Oile, lupii şi câinii de pază

de Florentin Țuca | 25 februarie, 2015 | Colecția de texte

American Sniper este un film atât de mediocru şi de pervers ideologic deopotrivă, încât nominalizarea lui la Oscar nu ar trebui să surprindă pe nimeni. În viziunea unora, surprinzătoare a fost, probabil, tocmai excluderea lui din galeria premianților.

Pentru cine nu știe, această recentă producție a lui Clint Eastwood este ecranizarea autobiografiei lui Chris Kyle, renumit ca cel mai grozav şi „letal” lunetist din istoria armatei americane, deținătorul recordului de omucideri pe frontul deschis prin invazia în Irak din 2002: 160 de oameni-trofee în tolba vânătorului „erou”. Filmul se bucură de un mare succes peste Ocean și – împreună cu respectiva autobiografie din care se inspiră, foarte celebră şi ea – face din povestea acestui militar o reconfirmare a modelului de „eroism”  bazat pe „fapte de arme”, „vitejie pe câmpul de luptă” şi curajul de „a doborî” „inamicii”. Sunt eufemismele sub care se ascund distrugeri, suferințe şi moarte, dar care definesc  „eroismul” ucigașului „bun”. Eroismul letal, eroismul per-sânge, eroismul best-seller.

N-o să reiau întreaga poveste a personajului principal. Filmul îi punctează cele mai importante elemente biografice (încă din copilărie şi până la reîntoarcerea definitivă din război), insistă pe motivațiile pretins patriotice ale opțiunilor personajului (printre ele, şi momentul 9/11, fără nici o legătură de cauzalitate cu Irakul, de altfel) şi livrează aşa-zise argumente în justificarea omuciderilor (protejarea conaţionalilor combatanţi de furia „insurgenţilor sălbatici” fiind cap de listă). Cât despre povestea în sine, ea este construită după un reţetar tipic filmelor de acţiune cu lipici la public, centrat pe conflictele băiatul „bun” vs băiatul „rău” şi cauza „bună” vs cauza „rea”. Ca să nu fie acuzat că se rezumă doar la atât şi că filmul lui n-ar fi, vezi-Doamne, „complex”, Eastwood îl condimentează cu o altă dispută, care trebuie neapărat că-i tensionată, conflictul interior al personajului (iubirea de ţară  în straşnică bătălie cu iubirea de familie).

American Sniper a fost primit, aşa cum spuneam, cu numeroase elogii, premii şi recorduri de audienţă. Au existat însă şi multe reacţii critice. Eastwood a răspuns contestatarilor că obiecţiunile lor sunt stupide, că filmul este remarcabil şi că reprezintă, atenţie!, un mare manifest anti-război. În ceea ce mă priveşte, găsesc că elogiile aduse acestei producţii sunt exagerate, iar calificarea ei ca „manifest anti-război” este o cinică nucă în perete. E adevărat că filmul lasă, într-un ungher, un locşor de dezbatere despre sindromul posttraumatic care afectează veteranii lăsaţi la vatră, despre definiţia eroismului şi despre rostul războiului în general. Aceste subiecte sunt însă tratate superficial şi neconvingător, edulcorate până la atrofiere şi sufocate de mistificări, manipulare şi minciună. O părere subiectivă, evident, pe care mi-o asum şi încerc, în cele ce urmează, s-o argumentez.

1. Întâi de toate, cel mai mare păcat al filmului este aportul său în demersul de albire a unui război negru, umărul pus în apărarea unor iresponsabili (mă refer nu la sărmanii militari, ci la cei care i-au trimis să ucidă şi să facă prăpăd), mâna de ajutor întinsă unor propagandiști care au acum misiunea de a minți (în special, prin omisiune), de a convinge lumea să uite, să creadă fără să cerceteze şi, în final, să aplaude „eroii”. Nu, filmul lui Eastwood nu este un „manifest anti-război” pentru că nimic din acest film, dar absolut nimic, nu pune la îndoială tocmai rațiunea şi legitimitatea respectivei invazii militare. Ba dimpotrivă, prin desele aluzii la „patriotismul” eroului, cauză nobilă şi circumstanţă exoneratoare per se a oricăror samavolnicii, prin evocarea mistificatoare a episodului 9/11 ca pretinsă probă a nevoii de a ataca „sălbaticii” din Irak, prin constanta glorificare a „productivităţii” protagonistului,   American Sniper încearcă să valideze retroactiv cotropirea barbară, fără drept, a unor teritorii străine şi a unor oameni la casa lor. În plus, povestea fostului cowboy nu conţine nici un semn de întrebare privind rostul lui şi al armatei lui, ce caută ei în Fallujah (oraşul în care se petrece acţiunea din film şi unde, în realitate, potrivit statisticilor, au fost omorâţi peste patru mii de civili), de ce au fost trimişi la război, de ce sute de mii de oameni ucişi, de ce sute de mii de mutilaţi, de ce copii rămaşi orfani şi cu sechele, de ce spitale şi şcoli distruse, de ce patrimoniu cultural milenar vandalizat, de ce infrastructură bombardată, de ce trilioane de drono-dolari aruncate-n buzunarele nu ştiu cui, de ce Irak şi nu Mexic, Belgia sau România, de ce atâtea întrebări fără răspuns. Aaa, weapons of mass destruction, cumva?… Nu, nicăieri în film luneta lunetistului-legendă nu a căutat arme de distrugere în masă. Luneta lunetistului-legendă n-a căutat decât sânge. După armele de distrugere în masă or fi umblat camarazii lui de front, dar ele n-au fost găsite decât de Collin Powell, sub forma a trei tubuleţe de aluminiu, bune de azvârlit în ochii naţiunilor „unite”.

2. American Sniper este un cancerigen ideologic şi pentru alt motiv: reprezintă o expresie distorsionată a patriotismului.

Cred sincer că foarte mulți cetățeni ai Statelor Unite sunt patrioți și cred, de asemenea, că arhetipul americanului se distinge printr-un remarcabil spirit civic și de solidaritate comunitară. Citeam recent, de exemplu, despre extraordinare gesturi de altruism și generozitate ocazionate de blocarea unor autostrăzi în Minnesota: zeci și zeci de oameni din localitățile aflate în proximitatea drumurilor înzăpezite au umblat o zi și-o noapte prin frig și viscol ca să distribuie celor blocați în autoturisme diverse ajutoare și alimente, plus cafea, ceai și supă fierbinte pregătite de voluntarii mobilizați din centrele de întrajutorare încropite ad-hoc. Bunătate, altruism și, în esență, autentic spirit patriotic.

Filmul în discuție pune însă pe ecran nu acest tip (sau unul similar) de genuin și discret patriotism, ci mutația sa malignă în lozinca patriotardă, excesul de testosteron și „faptele de arme”. Chris Kyle, personajul din viață și Chris Kyle, „legenda” din film, pretind că s-au dus la război „din patriotism”, după cum, tot „din patriotism” -ni se sugerează – au fost chemați la arme de mai marii planetei. Despre ultimii – cei care au decis declanșarea războiului și au sunat adunarea, n-ar fi prea multe de comentat: pretinsul lor „patriotism” e un sentiment măsurabil doar în declarații ipocrite, minciuni, petro- şi drono-dolari. În ceea ce-i privește pe militari însă, chiar admit că unii dintre ei au crezut că invadează, ucid, bombardează, torturează și distrug „din patriotism”, dar asta nu înseamnă că asemenea convingeri le înnobilează acțiunile.

Certitudinea „patriotică” a lui Kyle – acută pe parcursul întregului film şi atenuată într-un singur moment (voi reveni asupra lui) – este prima formă de manipulare a sensurilor iubirii de patrie. Întâi, asta pentru că filmul acceptă explicit şi implicit teza că invadarea şi agresarea unei țări suverane este perfect scuzabilă de pretinsa dragoste pentru neamul tău. Or, tare mă tem că, indiferent ce-o fi fost în sufletul bieților militari trimiși să invadeze Irakul, crimele lor ca agresori nu pot fi motivate şi scuzate de patriotism. Psihologic vorbind, oamenii agresează şi ucid din diverse motive (din obligație militară, din ordin, din ură, din răzbunare, din gelozie, din demență etcetera), dar greu de conceput că din iubire. În al doilea rând, impresia lăsată de film este că așa de măreață, de cuprinzătoare şi de puternică era convingerea „patriotică” inițială a acelor tineri chemați pe front încât, oricâte provocări, dubii și dezamăgiri ar afecta-o și oricâte crime și nenorociri ar fi fost comise în numele ei, ea va rămâne imuabilă și bună de glorificat pe veci.

În plus (iar tocmai plusul acesta este cea mai tristă metamorfoză a patriotismului), convingerile şi sentimentele „înălțătoare” ale lui Kyle şi ale camarazilor lui de front, chiar sincere să fi fost, au fost înfășurate în atâtea aplauze, îndemnuri, imnuri, sloganuri, steaguri la inimă şi salve de tun (toate şi fiecare, „patriotice” evident), încât, într-un final, din ele n-au rămas decât niște confetti sclipicioase ale unui spectacol de sordidă demagogie, isterie colectivă şi gargară populist-electorală. Ele au sfârșit prin a fi  confiscate de un cenaclu flacără-americană, o formulă meta-patriotică şi bombastică, formă fără fond, care nu este, în fapt, iubire de țară, ci expresia manipulării prin poleială şi placarde.

Este patriotismul-spectacol, show-ul aparențelor, al eufemismelor clișeizate, al angajamentelor șablonarde şi entuziasmelor isterice. Yes we can, yes we’re special, yes we’ll win the war on terror.

