de Florentin Țuca | 25 februarie, 2022 | Colecția de texte
Novac Djokovic has won many trophies in his life, but the most valuable and shiniest is his latest: the hearts of millions of people.
It is a trophy he has won in an equally fierce, exhausting, dramatic and breathtaking battle in which he overcame not the usual rivals who challenged him throughout his sports career, but the seven-headed dragon seeking to deprive him of his most precious assets: his personal memories, his dignity, his freedom, his courage and his life principles.
Nole’s decisive strike in this particular final was a simple and clear-cut answer to a question launched at him more like a resigned ultimatum, uncertain and oppressed under its own weight, lacking strength and hopeless. Asked whether he is ready to miss in the future great tournaments which could crown him as the greatest tennis player of all times, Novak answered clearly and without hesitation: yes, I am! If the price for participating in such famous competitions and for the chance to win new titles is accepting medical procedures against his own will and principles, he explained – well, no, he has no intention to pay any such price.
As expected, the Serb’s firm answer stirred multiple attacks and criticisms, but also a huge wave of sympathy across the world.
Before joining the choir of his supporters, I am tempted to proceed like lawyers do, and answer point by point the accusations brought against him in this voluminous indictment. I’m greatly tempted but I worry that I might get lost in details – collateral victims. A succinct inventory seems the better option, starting with the most absurd and harsh and ending with the most “sophisticated” charges (1). Once the inventory done, I will focus on dotting the proverbial i in this story (2).
1. Should one proceed chronologically, for instance, the first accusations brought against Novak relate to his trip to Melbourne and the alleged procedural violations to the visas and medical certificates regime. I am not properly qualified to assess such violations as per the Australian neo-law, but I cannot repress my stupefaction faced with the final reason given for his extradition: Immigration Minister Hawke asked Novak be sent back home for fear his attitude could contribute to augmenting the “anti-vaccination sentiment” in the local community. If “feeding a certain sentiment in the community” is grounds for extradition, and refusing to allow yourself to be injected with an experimental substance comes from a certain “sentiment”, then entering Australia must be now subject to a tax on feelings and a toll on moods.
Then, how should one answer the oafish, dim-witted comment of a “star” like Howard Stern, who asked that Nole be expelled “right the f* out of tennis” too, because he is a “f* nut”, a “f* dummy” and a “f**** asshole”? Ignoring it seems the only option.
We then have the accusation that Djokovic’s entire attitude is susceptible of generating social turmoil and, even though he does not declare himself to be a militant “anti-vaxxer”, still, his position might encourage ideologies on the far-right (sic!). Another charge – another stone thrown by a madman – unworthy of attention; trying to answer – pearls to pigs.
Yet another approach, meant to appear more “conciliatory” and “wise”, would require the authorities to show respect to the Serb’s option, but at the same time explain to the people that he is fatally wrong and, despite his celebrity status, he cannot be a role-model; that, even though he declares himself openminded, people should not believe him and his decision is completely worthless since – is it not so? – “the vaccine is extremely safe, and much safer than infection or re-infection”. This proposition leaves me with only imagination as the last refuge: let’s imagine the admiration, the adulation, the homage that would have poured on Nole had he declared himself “pro-vax”, had he joined the long line of “celebrities” who took selfies with the needle stuck in their arm!
The position taken by the British authorities after Nole’s interview with the BBC seems to fall along the same lines. This time, however, with the added benefit of a bit of sarcasm from the Health Minister: “It’s interesting to note that Mr. Djokovic thinks it’s OK for sport spectators, all his fans, to take the vaccine that allows him to get back to play the sport in front of them and earn millions again, it’s OK for him to have them take the vaccine, but the vaccine is not OK for him“. Well. Not much to say about this either… a cursory comment, though: that Djokovic did neither encourage nor discourage the public or his fans to take the “vaccine”; that tennis tournaments were not resumed thanks to the “vaccines”; that the reference to “millions” earned by Nole, meant to provide stark contrast with the meager salaries of the poor “vaccinated people” and thus ensure their antipathy to Nole, is very cheap rhetoric; and, generally, that the British minister’s “argument” is spurious from head to toe (and this is not the only case).
Finally, I conclude my inventory with the “refined-philosophical” approach, which could not have come from any lesser publication that the New York Times. According to this esteemed journal, Djokovic placed himself in the very center of the hottest debate of the “pandemic”: “individual versus community, science versus quackery”, and, in doing so, he “has done potentially irreparable harm to his own image”. It’s not entirely clear why a person’s refusal to undertake medical procedures constitutes antisocial behavior, or how could such personal decision amount to “quackery” (especially since “science” itself seems unable to provide absolute truth on this issue, being dominated and inundated by reports, studies and statistics – all “scientific” – which demonstrate that this particular flu poses low risks, that the “protection measures” taken against it are ineffectual, and the “vaccines” produce a plethora of serious adverse effects). In addition, states the famous American publication, Djokovic’s medical option may have been caused by something of an emotional “derailment”: ‘he was always a little too into “spirituality,” and this is now leading him astray’. A profound issue which leads me to what I believe to be the crux of this entire debate: Djokovic’s alleged “vulnerability” in the eyes of his detractors, his Achille’s heel.
2. I will not use the thesis of Novak’s alleged “spiritual excesses” as pretext to jump to my conclusion, even though I will soon revert to it. Firstly though, please allow me a brief look at the Romanian press – a brief but pertinent detour.
The text I want to visit is entitled “Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții” (“Imperial slaves, icons as large as the wall, and good-by to restrictions”); its author, a well-known local pundit, argues that the champion’s decision not to take the “vaccine” should not be reduced to its merely medical dimension, but rather looked at in a much larger context: “I can’t believe that Djokovic’s problem is just his own body and the vaccine. He is an intelligent man, he cannot be believing that the vaccine could be more harmful to him than covid […] And he knows very well that there is no player in the world to have complained of distressing effects from the vaccine”. Rebutting these suppositions would waste time and take the attention away from what is truly at stake in this debate, but I will mention in passing that official statistics show that over 400 sportsmen injected with the experimental serums have collapsed mid-game and some even died and that, contrary to our local commentator’s presumption, there are tennis players who suffered serious adverse effects from these injections (see here and here).
Let’s jump over the intro and go straight to the heart of the “enigma”, of the ultimate explanation for Djokovic’s “recklessness”: “It is possible, however, that the Serbian champion’s attitude has deeper roots than that: Djokovic is more than merely anti-vaccine, he is anti-West. The vaccine is not merely a medical substance, it is a creation of the West. We have all witnessed the hysterical, disgusting nationalism of his close relatives, especially his father, hollering openly that the rotten West conspires against the Djokovic clan and against Serbia. In the Russia v. NATO-EU conflict, Novak and his clan are certainly on the side of Imperial, Slavic and Orthodox Russia – I’ve never seen icons as big as those Djokovic took pictures with alongside Serb and Montenegrin top clergymen [hence the “icon as large as the wall” of the article’s title]. There is only one thing to add: just like the vaccine, tennis itself – the sport he’s been practicing for 30 years and which made Novak Djokovic who he is today, is an invention of the West, not of the Orthodox East…”.
To translate: 1. Nole is much too intelligent to ignore the incontestable benefits brought by the vaccine; 2. Nevertheless, he suspends his intelligence and allows himself to be dominated by sentiments and feelings; 3. An “anti-West” sentiment, “nationalism” and “Orthodox spirit” are chief among these emotional triggers; and 4. Blinded by these passions, Nole, alongside his “clan”, stands beside “Imperial Russia”, forgetting – the lack of humility! – that tennis, the sport that made him the man he is today, was not invented by the backward East, but by the sophisticated West.
I read, translate and read again and feel a need to organize my thoughts before they burst in all directions. Hard to decide where to start…
First, the essential premise: from all I’ve read and heard, Novak never declared himself to be “anti-West”, never accused or criticized “the West”, and never explained his refusal to take the “anti-covid” injection by reference to the ideological or geographical origin of these serums. Therefore, to label him “anti-West” – or “too spiritual”, and I will revert to that – is mere speculation meant to move attention away from the “vaccine” and place the reasons of the Serb’s refusal, forcibly and without warrant, to areas far away from free will and common sense. A sort of: oh well, we know better don’t we, Mr. Anti-West, you cannot fool us, we see right through you…
Second, the accusations – whether implicit or explicit – that Nole and his “clan” would be blinded by “hysterical, disgusting nationalism”, “hollering openly that the rotten West conspires against […] Serbia” and would oppose NATO in a military conflict, again leave me speechless, with a host of questions running though my head. First of all, as far as Novak is concerned, I’ve never heard him hurling accusations against the West in general or NATO in particular, hence the “hysterical nationalist” label is completely inappropriate. Still, I wonder, for the sake of the argument, let’s say Nole did express reproach or accusation against the West and NATO in relation to his own country, what’s not to understand? Why would such hypothetical position be “disgusting”? Should we rather ask him to suddenly become amnesic? To suddenly forget those nights when, at 11 years of age, he was awakened in the dark apartment of the grandfather who had taken him in, shaken by the hellish sounds of NATO’s bombs pummeling Belgrade? Should we cut out as politically incorrect those scenes in which he was struggling to stave off sleep in the anti-bomb shelter, long-long hours, his face contorted in fear? Or maybe eliminate those episodes in which he was learning to play that wonderful Western invention called tennis in an abandoned empty pool bombarded by the West? Better still – why not? – let’s accuse him that he did not express sufficient admiration for the Western Powers and their soldiers who, despite the “collateral victims” of the bombardments and blatant violations of international law, brought “peace” and “democracy” back to Serbia!
