pe scurt, în naturalețea și-n legitatea co-existenței laolaltă, ca de la om la om, ca de la suflet la suflet, ca de la umăr la umăr.
Că, oricât de valoroasă o fi sănătatea fizică momentană, ea nu merită prețuită într-un fel în care să ne pericliteze integritatea mintală și sufletească de viitor. Iar ultimele două depind ca de aer de căldura familiei și spiritul prieteniei, de gălăgia copiilor și de jocurile din curtea școlii, de freamătul străzii și de muzica orașului, de aniversările de sâmbătă seara și de slujbele de duminică dimineață, de spectacolul de teatru și de atmosfera de la cinema, de îmbulzeala de la stadion și de zbenguiala colectivă de la concert, de berea cu băieții și cafeaua cu fetele…Ele depind de aparatul de oxigen numit „apropiere”, „comuniune”, „societate”, spuneți-i cum vreți.
Aș da orice să mă pot extrage din filmul ăsta și să cer lu’ Don’ Regizor un transfer într-o altă ficțiune. De exemplu, mutarea pe o plajă cretană, solară și aridă, unde să mă văd de sus cum alerg eliberator pe malul mării înspre cei doi dansatori de sirtaki, să mă agăț avid de umerii lor, să le învăț pașii, c’mon my boy, let’s go, again, să le simt transpirația și euforia și entuziasmul și să-l aud pe Zorba întrebând lumea întreagă dacă a văzut vreodată vreo prăbușire mai măreață. După care, să-l văd pe Zorba invitând lumea întreagă la dans.
If liberty means anything at all, it means the right to tell people what they do not want to hear.
Orwell, chiar el: „Dacă e să definim, până la urmă, libertatea, atunci libertatea înseamnă să rostești adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă.”
Iar adevărul pe care oamenii nu vor astăzi să-l audă este că, la un moment dat, ei or să moară. Și pentru că acest adevăr este astăzi de neauzit, atunci să-i zicem acestui adevăr fake news.
Starea de urgență pe care o trăiesc mi-a dat să trăiesc foarte multe stări.
Una dintre ele este nedumerirea în fața modului în care oamenii consimt, de
bună voie și de spaimă, să-și abandoneze drepturile.
Statistici recente confirmă, de exemplu, că peste 85% din populația Spaniei, Franței și Italiei aprobă restricțiile asociate stării de urgență sau de necesitate. Sunt cam surprins de asemenea covârșitoare majoritate a acelora care se cer închiși în casă și uită de mărețele vocații ale libertății și sacralității drepturilor fundamentale, mai ales în jurisdicții servite drept modele democratice atâta vreme. La limita limitelor, aș putea pricepe că oamenii (de la noi sau din alte locuri) acceptă să renunțe la libertatea de mișcare și de întrunire, la siguranța proprietății sau la beneficiul școlii câtă vreme ni se zice că suntem în plin război cu un inamic extrem de pervers și, pe bază de decret, suntem internați la hibernare. Ce nu pricep însă sunt, printre multe altele, capitularea pe două fronturi vitale pentru orice regim care, în ciuda stării de criză, continuă să se auto-definească drept „democratic”: lipsa unor autentice dezbateri, serioase și publice, mai ales la nivel academic și guvernamental, despre justețea măsurilor adoptate și proporționalitatea lor față de agresivitatea inamicului (1) și, pe de altă parte, felul în care-i trimis (ori se auto-exilează) în carantină dreptul la liberă gândire și la liberă expresie (2), cel mai adesea sub pretextul că trebuie apărat de covidul „fake news„(3).
1. Vă amintiți, desigur, de celebre sloganuri ale Pieței Golanilor din ’90, „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” sau, și mai dramatic, „Vom muri și vom fi liberi”. Ce vremuri, câte speranțe, câtă candoare… Erau timpurile în care și moartea, și libertatea erau încă abstracțiuni și, ca idei, se jucau în lozinci de rime împerecheate sau sentințe mândre de paradoxul lor vivace, figuri literare ludice care voiau să zică, de fapt, că libertatea e absolută, iar moartea nu există. Piața Golanilor e astăzi pustie, iar golanii au ajuns oameni serioși, la și, mai ales, în casele lor. Azi le e frică de moarte sau, mai rău, le e frică de aceia care pretind că-i apără de moarte ori, și mai grav, le e frică să-și omoare confortul de moment, prejudecățile și conformismele. Nu îndemn la răzmeriță, dar mă întreb cum de oare noi, golanii, nu ne mai facem astăzi auziți (măcar la telefon sau în balcon) în rime similare: mai bine haimana decât distanțat, mai bine mort decât izolat? Unde e dezbaterea, unde-s argumentele și contra-argumentele despre Minciuna ori Adevărul care ne-au blocat în casă? De ce atât de puține voci care se întreabă despre logica întregii operațiuni de camuflaj? Unde-s discuțiile profunde și serioase din centrul cetății ori măcar din mass-media „oficială” despre plusurile și minusurile acestei strategii de otrăvire a fântânilor și pustiire a holdelor de grâne? În condițiile unei tot mai vizibile devalorizări culturale a dezbaterii și judecății, unde-s acei mulți cărturari și eseiști care adnotau atunci acele sloganuri cu entuziasm hermeneutic și adicție de libertate și scriau ulterior texte după texte, toate musai filosofice, despre măreția libertății, miza curajului și noblețea dizidenței, care înfierau totalitarismul și „ciuma roșie” și care țineau prelegeri și seminarii despre „valorile” „statului de drept”? De ce nu ies ei azi în agora – fie ea virtuală – să provoace dezbateri despre cât de periculos e dușmanul și cât de gravă este pierderea de libertate? Să fie tăcerea asta, aproape generalizată, expresia fricii de libertatea de expresie, expresia autocenzurii?