Este îndemnul patriotard ca borhot al patriotismului, bun surogat al acestuia, servit cu înverșunare unor amărâți care încep să saliveze după lozinci belicoase imediat ce li se aprind în ochi becurile propagandei.

Este ritualul închinării în fața drapelului ca unică expresie a patriotismului rezidual, așa cum pentru unii ritualul închinării în fața bisericii este unica expresie-reziduu a credinței.

3. Nu mi-a plăcut American Sniper nici pentru că deformează radiografia războiului în general şi a celui din Irak în particular.

Întâi, pelicula în cauză vede războiul doar în alb-negru, albii fiind noi, evident. Noi, bunii, eroii, ambasadorii cauzei nobile. Ei, negrii, răii, anonimii fanatici, sălbaticii, jihadiştii. Şi, dacă propaganda o cere, ei sunt dracul pe pământ care trebuie stârpit: „The enemy has got a face, he’s got Satan, he’s in Fallujah, and we’re going to destroy him”. O asemenea abordare maniheistă şi simplificatoare a războiului se potriveşte mănuşă curentului debarasării de păcatul agresiunii, al aruncării primei pietre. De altfel, American Sniper conţine toate ingredientele tehnicilor de manipulare subordonate imperativului lepădării de vină a agresorului – moral disengagement (Kathie Malley, Ross Caputi, Moral Disengagement – America’s missing conscience, The War Crime Times, WarCrimeTimes.org, fall 2013 (de notat că Ross Caputi critică virulent filmul lui Eastwood în calitate de fost combatant pe frontul din Irak).

În al doilea rând, filmul nu atacă nocivitatea acestui tip de cataclism, care înseamnă moarte, suferință, groază, carnagii, dezastre de toate felurile şi imense pierderi (în special pentru cel slab, incapabil de apărare şi riposte pe măsură). Filmul zice mai degrabă că războiul, înainte de a fi dezastruos şi vătămător pentru toți cei implicați, e greu, al naibii de greu, mai ales pentru ai noștri. Agresorii din film, Kyle şi camarazii lui, descoperă la un moment dat că războiul nu e un joc de împușcat inamicii pe calculator ori o partidă de paintball, nu e o demonstrație de rodeo şi nici o exhibare romantică de patriotism juvenil, ci o încercare dură, complicată, departe de familie, în condiții vitrege, deșert, caniculă, oameni străini, altă limbă şi altă cultură, fitness în aer liber şi fără climatronic, furtuni de nisip, riscul de a fi atacat, rănit sau ucis de „sălbatici”, posibilitatea de a omorî tu însuți „insurgenţi” şi de a fi marcat de remușcări pentru asta (după cum zice Kyle la un moment dat, „I got nightmares, man! I still see their faces!”). Cam la asta se reduce viziunea lui Eastwood asupra războiului: înainte de a fi catastrofic pentru cel slab şi agresat, el este dificil şi nasol pentru agresor.

În fine, filmul lunetistului-legendă este o nouă piesă (importantă, evident, dat fiind uriașul său succes de public) a arhivei ideologice care stă la baza culturii războiului din spațiul american („the war culture”). Prin forța sa de penetrare şi acoladele care i-au fost acordate, acest film dă un serios plus de greutate şi contur ideologiilor intervenționiste şi teoriilor propagandistice care stau la baza lor. Ele spun, şi filmul o confirmă, că războiul nu mai reprezintă  decizii şi acțiuni excepționale în situații excepționale (de reală necesitate şi de reală urgență). El nu mai este o unealtă de rezervă, în caz de real pericol, ci una de bază care s-a integrat cu naturalețe ca modus operandi în modus vivendi.  Conform noilor direcții ale acestei culturi a războiului, răul nu mai pare reductibil la axa dracilor Iran, Irak, Coreea de Nord (Axis of Evil, definită de Bush în 2002), ci a devenit ubicuu; starea de teamă trebuie permanentizată, generalizată şi cultivată întruna; starea de veghe – armă la picior; iar spiritul belicos – fondatorul spiritual al acestei culturi. Iar de aici până la noua doctrină a războiului perpetuu („endless war”) n-a fost decât juma’ de metru.

4. Recenta operă a lui Eastwood e plină de clişee cinematografice şi formule şablonarde.

N-aş recurge la un inventar complet, dar nu mă abţin, totuşi, să vă împărtăşesc propriul clasament. Pe locul trei, scena în care Eroul, invitat la un club al veteranilor de război, îi învaţă să tragă cu puşca cu lunetă şi să ţintească mai cu spor (chiar din scaunul cu rotile în care îşi târăsc membrele amputate). Carevasăzică, arma cu lunetă pe post de anti-depresiv! Straşnică alinare, ce să zic… Pe locul doi, scena în care el, Eroul, se roagă ca puştiul ce şi-a înălţat cu greu pe umeri AG-ul irakianului tocmai ucis de sniper, să abandoneze ideea de a trage şi să-l azvârle hăt-departe (inutil să menţionez că băiatul a ascultat şi gândurile Eroului şi indicaţiile domnului Clint şi s-a lepădat rapid de armă, ca nu cumva să cadă victimă vreunui gest – necugetat, necurat, ignobil, numiţi-l cumva- care ar fi apropiat filmul de o zonă, Doamne-păzeşte, fără de mesaj). Marele premiu, oscarul suprem, ar fi de acordat, după părerea mea, scenei în care el, Eroul, prins în mijlocul unei furtuni de nisip şi într-o nenorocită de ambuscadă (bubuituri şi împuşcături care puneau în pericol până şi viaţa membrilor echipei de filmare, cred că şi Eastwood a fost puţin rănit) şi-a scos tacticos telefonul mobil din buzunar (moment în care împuşcăturile au fost trecute pe mute) şi i-a declarat soţiei că iubirea pentru ea pare totuşi mai mare decât iubirea pentru ţară, motiv pentru care se va întoarce acasă. Darling, I’m ready to come home. Now!

5. Aş încheia, în fine, inventarul boscorodelilor mele legate de Lunetistul American cu evocarea unei scene din film care mi-a atras atenţia în mod particular prin perversitatea simbolisticii ei şi prin aceea că sintetizează cumva comentariile anterioare.

Ea are loc pe la începutul povestirii şi datează din epoca copilăriei lui Chris. Într-o seară, la ceas de cină, eroul nostru, împreună cu fratele lui mai mic care fusese victima unei răfuieli cu băieții de la școală, ascultă predica tatălui iritat de deznodământul disputei şi de ochiul vânăt al mezinului. Pe lume, începe Kyle senior, există oile (adică cei pașnici şi la locul lor), lupii (agresorii şi arțăgoșii) şi câinii de pază (gardienii turmei). De fiecare data când lupii atacă oile, câinii de pază trebuie să intervină. Morala poveștii, țintită înspre Chris, a fost, deducem din povestea filmului, o viitoare sursă motivațională şi principiu călăuzitor în cariera lui de pușcaș marin. El – gardianul dulău, apărător al oilor din echipa sa, agresate de lupii „sălbatici”, nemiloșii insurgenți. Ce cinică traducere a parabolei…

Mai crudă, obscenă şi mistificatoare însă este extrapolarea acestei parabole în mesajul subliminal al filmului: ei, irakienii de rând – oile; teroriștii, Al-Qaeda, Sadam şi familia lui – lupii; iar noi – câinii de pază, intervenind izbăvitor. Sau, într-o altă variantă, parcă mai „adecvată” contextului şi versiunii istorice oficiale: poporul american – oile, irakienii fabricanți de „weapons of mass destruction” şi alt arsenal chimic – lupii, iar cea mai grozavă armată din lume – câinii de pază.

Dar şi mai tristă însă este imaginea acestei parabole transpusă în istoria modernă postbelică: cei cinci câini de pază, puşi de oi într-un canin consiliu de securitate ca să coopereze după devastatorul război pentru pacea şi liniștea mioarelor, n-au căutat decât discordie, au lătrat unii la alții, s-au transformat în lupi în funcție de circumstanțe (după care s-au îmbrăcat în piele de capră), au inventat agresori, au cotropit şi au ucis de capul lor sau în diverse mezalianțe, au vandalizat şi au făcut prăpăd, au demonstrat şi demonstrează cu sârg că n-au înțeles nimic din istorie şi din nenorocirile ei.

Lăsându-ne pe noi, oile, să ne întrebăm nedumerite: unde ni-i Păstorul?

Pe PRafa l-a bătut vântul

de Florentin Țuca | 25 ianuarie, 2015 | Colecția de texte

Mda, trebuie să recunosc cu obidă că singura şansă să-mi înec amarul este hazul de necaz. Rafa-Prafa a fost zdrobit de Tomas Berdych în sferturile Open-ului Australian într-una dintre cele mai palide evoluţii ale spaniolului din câte mi-a fost dat să văd până acum.

În primele două seturi, i-a bătut vântul prin buzunare: serviciu slab, duble greşeli, insuficient de mobil, lipsit de agresivitate, multe erori de diletant. În setul al treilea, a jucat ceva mai bine şi a căutat cu disperare să intre în starea de stăpânire deplină a nervilor şi de preluare a controlului partidei. Şi a tot căutat cheia de acces în acea dispoziţie psihică şi mentală în fel şi chip, ba prin unele (puţine, e drept) promiţătoare reuşite de excepţie, ba prin auto-încurajările repetate şi vamos-ul scrâşnit în pumnul strâns. El ştia foarte bine că avea o nevoie vitală de acea stare şi mai ştia că victoria în setul trei îi putea aduce forţa de propulsie pentru câştigarea meciului. Atitudinea tipic nadaliană de încredere, dârzenie şi concentrare n-a fost însă de găsit.