Having reached this point, I stumble on new questions… Is it possible that the esteemed pundit has forgotten the extraordinary article entitled “Trocul sângelui” (“A bloody deal”) he wrote himself in April 1999, while that immense European tragedy was still unfolding, lamenting both “the nightmare in which an entire people is now trapped, just a few kilometers away from here,” under the heavy, unrelenting NATO attack, as well as the cowardly complicity of the Romanian authorities and “intelligentsia” who were applauding the military intervention against our neighbors? (C.T. Popescu, Trocul sângelui, in România abțibild, Editura Polirom, 2000, pp. 83-86) Is it the case that he abjures today the firmness with which he was opposing that unjust war and the furious stupefaction that such intervention might be portrayed as a “civilizing act”? As he was writing then: “14 hospitals and 150 schools destroyed – a civilizing act? 14 Orthodox monasteries, churches and cemeteries, a Catholic church and 7 museums hit by bombs – a civilizing act? 17 bridges, 9 railways, 39 factories, 13 refineries, 4 agricultural complexes, one million people left without running water and 500.000 jobless – a civilizing act? If this is the civilization of NATO and its local prophets, I declare myself pithecanthropus”. I wonder how is he reading now the vibrant conclusion of that article, unmerciful indictment against the Romanian intellectuals who were at the time saluting Serbia’s humiliation: ‘Otherwise, dear “civil society”, to the curse proffered by the innocents killed in ’89, on whose unavenged blood a country sick to its bones has been built for the past ten years, you will only add the curse of the tens of thousands killed in Yugoslavia, and the only kind of country that can be built on that scaffold is a Romania with its soul poisoned for a thousand years. A country overwhelmed by endless loneliness, no matter how many NATOs and EUs would give it sanctuary’. If this emotional outcry was at the time sincere and the revolt felt by a Romanian pained by the fate of his neighbors was authentic – and I have no reason to doubt that – then how can one even consider that the stirrings those memories produce in a Serb’s own heart are signs of “hysterical, disgusting nationalism”? Let alone the Serb in question is not just anyone…
The Serb in question is the child his grandfather used to wake from his sleep in the dead of night, carry to the anti-bomb shelter and, upon return, tried to amuse and distract with the most mesmerizing way to peel and slice an apple – with tears in his eyes that scarred the child for life. He is the kid who used to run among ruins and mountains of debris, his tennis bag on his back, looking for a place to practice. He is the teenager who, struggling with the sadness and resentment for all that happened to him, his family and his people, managed in time to take a huge spiritual leap (and “spiritual” is indeed the proper term) and understand that the only redemption possible is, as he himself avows, to come to terms with that past, keep an open mind and soul, learn love and forgiveness. He is the champion who declares that he loves tennis “because I still fell the connection with the inner child, the four-year-old boy who took a racket and said you know, I love this sport, I wanna play it all day long”. He is the adult who now says “I consider myself and everything as a divine soul” and who, asked about the recent Australian drama, preferred to avoid hard sentences and judgments: “God sees everything. Moral and ethics as the greatest ideals are the shining stars towards spiritual ascension. My grace is spiritual and theirs is material wealth.” He is the man who, in 2011, upon receiving St. Sava Order, the highest distinction of the Serbian Orthodox Church, said “This is the most important title of my life, because before being an athlete, I am an Orthodox Christian.”
All these experiences, pains, struggles, thoughts, convictions and beliefs made Novak into the great hero of Serbia and of world sports that he is and, after his latest decision, a symbol of the planetary fight for freedom and for dignity.
The pundits and “experts” who misread his qualities and motivations are right up to a point: his latest decision does indeed have “deeper roots”. These roots do not however lie in political or ideological grounds, in “pseudo-science” or in “quackery”. Instead, his roots borrow deep into an extremely rich and fruitful soil: the human spirit, soaring free.
This is the spirit which makes Nole – as it transpires from his entire being – not anti-(vaccine) but pro- (freedom) and gives him a grace filled with humanism, joy, hope and love. This is a high state of the spirit, richer and more intense than the happiness all trophies and titles and Grand Slams the world would ever have to offer.
de Florentin Țuca | 23 februarie, 2022 | Colecția de texte
Novac
Djokovic a cucerit multe trofee la viața lui, însă cel mai valoros și mai
strălucitor este ultimul: inimile a milioane de oameni.
Este
trofeul câștigat într-o finală crâncenă și epuizantă, dramatică și
spectaculoasă deopotrivă, în care el a învins nu rivalii care l-au provocat o
carieră-ntreagă, ci balaurul cu șapte capete care a urmărit să-l deposedeze de
atuurile lui cele mai prețioase: amintirile personale, demnitatea, libertatea,
curajul și principiile de viață.
Mingea de meci valorificată de Nole în această finală este un răspuns simplu și tăios la o întrebare tremurândă și apăsată de greutatea propriei gravități, lansată ca resemnat ultimatum, fără vlagă și fără speranță. Chestionat dacă își asumă să absenteze de la viitoare mari turnee care l-ar putea încorona drept cel mai faimos tenismen al tuturor timpurilor, Novak a răspuns clar și fără ezitare: da, îmi asum! Și a explicat că dacă prețul pentru participarea la aceste celebre competiții și pentru șansa de a cuceri noi lauri este acceptarea unor proceduri medicale în contra voinței și principiilor sale, nu, nu este dispus să suporte un asemenea (dis)preț.
Cum
era de așteptat, atitudinea fermă a tenismenului sârb a stârnit numeroase
atacuri și critici, dar și un imens val de simpatie în lumea întreagă.
Până
să mă alătur galeriei simpatizanților, sunt foarte tentat s-o iau avocățește,
punct cu punct, și să răspund diverselor acuzații adunate într-un voluminos
rechizitoriu. Tentația e mare, pe măsura măreției cauzei, dar mă-ncolțesc tot
felul de temeri legate de riscurile risipirii în detalii, pagube colaterale.
Le-aș inventaria măcar succint, începând cu cele mai absurde și mai dure și
încheind cu cele mai „sofisticate”.(1) După acest inventar, m-aș
concentra pe punctul de pe i.(2)
1. Dacă ar fi s-o iau cronologic, de exemplu, primele acuzații care i s-au adus sunt legate de expediția lui la Melbourne și de pretinsele iregularități procedurale relative la regimul vizelor și permiselor medicale. Nu am calificarea necesară să evaluez în neo-dreptul australian asemenea vicii procedurale, dar nu-mi pot reprima stupoarea în fața motivului final al expulzării: argumentul ministrului de interne Hawke, care a cerut trimiterea lui Novak înapoi acasă pentru că ar fi o potențială sursă de alimentare a „sentimentului anti-vaccin” în comunitatea locală. Dacă „alimentarea de sentimente comunitare” este motiv de expulzare din țară a unui om, iar refuzul de a te lăsa injectat cu o substanță experimentală vine dintr-un anume „sentiment”, atunci în țara aia n-ar trebui primiți decât cei capabili să facă față vămuirilor de afecte și uiumului pentru umori.
Pe urmă, cum să răspunzi în fața mitocăniilor unui „star” precum Howard Stern, care a cerut și expulzarea lui Nole din „fucking lumea sportului” pentru că ar fi un nenorocit și o scursură (un „fucking nut”, un„fucking dummy” și-un„fucking asshole”)? Doar ignorând-l, evident.
Apare, apoi, acuzația că întreaga atitudine a lui Djokovic este susceptibilă să genereze tulburări sociale și că, deși el nu se declară militant „anti-vaccin”, poziția lui ar putea alimenta ideologiile de extremă-dreapta (sic!). Nu, nici asemenea piatră, aruncată-n baltă de un nebun, nu merită luată în seamă și orice contraargumente n-ar fi decât mărgăritare pentru porci.
Într-o abordare care se vrea mai „conciliantă” și mai „înțeleaptă”, autoritățile ar avea datoria să respecte opțiunea sârbului, dar să explice lumii că el greșește flagrant, că, în ciuda celebrității lui, nu poate fi luat drept model, că, deși se declară deschis la minte, nu trebuie crezut și că, nu-i așa?, decizia lui nu face nici cât o ceapă degerată, de vreme ce „vaccinurile anti-covid sunt extrem de sigure („extremely safe”), mult mai de încredere decât anticorpii generați de infectare sau reinfectare”. În fața unei asemenea abordări, nu-mi rămâne decât refugiul într-un exercițiu de imaginație: cum ar fi fost de elogiat și omagiat și slăvit și promovat Nole dacă s-ar fi declarat „pro-vaccin”, în linie cu alte „celebrități” care și-au făcut selfie cu seringa-n umăr.
În acord cu obiecțiunile de mai sus pare să fie și poziția oficialităților britanice după publicarea interviului acordat de Nole postului BBC. Doar că ea este condimentată și cu un plus de sarcasm asigurat de intervenția ministrului sănătății: „E foarte interesant că domnul Djokovici e ok în ceea ce privește vaccinarea spectatorilor și a fanilor săi, însă refuză vaccinul în ceea ce îl privește pe el […] Datorită vaccinurilor (sic!), turneele de tenis au fost reluate, fapt care îi permite să joace tenis și să câștige milioane de pe urma acestui sport”. Mda, nu-i prea mult de comentat… Doar de menționat, en passant, că Djokovic n-a încurajat și nici n-a descurajat spectatorii sau fanii să se „vaccineze”, că turneele de tenis au fost reluate nu grație „vaccinurilor”, că referința la „milioanele câștigate” se vrea un element al comparației cu salariile sărmanilor „vaccinați” și-un magnet al antipatiei acestora, dar, în realitate, e o figură retorică foarte ieftină și că, în general, „demonstrația” ministrului britanic este un sofism cap-coadă (cazul nu este singular).
În fine, închid inventarul cu o abordare „rafinat-filosofică”, o analiză care nu putea veni decât de la o publicație de anvergura lui The New York Times. Potrivit prestigioasei reviste, starul sârb s-a plasat în centrul celei mai fierbinți dezbateri a „pandemiei”, „individualism vs. comunitate, știință vs. vrăjeală” („individual versus community, science versus quackery.”), iar prin această opțiune și-a cam tăiat craca de sub picioare („has done potentially irreparable harm to his own image”). Nu se prea înțelege de unde și până unde refuzul cuiva de a recurge la proceduri medicale este un gest antisocial și nici cum o asemenea decizie ar fi o dovadă de obscurantism (asta cu atât mai mult cu cât „știința” însăși nu poate oferi adevăruri infailibile pe subiect, fiind, mai degrabă, dominată și invadată de analize, studii și statistici – toate „științifice” – care probează gradul redus de risc asociat acestei viroze, lipsa de eficacitate a măsurilor de „protecție” împotriva ei, precum și numeroasele efecte adverse extrem de nocive ale „vaccinurilor”). În plus, potrivit celebrei publicații americane, opțiunea medicală a lui Djokovic poate fi pusă și pe seama unor „derapaje” emoționale: fiind „cam prea legat” de „spiritualitate”, a cam luat-o pe-arătură („he was always a little too into „spirituality”, and this is now leading him astray”). Subiect consistent, bun de folosit ca punte către ceea ce eu găsesc că este miezul întregii dezbateri: pretinsa „vulnerabilitate” a sârbului în ochii detractorilor, călcâiul lui Ahi(No)le.
2.
Nu, n-o să folosesc teza pretinselor excese ale lui Novak din zona „spiritualității” drept pretext pentru schimbarea macazului. Voi reveni la
ea cât pot de repede. Nu înainte însă de-a face, cu îngăduința dumneavoastră, o
mică haltă în gara presei românești. O să vedeți că oprirea asta este foarte
relevantă și-mi va da energia pentru întoarcerea la chestiunea „spiritualității”.
Așadar, într-un recent text intitulat „Sclavi imperiali, icoane cât peretele și pa restricții”, un cunoscut analist local susține că decizia campionului sârb de a nu se „vaccina” nu trebuie redusă la dimensiunea ei medicală, ci trebuie privită într-un context mult mai larg: „Nu-mi vine să cred – zice specialistul nostru – că problema lui Djoković e doar corpul său și vaccinul. E un tip inteligent, nu prea are cum să creadă că vaccinul i-ar putea face mai rău decât boala covid […]. Și știe foarte bine că niciun jucător din lume nu a acuzat efecte deranjante ale vaccinului.” Nu găsesc de cuviință să combat aceste presupuneri, pentru că risc să mă îndepărtez de la adevărata miză a dezbaterii. (În treacăt fie spus însă, conform statisticilor oficiale, peste patru sute de sportivi injectați cu serurile experimentale s-au prăbușit sau au decedat pe terenul de joc și, contrar celor afirmate de celebrul tenisolog, există cazuri de efecte secundare grave ale acestor injecții și printre tenismeni.)
