de Florentin Țuca | 12 noiembrie, 2014 | Colecția de texte
Săptămâna trecută, am asistat la o conferință în care un reputat jurnalist și profesor, specialist în „comunicare”, analiza diversele imagini și sloganuri utilizate în campania pentru alegerile prezidențiale: cu ce îmbrăcăminte s-au afișat candidații, în ce anturaj, cât de adecvate le sunt (în fapt, le erau) lozincile, cât de persuasivă – ținuta, cât de elocvente – gesturile, cât de penetrant – discursul. Analiza distinsului gazetar, extrem de pertinentă și interesantă, mi-a adus aminte de mai vechi frământări legate de relația dintre forma mesajului electoral și fondul acestuia. Adică expresie vs conținut, vorbărie vs vorbe, plăsmuiri vs planuri.
Reflectând la tema asta, în acord cu concluziile lectorului, admit că, în agitațiile premergătoare alegerilor, putem identifica mesaje inspirate și, deopotrivă, șabloane (a)fumate, chipuri fotogenice laolaltă cu fețe insipide, declarații cumpătate, dar și aberații populiste. În două vorbe, plusuri și minusuri „de comunicare”. Pe care însă, dacă le adun, ies în pierdere. Asta nu doar pentru că minusul este evident copleșitor, pretinsele „platforme” ale candidaților fiind dominate de lozinci stupide și de lemn, de steoretipii și demagogie. Ci și pentru constatarea tristă care-mi motivează prezenta luare de cuvânt: într-un domeniu atât de important precum alegerile (ca element cheie al sistemului democratic), vorbim prea mult despre comunicare și știința comunicării, despre formă și formatare, despre etichete și ambalaje, despre copaci în detrimentul pădurii. Prin asta, băgăm cu ghiotura cărbuni în focul marketingului politic și uităm că zisa campanie electorală (la noi, dar și la case cu bugete mai mari) s-a îndepărtat și se distanțează vizibil de substanța și conținutul adevăratelor programe ideologice și teme de dezbateri (după cum, de altfel, tinde să emigreze chiar și din teritoriul propriu-zis al limbii și al graiului cu bun sens și cu bun simț). Ceea ce contează nu (mai) este conținutul angajamentului și profilul candidatului sau partidului, ci talentul actoricesc, efectul, strălucirea, vraja și vrăjeala. În fapt, competiția candidaților și partidelor este înlocuită treptat de cafteala dintre antrenorii lor, staff-urile de campanie. Asta întrucât trăim într-o epocă a manipulării prin vorbe meșteșugite, fotogenie, cuvinte suflecate și intonații științifice. Toate, expresii sofisticate și de ultimă generație ale industriei de marketing care știe pe de rost cele șapte rețete ale fericirii și cele cinci formule de leadership infailibil, care descărnează sensul cuvintelor, le modifică genetic, le plasticizează și le livrează politicienilor pentru ca ei să le azvârle-n balta noastră pe post de lingurițe rotative, momeli de tablă și zorzoane. Cuvinte semi-preparate, încălzite în micro-undele staff-urilor de campanie și-apoi halite pe nemestecate de gurile flămânde ale răpitorilor de promisiuni.
Cât despre programe, vedem cum campania electorală e un inventar de mărețe planuri și promisiuni. Infrastructuri de clișee, sloganuri și bannere agățate unele peste altele după modelul autostrăzilor suspendate din Beijing, model plagiat întru modernizare. Investiții masive (masive, evident, c-așa se zice corect) în unități de politico-ideologic învățământ, în special în secțiile de împachetare cu fundițe a discursului stereotip. Modernizarea și retehnologizarea fermelor de fluturași. Campanii agricole susținute prin depășirea recordului de promisiuni la hectar, îmbuteliate în sticle de ulei de floarea soarelui ori împachetate în pungi cu mălai. Nemaipomenite creșteri de productivitate în industria pixurilor, brichetelor și șepcilor. Majorări de capital în lăcașuri de cultură, precum bisericile. Peste toate însă, boom-ul industriei de afișe, chipuri cioplite în cerneli lucioase, cheia sigură a revitalizării economice, sfințită de sfântul sobor, evident.