Văzându-l, mi-am amintit că o căuta insistent şi în meciul anterior, cu Kevin Andersen. La capătul unui prim set echilibrat şi cam mediocru, fără nici o rupere de ritm din nici o parte, Rafa se vedea atunci condus pe propriul serviciu cu 40-0, trei mingi de break pentru Kevin, trei imense riscuri pentru spaniol de a pierde game-ul şi de a se preda apoi drept carne de servă în final de set. Când spaniolul îşi pregătea serviciul la 0-40, şi jucătorii şi spectatorii păreau să împărtăşească convingerea că da, ăsta e momentul adevărului, de separare a apelor ca printre ele să defileze triumfător patronul primului set. Graţie unui serviciu îngrijit şi bine plasat şi unui bun control al emoţiilor, Nadal a reuşit să revină: 15, 30, 40, încă o minge de break salvată şi-apoi, vamos!, 6-5. Acela a fost momentul descătuşării şi startul paradei de defilare înspre sferturile de finală, fără emoţii şi fără ezitări.

Sfert de finală în care însă n-a reuşit în nici o clipă să se înstăpânească şi să preia controlul jocului. Singurele secvenţe în care mi s-a părut că Rafa n-a fost Prafa au fost cele derulate în game-ul de după 4-4 în setul al treilea, când Rafa-Rafa a jucat formidabil, dar a ratat copilăreşte cele două şanse de break avute. Au fost momentele în care crainicul turc al Eurosportului de la Stanbul s-a aprins balcaniceşte, în speranţa că meciul se va prelungi cât să fie şi el recompensat pentru muncă peste program. Până atunci însă, în acord cu sensul jocului, analiza turcului se învârtise, pare-se, precum o cadână, în jurul baştanului Berdich (joc impecabil, chapeau bas!, recunosc).

Am fost fascinat şi de stilul comentariului, dar şi de faux-amis-urile limbii turce. De exemplu când, la reuşitele şi aşii lui Berdich din primul set, crainicul a început să exclame “çok- çok”, “cioc-cioc”, primul gând care mi-a venit în minte a fost că bombardierul adversar al lui Rafa, păsărilă de doi metri, loveşte percutant ca o ciocănitoare, iar exclamaţiile admirative ale crainicilor de pe Bosfor erau noi confirmări ale rudeniei lingvistice româno-turce. Cumva, Păsărilă-cioc-cioc loveşte din nou. Aveam ulterior să aflu, dezamăgit, că exclamaţia în cauză înseamnă, în fapt, “foarte-foarte”. Aşadar, Thomas-çok-cioc, Rafa-yok-ioc.

Prin urmare, speranţele lui Rafa de-a câştiga cel de-al 15-lea mare titlu al carierei la Melbourne s-au făcut prafa. Speranţe-praf pe care le-a luat vântul o dată cu sticluţa-amuletă de la piciorul băncii de odihnă în ultimele minute ale meciului anterior şi laolaltă cu atitudinea nadaliană de calm, forţă şi concentrare pe care a tot căutat-o, dar azi ea s-a dus în văzduh. Speranţele, sticluţa-amuletă şi atitudinea, toate dansând bezmetic în mijlocul tornadei, bucuroase însă că vor păcăli ciclonul şi că se vor întoarce.

Iar suporterii marelui Rafa ştiu bine că ele vor reveni, că sezonul ploios tre’ să se termine curând şi că soarele va apărea iarăşi pe strada lor. Soarele al 15-lea dintre cei 18 sori ai constelaţiei lui Rafael Nadal.

Maratonul lui Rafa Pheidippides

de Florentin Țuca | 22 ianuarie, 2015 | Colecția de texte

Ziua de ieri de la Australian Open a demonstrat din nou că tenisul este un sport al minții şi-al inimii. Contează şi mușchii, e-adevărat, dar forța şi rezistența fizică neînsoțite de un anumit soi de îndârjire mentală şi stăpânire emoțională nu sunt suficiente pentru performanțele de anvergură.

A fost întâi încercarea rusoaicei Alexandra Panova care, după ce a avut 4-1 în setul decisiv cu Maria Sharapova, a servit la 5-4 în speranța să-şi adjudece cea mai mare victorie a carierei. Ghemul jucat în acel moment pe serviciul Alexandrei a fost o formidabilă demonstrație a tezei enunțate mai sus. A fost un ghem care nu putea fi câștigat decât cu creierul şi cu cordul. Din păcate pentru ea, Panova s-a pierdut complet. Dominată de emoții, incapabilă să se concentreze, n-a reușit să plaseze primul serviciu decât foarte târziu (la 40-40, după multe răsturnări de situație), s-a poticnit de vreo trei ori în momentul lansării mingii pentru serviciu, a fost palidă şi previzibilă, expresia perfectă a sindromului „frica de a câştiga”, la peur de gagner. Inima Şarapovei, în schimb, a bătut mai controlat, mintea i-a fost mai limpede, iar mingile de meci salvate de ea au fost o nouă probă că experientia docet. Asta a fost reconfirmarea numărul 1.

A venit apoi a doua demonstrație. Meciul lui Rafa Nadal cu Tim Smyczec (un mare sportiv, bravo lui, jos pălăria în faţa gestului său formidabil în acel moment tensionat al jocului în care i-a oferit lui Rafa şansa de a repeta serva când acesta din urmă fusese vizibil deranjat de scandările unui spectator). A fost un meci crâncen şi bun de calificat chiar dramatic (dacă „meci dramatic” n-ar fi un clişeu uzat de-atâta folosire şi în evaluarea unor jocuri de mâna a doua). A fost o confruntare în care Rafa, vizibil afectat de suferințe fizice, a vrut în repetate rânduri să abandoneze. A fost chiar chinuit, cum însuși declara, de tentaţia renunțării. Până la urmă, după cinci seturi teribile, după crunte momente de cumpănă, după o fabuloasă confruntare cu el însuşi, Nadal a învins. Iar descătușarea din finalul meciului şi lacrimile care au însoţit-o au fost, dragă Andrei, deloc deplasate şi nicidecum nefireşti. Deplasate şi nefireşti au fost ironiile răuvoitorilor şi maliţioşilor care nu pricep cât de mare e Rafa în tenisul mondial şi cât de greu, teribil de greu, e să reuşeşti să treci de limită. Ele, lacrimile lui Rafa, veneau din inima lui chinuită de stres şi ghinion şi mie unuia mi-au amintit de o poveste pe care îmi place să v-o împărtăşesc.

Eram la Madrid în nu mai ştiu ce an, spectator plictisit al unei conferinţe de doi lei. După amiază faină, numai bună de chiul, plimbări şi cervesa la draft. Asta cu atât mai mult cu cât, în programul şezătorii cu pricina, se anunţa o temă despre motivarea şi lipsa de motivare a avocaţilor, iar eu, când aud despre cursurile şi reţetele clişeice şi plasticizate despre determinare, cinste, performanţă şi, era să uit, leadership, mi se face somn şi greaţă. Altfel spus, cei opt paşi spre fericire, cele şapte formule de somn perfect. Mă pregăteam, aşadar, s-o şterg. În secunda doi însă când, citind cu atenţie programul complet al zilei, am văzut cine urma să fie lectorul, întâi am avut un moment de ezitare, după care, curiozitate deja stârnită, am decis să rămân. Conferinţa se chema – am revăzut arhiva – „Can lawyers overcome the problems of today’s professional life through determination and self- discipline?”, guest speaker fiind Antonio Llorente. Dacă m-aş fi luat după titlu, aş fi plecat la bere. M-a ţinut însă scurta prezentare a lectorului şi a temei. Antonio Llorente este un fost mare baschetbalist al lui Real Madrid, ups!, şi urma să ne vorbească despre o mare încercare din viaţa lui, „Maratonul nisipurilor” – „Le marathon des sables”, ups! din nou. Am decis să rămân să-l urmăresc şi mă felicit pentru asta: a fost cea mai interesantă expunere a respectivei conferinţe. O prelegere de o mie de euro la o conferinţă de doi lei. Şi-a-nceput povestea…

Antonio Llorente, alintat Tinon, a fost într-o bună zi contactat de un prieten pe nume Luis Enrique (de Enrique aţi auzit, cu siguranţă, fost mare fotbalist spaniol, jucător la Barcelona şi, apoi, la Real –sau invers, nu mai ştiu) pentru a i se alătura într-un mare proiect: să facă împreună echipă (alături de alţi doi tovarăşi) la „Le marathon des sables”. Nu ştiam pe atunci ce însemna competiţia asta, dar ne-a explicat, pe îndelete, Tinon (ulterior aveam să mă documentez şi să mă înfricoşez şi eu mai temeinic). Era şi este considerată cea mai dură competiţie sportivă din lume: alergare de vreo 250 kilometri în deşert, şase zile cam câte un maraton pe zi, cu cortul şi sticlele de apă în spinare, în cuptorul Saharei încălzit la vreo 50 de grade la nămiezi şi răcit seara înspre zero. Ei, cum vă sună?… Pe mine unul mă cam sperie gândul. Tinon însă nu s-a lăsat moleşit şi, după lungi ezitări-e drept-, a confirmat. Cu un an înainte de concurs, a început el să ne povestească, s-a apucat de antrenament. Nu vă spun ce program dur îşi impusese: tone de haltere, milioane de kilometri de înot, ani-lumină de alergare. Şi ne-a arătat agende, grafice, poze şi filmuleţe. După care, ne-a povestit de competiţia în sine, cu toate chinurile aferente: efort supraomenesc, deshidratare, căldură ucigătoare, răni sângerânde în încălţări, muşcături de insecte, sindromuri de fata morgana. Detalii emoţionante şi profund mişcătoare, vă asigur. Din toată povestea chipeşului baschetbalist, două lucruri însă m-au impresionat în mod special.