Prin urmare, trecem peste intro și intrăm în miezul „enigmei”, explicația ultimă a „nesăbuinței” tenismenului: „E posibil însă – continuă analistul – ca atitudinea campionului sârb să aibă rădăcini mai adânci: Djoković e mai mult decât antivaccinist, e antioccidentalist. Vaccinul nu e doar o substanță medicală, e o creație a Westului. Am putut studia la scenă deschisă naționalismul isteric, dezgustător, al rudelor sale apropiate, în cap cu tatăl, care zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva familionului Djoković și Serbiei. În conflictul Rusia vs. NATO-UE, Novak și ai săi sunt cu siguranță de partea Rusiei imperiale, slave și ortodoxe – n-am văzut icoane mai mari decât cele cu care s-a pozat acum Djoković alături de ierarhi ai bisericilor din Serbia și Muntenegru [icoane „cât peretele”, conform indicației din titlul articolului scris de reputatul analist – n.m.]. Un singur lucru ar mai fi de spus: ca și vaccinul, tenisul, pe care îl practică de 30 de ani și care l-a făcut pe Novak Djoković ce este, e o invenție a Occidentului, nu a Estului pravoslavnic…”
Carevasăzică,
în traducere: 1. Nole este mult prea inteligent ca să ignore incontestabilele
beneficii ale vaccinului, 2. Cu toate astea, își suspendă inteligența și se
lasă dus de sentimente și umori, 3. Printre aceste porniri emoționale, la loc
de cinste se află „antioccidentalismul”, „naționalismul” și „spiritul ortodox” și 4. Orbit de atare
patimi, el stă, împreună cu „familionul”, de partea „Rusiei imperiale” și uită – câtă lipsă de smerenie! – că tenisul care l-a
făcut pe el om nu-i inventat de habotnicii estici, ci de rafinații „westici”.
Citesc,
traduc și recitesc și simt că trebuie să-mi ordonez gândurile, tentate s-o ia
în tot soiul de direcții. Nici nu prea știu cu ce să-ncep…
Întâi,
cu premisa esențială: din câte am citit și-am urmărit eu, n-am văzut ori auzit
ca Novak să se declare „antioccidental”, să aducă acuzații sau
vorbe grele „Westului” ori să-și motiveze refuzul injecției „anti-covid”
pe argumente care țin de originea „ideologică” sau fizică a acestei injecții.
Prin urmare, eticheta „antioccidentalist” pe care analistul nostru
o lipește pe fruntea lui Nole este – ca și-n cazul aceleia de „prea spiritualist” (voi reveni) – rezultatul unei speculații menite să mute
atenția din jurul „vaccinului” și să răstălmăcească refuzul
sârbului prin transferul forțat al motivațiilor sale într-o cu totul altă zonă
decât aceea a liberului arbitru și-a bunului simț. Eee, las’ că știm noi mai bine,
antioccidentalistule, ne-am prins, se vede treaba că nu-ți prea iese cu noi,
moșule…
În al doilea rând, acuzațiile – implicite sau explicite, după caz – că Nole și „familionul” sunt orbiți de „naționalism isteric și dezgustător”, că „zbiară că tot Occidentul putred complotează împotriva […] Serbiei” și că ar fi împotriva NATO în cazul unui conflict militar mă lasă, din nou, fără grai și cu o mulțime de întrebări în cap. Întâi de toate, în ceea ce-l privește pe Novak, nu l-am auzit niciodată înfierând Occidentul în bloc sau declarându-se împotriva NATO, motiv pentru care nici eticheta de „naționalist isteric” nu i se potrivește. Dar, stau să mă întreb, de dragul exercițiului argumentativ, chiar dacă Nole ar fi avut – să zicem – reproșuri sau acuzații la adresa Occidentului și a NATO în relația acestora cu propria-i țară, ce ar fi fost de neînțeles la o asemenea atitudine, ori de ce ar fi fost ea atât de „dezgustătoare”? Să-i pretindem cumva să devină, brusc, amnezic și să uite de nopțile când, copil de unsprezece ani, era trezit noapte de noapte, în apartamentului bunicului care-l adăpostea, de zgomotul infernal al bombardamentelor NATO peste Belgrad? Să tăiem la montaj, ca incorecte politic, scenele – chiar de Nole povestite – când petrecea, dormind pe el, ore în șir, în adăpostul anti-atomic din subsolul blocului, schimonosit de spaimă? Sau, poate, episoadele când el învăța minunatul tenis inventat de „West” într-o piscină părăsită și tot de „West” bombardată? Ori, de ce nu?, să-l acuzăm că n-a lăudat suficient armata vestică și Puterile Occidentale care, în ciuda „victimelor colaterale” ale bombardamentelor și-a batjocoririi dreptului internațional, au readus „pacea” și „democrația” în Serbia?!
Ajuns la acest punct, dau de alte întrebări… Oare să fi uitat distinsul analist de excepționalul său articol numit „Trocul sângelui”, scris în timpul acelei imense tragedii europene (în aprilie ‘99) și-n care deplângea atât „coșmarul pe care îl trăiește un popor întreg la câțiva kilometri de noi”, greu încercat de amploarea și cruzimea ofensivei NATO, cât și complicitatea lașă a autorităților române și intelighenției GDS care aplauda intervenția militară împotriva vecinilor noștri? (C.T. Popescu, Trocul sângelui, în România abțibild, Editura Polirom, 2000, pag. 83-86)
S-o dezice el oare astăzi de fermitatea cu care combătea pretinsa justețe a războiului și de stupoarea care-l cuprindea în fața justificării imixtiunii ca „act de civilizație”? Zicea analistul:„14 spitale și 150 de școli distruse – un act de civilizație? 14 mânăstiri, biserici și cimitire ortodoxe, o biserică catolică și 7 muzee avariate – un act de civilizație? 17 poduri, 9 căi ferate, 39 de uzine, 13 rafinării, 4 complexe agricole, un milion de oameni rămași fără apă curentă și 500.000 fără slujbe – un act de civilizație? Dacă asta este civilizația NATO și-a profeților ei carpato-danubieni, atunci eu mă declar pitecantrop”. Cum o reciti el, oare, astăzi, vibrantul final al acelui text, necruțător rechizitoriu la adresa intelectualilor români care au salutat, atunci, umilirea Serbiei: „Altfel, domnilor <<societate civilă>>, nu veți face decât să adăugați la blestemul inocenților omorâți în ‘89, pe al căror sânge neîmpăcat s-a clădit vreme de zece ani o țară bolnavă până-n măduvă, blestemul zecilor de mii de morți ai Iugoslaviei, pe al căror eșafod nu se va putea înălța decât o Românie cu sufletul otrăvit pentru un veac. O Românie copleșită, oricâte natouri și ueuri ar oploși-o, de o singurătate fără sfârșit.”? Și, dacă toate aceste emoționante strigăte ale analistului nostru erau, la vremea aceea, sincere – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, iar revolta lui de român suferind, una autentică – și n-am nici un motiv din lume să cred altfel -, cum de am putea accepta că amintirile acelor vremuri din sufletul unui sârb sunt urme de „naționalism isteric și dezgustător”? Și asta mai ales în condițiile în care sârbul nostru nu este fitecine…
Ci este copilul rămas marcat pe viață de lacrimile din ochii bunicului ce-l scula din somn în toiul nopții ca să-l ducă-n brațe spre buncăr, la adăpost de bombardamente și care, la întoarcere, îl captiva cu cea mai impresionantă tehnică de decojire și feliere a unui măr; puștiul care, cu geanta de tenis în spate, alerga printre ruine și grămezi de moloz ca să-și caute un teren de antrenament; adolescentul care, frământat de supărare și de resentimente pentru toate suferințele îndurate de el, de-ai lui și de conaționali, a reușit, după un timp, să facă un imens pas spiritual („spiritual”, exact ăsta-i termenul) și să înțeleagă că unica lui soluție salvatoare este, așa cum însuși o mărturisește, împăcarea cu acel trecut, mintea și sufletul deschise, iubirea și iertarea; campionul care declară că iubește tenisul „mai ales pentru energia pe care i-o dă conexiunea cu copilăria și cu băiețelul de patru ani care a pus pentru prima oară mâna pe rachetă”; adultul care astăzi se consideră pe sine și îi vede pe cei din jurul său ca „parte a unui suflet divin” și care, întrebat despre recenta lui dramă australiană, a preferat să evite sentințele și judecățile: „Dumnezeu vede totul. Etica și morala, ca mărețe idealuri, sunt stelele care luminează înălțarea sufletească. Vocația mea este una spirituală, a lor este prosperitatea materială”; omul care, în 2011, primind cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Sârbe, Ordinul Sfântul Sava, a calificat-o drept „cel mai important titlu din viața lui” pentru că, zicea el, „înainte de a fi sportiv, eu sunt un creștin ortodox”.
Toate
aceste experiențe, suferințe, frământări, gânduri, convingeri și credințe l-au
făcut pe Novak marele erou al Serbiei și-al sportului mondial și, după ultima
lui decizie, un simbol al luptei planetare pentru libertate și demnitate.
Până
la un punct, „analiștii” și „specialiștii” care i-au răstălmăcit
atuurile și motivațiile au dreptate: această ultimă decizie a campionului sârb
are, într-adevăr, „rădăcini mai adânci”. Ele vin însă nu
dintr-un lut politico-ideologic, „pseudo-științific” sau de „vrăjeală”, ci dintr-un cernoziom extrem de roditor: spiritul uman,
înălțător și liber.
Este suflul
care, ne transmite Nole cu toată ființa lui, îl face nu anti- (vaccin),
ci pro- (libertate), și-i dă o stare de grație încărcată de umanitate,
bucurie, speranță și iubire. Da, este starea de înaltă spiritualitate, mai
bogată și mai intensă decât fericirea tuturor titlurilor, laurilor și Grand
Șlam-urilor lumii la un loc.
de Florentin Țuca | 15 februarie, 2022 | Colecția de texte
Motto:
Mintea fără de adăpost (homeless mind) este astăzi regula. Sunt foarte mulți cei care ar vrea să se întoarcă la vremurile în care nebunia care ne cotropește acum nu exista, să evadeze din vârtejul conștiinței fragmentate în care lumea ni se înfățișează astăzi – adică ne este prezentată de media – ca un soi de tablou poantilist în care punctele se deplasează cu o asemenea viteză că e aproape imposibil să obții o imagine coerentă. Sentimentul este foarte răspândit. Și nu este o chestiune care ține de politică. Acest sentiment traversează lumea în toate direcțiile, în siajul realității hiper-ireale a tehnologiilor care ne reunesc pe toți într-o stare de anxietate și de lipsă transcendentală de adăpost. Toată propaganda despre „noua normalitate” și despre un viitor digital incorporal sună fals. Marea Resetare este Marele Coșmar. Nimic nu mai pare normal, cu atât mai puțin viitorul.
Edward Curtin, „Nostalgic for the future”
Mai este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta
întreagă a intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.