2. De unde frica asta? Probabil din experiențele premergătoare coronei (before corona – BC, expresia lui Brendan O’Neill)când, înainte de-a fi transferați la urgență, am fost internați la secțiile de „globalism”, „excepționalism”, „environmentalism” sau „fraternitate și unitate europeană”?… Sau când, diagnosticați ca „vulnerabili”, am trecut prin saloanele de „corectitudine politică”, de „spații sigure”, de „diversitate”, de „incluziune” și de mândre parade?… Ori cumva când, la boli interne, am zăcut și am fost tratați la „anticorupție”? Erau, nu-i așa?, secțiile, saloanele și aripile pavilionului în care totul se prezenta foarte curat și septic, democrația-„democrație”, libertățile-„libertăți”, sensibilitățile-ocrotite, diferențele-cauterizate, genurile-unul și (același) unul, sexualitatea-sterilizată, patriotismul-anesteziat, prezumția de nevinovăție-castrată. Adică secțiile, saloanele și aripile în care limbajul și libertatea de-a vorbi ce gândești au fost, și ele, siliconate și supuse unei intensive terapii de acomodare cât mai corectă la religia post-post-modernismului: ssst-weapons of mass destruction-WMD!, ssst-war on terror!, ssst-toleranță!, ssst-multiculturalism!, ssst-anti-fobie!, ssst-anti-naționalism!, ssst-anticorupție! Sssssssst!
Odată aduși la urgență însă, mă așteptam ca, drept compensație pentru
paralizia de ambe drepturi și ambe libertăți, măcar dezlegare la limbă să ni se
acorde.
Să putem ieși în balcoanele carantinei, să ne eliberăm și să strigăm în
gura mare ceea ce, până mai ieri, era „incorect” și de nerostit, denunțul
împotriva tuturor virușilor care au îmbolnăvit lumea și umanitatea, pacea și
dreptul, etica și bunele moravuri. Că, de exemplu, militarismul imperiului a
ucis națiuni și oameni, a mutilat milioane de destine, a trimis în pribegie
familii și orfani, a distrus case, școli și spitale, a călcat în picioare
dreptul internațional și-a comis alte și alte și alte și alte nenorociri numai
și numai pentru putere și bani. Sau că ideologia identității de gen și
politicile transumaniste au fost o ocară la adresa divinității însăși, a
terfelit egalitatea în numele egalității, diversitatea în numele diversității
și libertatea în numele libertății și că poate taman aceste ideologii și
politici sunt laboratoarele în care a fost meșterit virusul inamic de azi. Că „statul
de drept” și „democrația” și „drepturile omului” au ajuns simple lozinci de
lemn, că dreapta și stânga se contopesc în același centru și că, în general,
ideologiile globaliste se aliniază resemnate pe centrifugă. Ori să ieșim în
balcoanele carantinei ca să denunțăm, pur și simplu, mizerabila corectitudine
politică ce ne-a sufocat spiritul liber și ne-a siluit graiul în ultima vreme
și să strigăm în gura mare că nu, nu, bărbații n-au nevoie de tampoane iar
femeile nu-s simple purtătoare de uter, că referendumul pentru definiția
căsătoriei a fost sabotat de o mișcare anti-națională și anti-creștină, că mama
și tata nu-s numerale cardinale, că Dostoievski e dumnezeiesc chiar dacă-i
bătrân și alb și mort, că ouăle roșii sunt ouă de Paște și nu „sfere de
primăvară” etcetera, etcetera, etcetera. Ori să cerem externarea de la „interne”
și să scandăm că „anticorupția” nu-i decât un simplu slogan sub care s-au
ascuns răfuieli și reglări de patimi și că dreptul la apărare și prezumția de
nevinovăție nu-s simple „găselnițe avocățești”. Și că, în general, să strigăm
eliberator că a spune ce gândești nu echivalează nicidecum cu „hate
speech”. Și câte și mai câte alte și alte și alte adevăruri –„subiective”,
sau cum or fi – care ne-au fost interzise de ideologia dominantă a
neo-progresiștilor, neo-rezistenților sau neo-…-ziceți-le-cum-vreți.
Și, peste toate, să putem ieși în balcoanele carantinei și să-l întrebăm pe domnul Mike Pompeo ce-a vrut să spună când ne-a avertizat că toată această isterie virală nu-i decât un exercițiu[4]. Și pe urmă să ne expunem nedumeririle – „subiective”, sau cum or fi – că transferul în congelator al unei întregi planete riscă să ne înghețe toată umanitatea din noi, că demolarea controlată a sistemului economic mondial ar putea face ca oamenii să moară de foame și să-și caute pâinea prin violență, că singura diferență reală dintre covid și ceilalți viruși gripali ar putea fi, cum zicea un faimos biolog, că acest covid are și PR, că „distanțarea socială” este un oximoron orwellian oribil menit să definească programata criogenie sufletească (după cum orwellian-oribile sunt denunțurile încălcării ei de „entitățile raportoare” și „agenții de integritate”), că nano-cipurile programate să ne asigure identitate biometrică digitală și portabilă ne transformă-n animale marcate cu fierul roșu, că ne e teamă de vaccinul obligatoriu care ni se va oferi drept împărtășania cu inteligența artificială, că ne e dor de părinții și de bunicii noștri, și că, în general, măsura carantinei este vădit disproporționată față de gravitatea pericolului. Și câte și mai câte alte și alte și alte nedumeriri – „subiective” sau cum or fi- despre efectele pe termen lung ale acestei „plandemii” (J.P. Farrell).
Se pare însă că n-avem libertatea asta. De amintitele infracțiuni ale
corectitudinii politico-ideologice n-am mai auzit în perioada actuală, dar
presupun că ele rămân imprescriptibile. Și oricum, lumea nu pare atentă la
raporturi de cauzalitate…Cât despre dreptul de a contesta urgența stării de
urgență ori severitatea exagerată a restricțiilor impuse, el ar putea fi -fără
temei, evident- asociat riscului stigmei purtătoare de virus, virusul știrii
false, „fake news„.
3. Cam așa ne explică și decretele generatoare ale urgenței și cazuistica
ulterioară, de la noi și de-aiurea.
Întâi, decretul „nostru”. Conform articolului 54(3) din anexa sa, în scopul informării „în mod corect și obiectiv” a populației, Ministerul Național al Adevărului, organizat sub formă de acronim, poate, prin „decizie motivată”, să „întrerupă imediat”, prin „eliminarea la sursă” a unui „conținut” care „promovează știri false” „cu privire la evoluția COVID-19 și la măsurile de protecție și prevenire”. Iar, conform art. 54(4), „în situația în care eliminarea la sursă a conținutului (…) nu este fezabilă, furnizorii de rețele de comunicații electronice destinate publicului sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANARC), să blocheze imediat accesul la respectivul conținut și să informeze utilizatorii”. Textul nu ne oferă nici definiția „știrilor false”, nici criteriile care merită evaluate în calificarea lor, nici indicii despre autoritatea competentă să radiografieze informația, nici rațiunea sancțiunii. În ciuda acestor neclarități, conform unor știri apărute în media (vezi aici, aici), textele menționate au fost puse în aplicare și, ca rezultat, ANARC a decis eliminarea unor informații din spațiul virtual.