Primul. Conform propriilor mărturisiri, cel mai provocator şi inuman de dificil examen pe care l-a avut de trecut în această competiţie a vizat nu rezistenţa fizică, ci pe cea mentală. O săptămână de zile, zicea el, am fost chinuit, secundă de secundă -secundă de secundă, vă imaginaţi?-, de impulsul de a abandona. Impulsul ăsta a fost, înainte de oboseală, deshidratare şi caniculă, principalul meu duşman. Groaznic de chinuitoare, aptă să te bage-n boale şi să te scoată din minţi, tentaţia de a renunţa a fost pentru Tinon, Enrique şi camarazii lor, dracul care le-a cotropit minţile timp de o săptămână şi pe care, după chinuitoare şedinţe de exorcism, ei l-au dovedit.

Al doilea este filmul care îi arată pe ei la linia de sosire. Oameni în toată firea, bărbaţi curajoşi, sportivi trecuţi printr-o mie de încercări, prăbuşiţi în plâns, bocetul descătuşării, lacrimi ţâşnite nu din ochi, ci din piept, lacrimile victoriei în bătălia cu dracul din ei.

Da, de povestea asta mi-am amintit ieri şi de certitudinea că, dacă aş fi întrebat care jucător din circuitul ATP ar face cu succes „Le marathon des sables”, aş şti răspunsul. Da, dragă Andrei, plânsul lui Rafa de ieri este nu bucuria că el, marele campion Rafa, ar fi  câştigat trofeul, ci fericirea că el, omul Rafael Nadal, a trecut linia de sosire.

Scrisoare către Moş Crăciun. Trimisă din partea bună a istoriei

de Florentin Țuca | 29 decembrie, 2014 | Colecția de texte

(dacă am şti cumva cum dracului se scrie istoria şi partea ei bună)

Ca foarte mulţi dintre dumneavoastră, încerc sistematic să înţeleg paginile de istorie contemporană servite zilnic de cronicari şi analişti: ştiri cotidiene, telejurnale, dezbateri, analize şi eseuri, studii ştiinţifice sau doar pretins academice.

Recunosc însă că, după ce le receptez, încerc adesea un sentiment straniu, un amestec de curiozitate naivă, perplexitate, teamă şi resemnare în faţa nedumeririi despre cum se scrie, de fapt, istoria. Am întrebat asta pe oameni mai înţelepţi ca mine, dar răspunsurile lor nu m-au mulţumit, aşa că vă provoc şi pe dumneavoastră.

Vedem cu toţii cum lumea trece, parcă întru prevestirea unei mari furtuni planetare, prin nenumărate turbulenţe, convulsii şi conflicte. Ele sunt radiografiate şi interpretate în diverse moduri. Versiunea hermeneutică cea mai fascinantă în opinia mea – şi tocmai ea stă în miezul acestei intervenţii – este felul în care este scrisă istoria de puternicii lumii, de zisul Vest, de noi, „lumea civilizată”, „comunitatea internaţională”, „the enlightened world”, „mainstream media”. Mai precis, cum evaluăm noi propria noastră conduită, cum ne raportăm noi la interesele noastre când vine vorba de corectitudine istorică, cum interpretăm noi dreptul internaţional, ce învăţăm noi din trecut, cum tălmăcim noi evenimentele prezentului: noul război rece, măcelul din Gaza, războiul din Siria, conflictul militar din Ucraina, ameninţările noului califat din nordul Irakului şi toate celelalte nenorociri care ne tulbură viaţa în ultima vreme. Înainte de a intra în subiectul propriu-zis însă, pentru a evita eventuale răstălmăciri, neînţelegeri ori acuzaţii clişeice c-aş fi prea pro- ori prea anti-, prea de dreapta sau prea de stânga, insist asupra unor convingeri sincere ale subsemnatului, bune de utilizat ca premise de fundal (I). După asta, o să mă opresc la câteva exemple din istoriografia contemporană, potrivite ca material didactic (II). Plecând de la aceste premise şi exemple, îmi propun apoi să reclam mainstream media şi pe unii cronicari ai lumii „civilizate” pentru constanta apucătură de a manipula şi, uneori, de a terfeli logica, de a sfida inteligenţa şi bunul simţ – atâta cât (mai) e- al unora dintre spectatorii şi consumatorii istoriei (III). În final, îmi propun să invit pe conaţionalii care scriu istorie în ziare şi cărţi la un test de imaginaţie (IV).

I. Premise „ideologice” (într-o lume post-ideologică)

Intuiesc că abordarea mea ar putea părea un fluierat în biserică şi, pentru că nu vreau să lezez credincioşii cu blasfemiatoare incorectitudini politice, ţin să fac câteva precizări preliminare, toate în conexiune cu nedumeririle şi boscorodelile de fond:

1. Întâi de toate, nu mă îmbăt cu apă rece: cred că ştim mult prea puţin din adevărata istorie (contemporană). Intuiesc şi eu, ca mulţi alţii, că marea ei parte se scrie în secret, în negocieri speciale şi confidenţiale, în duelul netransparent al serviciilor secrete şi în culisele competiţiei economice şi ale bătăliei pentru resurse. (Îmi amintesc, de exemplu, că însuşi Al Gore, fost vice-preşedinte american, întrebat de Bob Woodward (jurnalistul de la Washington Post care a dezvăluit afacerea Watergate) cât ştim noi, de fapt, din epoca Clinton, a răspuns stupefiant: „sub 1 la sută”.)
2. În acord cu prima premisă cred, de asemenea, că idealurile referitoare la altruism, democraţie, securitate şi pace, la liberté, egalité, fraternité, se află adesea undeva în plan secundar sau terţiar (dacă se află). Ceea ce primează şi asigură mobilul şi substanţa multor mişcări istorice sunt ideea de supremaţie, dorinţa şi nevoia de putere şi de bani, plus excesul de belicos testosteron. Vă asigur, deci, că nu visez cai verzi pe pereţi.
3. În ciuda tuturor bubelor şi păcatelor sale, sistemul democraţiei liberale şi al economiei capitaliste este, într-adevăr, cel mai puţin detestabil. Deşi măcinat de criză sistemică, de incoerenţe şi inadecvări interne, de nedreptăţi şi inegalităţi tot mai vizibile, de manipulare şi minciună, de erodarea ideii de reprezentativitate etc., el este, de departe, preferabil dictaturilor comuniste şi tiraniilor islamice şi este mult mai prietenos decât modelul autocratic de tip chinezesc, prototipul oligarhic rusesc sau noua machetă maghiară plăsmuită de Viktor Orban. Fript o dată în epoca de aur socialistoid, n-aş da vrabia din mână pe utopii de pe gard.
4. SUA, ca putere economică şi militară supremă, duce în cârcă o grămadă de fărădelegi. Cu toate astea, nu-mi trece prin cap să contest aportul său în victoria contra nazismului, în demolarea comunismului (inclusiv a regimului ceauşist care ne-a subjugat decenii de împliniri măreţe), în asigurarea securităţii europene şi în promovarea unui model democratic şi economic mai viabil şi mai confortabil decât autocraţiile sau utopiile menţionate anterior. Sunt motive pentru care prefer să trăiesc în lumea dominată de America de Nord şi mă cam sperii la ideea că mâine China îi va lua locul.
5. Ştiu că, într-o dispută, fiecare combatant are ministere de propagandă. Mai bune sau mai slabe, după posibilităţi. Şi mai ştiu că, cu cât mai aspru conflictul, cu atât mai aspră devorarea adevărului de către funcţionarii propagandei. Ceea ce vreau să clarific de la început este însă că nu neapărat ei, funcţionarii, sunt aceia care mă motivează în intervenţia mea, ci istoricii şi analiştii pretins independenţi care le ţin isonul.
6. În pofida premiselor anterioare, cu ele în minte şi cu convingerea că există adevăruri istorice care nu pot fi relativizate, îmi asum răspicat apetitul pentru jurnalism independent, nepartizan şi integru, pentru analize istorice oneste, temeinice şi nuanţate. Prefer dilemele argumentate „adevărurilor” clişeizate şi nemestecate, după cum prefer realitatea nemachiată şi neconvenabilă în contrast cu sloganele idolatre despre excepţionalismul, măreţia şi sfinţenia nu ştiu căror naţiuni, eroi, „fapte de arme” şi de vitejie războinică.
7. Nu-mi plac etichetele, şabloanele ori lozincile şi cred onest că pot să-mi critic aproapele fără să-i fiu „anti” după cum pot să iau apărarea duşmanului încolţit de critici fără să-i fiu „pro”. Cred cu tărie că judecata „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” este detestabilă din oricare perspectivă ai privi-o.