Acele forțe care, în această perioadă, au fost atât de agresive încât au învins, pentru moment, momentul de doi ani, cele mai elementare principii și legi ale dreptului, moralei, logicii, bunului simț și, nu în ultimul rând, ale științei, în general, și ale medicinei, în particular. Sunt forțele care și-au arogat o legitimitate pe care nimeni nu le-a conferit-o; care au terfelit cu nonșalanță și aroganță tratate internaționale și constituții naționale și au donat unor birocrați puteri pe care nici ele nu le aveau; care au investit președinți de țară cu misiunea primordială de a-și soma supușii să se spele, zilnic, pe mâini; care ne-au pus pe tablă cele mai aberante statistici despre viață și despre moarte, bătute cap în cap, de la zi la zi; care ne-au interzis îmbrățișările, datul norocului, ruga la biserică și dansul; care au ținut la distanță copiii de părinți și nepoții de bunici; care ne-au condiționat accesul la muncă și la școală, la stadion și la cafenea, la hotel și la avion de tot soiul de hârțoage, proceduri medicale și injectări cu seruri experimentale; care ne-au obligat să ne mascăm și respirația, și zâmbetul cu odioase și obscene măști-cârpe, colorate n-are importanță cum; care ne-au „termometrizat”, „carantinat”, „izolat-izoletat”, „testat”, „scanat”, „pozitivat” și „negativat” după răul lor plac. Da, sunt Forțele Absurdului care, pentru momentul de doi ani, ne-au somat să fim actori într-un inițiatic ritual de transfer în Minunata Nouă Normalitate.
Este ritualul care își propune, în fapt, să preceadă un altul: pe acela al imensei reorganizări planetare, The Great Reset, care ar veni să conducă, conform unuia dintre regizori, la o „spectaculoasă fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice”. În alți termeni, transferul din Minunata Nouă Normalitate în Minunata Lume Nouă a lui Huxley prin intermediul unei revoluții ontologice care ar duce la însăși redefinirea a ceea ce înseamnă să fii om. Este ceremonialul mondial prilejuit de cea de-a patra revoluție industrială în care inteligența artificială se vrea „versiunea digitală a Divinității”, în care realul fuzionează cu sinteticul, oamenii sunt ștrangulați de propriile adicții, copiii-torturați de gadget-uri, iar sufletele, ucise sau scurtcircuitate. Este ritualul prin care realitatea lumii fizice, demodată și prăfuită, ar urma să fie „extinsă” (extended sau augmented reality) în universul infinit al Metavers-ului, raiul digital în care vom fi în curând invitați să trăim și să murim virtual. Noi fără de noi, doar cu al nostru avatar-mandatar, suflet-mortuar.
În ciuda rapidității și agresivității cu care este pusă în practică agenda „Marii Resetări”, oamenii au început să vadă, să priceapă și să simtă că acest proiect mondial este gândit nu spre binele, ci spre răul lor, că ambițiile transumaniste sunt, în esența lor, antiumaniste și că obiectivul final al întregii operațiuni este acapararea sufletelor noastre eterne. Și, peste toate, confruntați cu monstruozitatea răului, oamenii au pornit să nădăjduiască și să spere.
Da, oamenii au început să vadă. Treptat-treptat, mulți semeni au început să se trezească, să se întrebe și să observe cu ochii lor scene, fapte și întâmplări de viață, emoționante și clarificatoare deopotrivă. De exemplu, așa cum povestește celebrul avocat Reiner Fuellmich, într-o zi, martorii unei întâmplări de viață au remarcat o bătrână neajutorată și speriată care, luată în brațe de un străin în plină stradă și deposedată cu delicatețe de masca pe care o avea pe față, a început să plângă în hohote amintindu-și că nu mai fusese îmbrățișată de cineva de mai bine de un an de zile. Scene ca aceasta sunt mai grăitoare decât orice dezbateri științifice și orice analize raționale pe teme legate de drepturi și libertăți. În același registru, cum să rămâi insensibil la apelul unei alte bătrâne, aflată în scaun cu rotile, care participa la un protest cu o pancartă pe care scria „mai bine mor de covid decât de singurătate”? Cum să nu te miște zecile de adunări dansante din piețele europene în care oamenii se îmbrățișau și se legănau laolaltă pe ritmul muzicii, nous, on veut continuer à dancer encore? Sau dovezile de extraordinară și mișcătoare solidaritate cu camionagii canadieni, cei mai bravi revoluționari ai momentului? Cum să nu te revolte arestarea unui om în plin centrul New-York-ului pentru că a îndrăznit să-și cumpere de mâncare fără a avea certificatul de „vaccinare”? Apoi, cum să nu te apuce furia în fața apelului unui înalt oficial neo-zeelandez care-și îndemna conaționalii să nu-și mai vorbească unii cu alții („don’t start up a conversation”)? Ori în fața altor numeroase nedreptăți și abuzuri: părinți cărora li s-a interzis accesul în spital ca să-și viziteze copiii; copii cărora li s-au refuzat intervenții medicale vitale pe motiv că părinții lor sunt „nevaccinați”; oameni bătuți cu bestialitate de jandarmi și polițiști pentru că-și revendicau drepturile legitime; polițiști verificând cu agresivitate „distanțarea socială” cu ajutorul unei rigle speciale; îndemnuri pentru excluderea „nevaccinaților” de la masa de Crăciun; angajarea de persoane particulare disponibile să urmărească și să predea autorităților pe concetățenii „nevaccinați”? Nu e momentul și locul pentru un inventar complet al abuzurilor și ilegalităților sau al scenelor tulburătoare de suferință și de iubire, de comuniune și de solidaritate, de revoltă și de speranță, scene încărcate de profundă umanitate și scrise de istoria ultimilor doi ani. Pe de altă parte însă, cred că este momentul și locul să constatăm că psihopații care s-au auto-instalat la cârma istoriei contemporane n-au nici cea mai mică înțelegere pentru ceea ce înseamnă cu adevărat umanitatea și splendoarea ei.
Da, oamenii au început să priceapă. Întâi, că au fost mințiți și că riscul major asociat „virusului ucigaș”, adică mortalitatea de sub 0,3%, nu justifică trimiterea planetei întregi în congelator; că – așa cum o recunosc chiar promotorii lockdown-ului – practica izolării și a „carantinării” întregii comunități a cauzat mai mult rău decât a făcut bine; că toată această „pandemență” (Silviu Man) n-are legătură cu sănătatea publică, ci cu proiectul tiranic de control al populației; că frica indusă de propaganda oficială a fost vădit disproporționată față de pericolul real, iar măsurile de „protecție” impuse au fost ineficiente sau, adesea, aberante (vă amintiți – un exemplu dintr-o mie – de beneficiul acordat fumătorilor de a-și da masca jos când trag din țigară? Sau, iată, unul relativ recent: un dres de damă tras peste cap și, implicit, peste mască, protejează mult mai bine împotriva covid (vezi alte exemple absurde aici); apoi, că democrația reprezentativă – cu toate tarele și lipsurile ei – tinde să fie, treptat-treptat, înlocuită de o dictatură medicalo-tehnocrată întemeiată pe principiile unui stat al bio-securității (Giorgio Agamben); că drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, garantate constituțional, au fost încălcate sistematic și că sunt tot mai șubrede în fața tendințelor noilor reglementări care le plasează în umbra responsabilităților (îndatoririlor) sau a drepturilor colective; că „vaccinul” care conține – zice-s-ar – „speranță” și „încredere” este, în realitate, o deziluzie; că „știința” invocată ca argument de autoritate de atotputernicii zilei nu este nici pe departe un oracol, iar tezele pretins „științifice” promovate de doctrina covidiană oficială sunt infirmate de sute și mii de contraargumente și contradovezi susținute de medici, chimiști, biologi și cercetători de prestigiu; în fine, că „Marea Resetare” asociată celei de-a patra revoluții industriale, întemeiată pe „cuceririle digitalizării și inteligenței artificiale” și pe distopia transumanistă, reprezintă o imensă deturnare a umanității și a civilizației creștine, un uriaș pas spre un univers al „valorilor întoarse pe dos” (Carlo Maria Viganò).
Da, oamenii au început să simtă. Este posibil să mă-nșel, dar percep în
jurul meu o energie colectivă extrem de apăsătoare. Mai dintotdeauna, oamenii
au fost înclinați să-și idealizeze propriul trecut și atmosfera „din
vremea lor” și să-și savureze amintirile deodată cu asumarea și trăirea
actualității. Acum însă, confruntați cu un prezent tot mai neprietenos, și
chiar respingător, tot mai mulți par cu privirile întoarse îndărăt, tânjind
după timpurile când omenia era omenie și iubirea era iubire, când lumea era
lume și viața era viață: când copiii se jucau învățând și învățau jucându-se,
căutând nu „spațiile sigure”, ci aventura, nu protecția, ci
independența, nu confortul, ci eroismul, nu ecranul jucăriei smart, ci
spațiul din mintea copilului în care el, cum zice Creangă, „încălecat pe
bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici, pe
care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot
dinadinsu, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”; când
adolescenții n-auziseră de untold-de-ne-numitul, n-aveau dubii ce
posedă-ntre picioare ori care pronume li se potriveau și cântau, recitau
poezii, se îndrăgosteau și se iubeau într-o nemijlocită și nefiltrată relație
cu realitatea muzicii, a poeziei și-a iubirii; când adulții erau adulți și
țineau lumea pe umerii lor, cu entuziasmul pe depresie și sănătatea pe boală
călcând; când, apropo, oamenii erau prezumați nu bolnavi, ci sănătoși, iar
bolile se tratau – înainte de medicamente – cu calm, discreție, curaj,
credință, omenie și cu autoironia convingerii că nu mor caii când vor câinii;
când morala și moravurile erau nu mărfurile și „valorile” de import ale „societății
civile”, ci produsul autentic și exclusiv al comunității însăși, întemeiat,
înainte de toate, pe virtuțile creștine și pe bunul simț; când biserica nu avea
ce căuta în treburile statului, dar nici statul în rânduielile bisericii; când
dreptul își extrăgea seva vitală din marile principii fondatoare ale eticii și
logicii și slujea ideilor de dreptate și de justiție; când, pe scurt, lumea nu
dădea semne că vrea ori poate ori riscă să-l piardă pe Dumnezeu.
Da, oamenii au început să nădăjduiască și să spere. Cu toate aceste descoperiri, revelații, înțelegeri și nostalgii în minte și în suflet, semenii noștri se descoperă tot mai mult în ultima vreme cuprinși de credința în bine și de speranță. Speranța că Forțele Absurdului (ale căror principală menire este, nu-i așa?, să ne convingă că ele nu există) vor fi de-mascate; că excepționala explozie de bucurie a copiilor dintr-o școală americană la auzul veștii privind abolirea măștilor, bucurie teleportată în lumea întreagă, va molipsi lumea întreagă de imuabil entuziasm; că deciziile judecătorești reparatorii, prin care au fost sancționate derapaje, ilegalități și mârșăvii ale dictaturii medicalo-tehnocrate nu vor rămâne singulare și că demersul inițiat de echipa avocatului Fuellmich va avea un succes istoric vibrant și eliberator; că milioanele de voci care cer libertate și adevăr la Ottawa și Paris și Sydney și Roma și Bruxelles vor fi auzite și susținute de alte milioane de glasuri din lumea largă și că toată această lume largă se va încolona într-un convoi al libertății și adevărului; că omenia va redeveni, în sfârșit, omenie, iubirea-iubire, lumea-lume și viața-viață.