Nu cred că-i cazul să intru în detalii de drept comparat, dar temerea mea
este că infodemia de care vorbea în februarie înaltul oficial al Organizației
Mondiale a Sănătății va fi viitorul pretext pentru botnița aplicată liberei
expresii: din cauză de „fake news„, NO news! Sau, mai
degrabă, only OUR news!
Temerea asta este asociată unui disconfort real la auzul acestei sintagme, fake news.
Întâi, pentru că ea aparține noului cod de vorbire, Noiivorbe, lui Newspeak
care, ușor-ușor, pe nesimțite, detronează din dicționar minciuna (lie,
mensonge, mentir, bugia, etc.), sau româneștile născociri, plăsmuiri,
baliverne sau brașoave, ca vetuste și sărace semantic, și le înlocuiește cu o
piesă lingvistică de high-tech.
Doi, pentru perversitatea unui transfer al categoriilor logice de
fals/adevărat de la o propoziție, la o știre despre propoziție sau, mai
grav, la o interpretare a ei sau la o răstălmăcire a interpretării. În plus,
noi nu ne hrănim doar cu știri și informații despre evenimente traductibile în
propoziții simple ale logicii formale, ci trecem acele evenimente prin filtrul
propriilor percepții personale, evaluări subiective, interpretări (corecte sau
eronate) care scapă măsurătorilor de tip procustian și clasificărilor
dihotomice adevărat-fals.
Trei, pentru aerul ei de anatemă, de armă fermecată în vânătoarea modernă
de vrăjitoare și pentru transferul ei tot mai perceptibil dintr-o zonă benignă
(a părerii ori a judecății personale sau chiar a minciunii inofensive), în zona
periculoasă a sancțiunii penale: de la „colportarea de știri false” la falsul
în declarații pare să nu rămână astăzi decât un mic pas. Care mâine va fi,
probabil, pășit.
Patru, pentru că așa cum în rezonanța ei se simte apelul pentru o
sancționare a „falsității”, în același ecou se aude și chemarea unei instanțe
care să proclame adevărul, să pună ordine-n vorbire, să aresteze cuvintele și
să-l răsucească pe Orwell în mormânt.
Cinci, pentru că nu simt legitimitatea intervenției în sancționarea
răspândirii de „știri false”. În cazul covidului, se insinuează că ea ar fi
motivată de evitarea răspândirii panicii. Dacă așa stau lucrurile, „știri false”
ar trebui calificate și taburile de pe străzi, și imaginile obsesive cu
izolete, și imnul național cântat seara sub balcon.
În fine, dacă tot e să vorbim despre „știri false” și nocivitatea lor, stau să mă întreb cum au fost sancționate știrile cu adevărat false conform cărora Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă, știri în baza cărora a fost declanșat un război devastator și perpetuu împotriva unei țări suverane și a dreptului internațional? Dar minciunile grosolane livrate la 9/11 conform cărora turnul 7 din complexul WTC s-ar fi prăbușit în 3 secunde din cauza unui incendiu la unul din cele 49 de etaje, minciuni care au contribuit, și ele, la declanșarea unui alt ilegal război? Carevasăzică, minciuni cu adevărat istorice, nu glumă…Dar dacă, Doamne-ferește!, (Doamne-ajută?…), se va dovedi cândva că toate informațiile privind periculozitatea virusului agresor și care au motivat actualul război mondial devastator au fost întemeiate pe date eronate? Întreb doar, nu dau cu paru’… Știu, nu-mi va răspunde nimeni la aceste întrebări. Asta pentru că, în actuala epocă a dreptului marțial inaugurată recent, ele, întrebările, vor fi prezumate în mod absolut ca false, îndosariate și clasate de Ministerul Adevărului, hulite în cadrul ceremonialului de două minute de ură pe zi și azvârlite în vizuina memoriei istorice.
Notă: Am scris textul de mai jos provocat de noutăți legislative care tind să schingiuiască valoroase și tradiționale principii ale profesiei de avocat și rigori ale logicii juridice, ale tehnicii legislative și, nu în ultimul rând, ale limbii române. Sper ca el, textul, să-și piardă în curând din actualitate sau măcar ca ofurile și temerile care l-au generat să fie contrazise de interpretări care mie mi-au scăpat. Până una alta, indiferent că aceste inovații normative vor fi, în final, inaplicabile avocaților, ori abrogate, ori îndulcite prin tot felul de amendamente sau adnotări, este extrem de trist faptul că ele au pus la îndoială, fie și pentru o secundă, acele principii și rigori.
Orice introduceri despre rolul și menirea avocatului pe lume sunt inutile, după cum orz pe gâște este și pledoaria măreață despre secretul profesional al acestuia și sacralitatea confidențialității în raporturile lui cu clientul. Noua lege despre “prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului” ne lămurește pe deplin ce și cum.
Ea ne zice că noi, avocații, nu (mai) suntem ceea ce credeam odinioară că am putea fi. Nu, noi nu mai însemnăm niște biete persoane, vai!, fizice, umili apărători-fundași în fața portarului întreprinderii, ținuți de obligația de fidelitate față de un amărât de mușteriu. De azi încolo, noi suntem cu totul și cu totul speciali, adevărate forțe ale societății democratice, stâlpi de bază ai orânduirii multilateral globaliza(n)te, gardieni ai comunității tolerante și incluzive, ostași ai lui war on terror, corifei ai lumii noi și minunate. Pe scurt, noi suntem, à partir d’aujourd’hui, Entități. M-ați auzit?… En-ti-tăți! Mulțumim, Legiuitor drag, oriunde te-ai afla. Grație Ție, o-la-la!, de azi, noi suntem cineva!
Pătruns de noua identitate, En-ti-tăți!, cu ea în cap, uber-Entități!, cu mândria rimei asociate noului elan revoluționar (libertăți, egalități, entități!), m-am pus pe analizat noua lege care ne dă anvergură de statui.
Și, Entitate-trestie-cugetătoare ce m-am resimțit subit, m-am tot gândit și întrebat cum ar trebui să interpretez recentele reglementări ale măreței legi din perspectiva obligațiilor asociate noii mele statui, pardon, noului meu statut.