Lăsând deoparte orice ironii, afișele electorale au ajuns să reprezinte poate cel mai bine esența hărmălaiei și a gâlcevilor care premerg alegerile. Sclipicioase și lozincarde, colorate cu zâmbete de import, împodobite cu beteală, căști de șantier și ciubote de inundații, țesute cu fir de patrafir, indecent de scumpe și de inutile (precum indecente, scumpe și inutile sunt și campaniile pe care le susțin), afișele se exhibă cu pretenția de a sintetiza un program politic într-o fotografie. Ele reprezintă, de fapt, o formidabilă (și vulgară) expresie a cultului pentru aparență în jurul căruia sunt centrate campaniile electorale. Aparența profesionalismului și a competenței, aparența patriotismului, aparența stăpânirii de sine, aparența șarmului, aparența seriozității, aparența cumsecădeniei. Aparențe, aparențe, aparențe. A, era să uit, aparența smereniei, hidratată cu aghiazmă proaspătă, bio-electorală.
Pe afară-i vopsit gardul.
de Florentin Țuca | 27 octombrie, 2014 | Colecția de texte
Azi-noapte m-am întors din Japonia, unde am fost mânat de ceva imperative profesionale şi de chef de plimbare. (Preţiozitatea legată de „imperative“ este pentru colegii de birou, evident.) Separat de respectivul pretext şi de respectivul motiv, ghes mi-a dat şi o curiozitate specială: aceea de a încerca să-mi explic specificul nipon şi succesul economic japonez, altfel decât să recurg la statisticile economice despre nivelul de robotizare al industriei şi la adevărurile clişeizate despre disciplina şi puterea de muncă a localnicilor. Aşa că, profitând de conferinţa la care am participat, am discutat despre subiect cu mai mulţi niponi şi neniponi, dacă pot să zic aşa. Insuficient de satisfăcut însă de rezultatul conferenţierilor pe tema dată, mi-am zis că cea mai bună cale de a apuca curiozitatea de coarne ar fi „să japonez“ prin propriile simţuri împrejurimile, motiv pentru care m-am plimbat, preţ de câteva zile, prin Tokyo şi Kyoto. Iar concluzia plimbărilor mele este că planeta Japonia se învârte, şi ea, în jurul Soarelui, cu diferenţa că se învârte altfel decât planeta noastră.
Nu-mi plac generalizările şi nu m-aş aventura să spun că japonezii sunt, cu toţii, de un anumit fel. M-aş opri, totuşi, la acele ingrediente care, în opinia mea, dau gust specificului japonez. Şi, repet, am în vedere nu statistici oficiale despre performanţe şi productivitate, ori savante analize sociologice, ci percepţii strict personale asupra felului de-a fi al acestor oameni. Îmi asum, evident, riscul ca aceste aprecieri subiective să nu corespundă adevărului „sociologico-istoric“, dacă o exista unul, ori să fie calificate drept proiecţii şi idealizări care vin din partea unui turist ageamiu în căutare de pitoresc şi senzaţional.
*
Întâi de toate, ceea ce m-a impresionat în contactul cu japonezii a fost respectul. Respectul lor pentru părinţi (nu de puţine ori am văzut comeseni care celebrau debutul sau sfârșitul prânzului ori al cinei prin ample plecăciuni de recunoştinţă ale copiilor în faţa părinţilor). Respectul lor pentru strămoşi (numeroase ritualuri, centrate pe acest imperativ). Respectul pentru lucrul bine făcut (obsesia perfecţionismului, văzută drept cheia evoluţiei fulminante de după război). Respectul pentru natură şi pentru mediul urban (Tokyo, de exemplu, deşi are 14 milioane de locuitori, este o metropolă extrem de curată şi de bine întreţinută, un oraş în care fumatul este interzis până şi pe stradă). Respectul pentru reguli şi pentru lege (de unde şi o rată a infracţionalităţii mult mai scăzută în comparaţie cu a celorlalte ţări industrializate). Respectul pentru oameni în general şi pentru timpul lor (punctualitatea este una dintre cele mai vizibile forme de respect).