Este speranța că noi, oamenii, după momentul de doi ani în care ne-am zis c-ar fi mai bine să murim de covid decât de singurătate, vom fi, în sfârșit, luați, de Cineva, în brațe.
de Florentin Țuca | 9 noiembrie, 2021 | Colecția de texte
Când, acum ceva vreme, ne-au dat cu cârpa peste față și
ne-au obligat să ne mascăm și zâmbetul, și respirația, puțini dintre noi și-au
imaginat că botnița asta ne va sufoca și libertatea de expresie, atâta cât mai
rămăsese din ea, moft demodat al epocii post-democrație, post-adevăr și
post-normalitate.
Era, însă, cumva de așteptat ca instaurarea despotismului (fie el și medicalo-marțialo-globalist) să fie acompaniată – printre altele – și de suprimarea ori cenzurarea expresiei libere. Este una dintre tristele legități istorice, nu-i așa?, imposibil de ignorat de zeii dictaturii contemporane în curs de înstăpânire. Că această dictatură nu se cheamă „nazistă”, „fascistă” sau „comunistă” ci, ca nepoată de sufix a acestora, își zice „covid-istă”, are mai puțină relevanță; în fond, ce se naște din autocrație libertate mănâncă. Prin urmare, operațiunea de încătușare a cuvintelor, în pregătire și coacere, face parte din rețetă și n-ar trebui să ne ia prin surprindere (vezi câteva exemple dintr-o mie aici, aici, aici sau aici).
Pe mine însă, prin surprindere mă iau mai multe rafale.
Întâi, ritmul. Deși cenzurarea liberei expresii fusese premeditată și, în jurisdicția noastră, anunțată de buzduganul decretului de instaurare a stării de urgență din martie trecut, n-am vrut să dau prea mult credit acelui semn de exclamare. L-am remarcat atunci, mirat de amestecarea lui laolaltă cu toate „urgențele” momentului, dar n-am crezut că așa-zisele „știri false” urmau să devină, în scurt timp, la fel de „periculoase” ca „virusul ucigaș”.
Pe urmă, amploarea războiului informațional și, în particular, anvergura operațiunii de manipulare, de îndârjită promovare a versiunilor „oficiale” și de discreditare a opiniilor dizidente. Faptul că Ministerul Adevărului s-a transferat din ficțiunea orwelliană în somptuoase sedii ale realității este o elocventă dovadă în acest sens. Un sediu de acest fel, inaugurat acum câteva zile, are și o denumire de o cinică rezonanță: Good Information Inc. (un subiect consistent, bun de reluat cu altă ocazie).
În fine, rafalele cele mai șocante și mai penetrante:
aplauzele și încurajările unora și, mai ales, ale acelora care, în normalitate
(în „vechea normalitate”), ar fi trebuit, dimpotrivă, să îndeplinească rolul de
gardieni ai libertății de gândire, de dezbatere și de expresie: ei, chiar ei!, vârfurile
elitelor, cărturarii (dascăli, scriitori, critici, politologi, filosofi). În
fapt, tocmai aplauzele, îndârjirea și „civismul” lor mi-au motivat prezenta
luare de cuvânt. Nu-mi propun un inventar complet al tuturor pledoariilor lor
pentru cenzurarea sau pedepsirea expresiei independente, ci mă voi rezuma la câteva
exemple recente (1). Provocat de aceste mostre, voi zăbovi preț de câteva rânduri
pe tema liberei expresii ca drept fundamental al cetățeanului (2). Apoi, cu
aceste exemple ca premisă, mă voi mira și mă voi întreba, retoric, unde s-a
risipit imperativul analizei cărturărești lucide, temeinice și nuanțate (3), de
ce asemenea pledoarii sunt viciate de dublă măsură și disonanță cognitivă (4) și
de unde atâta încrâncenare, năduf și încărcătură de resentimente (5). Pe baza
acestor notițe, voi risca în final un pronostic-premoniție (6).
1. Dezamăgită de dezordinea identificată în administrarea actualei crize sanitare, o distinsă doamnă profesor universitar, reputat politolog, apărător și promotor al democrației și drepturilor omului, activist anti-corupție, a intervenit deunăzi în spațiul public cu un set de instrucțiuni menite să pună ordine în treburile cetății: cine ar trebui să fie prim-ministru, cum să fie efectuate anchetele epidemiologice, cât de urgentă este „vaccinarea obligatorie”, care măsuri de „carantinare” sunt prioritare, cum nu ar mai trebui să respirăm fără „certificat verde” etc. Supărată de excesul de libertate din spațiul public al dezbaterilor, doamna profesor-politolog s-a arătat dezamăgită de pretinsa pasivitate a Consiliului Național al Audiovizualului și a susținut că
„CNA, cea mai impotentă instituție a statului, […] ar trebui să-și verse focul […] pe orice dezinformare sau îndemn la a sabota sănătatea publică prin orice mijloace media și indiferent cine le-ar colporta […]. Lumea nu știe că sutele de morți zilnice sunt ale celor nevaccinați. CNA are o enormă răspundere pentru faptul că în România analfabeții sanitari au câștigat bătălia. De exemplu, vreau să cer amenzi drastice pentru toți cei care colportează că românul nu trebuie să se vaccineze că e vaccinat cu creștinismul. Moare o dată la trei minute câte unul din ăsta vaccinat cu creștinismul, din păcate nu și colportorii (sic!), care s-au vaccinat demult și taie gogoși la turmele de oi care se iau după ei. Dați-le amenzi să intre în faliment!”
Tot recent, un reputat critic literar contemporan, cunoscut profesor și academician, fost respectat politician, a publicat un text de o surprinzătoare virulență la adresa dreptului la liberă gândire și opinie:
„O propagandă deșănțată (să nu ne ascundem după deget: criminală!(sic!) – a unor persoane, între care (atenție!) medici, actori cunoscuți, juriști (o liotă), care și-au împărtășit public, la ore de vârf, nici măcar îndoielile, dar certitudinile cu privire la riscurile sau la ineficacitatea vaccinării. […] Deși e limpede că vaccinul reprezintă cea mai bună protecție (sic!), oamenii nu mai cred autoritățile, ci pe antivacciniști. E normal? Eu zic că nu. Mai ales că argumentele antivacciniștilor sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. […] Soluția este, singura deocamdată, vaccinarea. […] Nu e vorba de discriminare, ce prostie!, să-i împiedici pe nevaccinați să intre în restaurante și în cluburi, majoritatea, tineri, care la concerte și teatre tot nu se duc, sau să călătorească în străinătate. E singurul mijloc să-i determini să nu infecteze toată nația. Să distrugă o economie de care profită, dar la care nu aduc nicio contribuție. Să ne prejudicieze pe toți cei care considerăm că relaxarea urmează muncii și nu invers.”
În fine, într-un recent număr al unei prestigioase reviste culturale, un cărturar de o excepțională erudiție, cunoscut profesor și filosof, apreciat eseist și istoric al artei, a răbufnit într-o manieră vehementă cu referire la așa-zișii „negaționiști” care, conform domniei sale, „nu mai pot invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde înaintea Justiției”. Ei, spune domnul profesor-filosof, „sunt cei care, în pofida unei enorme evidențe (sic!), se împotrivesc sistematic și programatic și purtării măștii, distanțării și altor măsuri de combatere a epidemiei sau care instigă la asemenea comportamente pe rețelele sociale”, motiv pentru care „trebuie să fie cenzurați (sic!) și, dacă recidivează în negaționism (sic!), supuși unor sancțiuni administrative și/sau penale la fel ca și cei care susțin că la Auschwitz «n-a murit nimeni». Acești oameni, inducând în eroare pe alții, comit indirect, dar demonstrabil crime (sic!) și trebuie tratați ca atare.” La fel de indezirabili sunt, în optica domnului profesor-filosof, „antivacciniștii: cei care uzează de autoritatea lor fie de medici, fie de preoți, fie de profesori sau de politicieni, spre a distruge încrederea în vaccinare, în general, și în vaccinarea anti-COVID, în special, fără a furniza dovezi concludente științific pentru atitudinea lor. Toți aceștia ar trebui ori să aducă dovezi concludente, ori să tacă; la recidivă, ar trebui să fie inculpați și condamnați.” „Aici” – continuă domnul profesor-filosof – „mi se pare potrivită o diferență de tratament: cred că de la cine susține public că «nu există COVID-19» nu mai trebuie așteptate dovezi pentru a-l incrimina pe loc.”(sic!) Apoi, „dacă cineva susține public că vaccinurile dăunează mai mult decât ajută în prezent sau pe viitor, să i se solicite să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține public că vaccinarea nu limitează cazurile grave, că datele statistice furnizate de autoritățile de pretutindeni sunt falsificate etc., să vină cu dovezi sau să tacă. Dacă susține că vaccinurile sunt un experiment și că oamenii sunt cobai, să vină cu dovezi sau să tacă. Cine cere de la amvon oamenilor să nu se vaccineze, fiindcă vaccinurile ar fi expirate, să o dovedească sau să tacă, iar în caz de recidivă să ajungă la închisoare.”
În concluzie, domnului profesor-filosof i se pare „intolerabil abuzul de liberă exprimare în circumstanțele din prezent și cu media existente, cu consecința nefastă a mii, zeci de mii de morți evitabili.”(sic!)
După cum se poate observa, fragmentele citate mai sus sunt susceptibile să deschidă unghiurile unor dezbateri ample, pe multiple fronturi: polemici legate de (dez)avantajele „vaccinării”, (in)oportunitatea certificatului poreclit – nu prea știm de ce – „verde”, cauzalitatea în ipoteza deceselor „de” vs. „cu” covid, (in)eficacitatea măsurilor de combatere a epidemiei, precum masca sau așa-zisa „distanțare socială”, (ne)discriminarea între „vaccinați” și „nevaccinați”, „enormele evidențe” care susțin „măsurile de combatere a epidemiei” vs. pretinsa lipsă a „dovezilor concludente științific” care ar invalida poziția „negaționiștilor”[1] etc.
Prin prezenta intervenție, nu-mi propun să inițiez (ori să mă înscriu în) vreo polemică pe asemenea teme cuprinzătoare, bune de analizat cu alte ocazii. Motiv pentru care, așa cum anticipam, ofurile momentului și contextului țin de felul în care unii mentori și călăuzitori din elita educației și culturii naționale se raportează la un drept fundamental al cetățenilor numit „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel”, drept garantat de Constituție (art. 30). Și aici am în vedere nu tăcerea complice a covârșitoarei lor majorități, care întoarce privirea când vede cum regimul medicalo-marțial ghilotinează adesea libera expresie, ci încurajările exprese și vehemente de tipul celor evocate mai sus și folosite în cele ce urmează ca referințe pur exemplificative.
2. Înainte de analiza acestor exemple, câteva scurte considerații elementare
despre dreptul la liberă expresie, garantat constituțional. Intim asociat
libertății de conștiință și de gândire, expresia independentă este una dintre
primele simboluri ale libertății în general, cel mai nobil, probabil. Din
perspectiva asta, memorabilă rămâne definiția lui George Orwell: „Dacă este să definim
libertatea, ea înseamnă, înainte de toate, dreptul de a rosti adevăruri pe care
oamenii nu vor să le audă.”