Și cum orice interpretare serioasă ar trebui să stea cu-n ochi pe normă și cu altul pe teren, am cugetat cum voi reacționa când va trece pe la mine Nea Mitică, vecinul meu de la țară, care m-a prevenit că intenționează să-i vândă lu’ Nea Costică o tarla din Lunca Siretului și vrea să-mi ceară un sfat juridic. Până la analize și consultații, constat însă că legea menționată mă dezleagă de sclavagista robie a secretului profesional, mă eliberează de botnița confidențialității (în fond, ce atâta secretomanie?!) și mă onorează cu niște importante și înălțătoare și nobile datorii “de raportare”, misiuni în fața cărora mă voi conforma reverențios, evident.
Așadar, conform art. 6, “entitățile raportoare prevăzute la art. 5 (adică și avocații n.m.) sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte exclusiv Oficiului dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze că”… Și le luăm pe rând, în ordinea alfabetică:
1. “Tranzacțiile suspecte”, de raportat, sunt acelea care vizează bunuri care “provin din săvârșirea de infracțiuni sau au legătură cu finanțarea terorismului” (art. 6 lit. a).
Prin urmare, teza întâi, dacă eu “cunosc”, “suspectez” ori am “motive rezonabile să suspectez” că parcela de teren pe care Nea Mitică vrea s-o vândă lu’ Nea Costică (adică parte din imașul pe care mă jucam eu când eram copil și-mi căutam râme pentru pescuit) e “produs din săvârșirea de infracțiuni”, eu, ca Entitate, ar trebui să “raportez”. Și da, Don Legiuitor-Procuror, deși nu “cunosc” și nu “suspectez”, cred că am “motive rezonabile să suspectez” asta, iar cârcotașilor care se întreabă care e diferența dintre “a suspecta” și “a avea motive rezonabile să suspecteze” le-o zic verde-n față: din perspectiva “suspiciosului”, nu e niciuna, dar cu cât mai multe-s cuvintele, cu atât mai mari puterile conferite nouă, Entităților. Așadar, declar că “am motive rezonabile să suspectez” că tarlaua lu’ Nea Mitică pe care acuma vrea s-o vândă (ca să scape de ea?, probabil) provine din vreo infracțiune, ceva. Cum legea nu-mi cere probe, ci doar indicii c-aș putea mirosi presupunerea bănuielii unei suspiciuni, trebuie că asemenea indicii există. Unu: Nea Mitică le cam trăgea la măsea pe vremuri și – deși o fi (fost) el cel mai meseriaș zugrav din sat- mă întreb de unde o fi avut bani să cumpere terenul ăla câtă vreme e un vajnic finanțator al crâșmei comunale? Doi, chiar de-o fi avut, trebuie că banii ăia or fi fost negri, iar el, ca zugrav iscusit ce e, i-o fi albit cumva-cumva. Trei: dacă indiciile anterioare n-or fi bănuieli rezonabil întemeiate, înseamnă că terenul în cauză a ajuns în patrimoniu’ lu’ Nea Mitică prin furt, c-am auzit eu cam multe reclamații de furturi cu autori necunoscuți în zonă.
Pe urmă, teza a doua, raportez. Am “motive rezonabile să suspectez” că parcela din Lunca Siretului, obiect al vânzării, are legătură cu “finanțarea terorismului” de vreme ce există martori care atestă că, de 9/11, exact pe 9 septembrie 2001, stranie coincidență!, Nea Mitică vânzătoru’ și Nea Costel cumpărătoru’ au fost văzuți celebrând la cârciuma din centru toată după-amiaza și până noaptea ca hoții, prefăcându-se că nu știu nimic de demolarea controlată a turnurilor gemene și a blocului 7 din WTC, trăgând din narghilea, chicotind și ciocnind pahare și întrebându-se pe muțește oare cât o costa (scenă care-mi amintește de băieții ăia din New Jersey care filmau turnurile fumegând și jubilau sub balconul denunțătoarei). Iar când au ieșit din crâșmă, mersul lor semăna leit cu coborârea unor avioane în picaj, brațe – aripi în vânt, priviri periferice, viteză și azimut scăpate de sub control, incapabili să aprecieze cât aveau la bord. Și, după o primă și ireală redresare, Nea Mitică și Nea Costică s-au înșfăcat reciproc de umerii aripilor și şi-au luat avânt înspre casele lor din Luncă, umbre gemene sub plină lună de septembre, făcând mare haz de marele necaz, amuzându-se-ncifrat și zgomotos că niciodată nu vom ști dacă Venea o moară pe Siret ori Venea omoară pe Siret. Să vorbești despre crime în grai codat taman în ziua aia cred că e un indiciu mai mult decât “rezonabil”. Și mai cred că Venea ar merita, preventiv, arestat.
2. Tot “suspecte” sunt și tranzacțiile în care “persoana sau împuternicitul/reprezentantul/mandatarul acesteia nu este cine pretinde a fi” (art. 6 lit. b).
Oooo!, aicea intrăm deja pe un teren foarte fertil pentru “suspiciuni” sau pentru “motive rezonabile de suspiciuni”, după caz (presupunând că dupăcazul merită adăugat). Întâi și-ntâi, atât Nea Costică cât și Nea Mitică se declară, ferm, bărbați. Pe mine fermitatea asta a lor mă pune deja în gardă: e ceva destul de nerezonabil și de necurat la mijloc. Într-o lume a “relativității fluide” marcată de dialectica a fi ce ești vs. a te simți ce ești, trebuie c-a mea suspiciune merge în direcția opusă: deși ei se simt bărbați, în realitate io cred că-s femei, suspiciune confirmată și de metoda fundamentală de tălmăcire a textelor juridice, în cazul nostru de interpretarea literală a primelor paragrafe care identifică părțile contractului și care fac referire nu la Mitică, ci la Mitica și nu la Costică, ci la Costica. Don Legiutor-Procuror, cu onor raportez: se impun ceva cercetări amănunțite în zonele ascunse ale identității lor!
În plus, textul ăsta îmi oferă șansa unei revelații care ține de evoluția raportării omului la sine și implicit de la imensul rol pe care ni-l conferă Don Legiuitor nouă, Entităților, ca veritabili arbitri ai acestei evaluări. Să mă explic… Timp de vreo 2000 de ani, omul era ce zicea Dumnezeu că este: femeie sau, respectiv, bărbat. O dată cu epoca post-adevăr, am descoperit că omul este nu ceea ce este, ci ceea ce simte că este: sunt bărbat sau femeie nu după cum zice biologia, ci pentru că așa îmi transmit mie my feelings. Ei bine azi, în epoca (s-o numim) post-lex, eu, Entitatea raportoare, am dreptul să am motive rezonabile să miros bănuiala suspiciunii că bărbatul sau femeia este nu cine este, nu este nici cine pretinde sau simte a fi, ci este ceea ce demiurgul raportor din mine ca Entitate suspectează c-ar putea să fie. Eul spulberat de suspiciuni în epoca post-lex.