Separat de aceste cunoscute expresii ale respectului, una anume m-a atins şi m-a surprins în mod particular, o uzanţă-binom bună să te lase cu gura căscată şi cu pălăria jos. Am în vedere veneraţia pentru onoare şi consideraţia pentru valoarea banului, ambele condensate într-o regulă nescrisă: lipsa ciubucului din mediul serviciilor. No tips, please. Fără bacşiş, întrucît el îmi lezează demnitatea şi onoarea – zice japonezul. Aşadar, în timp ce multe dintre limbile planetei se grăbesc întruna să importe peşcheşuri de sinonime ca să poată face faţă şpăgii (intuiesc că, în competiţia asta, limba română se bate pentru titlu), japoneza se mulţumeşte să rămînă săracă pe subiect, iar Japonia face din „no tips“ o impresionantă regulă de comportament respectuos. Nu pretind că ea este pură la capitolul eticii practicilor administrative şi guvernamentale, dar semnalul transmis printr-o asemenea normă m-a făcut să reflectez nu doar la valoarea onoarei pe care japonezii o venerează (şi) prin această prohibiţie, ci şi la valoarea în sine a banilor. Când mă uitam într-o zi la şoferul de taxi care îşi scotocea scrupulos sertăraşul de mărunţiş să-mi dea restul până la ultimul sfanţ, mi-am amintit că, în copilăria mea timpurie, am fost foarte mişcat de o povestioară ecranizată în alb-negrul vremilor de atunci. Imaginea mi-e proaspătă şi-n mintea de acum: un fiu rătăcitor se întorcea din pribegie şi-i arăta tatălui averea agonisită sub forma unei monede, iar părintele o lua, mima că o analizează pe ambele feţe şi apoi o arunca cu dispreţ în cuptorul fierăriei sale. Asta o dată, de două ori, de trei ori, până când, într-o zi, gestul de dispreţ al tatălui a fost întrerupt de protestele ferme ale feciorului, care le înlocuiseră pe cele palide şi formale de până atunci şi care probau că moneda aceea era, de data asta, ban muncit. Insistenţa şoferului de taxi de a-mi restitui ultimul bănuţ însemna, în fapt, consideraţia pentru preţul corect ca etalon al justeţei în raporturile comerciale. Pentru că ce este, în fond, un bacşiş? E o supraplată care transformă banul dintr-o convenţie de evaluare a valorii într-o măsură aleatorie de conştientă supraevaluare a ei. În plus, o supraevaluare asociată, în unele situaţii, cu grandomanie în loc de generozitate – în cazul donatorului – şi, respectiv, cu linguşenie umilitoare în loc de recunoştinţă smerită – în cazul beneficiarului (cazul sutei de dolari plasate în sutienul manelistei de la nunta de sâmbătă, de exemplu).
*
Revenind la japonezi, sentimentul de respect pe care l-am regăsit pretutindeni şi care m-a impresionat este asociat cu o la fel de ubicuă şi impresionantă politeţe. La prima vedere – politeţea, ca formă de expresie a respectului. Apoi – politeţea ca fond. Asta pentru că ea nu se exprimă doar prin simple şi formale formule de salut, de introducere şi de finalizare a unui anumit subiect (mesaj, discuţie, întâlnire etc.). Nu doar prin maniere elegante de dragul manierelor elegante. Nici prin acel how are you today?, transformat din întrebare în îndemn, din îndemn în lozincă, din lozincă în şlagăr şi ajuns azi interjecţia de rumeguş a politeţii de lemn. Atât cât am înţeles eu din zilele mele nipone, în japoneză, politeţea se traduce, şi ea, prin stare şi sentiment. A fi politicos pare o normă de bază a codului moral individual, o adânc internalizată datorie de onoare. Pentru un neavizat, politeţea japoneză poate părea exagerată, sofisticată, prea ritualizată. În ce mă priveşte, deşi am fost adesea îndoit balcaniceşte de autenticitatea expresiei de curtoazie, m-am gândit că tocmai acest exces ritualic transferă politeţea din registrul formal în unul de substanţă. Cînd o priveam pe asistenta de la recepţie care mă conducea la lift şi mă saluta cu ample plecăciuni, mă simţeam onorat, dar stingher pentru că nu aveam răspuns pe măsură. Odată aciuat în lift şi scăpat din aria vizuală a asistentei, m-am simţit mai liberat de sarcina unei replici adecvate, dar, până la închiderea completă a uşilor, aveam să constat mirat că salutul ei continua. Deşi nu mai eram în contact vizual unul cu celălalt, o puteam vedea în oglinda liftului, ca într-o retrovizoare: mignonă, kimono multicolor şi impecabil, palmele împreunate la piept, nemişcată în plecăciunea-mătanie. Plecăciune pentru mine, mătanie pentru sine.