În acord cu tratate și convenții internaționale referitoare la drepturi civile și politice, Constituția noastră garantează libertatea de expresie ca drept fundamental și stabilește care sunt limitele acestui drept:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. (Art. 30(7)).
În plus, potrivit Legii fundamentale,
„Sunt interzise defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (Art. 30 (8)).
Dincolo de aceste limitări specifice, dreptul la liberă expresie poate fi afectat (separat sau împreună cu alte drepturi fundamentale) de restricții aplicabile doar în cazuri excepționale și stabilite prin îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor limitative prevăzute de art. 53 din Constituție (doar în temeiul unei legi adoptate de parlament, doar temporar, doar cu respectarea principiului proporționalității, doar dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică și doar dacă măsura nu afectează însăși esența dreptului).
După cum se poate remarca, niciuna dintre limitările prevăzute
expres de textele constituționale citate nu ar putea fi invocată pentru restrângerea
dreptului unei persoane de a-și exprima opinia cu privire la politici și măsuri
sanitare sau proceduri și tratamente medicale. În plus, în lipsa unei legi
adoptate în condițiile art. 53, care să restrângă în mod expres libertatea cuvântului,
dreptul nostru de a participa la dezbateri publice pe teme legate, printre
altele, de crize sanitare nu poate fi restrâns sau condiționat. Cât despre părerile
emise în exercițiul acestui drept ele sunt și trebuie să rămână independente,
oricât ar fi de „nefondate”, „aberante”, „retrograde” sau „criminale” în optica
unor înțelepți analiști. Asta pentru simplul motiv că art. 30 din Constituție
garantează nu dreptul la opinii pretins savante, ci dreptul la opinii libere.
Cât despre art. 404 cod penal, invocat recent ca pretext pentru hărțuirea unui preot pe motiv de predică incorectă politic, el instituie o limitare a expresiei într-un caz cu totul special și limitat (protejarea siguranței naționale), motiv pentru care apelul la această normă este vădit inadecvat pentru restrângerea libertății de expresie în general.
3. Revin la tezele profesorilor în cauză, le recitesc exclusiv din
perspectiva evocată mai sus și mă declar contrariat.
Când zic asta, am în vedere, întâi de toate, fermitatea și
siguranța propriilor lor teze și a întregii puneri în scenă, tăria de beton
armat a premiselor pe care se întemeiază și lipsa oricăror dubii și dileme în
pregătirea și construcția silogismelor (dacă „silogisme” se pot numi
rechizitoriile lor). Pentru doamna profesor-politolog, CNA este, fără îndoieli,
„cea mai impotentă instituție a statului”, „sutele de morți zilnice” sunt,
certamente, „ale celor nevaccinați”, iar „analfabeții sanitari au câștigat bătălia”,
fără doar și poate; conform domnului profesor-academician, „e limpede că vaccinul
reprezintă cea mai bună protecție”, iar „propaganda” acelora care se referă la „riscurile
sau la ineficacitatea vaccinării” este, indiscutabil, „deșănțată” și, cu semn
de exclamare, „criminală”; în fine, în optica domnului profesor-filosof (un dilematic
prin excelență), premisa de căpătâi, indubitabilă, evident, este că toți aceia
care, „în pofida unei enorme evidențe”, contestă în vreun fel ceva din
ideologia oficială legată de actuala epidemie sunt „negaționiști” – stea cusută-n
frunte-, „comit, demonstrabil, crime” și, deci, „nu mai pot
invoca libertatea de expresie […] pentru a-și debita inepțiile, având a răspunde
înaintea Justiției”.
În al doilea rând, rămân fără grai în fața verdictelor
tranșante și a flăcărilor de rug în care-s aruncate zicerile considerate prea
slobode. Într-un prim caz, „amenzile drastice” care „să-i bage în faliment”; în
al doilea, sancționarea atitudinii „criminale” și „vaccinarea obligatorie” ca
singură soluție să „nu se infecteze toată nația”; în al treilea, obligația de a
prezenta „dovezile” (privind „corectitudinea” părerilor, impresiilor sau gândurilor
exprimate prea liber), „tăcerea” (taci-taci, că tăcerea e de aur, nu-i așa?)
sau „închisoarea” („noastră, cea de toate zilele”, cumva?).
Peste toate acestea, însă, peste toate accentele excesive și tușele vădit întunecate care încorsetează libertatea de gândire și de exprimare, o altă serioasă nedumerire este legată nu de ceea ce textele conțin, ci, dimpotrivă, de ceea ce le lipsește. Și când spun asta am în vedere nu neapărat lipsa oricăror referințe (înainte de a vorbi de „amenzi drastice”, „vaccinare obligatorie”, „recidivă”, „dovezi” și „pușcărie”) la norme și principii de drept relevante și, eventual, la prevederile constituționale indicate mai sus (pct. 1). (Deh, normele și principiile astea juridice riscă să devină prea plicticoase și să consume din sarea și piperul analizei jurnalistice. Deși, la cât de amorezate se declară elitele naționale de „statul de drept” și „justiția adevărată”- neapărat „euro-atlantică”-, m-aș fi așteptat măcar la o juridică notă de subsol, fie și sub forma unei abțineri pentru insuficienta specializare într-ale legilor).
Adevărata lipsă care mie-mi sare-n ochi este, însă, absența nuanțelor, a subtilităților și a
rafinamentului analitic. Ce înseamnă, de exemplu, stau să mă întreb, „analfabet sanitar”? Cum pot fi calificate dubiile sau chiar certitudinile cuiva față de eficacitatea unor proceduri medicale experimentale drept „propagandă deșănțată” și „criminală”?!
Și-apoi, care este legătura de cauzalitate dintre „dubiile” unora, „criminala” „inducere în eroare” a altora și numărul de „morți evitabili”?! Dubiile cu efect de hipnoză colectivă și de sinucideri asistate?!…
Mai departe, dacă „împiedicarea nevaccinaților să intre în restaurante” nu este „discriminare”, atunci cum se numește?
Apoi, de unde insistența cu care domnul profesor-filosof cere dizidenților să-și probeze păreri, convingeri intime sau credințe cu „dovezi concludente științific” (cine certifică nivelul de acuratețe?) ori, probatio diabolica în drept, să facă dovada unui fapt negativ? În fine, în ce temei lingvistic, juridic sau, în general, epistemologic, putem califica pe cineva care se îndoiește de versiunea „oficială” despre o criză sanitară drept „negaționist” sau pe cineva care cercetează efectele secundare ale unui tratament genetic drept „antivaccinist”? Nu e cam mult și cam dăunător, oare, să abuzăm – mai ales noi, înțelepții cărturari – de atâtea etichete expeditive și simplificatoare în dauna analizei nuanțate? Nu cumva lansarea unor asemenea concepte, sentințe sau șabloane, după caz, ar face necesară și o motivare în susținere, care să coboare în straturi psihologice, sociologice, juridice și filosofice ceva mai adânci și să dea un serios temei – dacă o exista – pretinsei nevoi de cenzură sau, mai grav, sancțiunilor penale pentru „crimă”?!
Apoi, cum conciliem noi critica asta virulentă a „vaccinaților cu creștinismul” a “negaționiștilor” și “antivacciniștilor” a căror opțiune este, conform, statisticii oficiale, majoritară în societate, cu entuziasta noastră dragoste pentru principiile democratice? Și, în fine, o ultimă curiozitate: cum acceptă oare distinșii profesori că ateul, „negaționistul” lui Dumnezeu-Creatorul, este perfect tolerabil ca „liber cugetător”, dar „negaționistul” a orice-altceva-pe-lume este „criminal” și cugetător întemnițabil?!
În fine, mirarea-mirărilor: cum se explică înverșunarea
unor cărturari împotriva libertății de expresie, dreptul care reprezintă taman
comoara lor cea mai de preț, materia lor cea primă, suflul propriei existențe
profesionale și spirituale, crezul și pâinea lor cea de toate zilele? Și, apoi,
cum ar fi dacă incantațiile cu care este așteptată cenzura sau nonșalanța cu
care se împart lozinci întru segregare ori entuziasmul cu care este invocată pușcăria
dizidenților se vor întoarce într-o zi ca un bumerang și vor da de pământ cu
credibilitatea de cărturari a cărturarilor? Bună conexiune cu nedumerirea următoare.
4. M-a fascinat întotdeauna dragostea notorie a intelighenției noastre pentru
„statul de drept” și pentru „justiție”, o pasiune constantă și înflăcărată,
probată de nenumărate și mișcătoare scrisori de amor: elogii la adresa libertății,
imnuri pentru disidenți, citate din Havel și Arendt, apeluri către lichele, ode
închinate slujirii pure, blesteme azvârlite peste ciume roșii, extaze întru plăcuțe
suedeze și multe-multe alte expresii de iubire. Fascinația mea provenea și
provine, însă, din descoperirea că excitarea unor intelectuali în fața ideii de
drept și de justiție nu a avut și, constat, nu are nicio legătură nici cu
dreptul și nici cu justiția (miza reală este, cred, alta, subiect separat,
atins doar en passant la pct. 5 de mai jos).
În mod similar, libertatea de expresie – una dintre cele
mai cântate și adulate muze ale statului de drept – este, și ea, victima
aceleiași fetișizări. Și ea, și libertatea de conștiință și de gândire, și
spiritul critic, și nediscriminarea sunt valori slăvite in abstracto, în
aerul rarefiat al ideilor pure; când este să le coborâm, însă, la firul ierbii,
aceste mărețe comori ale statului de drept ajung să fie evaluate cu altă măsură,
acea a contextului concret, a imperativului ideologic al zilei și
a oportunității de moment.
Intelectualii ale căror opinii sunt citate mai sus nu fac
excepție. Deși, prin recentele poziții, ei solicită în mod expres, așa cum am
arătat, cenzurarea sau chiar sancționarea penală a oricăror critici la adresa ideologiei
covidiene oficiale, se auto-promovează ca apărători și promotori ai libertății
de expresie, spiritului critic și nediscriminării.
Domnul profesor-filosof, bunăoară, îndrăgostit declarat de „neverosimila făptură a libertății”, recunoștea, cândva, cu temei, că „o societate liberală este, în chip natural și evident, una în care libertatea expresiei constituie regula, iar cenzura – excepția” și admitea, la fel de întemeiat, că „cei care nu împărtășesc fundamentele societății liberale nu pot fi excluși prin închidere în pușcărie, interdicție sau exil, fără ca această societate să-și nege principiile.” Aha!… Să înțelegem, așadar, că un asemenea principiu, aplicabil în cazul societății liberale, nu mai este valabil și pentru cei care „nu împărtășesc fundamentele” societății medicale, aceștia din urmă, „negaționiști” de rit nou, putând fi, carevasăzică, trimiși la pușcărie pentru crima de lèse–vacciné…
Același distins intelectual adopta, în alt context, o poziție diametral opusă aceleia evocate mai sus și accepta, cu temei, că statul nu este îndreptățit să impună cuiva binele cu forța și nici să discrimineze cetățenii din cauza opțiunilor lor de viață.[2] Tot domnia sa deplângea, retoric, nu atât spiritul critic al „analfabeților”, ci, mai ales, pe acela al „savanților și jurnaliștilor de renume”.[3]
La rândul său, domnul profesor-academician, astăzi adversar declarat al „propagandei deșănțate și criminale” duse de persoanele cu „certitudini” în privința vaccinării, zicea cândva că „toată lumea are dreptul la opinie, oricare ar fi ea, şi […] orice ideologie sau doctrină poate fi discutată, acceptată sau respinsă, fără a-i trage la răspundere pe cei care o susțin, combătându-i pur şi simplu, dacă e cazul”.