3. Obligația de raportare vizează și “informațiile pe care entitatea raportoare le deține (și care, n.m) pot folosi pentru impunerea prevederilor prezentei legi” (art. 6 lit. c).
Onorat Oficiu, mă simt dator să raportez câteva informații pentru “impunerea” art. 3 alin. (4) din Lege (nu prea știu ce-nseamnă “impunere”, dar mă rog… mă conformez) care prevede că: “Membri ai familiei persoanei expuse public sunt, în sensul prezentei legi: a) soțul persoanei expuse public sau concubinul acesteia/persoana cu care aceasta se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; b) copiii și soții ori concubinii acestora, persoanele cu care copiii se află în relații asemănătoare acelora dintre soți; c) părinții.”
Nu asta-i definiția familiei pe care o tot pritoceam cu domnul profesor Deak în anii facultății la cursurile de moșteniri, dar nu această inadecvare țin s-o denunț pentru că n-aș vrea să se răsucească-n mormânt dragul domn profesor, fie-i țărâna ușoară! (Faptul că matematica dreptului – nu doar succesoral – e aruncată-n aer (și) de textul de mai sus nu-i treaba mea de denunțător, pardon, de Entitate raportoare.)
Ceea ce vreau să raportez și s-aveți în vedere e că Nea Costică este, sssst!, (și) membru al familiei unei “persoane expuse public”. Din ce mi-a povestit el însuși, șușotit la mine în birou între patru ochi (Nea Mitică ieșise la o țigară atunci), am aflat că ar fi ibovnicul unei anume doamne Elisabeta, Beta, cum îi zice el (iar ea-l dezmiardă Alfa) – jur că nu știu și numele de familie-, doamnă care lucrează, zice Alfa, pardon Nea Costică, în consiliul de administrație de la Hidroelectrica Dorohoi, societate de stat, și deci s-ar califica, conform alin. 3 lit. h al aceluiași articol, la statut de “persoană expusă public”. Carevasăzică, faptul că Nea Costică se expune privat în patul donei Beta îl face membru de familie al expusei public.
Stați că asta nu-i tot, iar expunerile se complică puțin. Băiatul Betei care este făcut cu Nea Costică (și de care nici Tanti Aspazia, femeia lu’ Nea Costică, și nici fetele lui habar n-au) învață la un liceu industrial de la Dorohoi și – îmi zice tat’su – are o aventură cu o profă de Mecanică și Vibrații ori Bobinaj, ceva de genul, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă ca el. Pe scurt, profa l-a sedus și l-a bobinat. Vă raportez asta nu ca s-anticipez că feciorul din flori al lui Nea Costică ar putea ajunge un viitor francofon președinte, ci pentru a vă semnala posibilitatea ca profa însăși să fie membră a celei de-a doua familii a lu’ Nea Costică Alfa.
Atâta știu, onorat Oficiu, vă jur! Oricâte rezonabile indicii aș căuta, chiar nu mai pot să-mi dau cu presupusu’ câte alte familii are Nea Costică.
4. În fine, Entitățile raportoare “sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte dacă acestea cunosc, suspectează, sau au motive rezonabile să suspectezeze (…) orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni referitoare la caracterul, scopul economic sau motivația tranzacției, cum ar fi existența unor anomalii față de profilul clientului, precum și atunci când există indicii că datele deținute despre client ori beneficiarul real nu sunt reale sau de actualitate, iar clientul refuză să le actualizeze ori oferă explicații care nu sunt plauzibile” (art. 6 lit. d).
Pentru că primele trei cazuri de tranzacții suspecte par (mult) prea limitative, Dragul Legiuitor, oriunde s-ar afla, ne-a făcut nouă, importantelor Entități, cadoul de a verifica motivele noastre rezonabile de suspiciuni cu privire la “orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni”. Cu alte cuvinte, suspiciuni de bănuieli, presupuneri de prezumții, supoziții la pătrat. Ca să mă asigur că înțeleg bine și sensul textului și relația acestuia cu obiectul și cauza tranzacției de pe malul Siretului, m-am decis să întreb părțile și să raportez cu promptitudine taman înregistrarea completă și fidelă a convorbirii. Mai jos, transcriptul:
Eu-Entitatea: Nea Mitică, Nea Costică, după cum vă explicam adineaori eu, ca Entitate raportoare, ar trebui să prezint o dare de seamă în temeiul unor norme adoptate în mod suveran de parlamentul pe care conaționalii noștri l-au ales și care sunt transpunerea unei directive europene menită se combată spălarea banilor și finanțarea terorismului. Ați înțeles?
Nea Mitică și Nea Costică, în cor: Tot.
EE: Și-acuma câteva întrebări despre contract. Prima ar fi despre caracterul tranzacției, caracter pe care, potrivit art. 6 lit. d din lege, ar trebui să-l raportez…
NM și NC, în cor: Don Avocat, știți că noi suntem oameni de caracter…
EE: Întâi, vă rog să fiți un pic mai respectuoși… Îs Entitate, vă rog… Mda, știu că sunteți de caracter, îmi amintesc bine din copilărie, da’ astea-s normele, știți… Și-apoi nu de caracterul părților e vorba, ci de caracterul tranzacției, iar aicea admit că Legiuitorul trebuia să traducă, pardon să transpună, pardon să zică “tipul contractului”. Mă rog…Așadar, ce contract vreți să încheiați matale?
NM: Act de vindere, Entitate.
EE: Aha, contract de vânzare-cumpărare. Buun… Nea Mitică, da’ de ce vrei să vinzi?
NM: Păi… că m-o rugat Costică să-i dau lui tarlaua mea, Entitate.
EE: Și cum, doar așa, că te-a rugat dânsu’ să i-o dai, fără nici un scop economic?
NM: Scop economic?…
EE: Adică ce folos ai matale că-i dai lui tarlaua? Care-i prețul pe care-l încasezi?