*
Respect şi politeţe, celebrate în ceremonie. Ritualurile ocupă, pare-se, un loc special în viaţa japonezilor. Regret, nu mă pricep să explic sofisticatele proceduri de celebrare a ceaiului, de venerare a strămoşilor, de naştere, de însoţire şi de moarte (nici nu ştiu dacă ar fi cazul). În Japonia, asemenea obiceiuri se studiază în şcoli şi facultăţi, iar diploma de doctor de ritual e la mare cinste. Ceea ce am simţit însă în contactul cu mediul nipon m-a făcut să reflectez asupra ceremoniei în sine, a tihnei şi a îndemnului de a ne trage sufletul. Zisa globalizare şi postmodernismul ne tot biciuiesc de la spate urlînd la noi că nu (mai) avem timp, gata, totul este pe repede înainte – fast forward, fast-second life, fast e-food, fast e-love, fast Facebook şi fast e-book, fast e-totul. Toată graba asta mă e-nervează şi mă e-xasperează, e-vident. Ştiu că Japonia contemporană este şi ea dementă şi maniacă şi postmodernă, iar unii tineri niponi par din altă specie. Contactul cu japonezii de rînd (ori poate doar plăsmuirea din mintea mea, după discuţia cu Noriko-san) mi-a dat însă senzaţia că, totuşi, nu suntem pierduţi, că mai avem un pic de timp, că minutele se măsoară tot ca pe vremuri. Că aşteptarea bucuriei este o bucurie în sine şi merită trăită ca atare. Că momentele frumoase au dreptul să fie, cu adevărat, onorate. Că ceremonia tocmai asta înseamnă: să-ţi tragi sufletul ca să poţi, ritualic, să ţi-l pui pe masă. Aşa cum pentru japonezi ceremonia ceaiului înseamnă pregătirea lui ca expresie a respectului pentru oaspeţi, pentru mine, Crăciunul este ceremonia aşteptării lui.
*
O altă notă de călătorie din expediţia mea niponă este nota 10 pentru solidaritate. Dacă ar fi să dau credit unei doamne binevoitoare, care m-a ghidat jumătate de zi prin Kyoto, foarte mulţi japonezi şi-au asumat, timp îndelungat după dezastrul produs de tsunami-ul din 2011, o genuină stare de doliu (reflectată în scăderea vizibilă a apetitului pentru petreceri, plimbări şi divertisment). În fapt, chiar dau credit acestei informaţii. Întâi de toate, pentru că japonezii par să posede un veridic sentiment al apartenenței la familie, grup şi comunitate. Pe urmă, cred în povestea asta pentru că este foarte frumoasă şi emoţionantă (prea e plină lumea de poveşti urâte şi serbede, musai să fie o reechilibrare compensatorie pe undeva). În fine, veridicitatea acestei istorii vine şi din convingerea mea că tre’ să existe pe planetă un loc unde oamenii nu celebrează inundaţiile beţivănind torente de rachiu, cocoţaţi pe taburete mai înalte decât nivelul puhoaielor. Dacă povestea e adevărată, vă rog să recunoaşteţi că solidaritatea japonezilor este, şi ea, impresionantă.