II. Fapte istorice în oglinzi paralele

Nu-mi propun un inventar exhaustiv al întâmplărilor recente care să fie relevante pentru analiza de faţă. Sunt prea numeroase ca să încapă în câteva pagini. Evoc doar trei tipuri de evenimente istorice (agresiuni, fărădelegi, nenorociri, numiţi-le cum doriţi) pe care noi, luminata „comunitate internaţională”, le tratăm întruna în favoarea noastră, asta în ciuda similarităţilor lor sau, mai grav, cu nesocotirea diferenţelor specifice care nu ne onorează. Sunt analize marcate de răstălmăciri, dublu standard şi ipocrizie. Voi reveni asupra acestor păcate la punctul III. Până atunci însă, doar câteva fapte şi comparaţii ca material didactic.

Două exemple de violări ale dreptului internațional

a. Violul lor

După declanşarea crizei la Kiev, Duma de la Moscova emite o decizie cu încălcarea normelor dreptului internaţional şi ale tratatului bilateral cu Ucraina. Ca efect al acestei decizii, Federaţia Rusă anexează Crimeea, o fostă provincie rusească, locuită majoritar de rusofoni, oameni care şi-au exprimat acordul pentru alipire în baza unui contestabil referendum. Legăturile istorice ale Crimeei cu Rusia, rusofonia şi rusofilia cetăţenilor ei şi voinţa lor exprimată public, la care se adaugă caracterul relativ paşnic al anexării – toate patru, date istorice certe –, deşi pot fi folosite ca „circumstanţe atenuante”, nu şterg eticheta de „viol”: după opinia specialiştilor în drept internaţional, suntem în prezenţa unei manevre contrare tratatelor internaţionale şi obligaţiilor asumate de Rusia în baza lor. Subscriu.

Urmarea e notorie: Moscova a fost, pe bună dreptate, acuzată de încălcarea dreptului internaţional. Tonul acuzator – extrem de vehement, cu dese referiri comparative la tendinţele expansioniste şi imperialiste ale Rusiei ţariste şi fostei Uniuni Sovietice. Au urmat sancţiuni economice împotriva unor firme ruseşti şi cetăţeni ruşi.

b. Violul nostru?… Care viol?

În februarie 2003, cu o lună înaintea iminentei invazii în Irak, lumea întreagă a fost cutremurată de cele mai aprige proteste anti-război din istorie. Au fost multe milioane de oameni (unele date spun că peste 30) care s-au opus vehement: „Not in our name!”. Marşul celor peste 3 milioane de revoltaţi din Roma a intrat, de altfel, în Guiness Book drept ca cel mai vocal strigăt popular împotriva intervenţionismului militar.

În ciuda acestor strigăte colective şi în dispreţul normelor de drept care condiţionează o acţiune militară împotriva unui stat suveran de votul unanim al membrilor Consiliului de Securitate ONU, noi, lumea civilizată, am invadat de capul nostru statul suveran numit Irak ca să căutăm, chipurile, „arme de distrugere în masă”. Rezultatul?… N-am găsit pretinsele bombe, dar ne-am afirmat vocaţia civilizatoare: sute de mii de oameni omorâţi (mai precis, două milioane), sute de mii de oameni mutilaţi, sute de mii de refugiaţi, sute de mii de copii traumatizaţi. Asta ca să nu mai pomenim de toate ororile războiului, de victimele din rândul militarilor noştri (cei mai mulţi americani), de cei mutilaţi, de bolnavii psihic traumatizaţi de război, de trilioanele de dolari (mai precis, patru) cheltuiţi aiurea (sau, mă rog, plasaţi în buzunarele potrivite), de infrastructura distrusă, de situri arheologice compromise, de ura însămânţată în sufletul nenorociţilor scăpaţi cu viaţă, de comunitatea creştină decimată etc.

Recent, după 11 ani de măcel, ne-am retras. După noi, potopul: haos, atentate zilnice, instabilitate, lupte inter-confesionale, acţiunile demente ale ISIS şi riscul califatului în nordul Irakului, ura împotriva Vestului la cote paroxistice. Adică, „mission accomplished”, cum zicea doamna Clinton cu mândrie patriotică în glas (în cadrul conferinţei „Take Back America” din data de 20 iunie 2007): „So the American military has succeeded”. Inutil să spun că subiectul răspunderii pentru nenorocirile şi crimele de război comise (da, „crime de război”, cum se scrie şi cum se aude) şi este tabu. Aşa de tabu încât domnul Blair, unul dintre luminaţii care ne-a trimis acolo în baza unor minciuni, a fost recompensat cu statut de emisar special de pace în Orientul Mijlociu! Cât despre eventuale sancţiuni împotriva agresorilor, se sparie gândul la aşa idee.

Două exemple ale ultimelor accidente aviatice cauzate de acţiuni militare

a. Accidentul lor

17 iulie 2014. Un avion civil cu 283 de pasageri la bord (dintre care 8 copii) decolează de la Amsterdam cu destinaţia Kuala Lumpur. Pe traseu, după ce intră în spaţiul aerian ucrainean, ghidat de serviciile de trafic aerian ucrainene, este doborât, după toate probabilităţile, de o rachetă trasă de la sol. Deşi comisia care anchetează acest caz încă nu s-a pronunţat asupra cauzelor şi a vinovăţiei pentru nenorocirea cauzată de gestul tembel şi iresponsabil, noi, comunitatea internaţională, ştim, chiar de dinainte de contactul avionului cu solul, cine este vinovatul. Făcând abstracţie de întreg lanţul cauzal care a generat criza ucraineană (inclusiv rolul nostru în declanşarea ei, cu toate alianţele suspecte – vezi extremiştii neo-nazişti de la Svoboda – pentru înlăturarea unui preşedinte corupt, dar democratic ales), făcând abstracţie de vina Ucrainei care a primit avionul într-un spaţiu aerian nesigur şi care l-a ghidat pe traseul de zbor (se spune chiar cu o deviere ne-uzuală), făcând abstracţie de faptul că cel sau cei care au lansat racheta sunt, după toate probabilităţile, cetăţeni ucraineni (asta chiar dacă ar fi „pro-ruşi”), noi am arătat vehement-acuzator, fără probe convingătoare, înspre vinovatul suprem, dracul mondial. Să admitem însă, de dragul analizei comparative care va urma, că iresponsabilii vinovaţi de accident sunt „separatiştii” şi că, mai departe, Moscova a avut rol de instigator sau de complice în nefericitul accident. După ce am admis asta ca adevăr incontestabil, şi după ce Casa Albă a calificat accidentul ca fiind o „fărădelege de proporţii indescriptibile” („an outrage of unspeakable proportions” imputabilă ruşilor, am trecut din nou la indignări şi sancţiuni. În special la sancţiuni economice împotriva unora care nu au nici cea mai mica legătură cu catastrofa aviatică.

b. Accidentul nostru?… Un simplu şi scuzabil incident

3 iulie 1988. Pe fundal, războiul Iranului cu Irakul lui Sadam Hussein. Un avion civil cu 290 de pasageri la bord (dintre care 66 de copii) decolează de la Teheran cu destinaţia Dubai. La scurt timp după decolare, este doborât nu de luptătorii irakieni ai lui Sadam Hussein, susţinuţi de SUA, ci direct-direct de o rachetă trimisă de pe crucişătorul USS Vincennes aparţinând armatei americane, care se afla „în misiune” în zona Golfului Persic. (Ca să fim mai exacţi, în momentul respectivului atac, acesta se afla, fără drept, în apele teritoriale iraniene.) Niciun supravieţuitor. Iranienii au pretins atunci că a fost un atac intenţionat, dar iau ca bună şi credibilă versiunea surselor independente: cauza atacului a fost o eroare umană, temerea că respectivul avion este un aparat militar agresor. În timpul procesului intentat de Iran în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, SUA a acceptat într-o tranzacţie pentru stingerea procesului să plătească daune parţiale pentru prejudiciile cauzate, dar a menţionat că face asta „by grace”(din generozitate), fără a-şi asuma vreo responsabilitate pentru accident şi fără a-şi cere, în mod oficial, scuze. De altfel, Bush Senior, vice-preşedinte la acea vreme şi preşedinte un an mai târziu, avea să declare că el nu-şi va cere niciodată scuze în numele Americii, indiferent de fapte şi probe: „I will never apologize for the United States — I don’t care what the facts are… I’m not an apologize-for-America kind of guy.” (afirmaţie făcută pe data de 2 august 1988 și citată în Newsweek, 15 august 1988 şi Time , 12 septembrie 1988). La doi ani după accident, la întoarcerea din „misiune”, echipajul USS Vincennes avea să fie primit cu medalii, iar comandantul Rogers – decorat cu Legiunea de Merit (conform Washington Post, 23 aprilie 1990).