NM: Păi încă nu știu, da’ n-o să fie mare, că el mi-o reparat de fiecare dată Loganu și m-o ajutat de multe ori că-i pretin tare săritor. Pe deasupra, îl mai ajută și pe cumnată-miu, că sor’mea s-o angajat la Suceava și cumnată-miu îi singur cu toate muncile câmpului, plus gospodăria.
EE: Și, carevasăzică, prețul pământului pe care-l vinzi e redus cu valoarea ajutorului pe care ți l-a dat Nea Costică.
NM: Cam așa, Entitate, da’ drept să vă zîc, n-am făcut o socoteală exactă, că n-am stat niciodată să socotesc la centime câte servicii i-am făcut io lui și cât de mult m-o servit el pe mine. Ne cinstim, mai degrabă cu câte-un rachiu după ce terminăm treaba, știți doar cum îi prin părțile noastre… În plus, n-o să-i cer un preț mare și că mie nu-mi mai trebuie atâta pământ, oricum nu pot să-l lucrez.
EE: Da, matale, Nea Costică, de ce vrei să cumperi?
NC: C-aș vrea să-i fac o casă lu fii’mea cea mare, Entitate, c-acuși se mărită, și-i cam greu cu zestrea-n timpurile astea.
EE: Aha, carevasăzică, fiica lu’ matale-i beneficiarul real al tranzacției…
NC: Cum adică, Entitate?…
EE: Adică-n acte apari matale, da terenu’ o să fie în final al fetii. O figură pe care noi o numeam cândva simulație, de la romani cetire…
NC: Io nu știu di-astea ori dacă-i stimulație ori nu. Io ce știu e că pun io o parte din bani, o parte pune fata din ce-o strâns de la făbricuța de cașcaval, aia de lângă biserică, iar actu-i pe numele meu ca să nu afle hmm… (și-aicea nea Costică își înghite limba, iar io mă prind că se referea la fratele vitreg al fetei) să nu afle ăilalți… adică pețitorii potențiali care s-o vrea ca nevastă din interes. Și când termin casa, o s-o trec pe numele Ilenei, imediat înainte de nuntă, c-așa m-o sfătuit pe mine un notar într-un tren de Pașcani.
EE: Bine, e-n regulă, mâine vă trimit o propunere de contract.
NC-NM: Mulțumim, Entitate! Cu respect.
Prin urmare, Onorat Oficiu, în temeiul transcriptului redat mai sus, găsesc că am “motive rezonabile” să suspectez că tarlaua din Lunca Siretului este incorect evaluată în evident scop de evaziune fiscală, că “beneficiarul real” al contractului este cu totul altcineva decât cumpărătorul (de unde și “anomaliile de profil” evocate doct și convingător și clar în lege) și că, una peste alta, simulația o fi ea o instituție de drept civil, dar este cât se poate de vetustă și de penală: si-mu-la-ți-a / să vină să o ia! Așadar, găsesc că este highly likely (noul standard probator impus acum vreo doi ani de Doamna Prim-Ministru May – afacerea Skripal, vă mai amintiți?), deci este highly likely ca tranzacția dintre cei doi consăteni de-ai mei să nu aibă “caracter de normalitate”, să fie suspectă, să nu aibă un “scop economic” sau o “motivație” corecte, iar explicațiile clienților mei să nu fie cum cere legea, adică “plauzibile”.
Cam atât am avut de raportat. Dacă am fost prea blând sau prea laconic, vă rog din suflet să mă iertați! Promit ca, pe viitor, să urmez cu strictețe cursurile Institutului Național de Pregătire și Formare Profesională a Enităților Raportoare care va fi înființat sub tutela Ministerului Adevărului și să respect întocmai formularele de raport.
Până atunci, expresia sincerei mele considerații pentru dreptate și justiție.
PS: Ca să nu uit, Venea chiar merită arestat, fie și preventiv.
Articolul a fost publicat inițial pe site-ul Juridice.ro în data de 10 februarie 2020
Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule avocat dr. Florentin Țuca, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. O să vă rog să ne conturați un tablou al felului cum arată astăzi avocatura. Umbrele le puteți folosi pentru a accentua sau pentru ceva ce nici măcar o parte dintre noi nu am întrezări.
Florentin Țuca: Din păcate, nu am competența necesară să pictez tabloul “Avocatura azi” în mărime naturală. Cât despre umbre, mi-e, de asemenea, imposibil să fac un inventar complet al acestora. Dar o să încerc să răspund provocării, motiv pentru care îmi iau șevaletul și pensulele și mă străduiesc…
Fundalul e plumburiu (iertați-mă, eu văd mai mereu jumătatea goală a paharului înaintea celei pline – evident, cu excepția cazului în care jumătatea plină e un bun cabernet sauvignon). Când zic asta, am în vedere câteva tușe care, vrem nu vrem, sar în ochi.
Întâi și-ntâi, plumburiu spre negru a ajuns statutul și prestigiul profesiei în sine. E extrem de trist și de grav să ne tot batem cu pumnii în piept că trăim într-un regim democratic multilateral dezvoltat și-ntr-un stat botezat “de drept” dar, în același timp, să ne referim la drepturile omului ca la un produs “de lux” ori să tratăm prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare ca pe niște “chichițe și chițibușuri avocățești”. Îmi amintesc de un faimos influențăr, formator de opinii și păreri, care pretindea emfatic, cu competenta-i morgă, că avocatura este o “profesie discutabilă din punct de vedere moral” și că avocații penaliști care îndrăznesc să apere “infractorii” sunt, ei înșiși, niște infractori. (Idee reluată recent de un la fel de celebru politician care acuza avocații că trăiesc din banii “infractorilor”).
O a doua tușă gri-vânătă este tot mai vizibila tendință de împingere a avocaturii înspre zona orwellian-distopică a transformării apărătorului în denunțător și acuzator al clientului. Într-o lume în care libertatea începe să fie tot mai des tradusă prin sclavie, pacea prin război și adevărul prin minciună, nu mai e mult până când fratele mai mare, Big Brother, va realiza el însuși tabloul profesiei de avocat pe un ecran imens, sub titlul “Apărarea înseamnă acuzare”.