*
Evident, japonezii nu-s perfecţi. Am remarcat însă că, atunci când nu ştiu ceva, ei îşi îneacă adesea nepriceperea în candoare. Într-o zi, i-am cerut la concièrge-ăresei o recomandare pentru un bun restaurant. De care să fie? – m-au întrebat privirea de gheişă şi zîmbetul curios. Japonez, of course, am răspuns eu, cu convingerea că opţiunea mea este (şi) un compliment. OK, zic privirea şi zîmbetul, da’ ce tip de japonez, sushi, sashimi, tepanyaki, tempura?… Aha, mormăi eu, restaurantele sunt specializate pe sortimente… Aş încerca din fiecare, n-aveţi o sugestie pentru unul cu de toate, vorba ceea? Ăsta a fost primul moment când privirea şi zâmbetul s-au metamorfozat într-un cap înclinat a mirare-blocaj-amabilitate-oops!, toate laolaltă exprimate printr-un oooooo prelung pe care l-am mai întâlnit pe parcursul experienţelor mele japoneze. OK, am zis, daţi-mi ceva bun, oricare dintre ele, opţiunea dumneavoastră este şi a mea. Oo-ul s-a mirat din nou şi-a revenit cu pagoda de opţiuni, una peste alta: sushi, sashimi etc., etc. Eu am repetat neajutorat că mă las pe mâna şi pe gustul oo-ului, dar oo-ul a chemat nişte găinuşe ca ajutoare şi, după îndelungi consultări, s-a pus pe explicat ce tip de mâncare serveşte fiecare restaurant din lista scurtă. Când a ajuns pe la al patrulea, pentru că engleza din dotare era mult mai aproximativă decât a mea şi pentru că, înainte de a-mi veni rândul, mă auzise vorbind franţuzeşte cu un belgian, a dat-o persuasiv pe furculisioane. La restaurantul ăsta se aduc, on amène, începe oo-ul, des filles fraîches. Oooo, zic şi eu, lost in translation, restaurant la care se bagă fete proaspete, hmmm, nu sună rău deloc. După care, în secunda doi, secundă de cruntă dezamăgire, mi-am dat seama că gălbenuşele blonde pe care voia să mi le servească oo-ul erau nu fete proaspete, ci filete proaspete. După care discuţia a continuat în frangleză, onomatopee şi semne, fără ca eu să pricep nici ce-mi explică concièrge-ăreasa şi nici de ce nu scapă de mine cu o opţiune, oricare, similară cu aceea care mi-ar fi fost servită la mine la Stambul: baştane, mergi pe mîna mea şi n-o să-ţi pară rău, aşa că du-te unde te trimit io că-i giugiuc. Învestită cu misiunea de a alege ea însăşi în locul meu, concièrge-ăreasa s-a blocat complet, a uitat şi bruma de frangleză pe care o aproxima şi a capitulat măcinată de remuşcări. Capitularea mea a fost în schimb înseninată de convingerea că nu te poţi supăra pe un om care, deşi nu-ţi răspunde cum vrei, te copleşeşte cu ingenuă bună-credinţă. Dacă ar fi înţeles româneşte, i-aş fi spus că nu-i nimic, gestul contează.
*
Într-una dintre plimbările mele prin Kyoto, am văzut o hartă a lumii. Fiindcă îmi plac hărţile, am analizat-o minute în şir, privind cu jind şi dor – recunosc – înspre Paris, Toscana şi Poiana Ţapului, dar fermecat de niponocentrismul afişat şi asumat în această perspectivă cartografică. Conform ei, Japonia e-n centru, America de Sud şi Africa atârnă ca doi ciorchini de struguri ţesuţi la marginile mileului, Middle East-ul este California, iar Vestul este reprezentat cu mândrie de Senegal, Sierra Leone, Liberia şi Burkina Faso. Cu un dram de indulgenţă, pot include pe listă şi Portugalia. Obrigado, minunată poartă nouă. Din poarta nouă pe care v-o împărtăşesc alăturat lipseşte doar boul, holbându-se la ea.