Două exemple de acţiuni teroriste

a. Ei, teroriştii

12 iunie 2014. Trei tineri israelieni sunt ucişi într-o colonie israeliană din Cisiordania. Oribilele crime nu par să fi fost revendicate sau recunoscute de vreo organizaţie palestiniană, dar premierul Netanyahu ştie sigur că autorul e Hamas. Nici până astăzi însă nu este clar cine este sau cine sunt criminalii. Preşedintele Obama apare la televizor şi, pe bună dreptate, deplânge odioasele omucideri. Mai mult, evocă numele sărmanilor tineri ucişi şi transmite condoleanţe personalizate bieţilor părinţi în suferinţă.

b. Noi?… Auto-apărarătorii

Folosind ca motiv (pretext?…) uciderea celor trei tineri, forţele armate israeliene trec să facă dreptate. Rezultatul este notoriu (cf. datelor publicate de The Independent, 27 august 2014): 2 139 de palestinieni ucişi (dintre care 490 de copii, pe care nu i-au plâns decât ai lor, dacă or mai fi fost în viaţă), 11 000 răniţi şi 500 000 de pribegi, 20 000 case distruse, infrastructură, şcoli şi spitale bombardate, genocid în toată regula. Preşedintele nostru, al comunităţii internaţional-civilizatoare, apare la televizor şi ne explică foarte clar: dreptul la auto-apărare, self-defence, asta e…Drept urmare, Ron Dermer, ambasadorul israelian în SUA, propune acordarea premiului Nobel pentru pace forţelor armate israeliene pentru că au fost prea blânde („for fighting with unimaginable restraint” -sic-), iar mainstream media comunităţii internaţional-luminate, foarte corectă politic, evident, zice că situaţia din Gaza este „complicată” şi acceptă ca naturală bombardarea unor şcoli şi spitale cu refugiaţi (inclusiv trei aparţinând ONU; vezi aici și aici) de vreme ce bombardierele prezumă că acolo se află rachete inamice. Cât despre analiştii autohtoni, unii chiar susţin că a nu fi perfect alineat curentului mainstream ori a critica, printre altele, politica israeliană, este „uluitor şi dezamăgitor”, probă „de îngustime morală si intelectuală, de iresponsabilitate acută, de amnezie istorică patologică.”[1]

III. Păcate ale istoriografiei luminate

Mi-ar plăcea să am capacitatea unei analize cuprinzătoare a manipulărilor orchestrate de mainstream media. În lipsa unei asemenea competenţe, încerc să schiţez o listă (incompletă, evident) a unor vicii care, în opinia mea, fac adesea din istoria scrisă în direct un instrument de propagandă. Repet: nu întotdeauna, ci adesea. La nevoie.

Lipsa temeiniciei investigației jurnalistice

După câte ştiu, în materie de jurnalism, ştirile de presă, mai ales cele susceptibile să facă istorie, ar trebui verificate prin utilizarea unor multiple surse. Este adevărat că jurnalistul trebuie să se mişte repede şi nu are timp să aştepte rapoarte de expertiză şi hotărâri judecătoreşti asupra unor fapte. Cu toate astea, cum aş putea califica drept profesionistă tendinţa de a accepta ca veridică orice informaţie servită la prima mână, mai ales în chestiuni de care atârnă decizii cruciale, precum aceea de a declanşa un război? Apetitul presei pentru verdicte şi sentinţe, uşurinţa cu care arată cu degetul înspre pretinşii vinovaţi şi savoarea cu care azvârle la coş prezumţiile de nevinovăţie mi se par extrem de suspecte şi periculoase. Şi am în vedere aici nu doar judecăţile emise pe baza unor informaţii care se dovedesc ulterior grosolan false (cum au fost minciunile pe baza cărora a fost atacat Irakul), ci şi cele întemeiate pe simple supoziţii (indiferent că ele vor fi ulterior confirmate sau nu). Bunăoară, atacul chimic din Siria, invocat de şefii comunităţii benevolent-internaţionale ca motiv pentru o nouă şi necesară intervenţie militară unilaterală şi, deci, ilegală. Nici bine explodată racheta cu gaz toxic la Ghouta, că reporterii Fox News făceau deja spume. Ca la comandă (cumva „la comandă”?) televiziunile aliniate deciseseră să-şi partajeze ecranele în două: o jumătate cu imagini ale unor sărmani copii suferinzi, iar cealaltă cu chipul lui John Kerry convins că Assad este de vină, iar unica soluţie ar fi să-l bombardăm. Alt război. Credeţi-ne pe cuvânt, dacă vă spunem noi că aşa stau lucrurile, chiar aşa e. Că doar nu vă livrăm braşoave, n-am făcut-o niciodată. Crede şi nu cerceta, că doar creştini suntem cu toţii. La limită, îl rugăm pe Colin Powell să ne reprezinte în Consiliul de Securitate cu niscai persuasive butelii în miniatură pe post de weapons of mass destruction…

Viciul lipsei de temeinicie a unor analize ale mainstreamului merită privit şi dintr-o altă perspectivă: însăşi preocuparea (sau lipsa de preocupare) pentru adevăr. Relativ recent, ONU a adoptat o rezoluţie privind lansarea unei investigaţii referitoare la crimele comise în Gaza. Nu o sentinţă de condamnare a Israelului şi nici măcar o declaraţie politică în contra sa. Nimic altceva decât o procedură de anchetă. Ei bine, nici măcar asta nu ne-a convenit: jumătatea comunităţii internaţionale numită Europa s-a abţinut de la vot din raţiuni de igienă politică. Cealaltă jumătate a comunităţii internaţionale numită SUA, şi mai corectă politic, a votat împotrivă (a fost, de altfel – şi nu e o premieră – singurul vot contra). Reacţia mainstream media?… Tăcere de aur.

Eludarea dreptului

Unul dintre cele mai bizare contraste care mă amărăşte în calitate de receptor de ştiri şi consumator de istorie este acela între patima cu care noi ne declarăm suporteri ai „democraţiei” şi ai „statului de drept” (adică ai ordinii legale, bazate nu pe mărimea muşchilor şi pe decibelii vocii, ci pe tratate, constituţii, legi, norme şi proceduri), pe de o parte, şi cheful de tocmeală când vine vorba de pozitivism şi ecuaţii juridice, pe de altă parte. Şi mai ales când aceste ecuaţii juridice şi obligaţii legale ne vizează pe noi, civilizaţii. Iar asta e valabil şi în provincia de la Bucharest şi în marea istorie a comunităţii drept-internaţionale.

Am obiectat într-o aprinsă discuţie cu un bun prieten şi excelent jurist că, înainte de toate, invazia din Irak a fost ilegală, iar reacţia lui a fost imediată: hai, bre, mă iei cu d’astea? Cam asta pare a fi, din păcate, reacţia dominanţă a mainstreamului. Pentru istoricii care scriu şi transmit în direct, dreptul pare să fie ceva bun când compune lozinci precum „statul de drept” sau când este potrivit ca faţă de masă pentru cei cu pâinea şi cuţitul. În rest, când apare în discuţie tema „mapamondului de drept”, dreptul e ceva de n-ar mai fi, un abominabil hăţiş de „chestii”, „chichiţe”, „balast”, „prostii”, „găselniţe avocăţeşti” convenţii şi chonvenţioare, după cum constituţiile însele nu-s altceva decât suluri de „hârtie igienică groasă“, într-un vizibil şi odios contrast cu principiile luminoase ale lui realpolitik. „Să bombardăm Siria chiar dacă este ilegal”, zice un studiu publicat în New York Times şi, în general, când nu ne convine, să aruncăm dreptul la gunoi pentru că susţinătorii lui sunt pacifiştii, adică nişte „idioţi moral”, susţinătorii unei „doctrine sinistre”.

Dacă aşa gândesc analiştii şi istoricii, atunci ce să mă mai mire la propagandişti? Să mă şocheze Jeane Kirkpatrik, fosta ambasadoare a SUA la ONU, care a zis că setul de norme cuprins în Carta Universală a Drepturilor Omului este o scrisoare pentru Moş Crăciun („a letter to Santa Claus”)? Exact aşa: o depeşă pentru Moşu’. Să fiu contrariat de Condoleezza Rice care a pretins că SUA nu ar trebui să se supună legilor pentru că ea este, atenţie!, „de partea bună a istoriei” („on the right side of the history”)? Ori să mă las abuzat de declaraţia lui Robert Kagan istoric şi ideolog intervenţionist al Washingtonului că SUA nu ar trebui să respecte convenţiile internaţionale „graţie” puterii sale politice şi militare? Constat păgubaş că lumea şi-a pierdut busola morală şi legală şi că geaba ne-am chinuit după cele două devastatoare războaie mondiale ale secolului trecut să facem ordine şi să pregătim pacea universală filozofată, cândva, de Kant. Noua ordine juridică internaţională croită după război se dovedeşte astăzi nimic altceva decât mărgăritare pentru porci.

Atitudinea belicoasă și arogantă

Aşa cum am declarat-o într-una dintre premisele acestui text, sunt de partea Vestului şi nu-mi doresc nicidecum reînvierea comunismului sau un model statal de tip chinezesc, rusesc sau, mai grav, musulman. Cu toate astea însă, nu pot aplauda bezmetic toate tâmpeniile alor noştri şi, mai mult, mă declar ruşinat de maniera în care unii cronicari şi analişti din tabăra noastră tratează confruntarea contemporană cu Orientul. Ei coboară adesea din biblioteca facultăţii sau din redacţia ziarului şi se adună la peluza galeriei şi la uşa cortului unde, pătrunşi de mândrie creştinească şi civilizatoare compun sloganuri, lozinci şi huiduieli cu valoare artistică. Pentru că e război şi nu e loc de politeţuri, cumpătare, bună-credinţă şi nuanţe, noi, formatorii de opinie trebuie să ne luăm la trântă cu inamicul cu toate forţele, mijloacele, furcile şi topoarele pe care le avem la îndemână: Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!