În fine, o altă tușă extrem de întunecată este dată de atacurile (chiar instituționale) la adresa avocaților înșiși. Ca dovadă, avem numeroase exemple de avocați percheziționați abuziv, în lipsa procurorului și/sau a decanului baroului, așa cum zice la lege. De avocați expuși ca trofee în cătușe în fața camerelor TV. De avocați invitați să coopereze prin denunțuri împotriva propriilor clienți și nu numai. Exemple de avocați acuzați pentru simplul motiv că și-au asistat clienții în diverse proceduri administrative. De avocați care își întemeiază demersuri judiciare pe hotărâri judecătorești irevocabile calificate ulterior de acuzatori, din vârful pixului, drept nule. De avocați constrânși să-și probeze nevinovăția (da, să probeze prezumția conferită de lege în favoarea oricărui acuzat!) pe o scenă a absurdului în care să demonstreze că legea nu interzice întâlnirile cu clienții la sediul profesional, că redactarea unui contract nu este un fapt ilicit și, în general, că pământul se învârte în jurul soarelui. În două vorbe, exemple de avocați acuzați, anchetați, hărțuiți, umiliți, amenințați, șantajați, arestați, târâți în procese îndelungate pentru simplul motiv că ei au îndrăznit să-și facă meseria.
Cred că e cazul să mă opresc. Cu speranța că, pe undeva, ar trebui să existe o parte plină a paharului și-o parte luminoasă a tabloului și că nu vom ajunge să trăim vremea în care pânza de pe șevalet ar merita intitulată “Avocatura-natură moartă”.
Alina Matei: Percepția este că avocații astăzi sunt de două feluri: avocații de instanță – litigiștii – care se văd – și avocații de consultanță – care nu se văd. Aș vrea să intrăm însă mai adânc și să explicați cum totul începe, de fapt, de la perioada stagiaturii și poate de la neînțelepciunea unora dintre avocații stagiari sau a Maeștrilor (am rămas pe vechi…).
Florentin Țuca: Îndrăznesc să nuanțez un pic. Întâi, eu cred că și avocații “de consultanță” chiar “se văd”. Dacă ne uităm la proiectele economice și la tranzacțiile comerciale ori civile care se negociază și se derulează în jurisdicția autohtonă precum și la presa de profil care analizează aceste subiecte vedem că, în spatele lor, sunt numeroși avocați consultanți.
Apoi, distincția dintre cele două mari specializări (demarcație tradițională în alte jurisdicții, în special în dreptul anglo-saxon) a devenit un dat acceptat ca firesc și în spațiul local. De altfel, este un dat impus de nevoia (și tendința) supraspecializării în mai toate profesiile.
Cât despre “înțelepciunea” cu care stagiarii și “maeștrii” ar trebui să facă alegerea, ea cred că este un ingredient important, ori chiar esențial, dar nu singurul: să nu uităm de vocația pentru litigii ori, respectiv, pentru consultanță, de abilitățile fiecărui stagiar în parte, de disponibilitatea pentru tipul de efort cerut de fiecare dintre specializări, de calculele bănești și, nu în ultimul rând, de hazard și șansă.
Alina Matei: O problemă importantă pentru tinerii avocați este alocarea timpului pentru profesie. Par să împingă un pic spre instituirea un program. Deschis de la 9 la 17. Nu, e prea devreme 9. Mai bine 10. Da, sigur e mai bine de la 10. Dar tot până la 17, că de la 18 au sală (sport, adică) sau ce-o fi. Această tendință nu este prezentă doar în România, ci și în alte țari (a se vedea aici raportul făcut de domnul profesor Dan Oancea participant în Germania la Conferința avocaturii europene). Așa să arate viitorul?
Florentin Țuca: Mda, motivațiile și ambițiile generației actuale de avocați juniori sunt, într-o bună măsură, altele decât alte generațiilor precedente. Nimic anormal ori condamnabil. Ba poate, dimpotrivă, țelul echilibrului între viața privată și cea profesională este de salutat. Semnale de alarmă ar putea apărea doar atunci când acest echilibru este prost definit ori prost înțeles și, în numele lui, temele profesionale sunt tratate superficial sau neserios. Am avut chiar de curând o discuție cu un tânăr avocat care, mandatat cu o sarcină urgentă, a abandonat-o la jumătate, fără să anunțe pe nimeni și a părăsit biroul pentru simplul motiv că se făcuse șapte seara.
Cât despre viitor, el rămâne să fie definit de următoarea generație de tineri roboți, copiii unor avocați mai inteligenți decât noi, domnul Artificial și doamna Artificială.
Alina Matei: Art. 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat (În exercitarea profesiei și în legătură cu aceasta, avocatul este protejat este lege.) întărește în mod real statutul profesiei de avocat? Poate nu avocații ar trebui să nu uite acest text de lege, ci autoritățile și instituțiile cu care avocații intră în contact.
Florentin Țuca: Cum ziceam ca răspuns la o întrebare anterioară, în ciuda unor mărețe principii constituționale și a unor norme legale ocrotitoare, profesia de avocat este tot mai vulnerabilă, statutul și prestigiul ei fiind tot mai asediate. Printre atacatori, “autoritățile și instituțiile”, evident, agresorul suprem fiind însuși Înalt Prea Sființitul Legiuitor, c-o fi el de la București ori de aiurea.
Alina Matei: Clienții își leagă viața de avocat și se uită doar spre acesta. Așadar secretul profesional trebuie să rămână secret. Și totuși…
Florentin Țuca: Cam mult spus că fără avocați moare omenirea, dar sunt de acord – și-am susținut-o mereu- că avocatul este, ori ar trebui să fie, medicul-preot al subiecților de drept. Plecând de la premisa asta, “secretul profesional ar trebui să rămână secret”, punct. Fără “totuși” și fără excepții, pentru că “totuși” și excepțiile deschid poarta unor imixtiuni susceptibile să afecteze însăși esența misiunii avocatului.
Ca să fiu bine înțeles, nu militez pentru un statut de semizeu cuvenit avocatului ori pentru o nelimitată și absolută libertate de acțiune a acestuia (cu atât mai puțin acea “super-imunitate” definită de niște juriști preșcolari ori de jurnaliști fără frecvență). Dacă-mi permiteți o analogie, între secretul profesional și libertatea avocatului în exercițiul meseriei ar trebui să existe același raport care există între libertatea de gândire și libertatea de expresie: primele termene ale celor două comparații, secretul profesional și libertatea de gândire ar trebui să fie absolute, în timp ce exprimarea în mediul profesional ori social să rămână principii afectate de naturale limitări ori excepții. Din păcate, este deja de notorietate că reglementări relativ recente, de inspirație bigbrotherească, tind să arunce principiul secretului profesional în lada de vechituri a dreptului și să transforme avocatul în acuzator și delator. (De altfel, nici libertatea de gândire nu mai e ce-a fost, câtă vreme, potrivit unei recente decizii judecătorești britanice, convingerea ta intimă că pe lume-s numai două sexe, bărbatul și femeia, reprezintă o reprobabilă blasfemie susceptibilă să “încalce demnitatea umană” – și-aici, repet, am în vedere nu un caz de condamnare a (sau de oprobiu public la adresa) persoanei care refuză să utilizeze pronumele favorit al unui “transgender” (cazul celebru al profesorului canadian Jordan Petersen, un exemplu printre sute altele), ci de sancționare a credinței (convingerii) cuiva legată de subiectul menționat. Pentru detalii, vedeți aici.)