de Florentin Țuca | 16 martie, 2014 | Colecția de texte
De o bună bucată de vreme, sportul românesc trăiește și se hrănește din amintiri. Le scoatem din congelator, le încălzim, le adăugăm niscai noi mărturii-condiment și pe urmă le consumăm, ca în direct, împreună cu junimea: ohoho, nepoate, stai să-ți povestesc cum a fost Ilie primul-prim, Nadia-primul decar și Gică – decarul ultim. Și-apoi, nepoate, când s-o face 7 mai, pe ceas de seară, îți promit că mergem la Sevilla s-apărăm din nou penalty-urile lui Duckadam ca să crape Europa de ciudă. Iar după aceea, ne întoarcem, repovestim amintirile și vecinilor (de data asta e rândul nostru), le împachetăm în plic de supă și le punem în congelator ca să fie proaspete și frăgezite pentru următoarea ediție a emisiunii “Dacă doriți să revedeți…”. Între timp, din când în când, în pauzele de publicitate care ne întrerup memoria, ne scotocim prin studiourile TV de fotbal-wrestling în căutarea unor efecte de real din Liga lui Mică. Pe care le scandăm răgușit și bombastic, în duet cu crainicul de veghe, din jumate în jumate de ceas, ca apocaliptic avertisment de sfârșit de lume: “luuupii galbeeeeni urlă la Astra ca la lună în așteptarea meciului care va dinamita Ploooooieștiul!!!” Un răcnet pe post de consolare cu traiul în periferia amintirilor…
Când am văzut însă recent mulțimea de drapele românești în tribunele de la Doha și când am simțit săptămâna trecută entuziasmul unor conaționali conectați la Indian Wells, mi-am dat brusc seama că avem din nou, în sport, ocazia să trăim în actualitate, șansa să lăsăm istoriile să ne scrie istoria și bucuria că cineva ne legitimează prezentul și ne prezice un frumos viitor. Asta grație Ei.
Ea, acolo, pe teren, în finala de la Doha, făcând legea. Ea, legiuitorul finalei și muza analiștilor în căutare de superlative, fericiți că le-au găsit și că-s pe măsura sursei lor de inspirație. Dincolo de aceste meritate superlative, jocul ei din acea finală, din recentul turneu californian și din meciurile de referință ale ultimului an a atras, ca un magnet, o formidabilă revelație: ea e, evrika!, da, ea e. Ne uităm la forehand-ul ei à la Del Potro (ori Soderling, cândva), la defensiva ce pare împrumutată de la Rafa, la mișcarea ei pe teren, la agresivitatea sufocantă, la relaxarea dintre schimburile de mingi și-apoi ne privim unul pe altul fără grai, acceptând tacit și unanim că ne-am găsit, în sfârșit, candidatul nostru la oscar-tenis pentru rolul feminin principal.
Ea, pe marginea terenului, în pauzele dintre ghemuri, privind înspre noi, “cei de-acasă” și rugându-ne să fim pe pace că totul e-n regulă. Controlez lucrurile, pare ea să spună, mi-e tare drag de voi cum vă frământați, dar nu vă faceți griji, o să fie bine, la vita e bella. Asigurări confirmate și de victoria de la Doha, și de parcursul foarte bun din California. În urmă cu un an, ea era pe la locul patruzeci, iar acum este numărul cinci în lume și noul star al tenisului feminin mondial. Da, la vita e bella.
Ea, în drumul spre vestiar după înfrângerea din semifinala de la Indian Wells, zâmbind spectatorilor și mulțumindu-le din priviri. În realitate, scrutând viitorul cu ochii ei frumoși, luminați de o licărire-avertisment adresată lumii: Viktoria, Serena, take care, here I come.
Iar noi, cei de-acasă, iluminați de această privire și de convingerea că ea, Simona, ar putea completa careul de ași ai gloriilor sportive românești. Că ea, Simona, ne poate asigura transferul din peluza Giuleștiului în loja de onoare a Roland-Garros-ului. Că ea, Simona, se-apucă serios să rescrie prezentul și să citească-n stele viitorul. În pagini de istorie bune de visat și de trăit, de povestit și repovestit. A fost odată ca niciodată olimpiada de la Rio și, imediat după ea, un carnaval. La București.
de Florentin Țuca | 10 martie, 2014 | Colecția de texte
Decizia parlamentului de la Moscova de a autoriza folosirea forței militare împotriva Ucrainei, stat suveran și independent, fără ca o asemenea acțiune să reprezinte o măsură de auto-apărare ori să fi fost autorizată de Consiliul de Securitate al ONU, reprezintă o nouă violare a dreptului internațional. Această hotărâre a Dumei nu e deloc o dumă, ci un abuz similar celui comis nu cu mult timp în urmă prin agresiunea armată a Rusiei în Georgia și o fărădelege care se înscrie în lunga listă a ilegalităților comise în ultima vreme de puterile lumii (în special de SUA și aliați de-ai săi prin invadarea Irakului și Afganistanului sau prin atacarea cu drone americane a Pakistanului și Yemenului).
