Ziua Percheziției – episodul 1

Dragi prieteni,

Într-unul dintre mesajele recente, anticipam că voi reveni asupra cazului Robert Roșu cu pagini din istoria acestui dosar, așa cum a fost ea trăită de mine ca prieten și partener. O rememorare a faptelor, stărilor, gândurilor, frustrărilor și speranțelor. O recapitulare subiectivă care nu conține trimiteri la note de subsol și dovezi în anexe, dar care poate fi oricând susținută de mărturiile oamenilor care au trăit această istorie în direct, unii dintre ei evocați în acest foileton.

O istorie care sper să aibă ca ultim episod ziua fericită a restabilirii dreptății și eliberării camaradului meu, dar care, fiind o istorie a abuzurilor, are ca prim episod ziua încătușării lui în fața camerelor TV.

O istorie pe care simt nevoia să o scriu din autentică prietenie pentru Robert.

Și din ferma convingere că i s-a făcut o cruntă nedreptate.

Și din nemăsurabilă tristețe.

Și din dureroasă frustrare.

Și dintr-un imens prea-plin.

#alăturideRobert

Episodul 1

Ziua percheziției

Cu DNA și noaptea-n cap

Când a sunat telefonul, era șase și ceva, ori șase fără ceva, nu mai țin minte exact…Ce-mi amintesc însă sunt corul de ciori și apăsarea întunericului matinal, de decembrie în apropiere de solstițiu. La celălalt capăt al undei, Viorel, administratorul firmei, sobru, relativ calm și măsurat. Ar fi bine să vii repede, sunt la noi unii de la DNA care întreabă de tine.

M-am conformat, evident. Nu-mi mai amintesc nimic de nicio strângere de stomac asociată spălării pe dinți, cafelei pe fugă și căutării cheilor. Clară mi-e însă ciudata revelație trăită la semaforul din fața Muzeului Antipa când un dinozaur din interior mi-a șuierat că nimic, dar nimic din ce-a fost înainte de 9 decembrie 2015 nu va mai fi la fel. Mi-aduc aminte perfect de momentul ăla. Eu la volan, roșu în semafor, suspensie în atmosferă și întuneric în decembrie: nimic nu va mai fi la fel, ziua asta o să ne rupă timpu-n două.

Abia în lift am început să mă trezesc. Iar prima întrebare de duș rece viza necesitatea percheziției la niște avocați: o simplă și clară cerere de înscrisuri n-ar fi fost mai potrivită? Apoi, chiar dacă am admite că percheziția e calea, de ce cu noaptea-n cap? (Ulterior aveam să-mi dau seama că nedumeriri de felul ăsta în acei ani de „glorie” a DNA erau de-o naivitate infantilă).

Ajuns la etajul opt, m-am întâlnit cu Gabi; Robert nu venise încă. Ce s-a întâmplat, frate? Se pare că vor un dosar, ăla cu revendicările Prințului Paul și ale Reciplia. La recepție ne așteptau două persoane cu bocanci de armată și costume de camuflaj pe care era inscripționat numele cu rezonanță de inchiziție medievală: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE. Am cerut mandatul de percheziție. El viza, într-adevăr, un dosar voluminos de revendicări imobiliare, gestionat de echipa noastră de litigii prin 2007-2009. Mai mult însă, într-un limbaj foarte alambicat (citeam și nu pricepeam și puneam lipsa mea de înțelegere pe seama emoției), părea să permită echipei de intervenție „ridicarea” a trei „unități de lucru” (a mea, a lui Gabi și a lui Robert) plus „ridicarea” ori „confiscarea” de „sume semnificative de bani în limita a 4 milioane de euro” (exact cum se citește, text preluat din mandat!) precum și „obiecte și înscrisuri care nu se justifică sau sunt interzise la deținere”. Am rămas perplex: cum adică să-mi „ridice” propriul computer în care am un milion de informații protejate de secretul profesional și de principiul confidențialității în relația avocat-client? În ce temei sunt deposedat de documente și date care vizează persoane și firme fără absolut nici o legătură cu obiectul principal al percheziției? Și cum adică „ridicarea” ori „confiscarea de sume semnificative în limita a 4 milioane de euro”? Sau confiscarea de „obiecte ori înscrisuri care nu se justifică ori sunt interzise la deținere”? Cine ar decide că „nu se justifică” și cine decretează că-s „interzise la deținere”? Perplexitatea și întrebările mele erau tratate de cei doi ofițeri cu aroganța și rânjetul sfidător al lui Bebe din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și cu priviri de ciocu’-mic-că-avem-treabă. După câteva momente de derută, mi-am recăpătat echilibrul și indignarea și l-am întrebat pe unul dintre ei unde este procurorul care, potrivit legii, ar trebui să fie prezent la orice percheziție a sediului profesional al unui avocat. Răspunsul lui Bebe a venit imediat, scurt și tăios, mi-l amintesc perfect: calmați-vă, don’ avocat, domnu’ procuror o să vină nu când vă luăm dosarele, ci când o să vă luăm pe dumneavoastră.

Așa a sunat deșteptarea în ziua aceea de amară și întunecată amintire.