Alina Matei: Ce modele de avocați există în România?
Florentin Țuca: Dacă mă întrebați de “modele”, am în vedere avocatul – excelent jurist, avocatul – excelent mentor, avocatul – excelent profesor, avocatul dedicat binelui public, avocatul onest, avocatul pasionat, avocatul sisif. Dacă aveți în vedere “arhetipuri”, pe lângă “modelele” evocate, putem adăuga loaza, excrocul, leneșul, iresponsabilul și iuda.
Alina Matei: Este posibilă coexistența avocaturii cu antreprenoriatul sau avocatul este el un mic antreprenor?
Florentin Țuca: Da, în fapt, orice avocat este un antreprenor. Nu-i musai să ai în grijă o sută de avocați ca să te poți numi așa. Să nu uităm că un contract de asistență juridică (ori de asistență și reprezentare juridică este, în esența sa, o convenție de antrepriză de servicii.
Alina Matei: Cum se face mare o firmă mică de avocați? Câteva sfaturi de la dumneavoastră care ați creat un brand în piața avocaturii românești.
Florentin Țuca: O firmă mică se face mare cu esențiala condiție să treacă prin faza de-a fi mijlocie. Mulțumesc pentru întrebare și aprecieri, dar când vine vorba de sfaturi, riscul care te paște este rătăcirea în truisme și locuri comune. Motiv pentru care, cu gândul la avocații care vor să construiască o firmă, mă limitez la sfatul de a avea noroc.
Alina Matei: Cum poate fi avocatura cărăușul valorilor în societate? Oare e posibil așa ceva?
Florentin Țuca: Nu cred că poate avea acest rol nici măcar într-un registru metaforic. “Valorile societății” la care faceți aluzie sunt depozitate în arhiva etică a unei comunități și “cărate” de la o generație la alta de tot felul de “cărăuși”. A investi avocatura cu rol de mecanic de locomotivă e, cred, o exagerare.
Alina Matei: Ce simțiți că lipsește astăzi nu doar avocaturii, ci oamenilor? Ce nu folosesc aceștia, și nefiind folosit ruginește?
Florentin Țuca: Timpul.
Alina Matei: Care este imperativul vieții dumneavoastre?
Florentin Țuca: S-ajung să-mi trăiesc viața fără imperative.
Alina Matei: Am o surpriză pentru dumneavoastră. Doamna prof. univ. dr. Camelia Toader, judecătorul român la CJUE, a răspuns pozitiv rugăminții noastre de a vă provoca răspunsuri, prilej cu care îi mulțumesc încă o dată.
Florentin Țuca: În primul rând, țin să-i mulțumesc Doamnei Profesor Camelia Toader pentru întrebările adresate, măgulitoare și provocatoare deopotrivă. Ele îmi dau prilejul rememorării unor interesante seminarii de drept civil din anii studenției. Așadar…
Camelia Toader: Ați refuzat acum mulți ani, după terminarea studiilor, propunerea de a accede la carieră universitară la Alma mater. După o carieră de succes în avocatură, vă gândiți să reconsiderați acel refuz?
Florentin Țuca: Da, după trei ani petrecuți ca asistent universitar, am decis să abandonez. Nu pentru că mi-ar fi displăcut colaborarea cu studenții, dimpotrivă. Agenda mea ca avocat era însă extrem de încărcată în acea perioadă și nu de puține ori am fost obligat să fac naveta și să alerg între cele două misiuni cu riscul unor asumate compromisuri. În plus, în nicio parte nu beneficiam de nivelul de autonomie care să-mi permită controlul deplin asupra propriului program.
Și da, recunosc, lucrul la catedră m-a ispitit mereu și mă ispitește și-acuma (mai ales că prima mea profesie este aceea de pedagog-învățător, iar experiențele de colaborare cu studenții de la drept în anii ’96-’98 mi-au plăcut enorm). Cu toate acestea, ar fi exagerat să zic că mă gândesc la “reconsiderarea refuzului”, câtă vreme nu am vreo ofertă pe care s-o “consider”. Până una alta, îmi place să profit de orice invitație de a fi în preajma studenților ca lector pe diverse subiecte, iar dialogul cu ei mă bucură enorm și-mi mai alină din necazurile bătrâneții.
Camelia Toader: Cum apreciați proporția prezenței avocatelor din România în organele de conducere ale profesiei?
Florentin Țuca: Cunosc multe avocate care sunt nu doar remarcabile în plan strict profesional, ci și extrem de capabile să reprezinte confrații în organele de conducere a profesiei. Din păcate, nu știu care este proporția femei-bărbați în compoziția acestor structuri. Intuiesc că este dezechilibrată, bărbații fiind, cred, majoritari (dacă nu cumva covârșitori numeric). Dacă așa stau lucrurile, pun asta pe seama unui diferit nivel de interes de implicare într-o activitate care este, adesea, asociată cu iluzia puterii și a faimei. Iar sexul slab este, frecvent, prea puternic ca să se mulțumească cu iluzii.
Camelia Toader: V-ați gândit la organizarea unor vizite de studii, incluzând asistarea la ședințe de judecată în fața Tribunalului și Curții de Justiție a UE, ca formă de team-building pentru avocații din echipa dvs?
Florentin Țuca: Sincer, nici prin cap nu mi-a trecut, dar sună fain și interesant. Mi-ar plăcea. Promit să iau provocarea în serios și să revin cu un plan. Iar primul punct din plan ar fi să vă rog să ne fiți ghid. Acceptați?…
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.
Florentin Țuca: La mulți ani și gânduri bune! La multe legi bine făcute, la multă jurisprudență dreaptă și la multe texte de pandecte! Fiat JURIDICE!
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.
Florentin Țuca: Cu plăcere. Mulțumesc pentru provocări. Pe curând!