Tot domnia sa lua apărarea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo și declara sentențios, într-o colegială polemică: „Ce lașitate, iartă-mă, dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare!”. Da’ chiar așa, cum este să limitezi dreptul la opinie în cazul unei crize sanitare din frica de păreri contrare explicațiilor oficiale?… Și în situația, domniei sale, despre spiritul critic, numai de bine.[4]
Un caz special este reprezentat de doamna profesor-politolog, acuzată cândva, de încălcarea unor valori religioase sacre pentru creștini: opera sa dramaturgică, „Evangheliștii”, a fost considerată, în special de credincioșii creștini și de biserici, drept blasfematoare, datorită, în principal, ridiculizării Noului Testament și scenelor cu orgii sexuale și homosexuale în care erau implicate personajul care Îl reprezenta pe Iisus și actori care îi întruchipau pe Maria Magdalena și pe Apostoli. În fața acestui val de critici, doamna profesor-dramaturg a invocat dreptul la liberă expresie a cărei însemnătate o recunoștea, de altfel, într-un alt context, într-o manieră tranșantă: „Libertatea de expresie este un drept universal, aplicabil tuturor. Au dreptul să se exprime și cei care știu ortografie, și cei care nu știu, și cei care îndeamnă la libertate, și cei care cer suprimarea ei.” Și în cazul doamnei profesor-politolog, dublul-standard este evident: cei „vaccinați cu creștinismul” au datoria să respecte dreptul la expresie al artistului care batjocorește “estetic” numele și imaginea Mântuitorului, dar nu au libertatea propriilor opinii în domeniul politicilor sanitare pentru că, pesemne, nu-s suficient de „artistice” și nu-s exercitate prin punerea în scenă a unor ritualuri de sex oral.
5. Și ajung, în fine, la ultima nedumerire: de unde atâta înverșunare, și atâta pizmă, și atâta patimă cu care sunt tratați „analfabeţii sanitari”, „vaccinații cu creștinismul”, „colportorii”, „tăietorii de gogoși”, „negaționiștii”, „antivacciniștii”, „conspiraționiștii”, „covidioții”, promotorii de „inepții”, „instigatorii” la „ne-distanțare” și, în general, „turmele de oi care se iau după ei”? Mă gândesc că întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât asemenea etichete aplicate unor păcătoși ai îndoielii vin din partea unor fini și dilematici cărturari. În căutarea răspunsului, mă rătăcesc în tot felul de supoziții.
Să fie, oare, ura de clasă ori aversiunea pentru aceia care-s „inferiori” pentru simplul motiv că nu fac parte din casta aleasă să judece și să-și dea cu părerea, ci-s damnați doar să execute și să se supună orbește? O fi disprețul față de îndrăzneții care pun la îndoială convingerile înțelepților cărturari ori sfaturile „elitei”? Să fie, cumva, mirajul etichetei „conspiraționismului”, bună de lipit pe absolut orice abatere de la dogma propagandei oficiale? Ar sta răspunsul în nevoia disocierii de „tagma proștilor” (a acelora lipsiți de rațiune „elementară”) ori a delimitării de „negaționism” văzut ca „formă periculoasă de naționalism și «nativism» cultural, de refuz obstinat al modernității de tip occidental, ba chiar de populism extremist de dreapta”? Să fie, eventual, desconsiderarea și lehamitea față de „antivacciniștii” „profitori” care, așa cum zicea profesorul-academician, „distrug o economie […] la care nu aduc nicio contribuție” și pun „relaxarea” înaintea „muncii”? Ori să fie, poate, într-un alt registru, frica de boală și de moarte și nevoia de a explica și boala și moartea prin arătarea cu degetul a țapilor ispășitori? Ori, de ce nu?, ciuda pe „colportorii” care, spre deosebire de „vaccinații cu creștinismul”, nu mor și ei, cum bine știe doamna profesor-politolog, „o dată la trei minute”, fir-ar mama ei de capră a vecinului? Sau o fi, la urma urmelor, atașamentul natural și obligatoriu al finilor cărturari pentru doctrina oficială a puterii, ca garanție a stabilității, gloriei și prosperității individuale?
Nu știu, nu-mi dau seama exact. Dacă însă ar fi să mizez pe un răspuns, aș zice că el conține câte ceva din fiecare presupunere: ingrediente amestecate într-un cocktail special, fancy și juicy, sorbit de înțelepții cărturari cu savoarea apartenenței la o castă exclusivistă, educată în doctrina „modernității”, școlită la școala supremației „științei”, conectată ombilical la cuceririle „occidentalismului” și „atlanticismului” și, peste toate, neapărat desprinsă de mizeria, și de urâțenia, și de provincialismul, și de înapoierea, și de obscurantismul acestui loc blestemat numit cu scârbă „România gurilor știrbe”.
6. Nu știu nici cum arată viitorul liberei expresii. Dacă este să mă uit la
semne, nu se întrevede prea luminos. Diviziunile sociale par să se adâncească,
abordările devin din ce în ce mai ne-raționale și mai încărcate de patimă, iar
războiul informațional – tot mai fierbinte. Temerea mea este că ne îndreptăm
spre o fază a acestui război în care dezbaterea va fi golită de argumente, iar
silogismele vor fi înlocuite de sentințe.
Cât despre condiția „negaționiștilor” din „turma de proști”, „analfabeți sanitari”, „colportori” și „tăietori de gogoși”, anticipez că ar trebui să se aștepte la vremuri aspre. Nu este exclus ca, în „noua normalitate”, sincera lor credință în libertatea expresiei să fie aruncată la coș de convingerea noului iluminism că free speech is hate speech; ca apelul lor la nenumărate dovezi susținute de oameni de știință serioși și credibili să fie trecut cu vederea pentru că aceste probe nu se ridică la înălțimea unor „enorme evidențe”; ca încrederea lor în garanțiile constituționale care ocrotesc drepturile fundamentale să poată fi oricând nesocotită pentru că, „atunci când avem urgențe medicale, nu ne uităm la Constituție”; ca atitudinea lor să fie lesne calificată „terorism intern” (vezi aici, aici, aici), iar ei, ca disidenți, țapi ispășitori pentru toate relele și nenorocirile care ne amărăsc viața.
Și, dacă nu le place o asemenea perspectivă, să probeze că ea este imposibilă; dacă nu pot dovedi, să-și înghită limba; și, dacă nu-s în stare nici de una nici de alta, să-și pregătească bocceluța cu drepturi și libertăți și să aștepte că le va suna cineva la ușă.
[1] Tezele promovate de distinșii profesori conform cărora argumentele „negaționiștilor” „lipsesc cu desăvârșire”, în timp ce politica oficială se întemeiază pe „enorme evidențe” sunt infirmate de nenumărate analize, studii, cercetări (toate „științifice”) și apar foarte șubrede în lumina altor extrem de numeroase luări de poziție ale unor cercetători, medici, biologi, juriști și jurnaliști de prestigiu. Câteva exemple recente, dintre sutele adunate pe perioada așa-zisei „pandemii”: https://off-guardian.org/2021/09/22/30-facts-you-need-to-know-your-covid-cribsheet/; https://www.theguardian.com/world/2021/oct/28/covid-vaccinated-likely-unjabbed-infect-cohabiters-study-suggests; https://www.globalresearch.ca/57-top-scientists-doctors-release-shocking-study-covid-vaccines-demand-immediate-stop-all-vaccinations/5746848;https://www.globalresearch.ca/nucleic-acid-testing-technologies-use-polymerase-chain-reaction-pcr-detection-sars-cov-2/5739959;
[2] „Statul n-are nici un drept să prescrie oamenilor cum să-și organizeze spațiul privat. Atâta vreme cât îmi văd de viața mea personală în liniște, fără să aduc prejudicii altora, nici aceștia, oricât de mulți și de influenți ar fi, orice susținere ar avea din partea statului sau a unei Biserici, n-au nici un drept să-mi impună într-un fel sau în altul cum e bine să trăiesc sau să mă trateze partizan și umilitor, încât să fiu discriminat legal sau descurajat legal să trăiesc așa cum doresc […]”. Mai departe, conform profesorului-filosof, „în spațiul privat nu e admisibil ca o majoritate să-mi ceară să-mi duc viața așa cum crede ea de cuviință, chiar dacă ea, în mod sincer, dorește să-mi facă un bine. Iar legile statului nu au voie să favorizeze viziunea morală a majorității în detrimentul unei minorități. Aceasta e esența democrației și orice abatere, fie și cu acoperire legală, morală sau religioasă, este, de fapt, nelegitimă”. (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/referendum-si-democratie);
[3] „Suntem relativ pregătiți să explicăm deficitul spiritului critic la analfabeți ori la semidocți, preluați aparent cu ușurință de sentimente și mai ales de resentimente, dar cum să-l explicăm pe cel al oamenilor cultivați, școliți, ba chiar al savanților sau al jurnaliștilor de renume? Și să nu se spună că, în general, spiritul critic se poate nărui în afara domeniului de competență, dar că rezistă bine înăuntrul acestuia. Uneori, nici măcar domeniul restrâns de competență nu e salvat, iar abdicările intelectualilor și profesioniștilor de la adevăr nu se explică decât parțial prin presiunile regimurilor totalitare.” „Poate că, totuși, școala ar avea ceva de făcut aici: să ofere nu doar informație, nu doar abilități, ci trezirea și învigorarea simțului critic, a discernământului, ba chiar a autoanalizei.” (https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/post-adevrul-la-ordinea-zilei);
[4] „Spiritul critic înseamnă «ciuru»“, sita, dis-cernămîntul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe.”(https://www.dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/daca-scoala-nu-e-spirit-critic-nu-e-si-daca-spirit-critic-nu-e-cultura-nu-e-interviu-cu-nicolae-manolescu);
de Florentin Țuca | 20 iunie, 2021 | Colecția de texte
Provocat să tratez subiectul raportului dintre cultură și
drept, recunosc că primul gând s-a oprit la revoluția culturală a zilelor
noastre și la umărul pus de sistemul de drept în susținerea ei.
Și, în continuarea acestui gând, îmi amintesc că
revoluția culturală chineză din secolul trecut a fost definită de imperativul
eliminării din cotidian a patru elemente vădit „uzate”: vechile figuri,
vechile idei, vechile mentalități și vechile obiceiuri.
