Colecția de texte

Birul pe bacșiș, controlul pe organe


După ce tocmai a finalizat proiectul unui coerent și riguros și impecabil sistem de legislație fiscală și, în general, după ce a dereticat și primenit cum se cuvine dreptul autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine, impozitul pe ciubuc. Asta ca finală și mortală și de grație lovitură dată evaziunii fiscale și gulerelor albe. Gata, ne-am scos, e un mare moment să celebrăm eradicarea corupției și echilibrarea bugetară, să jubilăm evadarea din Balcani și integrarea noastră în Suedia. Unghiile tăiate, breton-breton, batistuța împăturită corespunzător, ÎPS Legiuitor Român și-a făcut temele.

Avem, așadar, în fine (de când așteptam asta cu sufletul la gură!), o definiție legală a bacșișului. Pe urmă, era și cazul, avem norma referitoare la contabilizarea separată a acestuia pe un bon fiscal distinct. Apoi regula aplicabilă ,,personalului operatorului economic” de a declara la ora începerii programului ce parale are în portofel și de a se lăsa buzunărit, la o adică, de ,,organele de control”. Și-n final, evident, am aflat și sancțiunile aplicabile în caz de nesupunere.

Ca practicant de drept și plătitor de bacșiș mă uit la Ordonanța de Urgență nr. 8/2015 ca la o poartă nouă și mă caut în buzunare de ceva mărunțiș-ciubuc pentru un tălmaci care să mă lumineze. Trec peste întrebarea referitoare la urgență că deja m-am plictisit de-atâtea calamități și cutremure și revoluții și uragane și războaie care cheamă întruna guvernanții să legifereze noaptea-n mare stat major. Urgența a devenit de la sine înțeleasă, ea e regula și urgent e totul, ce mai tura-vura, zor numaidecât.

Trec și peste suspiciunile referitoare la constituționalitatea unor norme care obligă angajații să declare câți bani au în portofel și să se lase percheziționați (fără mandat, oare?) de ,,organele de control”. De regulă, bacșișul e asociat serviciilor din restaurante și cafenele, dar generalitatea formulării din textul legal impune asemenea obligații, nota bene!, tuturor angajaților ,,agenților economici” care vând produse ori prestează servicii. Statisticile din domeniu menționează că ar fi peste 850 000 de oameni. Prin urmare, țara să treacă de urgență la percheziție corporală, asta e, unde-i lege nu-i tocmeală.

N-o să insist nici pe încălcarea principiului de drept fiscal care interzice dubla impozitare. Nu sunt fiscalist și s-ar putea să mă înșel, însă mă întreb dacă e just ca banii mei, proveniți dintr-un venit deja impozitat să mai fie biruiți o dată când se mută în alt buzunar cu titlu gratuit, deci fără să reprezinte un preț al unui serviciu sau produs. (Sume care, în drept, neavând însemnătatea sau anvergura unei donații, sunt calificate ca ,,dar manual”.)

N-o să zăbovesc cu bombăneli nici pe dificultățile de aplicare în practică a noilor norme. Bulibășeala generată va fi de un comic bun de ecranizat, calabalâcul birocratic aferent – așijderea, după cum de râsu’-plânsu’ va fi și imaginea cu organe percheziționând organe.

Ce mă irită însă cel mai tare sunt două bube ca de râie: insistența cu care statul se tot vâră în măruntaiele mărunțișurilor (1) și batjocura la adresa seriozității și rigorii și logicii pe care ar trebui să le întruchipeze dreptul (2).