Bazată pe această rezoluție parlamentară, acțiunea militară rusească în Crimeea (indiferent de amploarea sau intensitatea ei și indiferent dacă este limitată – deocamdată – la o prezență pasivă a unor trupe pe teritoriul ucrainean), tot ilegalitate se cheamă. În justificarea ei, oficialitățile de la Moscova au invocat, pe rând, tot felul de motive: ba acordurile bilaterale cu Ucraina, ba nevoia protejării populației rusofone din zona de est a acestei țări (apărarea „propriilor cetățeni”, cum zice gura păcătoasă a comunicatelor oficiale), ba ocrotirea intereselor rusești din regiune. Toate aceste explicații sunt, din perspectiva dreptului internațional (Carta ONU, în primul rând), simple pretexte și nu pot conferi legitimitate folosirii unilaterale a forței armate pe teritoriul unui stat suveran, fie el măcinat de convulsii sociale sau aflat la ananghie.
Despre starea politică și militară din zona Crimeii și despre planurile geostrategice ale celor implicați s-a mai scris și, în mod cert, se va mai scrie. În paralel, vor continua bombardamentele propagandistice și agresiunile manipulatorii ale combatanților. Nimic nou sub soare, rețeta e verificată, iar rezultatul – cert: așa cum zicea cineva cândva, primul care este ucis în cazul unui conflict este adevărul. Odată produsă această primă crimă, cadavrul adevărului este împărțit de adversari pentru ca, pe baza autopsiilor operate de fiecare hienă, fiecare hienă să-și scrie propria istorie.
Nu îndrăznesc însă să mă pronunț asupra modului în care vor fi croite cele două istorii. Nu-mi rămâne decât să sper că ele vor fi, și una și cealaltă, „plictisitoare”: fără glorioase „fapte de arme”, fără patriotice „căderi la datorie” și fără bravi „eroi necunoscuți” (admit, o asemenea poziție „pacifistă” riscă să fie calificată drept probă de „idioțenie morală”, dacă ar fi să-i dăm credit domnului Cristian Ghinea). Nu prea știu însă cum să-mi susțin această speranță câtă vreme, așa cum oftam la început și cum voi crâcni în continuare, dreptul internațional este, din nou, sac de box.
Că el, dreptul, sfârșește iarăși batjocorit, asta pare să nu mai surprindă pe nimeni (este adevărat că diverse uși de biserici bocesc intens și consternat siluirea normelor legale, dar la ipocrizia asta prefer să mă refer mai târziu). Și mai scandalos este însă cinismul care însoțește atât ilegalitatea în sine (1), cât și răcnetele acelora care se declară oripilați de ea (2).
1. Cinismul și ipocrizia celui „rău”
În încercarea de a justifica potențiala acțiune militară împotriva Ucrainei (autorizată de Duma de la Moscova în disprețul Cartei ONU), Federația Rusă invocă, așa cum arătam, tot soiul de pretexte fără legătură cu legea. Pe urmă, acuzată, cu temei, de violarea normelor internaționale, ea preferă să riposteze cu învinuiri sau chiar cu praf în ochi.
Cum altfel decât brașoave am putea califica justificările președintelui Putin livrate presei relativ recent? Conform domniei sale, „If we make this decision (decizia de a interveni militar în Ucraina – n. m, FȚ), we will make it for the people of Ukraine (…) Ukraine is not only our closest neighbour. It is our fraternal neighbour. Our armed forces are brothers in arms, friends. They know each other personally. I’m sure Ukrainian and Russian military will not be on different sides of the barricades but on the same side.” (Extras din conferința de presă a președintelui Putin din 3 martie 2014, preluat din The Guardian, 4 martie 2014). Carevasăzică, dacă va lua decizia de a ataca Ucraina, zice domnul președinte Putin, Rusia o va face nu pentru altceva ci, atenție!, pentru protejarea poporului vecin. Pe cuvânt de onoare, tavarișci. Popor care ne e nu doar vecin gard în gard, ci și un scump frate, fratello. În plus, dragi prieteni, armatele noastre sunt frați de arme, frați, m-ați înțeles? Iar dacă or fi s-ajungă să lupte unii contra altora, ei, frații, vor fi ca gemenii, de aceeași parte a baricadei. Brothers in arms. Zău? Zău.