Ca de exemplu: „Dacă tot ştie că există „băieţi răi” în ambele tabere (cu precizarea că în tabăra lui Assad, toţi sunt presupuşi a fi malefici, pe când la rebeli undeva între 10-30%, adică islamiştii, teroriştii), de ce nu ar lovi Obama în ambele butoaie cu vipere? Bum bum şi uraaa, Siria devine un loc liniştiti şi vesel, cu oameni buni ca pâinea caldă! Bun, aşa o fi, dar dacă aceşti „bad boys” sirieni se înconjoară cu scuturi umane, cu sute de civili nevinovaţi, atunci cum lansezi rachetele Tomahawk? Păi voi de victime colaterale nu aţi auzit? Bombardezi ca să eliberezi, să faci bine… Ca să fiu puţin ironic, poate că şi victimele potenţiale ar trebui să fie uşurate la gândul că mor sfârtecate de proiectile „prietenoase” dar insuficient de bine ghidate de om, cel supus mereu erorii”.[2]

Bum bum şi uraaa! Cum nu am identificat probe de ironie amară în text, găsesc că e stupefiant. Să-i bombardăm ca să moară „uşuraţi”… Asta pentru că noi suntem „creştini”, „comunitatea internaţională”, „partea bună a istoriei”, „democraţia şi drepturile omului”, „corectitudinea politică şi echidistanţa igienică”. Iar cruciada noastră este „war on terror”, „war against weapons of mass destruction”, „responsibility to protect” şi, nu-i aşa?, „self defence”.

În fapt, noi nu suntem oricine pe lumea asta, noi suntem cineva. În timp ce ei sunt „terorişti”, „animale înghesuite în Gaza”, „barbari”, „victime colaterale”, „cretini şi înapoiaţi”, „rusnaci beţivani”, „grobieni”, „sub-oameni”, „pămpălăi”, „derbedei cu feţe de şobolan”[3], după caz. Ei – lua-i-ar dracu’. Ei au obligaţia să se supună ori, dacă nu, să crape.

Iar când crapă unul important de-al lor, cum ar fi Gadafi, fost prieten al lui Berlusconi şi Blair, dar tiran în clipa decesului, noi savurăm ironic şi maiestuos evenimentul prin vocea chicotind („giggling”) a doamnei Clinton: „We come, we saw, he died”. Veni, vidi, (o)mori.

Vestul, infailibil chip cioplit

Ca părinte care își iubește copiii, nu ratez ocazia de a-i critica de câte ori merită şi de câte ori critica pare de folos. Ca român, mă declar solidar cu conaționalii mei și țin la valorile noastre, dar mă descopăr uneori mohorât şi dezamăgit când vine vorba de anumite expresii ale românismului. Pe mine însumi mă înjur adesea cu sârg. În alţi termeni, deși atașat emoțional de subiect, mă pot detașa rațional în analiza acestuia. Ceea ce cred sincer că ar trebui să facă, întru profesionalism şi credibilitate, analiștii şi interpreții istoriei.

Ăsta e, de fapt, motivul mirării mele în faţa ataşamentului aproape total al mainstreamului când vine vorba de înţelepciunea, bunătatea, corectitudinea, pacifismul, altruismul şi onestitatea evlavioasei „comunităţi internaţionale”. Churchill zicea că sistemul nostru e cel mai puţin prost. Nouă nu ne prea convine critica implicită din această evaluare şi preferăm, mai degrabă, să aplaudăm întruna şi frenetic, să ne îmbătăm cu „excepţionalism”, calea sigură spre happiness şi dreptul „la fericire”, „trăirea intensă a înfăptuirii justiţiei”, „lecţia de speranţă a visului care nu moare niciodată” şi alte tării, superlative halucinogene şi hiperbole ecstasy. Iar atunci când se impune, cumva, să ne asumăm vreo autocritică, obiecțiunile sunt din categoria „defectul meu e că-s prea sincer şi că am prea multă încredere în oameni”. De exemplu, atitudinea analiștilor noștri în fața politicii externe americane, văzută ca ușă de biserică. Conform profesorului Naumescu, „Singura mare putere a lumii care a avut forța imensă de a combina interesul strategic propriu cu măreția valorilor şi principiilor democrației liberale a fost Statele Unite, intrate însă într-un retreat tactic în timpul lui Barack Obama și ușor obosite după războaiele de uzură din Irak şi Afganistan, cu rezultate incerte și controversate”[4]. Cum adică „ușor obosite”?, stau să mă întreb. Obosite că ce? Că prea multe masacre?…Şi-apoi, ce este așa “incert” și „controversat”, domnule profesor, în legătură cu acel război ilegitim? Faptul că sub eufemismele astea oribile, vă rog să mă iertați, sunt îngropați două milioane de oameni și ura pulsândă a celor râmași în viață? Că ele, eufemismele, vin să definească în mod elegant mutilarea unor copii şi distrugerea unei țări pentru nu știu care interese măreț-strategico-petroliere?! Sugerez eu un răspuns: ele, eufemismele, sunt, în fapt, cortina groasă pe care o tragem după ce aruncăm cu bombardeaua ca nu cumva sonorul și lumina exploziei să ne tulbure „valorile” și „principiile” confortului „liberal” de dincoace de ea.

Ipocrizia și dublul standard

Felul în care mainstream media jonglează cu unitățile de măsură în descrierea faptelor și în judecata istorică mă lasă, adesea, fără grai.

Cum am arătat deja, faptul că dușmanii ne încalcă dreptul internațional, aliații lor ne doboară un avion civil, ori cineva din tabăra lor ne omoară trei nevinovați este abominabil. Și-un bun pretext pentru sancțiuni economice, ca primă ghiulea a războiului economic de dedesubtul politichiei. Când însă noi înșine terfelim carta ONU, noi înșine doborâm avionul civil și noi înșine comitem crime în numele unor scorneli, sancțiunile și embargoul sunt înlocuite cu medalii, onoruri și auto-propuneri pentru Nobelul păcii.

Când ei, dușmanii, se fac vinovați de încălcări ale drepturilor omului, noi nu pierdem ocazia să arătăm cu degetul și, pe bună dreptate, să le cerem respectarea ordinii legale. Când aliații noștri principali din cea mai fierbinte zonă de conflict a lumii se fac vinovați de crime mult mai odioase decât oprimarea tibetanilor de către China sau interzicerea rusească a propagandei și exhibiționismelor homosexuale, de exemplu, închidem ochii întru corectitudine politică. Și ce dacă, potrivit rapoartelor și statisticilor oficiale, ei stau mai prost ca rușii și chinezii la capitolul drepturile omului? Răspunsul e simplu: când nu ne convin, rapoartele și statisticile oficiale pe subiect sunt simple scrisori pentru Moş Crăciun. Și ce dacă Israelul ignoră nonșalant o sumedenie de rezoluții ONU care îi cer stoparea acțiunilor militare în contra civililor? Sssst, nu cumva să fim acuzați de anti-semitism. Și ce dacă sora noastră din lumea arabă, Arabia Saudită, este unul dintre cei mai cruzi despoți mondiali care taie capete ateilor, scoate ochii șoferițelor și ucide homosexuali ori femei îndrăgostite direct în piața publică? N-avem ce face, asta e, să se îndrăgostească și ele de cine trebuie (în nici un caz de ideea de-a șofa).

Când kosovarii vor să le facem stat, noi ștergem liderii lor de la UCK de pe lista organizațiilor teroriste și, întru sfânt drept la autodeterminare, bombardăm Belgradul; când însă Crimeea invocă dreptul la autodeterminare, scuipăm în sân. Pe urmă, când ei atacă e scandalos; când atacăm noi, e self-defence sau dreptul de a proteja („right to protect” – un concept atât de des utilizat că are și acronim – „R2P”). Cei care li se opun lor sunt, sprijiniți de noi, „mujahedini” –adică luptători, de preferință, „pentru libertate”; când mujahedinii ni se opun nouă devin „teroriști”. Bogații lor sunt „oligarhi” sau „nouveau riches”; ai noștri sunt businessmani. Săracii lor sunt „sărăntoci” și „bețivani”; ai noștri sunt „încă neprivilegiați” („still under-privileged”). Și așa, în general, când plouă la ei, ploaia e calamitatea lui Putin. Când plouă la noi, e dar de la Dumnezeu, God bless us [5].

IV. Un simbolic test de imaginaţie pentru istoricii şi analiştii români

Suntem în 1968 și, ca pedeapsă pentru decizia lui Nicolae Ceaușescu de a nu participa la invadarea Cehoslovaciei, Uniunea Sovietică plasează Bucureștiul pe „axa răului” și decide să bombardeze România. Sau, oricând după aceea, Ceaușescu e pus pe „axa răului” de americanii sensibili la, să zicem, niscai hidrocarburi babane descoperite în Marea Neagră. Și, după mascarada de la ONU cu tuburile de rigoare, regimul ceaușist, acuzat că fabrică arme nucleare, este supus bombardamentelor. Plecând de la premisa că l-am detestat, cu toții, pe Ceaușescu și regimul comunist, vă rog să-mi răspundeți la câteva întrebări:

Cum ați scrie istoria acestei intervenții militare dacă răsturnarea tiranului Ceaușescu ar fi fost plătită de români cu același preț suportat de irakieni, de exemplu?

Cât de împăcați ați fi de identificarea românilor uciși, mutilați sau refugiați ca urmare a bombardamentelor drept „victime colaterale”?

Cum ați reacționa ca, după toate nenorocirile cauzate de război, agresorul să declare că misiunea este îndeplinită și că we came, we saw, he died?

[1] Dragoş Paul Aligică, „Uluitor şi dezamăgitor”, contributors.ro, 25 iulie 2014. Citatul introductiv: „E uluitor cum apar la lumina acum atât de multe voci românești anti-occidentale, anti-Israel, uneori explicit anti-semite, pro-Putin, pro-terorismul Islamic, pro orice sună a ceva anti-occidental, anti-capitalist, anti-liberal și anti-democratic. E incredibil că există în spațiul populat de limba română atât de multe răbufniri. Iar faptul că sunt ambalate fie în figuri și fitze (sic!) de echidistanță și neutralitate fie în forme de naționalism primitiv și retardat, face chestia să fie și mai spectaculoasă”.