1. Ordonanța birului pe ciubuc ignoră complet spațiul cultural în care trăim. Că ne place ori nu, bacșișul face parte din el într-un fel mai pregnant și mai colorat și mai savuros decât în Occident (asta ca să nu vorbim de Orientul Îndepărtat, unde e tabu) și, spre deosebire de gemenii săi, tip ori pourboire, are un statut special. Frații lui vestici sunt foarte depersonalizați și încărcați de prea mult compozit artificial, apar adesea ca ingredient necesar al prețului și, prin tot mai răspândita includere obligatorie pe nota de plată, se transformă într-un iritant și împovărător atentat la generozitatea, bunăvoința și portofelul plătitorului. (De multe ori mi s-a întâmplat în Vest ca aparatul care-mi înghițea cardul să mă întrebe nu dacă vreau să las tip, ci în ce cuantum: 20, 17 sau 15 la sută). Ciubucul în schimb e mult mai simpatic. Spre deosebire de verișoarele lui de-a doua spiță, mita și șpaga, el însoțește un preț presupus corect, este ghiduș, plin de chef și de zulufi, făcut cu ochiul. El este un cadou personalizat, semnătura ta pe nota de plată și șansa să te dai mare printr-o mică atenție. El este, tocmai în esența lui balcanică, nefiscalizabil și neimpozabil. În condițiile astea, cum ,,să-l treci pe bon distinct”? Asta poate doar ca provocare pentru ai noștri să găsească (și-l vor găsi) ac de cojocul fiscului jecmănitor. (Vă imaginați, sper, că meseriașii în a se descurca, a prinde bulgarii cu furculița în antenă și pește cu umbrela când Dâmbovița dă peste maluri, vor șurubări ei niscai soluții de driblare a registrelor de ciubuc și a controlorilor de organe. Una din soluții ar putea fi, de exemplu, bacșișul în natură: sugiuc, fistic sau rahat, după caz. Caz în care organele ar trebui să evalueze și să impoziteze rahatul, operațiune cam complicată, zic eu). Revenind la statutul de care pomeneam, bacșișul este foarte adesea la fel sau poate mai important ca prețul. El este suprema mulțumire adusă taximetristului care a trecut pe roșu și a depășit viteza legală ca tu să prinzi avionul, frizeriței care ți-a masat ceafa exact ca iubirea vieții tale din tinerețe și ți-a oferit nostalgice reverii, chelnerului care își amintește mereu, ca și cum doar pentru tine, că vrei mai mult oțet în salata de varză albă, vânzătoarei care a deschis chioșcul din spatele blocului special la rugămintea ta să te aprovizionezi cu bere rece-fuguța-repejor-că-începe-meciul. Pentru toate astea, bacșișul nu e evaluabil în bani, ci este un soi de nu știu cum să vă mulțumesc. Da, bacșișul înseamnă mulțumescul netaxabil.

2. Ordonanța de iminență care impozitează mulțumescul îmi amintește de impozitul pe stâlp și de imensa grijă a ÎPS Legiuitorul pentru deriziune și pieptănătura babei când țara arde. Mă minunam cândva de normele referitoare la ,,cinstirea arborilor care favorizează sentimentele înălțătoare și patriotice” (sic!) ca legiferare a frăției dintre român și codru. Relativ recent, însă, am dat peste ceva și mai baban în înmulțirea cu zero, o formă de legiferare a pamfletului. Un deputat fără nume a inițiat un proiect de act normativ intitulat Legea tăcerii. Când l-am citit, am fost convins că e o rezonantă glumă. Suna cam așa: ,,Art. 1. Prim-ministrul este statul. Indubitabil! Art. 2. Ministrul știe mai bine! Prim-ministrul, cel mai bine!

Art. 3. Ministrul este mai presus de parlamentar. Mult mai sus! Art. 4. Parlamentarul are obligația să ridice mâna. Și dreptul să tacă! (…)” Și articolele continuau cam pe aceeași linie preț de două pagini. Nu, nu e o glumă, proiectul era de o neserioasă seriozitate. Ca orice proiect de lege, el a fost supus avizării în comisiile de specialitate ale zisului Parlament și respins, după îndeplinirea procedurilor de rigoare, ca fiind o ,,formă de pamflet”. Cam în aceeași zonă se situează și impozitarea bacșișului, cu diferența că Ordonanța care o impune n-a fost respinsă de nimeni ca neserioasă. Carevasăzică, oameni trimiși în forul suprem al facerii dreptului se țin de hârjoane și, că tot suntem în Balcani, de ghidușii și giumbușlucuri. Nu râsu’, ci plânsu’… Dreptul ajuns la discreția incompetenței și-a neseriozității. Dreptul ca sinonim al jemanfișismului și antonim al rigorii și spiritului cartezian. Dreptul ca baltă în care aruncă cu pietre nebunii în speranța că se vor găsi înțelepți care să le caute. Mai mult și mai grav, dreptul luat peste picior.

Iar ÎPS Fiscul, picior peste picior și el, cu trabucu-n colțul gurii și mațele chiorăind de foame, sperând să și le umple din marafeții și buzunarele chelnerului care m-a servit, ca pe cel mai baștan mușteriu, cu ciorbă, sarmale și baclava. Bașca narghileaua.

Colecția de texte
În plica cotului, scuzați cacofonia, 2+2=5
Colecția de texte
Adevăr sau provocare?
Colecția de texte
Legea fotbalului în minunata nouă normalitate
Nici un comentariu