Ceasuri, bijuterii și bani, „interzise la deținere”

A urmat apoi percheziția propriu-zisă. Ne-au cerut dosarul în cauză. Între timp apăruse și Robert, deturnat de la o pledoarie de instanță, cred. Ne-am consultat tustrei și am decis pe loc să predăm respectivul dosar, deși era depozitat în arhiva de la subsol (spațiu care nu făcea obiectul percheziției). Neavând nimic de ascuns și sperând că totul va decurge rapid, ne-am zis că ar fi mai bine să cooperăm în spirit de bună-credință și să predăm toate volumele cazului, ca atare (orice opoziție pe motiv că mandatul nu acoperea și arhiva ar fi fost, probabil, urmată de un nou mandat și un nou tărăboi). Se făcuse deja ora opt și noi speram ca formalitățile de predare-primire să se termine înainte de venirea avocaților la lucru. Câtă naivitate…

Am coborât personal la arhivă, am identificat, împreună cu Robert, documentele în discuție și, cu ajutorul unui administrator, le-am urcat într-o sală de reuniuni pentru predarea lor pe bază de proces-verbal. Între timp, ofițerii prezenți și-au dat seama că sediul nostru este mult mai mare decât și-au imaginat inițial și au chemat întăriri. Odată cu sosirea lor, s-au pus pe treabă…

Deși la lege zice că percheziția ar trebui să înceteze în momentul obținerii bunurilor sau înscrisurilor vizate, vizitatorii noștri și-au luat misiunea extrem de în serios și, cu tot zelul din dotare, au trecut să dea năvală. Iar prima expresie a triumfului expediției lor a fost sigilarea tuturor birourilor, vreo patruzeci la număr, întregul etaj ocupat de departamentele de consultanță ale firmei (zona de litigii și arbitraje fiind atunci la un alt etaj). Iar naivul din mine vocifera și protesta invocând legea și morala, faptul că dosarul vizat de mandatul de percheziție era deja predat pe bază de proces-verbal, că în birourile sigilate nu se afla nici un document în legătură cu respectivul caz și că întreaga operațiune risca să ducă la intimidarea inutilă a avocaților și angajaților firmei. Ceea ce nu înțelegeam atunci era că, în fișa de post a conchistadorilor, intimidarea era cât se poate de utilă și de necesară. Lăsați, don’ avocat, știm noi ce avem de făcut, nu vă mai agitați așa.

Și da, ei știau mai bine ce aveau de făcut. Trebuiau să ocupe teren, să intimideze, să-și arate mușchii și să umilească. Să desigileze birourile la apariția locatarilor de drept ca semn de maximă favoare. Să le cerceteze cu aer de supremă pricepere. Să le inspecteze sertarele și dulapurile ca în căutare de cocaină, arme automate și pete de sânge. Să răsfoiască dosare la întâmplare cu morga competentului care identifică asul de treflă din simpla pipăire a cărților de joc. Și să pună întrebări, evident. Ooooo, ce tablouri frumoase aveți pe pereți, oare cine-o plânge după ele? Oooo, sunteți căsătorit, n-ați vrea să vă confiscăm verigheta, c-ați avea o bună justificare de proaspăt holtei în fața nevestei?… Oooo, aveți și bijuterii în sertar, cum justificați deținerea lor, doamna avocat?… Oooo, ce-i cu trusa asta de patru ceasuri, unul nu vă e de ajuns, domnu’ avocat asociat?…

Într-un final, nu s-a ajuns la „ridicări” de tablouri ori de verighete, dar bijuteriile și ceasurile „nejustificate” găsite prin sertarele a doi avocați au fost, pe bază de proces-verbal, confiscate. Protestele lor și ale mele că nici bijuteriile și nici ceasurile nu au nici o legătură, absolut niciuna, cu dosarul care făcea obiect al percheziției n-au contat nici cât o ceapă degerată, evident. Principiul suprem al anchetatorilor a fost „las’ că știm noi”. Și, din birou în birou, din intimidări în confiscări, din ironii în amenințări, s-a făcut ora 11.00.

Oră la care am ajuns, cu tot alaiul, și-n biroul meu. Le-am deschis ușa cu acră bunăvoință, scârbit și debusolat. I-am prevenit că nu voi asista la percheziția propriului birou, pentru că urma să plec la o conferință la Facultatea de Drept, invitat să vorbesc studenților despre noblețea gândirii critice, fundament al gândirii juridice. Don’ avocat, stați mai bine locului, nu plecați nicăieri. Ba bine că merg, am ripostat. Aveți biroul la dispoziție, nu am nimic de ascuns, violați-l și pe ăsta. Moment în care mi s-a cerut să deschid seiful din colțul încăperii, cerință pe care am bifat-o prompt. Înăuntru, câteva acte plus o sumă de bani. Nu cât să umpli o geantă, ci cât să o împăturești în buzunarul de la piept. Ce-aveți acolooooooo? Puneți banii pe masă imediat!!! Nu, domnu’ ofițer, sunt banii mei, iar dacă nu aveți mandat de percheziție corporală, vă rog să nu mă atingeți. Don’ avocat, nu faceți pe deșteptu’ și nu vă jucați cu noi. Nu mă joc, don’ofițer, îmi apăr drepturile și demnitatea, zic. După care mi-am luat paltonul din cuier și-am plecat la Facultatea de Drept.

Așa se încheia prima jumătate de zi a lui 9 decembrie 2015 în care eu credeam, cu maximă candoare, că trăiesc într-o zonă a statului de drept. Și mă comportam ca un avocat. Pe cât de zmeu, pe atâta de naiv…

În partea a doua a zilei, zmeul urma să lase locul unui mielușel. (Va urma)