Nimic nou sub soare, întrucât revoluția culturală contemporană are cam aceleași
obiective și tinde la demolarea acelorași patru „vechituri”: personalități
precum Mozart, Dostoievski, Klimt și alți „idoli” din „clasa” lor (care
reprezintă „expresia supremației culturii albe”), idei „retrograde”
precum determinismul biologic al sexelor, importanța și rolul familiei sau
meritocrația, mentalități centrate pe sacralitatea drepturilor omului
(unul dintre ele – cel mai „vetust”, pare-se – fiind libertatea de expresie[1])
și obiceiuri „demodate” precum circulația pe stradă fără botniță,
datul norocului sau participarea la serbarea copilului fără „vaccin” sau „test
PCR”. Referințele sunt pur exemplificative și nelimitative, evident.
Despre această revoluție culturală citesc întruna și mă tot minunez de „cuceririle” ei și de aportul dreptului și legilor la consolidarea lor. Mi s-a întâmplat chiar astăzi să dau peste un text despre recenta propunere de legalizare a scrierii cu majusculă a cuvântului „black”, pardon!, „Black” („negru”), în semn de autentic omagiu și profundă recunoștință aduse populațiilor de afro-americani (indiscutabil) înjosiți de (indiscutabila) dominație colonială. N-aș fi evocat acest proaspăt episod (am altele și mai revoluționare) dacă nu aș fi dat și peste explicația – foarte adecvată contextului actual al discuției despre relația drept-cultură – referitoare la respingerea unei reguli ortografice similare și coerente cu privire la cuvântul „white” („alb”): provocată să justifice de ce acest cuvânt trebuie să rămână substantiv comun, scris cu literă mică, Nancy Coleman, jurnalistă la NY Times și adeptă a acestei reforme ortografice, a susținut că „albii nu reprezintă o cultură îndreptățită” („they don’t represent a shared culture”) (sic!).
Uau, uau, ce minunăție de temă! Ar merita detaliată
separat, evident. Până atunci însă, e bună de folosit ca pretext al prezentei
oglindiri a dreptului în cultură și a culturii în drept. Subiectul este,
totuși, recunosc, mult prea vast pentru a putea fi epuizat într-o pagină de
gazetă. Motiv pentru care prefer să arunc doar o privire în oglinda
retrovizoare a culturii, cât să mă asigur dacă distanța față de dreptul care o
escortează este una „optimă”.
Întâi de toate, a defini „cultura” este o caznă
complicată, motiv pentru care nu mă încumet să mă las provocat de rigori și
subtilități lingvistice. Plec însă de la premisa că, tratată în asociere cu
dreptul, cultura evadează din însoțirea cu arta (din rafinatul departament
„artă și cultură”) și se poate autodefini într-un sens mai larg, apropiat de
tot ceea ce înseamnă principii, repere și moravuri adunate sub umbrela lui modus
vivendi. Cu dreptul în dreapta, cultura își permite, așadar, să defileze în
straie mult mai largi, mai confortabile și mai casual, conștientă și că
ea aparține dreptului, dar, mai ales, că dreptul îi aparține ei și că, nu-i
așa?, în spatele oricărui drept de succes stă o cultură puternică. Văzuți de
departe cum se plimbă sub castanii de pe bulevard, braț la braț, ai zice că
formează un cuplu de nezdruncinat. S-ar putea însă să fie doar o aparență,
pentru că vremurile în care trăim ar putea aduce acest cuplu – și nu este prima
oară în istoria căsniciei lor – în prag de divorț (din culpă comună și
nepotrivire de caracter, evident). Nu știu sigur, mai reflectez și revin. Până
atunci, s-ar impune un inventar al stărilor „de fapt”.
Ea, cultura. Cândva, înfloritoare și frumoasă. Azi, îmbătrânită urât, debusolată și depresivă. Cariată de carii și viciată de vicii, siliconată de silicoane „estetice”: corectitudinea politică, asupritoare și sufocantă; cenzura și autocenzura, măști peste libera expresie; politicile transumaniste și anti-umaniste, noua marcă a „progresului științific”; ideologiile „de gen”, ale „diversității și incluziunii”, ca expresie post-modernă a „toleranței” absolute; autodevorarea ouroboriană, ca simbolică distrugere a simbolurilor culturale și istorice, specifică curentului cancel culture; transferul vieții din analog în digital, văzut ca gadgetul suprem al tehnologiei mileniului; frica de riscuri, de boală și de moarte, noua regină a „virtuților” contemporaneității; obsesiile siguranței și a „spațiilor sigure” („safety spaces”), ca jaloane ale organizării vieții cotidiene; hedonismul și narcisismul, precepte fundamentale ale noii religii universale; curentul victimizării, susținut cel mai ardent de mișcarea #metoo; medicalizarea și patologizarea existenței însăși ca infailibile rețete ale vieții fără de moarte; proiectul celei de-a patra revoluții industriale, ca „mare resetare” care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”) șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale culturii moderne, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta întreagă. Un fel de apropriere culturală a multiculturalismului de către un ubicuu uniculturalism. Pe scurt, globalizarea culturii.
El, dreptul. Cândva,
relativ moral și just, cumpătat și principial; în prezent, despotic și rigid,
marțial și cazon, represiv și vindicativ. Odată, destul de atent la norme, la
ierarhia și la etica lor; acum, puțin sensibil la morală, eminamente
birocratic, expectorând ordonanțe militare, ordine și instrucțiuni, de-a valma.
Odinioară, prieten cu logica, rigoarea și cu spiritul cartezian; astăzi, aliat
cu supralegiferarea haotică, adesea confuză și pletorică. Pe vremuri, apărător
al apărătorilor și al unor prezumții sacre, precum aceea a nevinovăției; acum,
inchizitorial și furios pe avocații prea persuasivi. Cândva, atent la oameni și
la sentimentele lor, la buna sau reaua lor credință, după caz; în ziua de azi,
sedus și îndrăgostit lulea de vrăjile modernității și contractele ei smart, artificial-inteligente
și emoțional-impotente. Altădată, o expresie a democrației-atâta-cât-era; în
prezent, produsul standardizat al unei tehnocrații autocrate. Înainte vreme, o
garanție a suveranității naționale; astăzi, constituțiofob, constrâns să se
trans-pună. Șamd, șamd, șamd. Și, peste toate aceste accente și amprente ale
dreptului modern, sentimentul că ele, accentele și amprentele, se vaporizează
și se ridică într-un nor care înfășoară, într-un elan globalist, planeta
întreagă. Un fel de apropriere a sistemelor de drept național de către sistemul
federal și a sistemelor federale de către un drept universal. Pe scurt,
globalizarea dreptului.
Carevazăzică, și cultura, și dreptul, sub umbrela globalismului (Globaloney, vorba lui J. P. Farrell). Recitesc starea de fapt și rămân pe două gânduri…
Primul…Poate că dihotomia cândva-acum
nu-i tocmai corectă, ori potrivită, ori riguroasă, ori conformă cu adevărul,
dacă o exista, pe undeva, vreun adevăr. Nu cumva, oare, asemenea
idealizări ale culturii și dreptului din trecut sunt simple plăsmuiri, ori vin
dintr-o nostalgică raportare la tinerețea raportorului – aia care-o fi, cu bune
și rele-, însoțită mereu de verdictul suprem ooo, pe vremea mea, eee…? Ba
da, mi se va spune, pentru că sistemele „democratice” ale vremilor trecute au
suferit -și ele- de numeroase păcate culturale și juridice. Mai mult (mi se va
replica cu spirit combativ), și cultura fascistă, și dreptul nazist, precum și
cultura socialistă, și dreptul comunist au fost odioase deopotrivă (iarăși,
nimic nou sub soare). Prin urmare, ar zice preopinentul imaginar, nu este cazul
să deplângem așa de serios și de insistent derapajele civilizaționale și
juridice ale epocii contemporane. Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să
recunosc că, în față, se deschid porțile unei dezbateri fără sfârșit, imposibil
de acoperit în câteva pagini. Motiv pentru care invit cititorii să preia
microfonul, iar eu mă retrag, temporar, cu două intime intuiții (fără necesară
legătură între ele). Prima, că diferența esențială dintre „omul nou” vizat și
visat de diverse revoluții culturale și juridice ale unor regimuri dictatoriale
anterioare, pe de o parte, și „omul nou” aflat în gestație în eprubetele
ideologico-digitalo-medicalo-juridice ale post-democrației actuale, pe de altă
parte, ține de esența umană, de sufletul etern și de relația cu Dumnezeu, iar
pe omul nou, în plăsmuire astăzi, îl încearcă -mai mult ca oricând în era
noastră- riscul dezumanizării și al despiritualizării. A doua, că fiecare
dintre noi are dreptul ca, în fața comparației cu trecutul, cu oricare trecut,
să devină nostalgic (adică sensibil și atent la propriile rădăcini), să-și
întoarcă privirea înspre sine și-nspre astre și să ofteze că atunci, atunci–cândva-nici-n-are-importanță-când,
lumea era mai bună și mai frumoasă.
Al doilea…Când îi privesc, braț la braț, defilând pe sub castanii de pe bulevard, chiar stau să mă întreb, repet, dacă armonia asta este autentică sau doar de ochii lumii. Frustrat că nu știu răspunsul, mă arunc în presupuneri. Prima, cea conservatoare, este că dreptul-cocoș ar trebui să-și impună legea, Legea Bună, și că ea, cultura, fata babei, ar trebui s-o accepte și să nu aducă în casă cufărul cu șerpi și lighioane. În caz că nu o acceptă, unica soluție ar fi divorțul sub forma revoluției. Iar a doua presupunere – „progresistă”, cum altfel?- este că ea nu acceptă Legea Bună, iar dreptul-cocoș, ca să evite divorțul și revoluția, o însoțește ca o găină beată pe drumul pierzaniei. Mă tem că această a doua presupunere este aceea în acord cu vremurile, confirmată, zi după zi, de avalanșa de norme „progresiste” care alcătuiesc dreptul contemporan. De exemplu, tot azi, am citit despre două inițiative legislative venite dinspre cele mai luminate capitale ale lumii: prima, de la Washington, care legalizează analiza și producția, după caz, a celulelor stem, a gameților, a embrionilor-himere, cópii ale embrionilor umani (care pot fi implantate și în animale) și embrionilor „transgendrici” (incluzând fertilizarea in vitro cu trei părinți), iar a doua, de la Paris, care permite cercetări pe țesuturi prelevate de la copii avortați combinate cu celule animale pentru a crea o amestecătură de speciii (adică, direct spus, himere). Sunt exemple, din nou, nelimitative, scene din piesa „Să ne jucăm de-a Dumnezeu”.
Mă cam ia amețeala. În plus, mă tem că spectrul divorțului dintre dreptul și cultura contemporane este doar în mintea mea zăpăcită, în timp ce ei, amorezii, se plimbă bine mersi pe sub castanii de pe bulevard. Sub a globalismului umbrelă, curcubeu de acuarelă.
[1] Dintre miile de potențiale argumente și exemple, extrag unul foarte recent, extrem de grăitor prin aerul tragi-comic și compoziția orwelliană: avocatul (avocatul!) uneia dintre cele mai renumite organizații americane de apărare a liberei expresii (a liberei expresii!) a solicitat oficial interzicerea unei cărți pretins ofensatoare la adresa lui (https://www.spiked-online.com/2021/06/18/the-aclus-silence-on-cancel-culture/)