[2] Şerban Cioculescu, „Obama şi Kerry în tumultul crizei siriene: răzgândaci, pragmatici sau abili negociatori?”, contributors.ro, 11 septembrie 2013. Un alt citat din text: „Avem suficientă cazuistică pentru a înţelege că, pentru anumite state, instrumentul militar rămâne cel mai important din panoplia lor, iar, dacă interesele lor o cer, războiul, din nou, poate reprezenta o soluţie”.

[3] Timothy Garton Ash, reputat istoric, e atât de reputat încât îşi permite să coboare de la catedră în mocirla insultelor şi să vorbească de „enervantul Putin cu faţa lui de şobolan”: “irritating man with a rather ratlike face”, articol publicat în New York Times, 18 iulie 2014. Într-un alt text de la noi („Lui Vladimir Putin nu-i pasă ce crezi!” – contributors.ro , 30 iulie 2014, domnul Bogdan Deleanu completează biblioteca analizelor istorice serioase despre conflictul din est protestând că liderul rus are, separat de averea sa fabuloasă „şi o prietenă tânără, frumoasă şi flexibilă”. Eeee?… Cu adevărat relevant…

[4] Valentin Naumescu, „Ucraina a pierdut Crimeea. Occidentul nu o va apăra! Începe al doilea război rece”, contributors.ro, 1 martie 2014. De altfel, textul citat nu e singular prin elogiile nemăsurate şi cuvintele mari cu care ne umflăm pieptul și entuziasmul milităros. De exemplu : „NATO rămâne cea mai de succes alianță a tuturor timpurilor, pentru că, atunci când a trebuit, militarii ei și-au sacrificat prezentul pentru ca noi toți ceilalți să avem viitor. De aceea gloria eternă este a lor.” (Iulian Fota, revista 22, 26 august 2014).

[5] De fapt, se pare că dublul standard începe să fie acceptat oficial drept componentă necesară a propagandei Vestului. De exemplu, Robert Kagan, unul dintre arhitecţii intervenţionismului de la Washington susţinea că SUA ar trebui să lupte contra încălzirii globale, dar să refuze aderarea la anumite convenţii internaţionale pe subiect (cum ar fi cea de la Kyoto). De asemenea, SUA ar trebui să susţină şi să sprijine controlul înarmării, dar nu şi controlul propriei înarmări: „US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard.” (Hoover Institute, Stanford University, Policy Review, 1 iunie, 2002). De asemenea, Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului irakian susţinea cam aceeaşi teză: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obişnuim cu dublul standard. Între noi, lucrăm în baza dreptului şi a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacţionăm cu state înapoiate situate dincolo de graniţele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse – forţa, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci faţă unora care trăiesc în ţări rămase în secolul 19” (“The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era – force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.”) The Observer, 7 aprilie, 2002.

Crăciun fericit! (de altădată)

de Florentin Țuca | 24 decembrie, 2014 | Colecția de texte

Stuttgart, început de noiembrie. Oraşul, deja împachetat în beteală şi fundiţe alb-roşii, invadat de Moşi Crăciun, aflat în altă primă audiţie a cântecelor de sezon (sezon tot mai extins, an după an), grăbit încoace şi-ncolo, înnebunit să cumpere cadouri şi înfricoşat că stocurile de daruri ar putea fi pe terminate. Simţeam cum trepidează frenetic (dacă şi nemţii sînt afectaţi de trepidaţie frenetică, ăsta e deja un semn clar că ceva nu e-n regulă!) şi-l contemplam de pe terasa unei cafenele ce dă înspre Piaţa centrală, unde încercam să-mi încălzesc frigul din oase cu o pătură şi o cafea nefiltrată căreia localnicii îi zic weissbier.  

Agitaţia din târg mi-a adus aminte că, totuşi, Stuttgart nu e cu nimic special când vine vorba de hărmălaia sărbătorilor. Toate oraşele europene (şi nu numai, evident) se încordează la fel în perioada asta şi se pregătesc pentru diverse asedii. Unele-s comune, molime fără de vaccin, generalizate şi banalizate: asaltul cumpărătorilor hămesiţi, contraofensiva mărfii care se bagă, neruşinarea reclamelor violatoare de bun-gust, răbdare şi decenţă, tupeul lui Moşu’ care evadează din poveste şi, multicolor, bisexual şi intruziv, invadează lumea, ca ambasador plenipotenţiar al tuturor negustorilor planetei. Alte erupţii sunt însă specifice locului. La București, de exemplu, separat de epidemiile evocate mai sus, suntem infectați de vulgaritatea televiziunilor-tabloid şi buimăciţi de liturghiile mall-urilor: fiecare magazin cu colindul propriu, madrigale pe zeci de voci asurzitoare, toate în cinstea preafericitului Hruşcă, învingător încă din primul tur. În Franţa, dimpotrivă – discuţii intense despre Crăciun şi pretinsul atac al acestuia împotriva laicităţii statului: două recente decizii judecătoreşti au obligat, întru corectitudine politică, eliminarea reprezentării scenei nativităţii din piaţa centrală, pe motiv de egalitate de tratament cu interzicerea burkăi. Alfel spus, nici un Crăciun fără Ramadan. Pe urmă, în SUA, pe cât de agresiv şi sales director este Moşul, pe atît de agresivi şi corecţi politic sînt duşmanii lui: numeroase proteste ale organizaţiilor ateiste şi ale altor tank-uri de gândire şi cutii de creiere împotriva expresiilor cu conţinut potenţial creştin şi, deci, incorect. Pe scurt, zorzoane, zaiafet, zumzăială, dar şi zarvă şi zâzanie. Crăciun fake-uit.

Cam astea-mi erau gândurile şi oile mele când mi s-a întâmplat să primesc un minunat cadou. În faţa cafenelei-berărie, un bărbat care semăna cu un român interpreta la saxofon melodii celebre, în speranţa că oraşul agitat se va mai calma, din când în când, ca să-i dea şi lui un euro. Deşi melodiile se ciocneau octavă-n octavă cu alte cântece care cotropeau Piaţa dinspre celelalte cafenele-berării şi magazine-cumetrii, saxofonistul se înstăpânise cu destul succes în vadul intrat, încă din debut de novembre, în high season (probabil cu speranţa că, la anu’, Crăciunul va cădea începând cu 1 septembrie).

Omul meu chiar avea ceva aplecare. Cînd, pe la mijlocul reprezentaţiei, a fredonat prima melodie-amintire din viaţa mea, m-am dus şi eu să-mi achit, nostalgic, biletul de intrare la concert. Era (şi este) o piesă care, deşi nu fusese gândită să aibă legătură cu Crăciunul, mie îmi amintește de această serbare. Aveam, cred, vreo 5-6-7 ani cînd am auzit-o prima oară, într-un decembrie înzăpezit, difuzată în emisiunea de sâmbătă a lui Tudor Vornicu (De la A la Z, parcă…). Şi-mi amintesc exact de momentul încapsulat în memoria mea, când, în ajunul Ajunului, imediat după emisiunea cu pricina, mama mă trimisese, cu nu mai ştiu ce inventate pretexte, la Mama Leana, doar-doar de-o face rost de vreo oră fără mine, timp în care să pregătească bradul şi explicaţia venirii Moşului în lipsa beneficiarului suprem. (Era, carevasăzică, un an în care Moşii de serviciu de până atunci își luaseră, ghinion, zile libere.) Iar naivul din mine habar n-avea că, la întoarcere, avea să-l serbeze pe Moşu’ în contumacie şi, în drum spre bunica, lălăia, inocent, „Le temps des fleurs“ cântat de Dalida (ori în varianta englezească – aveam să mă documentez mai târziu – „Those were the days“, interpretată de Mary Hopkin, ambele versiuni prelucrate, pare-se, după un original rusesc). În orice caz, atunci nici româneşte nu ştiam bine, aşa că momentele florilor ruso-franco-britanice se traduceau perfect prin la-la-la, interpretate cu gângureli de aburi geruiţi şi de-sub-ghete-zăpadă-ce-cînta-şi-ea, într-o stare de ajun de beatitudine, de bucurie a aşteptării, de linişte troienită. Nu ştiam nici de naşterea ce urma a fi celebrată, nici de colinde sau colindători, nici de ce Moşul fusese poreclit cu nume din poveste şi nici că porecla lui avea să fie repudiată mai târziu din raţiuni ideologice. Eram doar băieţelul-fetiţă cu chibrituri, scufiţa care în drum spre bunica fredona, fără să ştie că, la-la-la, those where the days. În realitate, da, chiar acelea au fost momentele, restul parcă nici n-a mai contat, cadourile Moşului (de care nici nu-mi mai amintesc), frumoase probabil, au fost mai degrabă viaţa de apoi a unor momente care, în aşteptarea Vieţii de apoi, au fost magice şi cu flori. Şi cu cartofi copţi pe plita bunicii, piperaţi cu sare grunjoasă şi savuraţi cu savoarea că viscolul de afară n-are cum să te atingă, iar casa bunicilor poate trece prin el, la o adică, exact ca printr-o viitură care se desparte-n două ca să-ţi facă ţie cărare prin mijlocul ei.

Those were the days my friend
We thought they’d never end
We’d sing and dance forever and a day
We’d live the life we choose
We’d fight and never lose
Those were the days, oh yes those were the days
La la la la…