Stupoarea în fața unei asemenea declarații este cu atât mai mare cu cât știm că ea provine de la omul care se opunea intervenției americane în Siria prin invocarea dreptului internațional. Același om care semna chiar în presa de peste ocean o formidabilă pledoarie pentru respectarea ordinii de drept ca elementară condiție a păcii : „(…) deciziile care afectează pacea și războiul ar trebui luate doar prin consens. Trebuie să folosim Consiliul de Securitate și credem că păstrarea legii și ordinii în lumea turbulentă de astăzi este una dintre puținele modalități prin care să evităm ca relațiile internaționale să alunece spre haos. Legea este lege și trebuie să o urmăm, fie că ne place sau nu”, spunea Vladimir Putin în editorialul publicat în New York Times în septembrie anul trecut.
Constatăm însă că pledoaria de atunci a liderului rus pare să nu mai fie de actualitate și nici de interes: dreptul este drept doar când este în acord cu viziunea și poziția celui chemat să-l respecte. În caz contrar, dreptul devine strâmb. Un drept-strâmb hidos, anost și, deci, dezagreabil. Să latre dreptul cât vrea, caravana trece oricum (asta, evident, când e vorba de caravana „noastră”).
2. Cinismul și ipocrizia celui „bun”
Decizia Parlamentului de la Moscova și felul în care este aceasta pusă în practică în Crimeea a fost aspru (și cu temei) criticată de numeroase voci ale zisei „comunități internaționale”. Nu voi evoca aici duritatea rechizitoriului la adresa lui Vladimir Putin personal, invocarea trecutului lui de judoka și KGB-ist ori comparațiile cu Hitler sau cu Scaraoțchi și nici referirile la ambițiile imperiale ale Moscovei, toate acestea în contrast cu puritatea idealurilor „democrațiilor occidentale”. Nu mă opresc nici asupra subiectului legitimității sau ilegitimității noii puteri de la Kiev, a numeroaselor suspiciuni de violare a dreptului constituțional ucrainean în procesul de transfer (sau uzurpare?) al (a) puterii și nici asupra felului în care a fost organizată și derulată mișcarea „EuroMaidan” împotriva lui Ianukovici. Metodologia analizelor, standardele și dublele standarde folosite în interpretare, clișeele și sloganurile utilizate ca ingredient ale unor opinii pretins rezonabile și obiective merită, poate, un tratament separat și sper să revin cândva asupra subiectului.
Mă voi mărgini așadar la etalonul numit drept internațional. Da, au existat numeroase și întemeiate acuzații de încălcare a ordinii juridice mondiale de către Rusia. Când aceste acuzații vin din partea Poloniei sau României, de exemplu, reacția naturală ar fi una de achiesare. Când însă cel mai vehement aruncător cu pietre în direcția Moscovei este SUA (sau Marea Britanie, aliat fidel al americanilor în planul relațiilor internaționale), nu temeinicia acuzațiilor slăbește, ci credibilitatea acuzatorului. Un acuzator care, în numele unor gogonate și sforăitoare pretexte, terfelea mai ieri exact aceleași norme și principii juridice internaționale pe care le vede încălcate astăzi de Rusia. Și asta cu prețul a sute de mii de victime, pagube colaterale, nenorociri, minciuni și manipulări. Și cu zero răspunderi pentru atrocitățile comise în numele unor ambiții ori mofturi militariste sau corporatiste. (În limbajul politically correct și eufemistic al ideologilor ori aplaudacilor idolatri ai militarismului american, aceste pagube, nenorociri și zero răspunderi se cheamă „rezultate incerte și contradictorii” ale unui „război de uzură”, dar voi reveni asupra acestui tip de șabloane cu altă ocazie). Știind toate astea, cât de plauzibili mai pot apărea în ochii lumii domnii Obama, Kerry sau Cameron când invocă dreptul internațional? Cât de serios mai este avertismentul președintelui american că „orice violare a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei ar fi profund destabilizatoare și totodată o încălcare chiar a angajamentelor Rusiei de a respecta dreptul internațional, independența, suveranitatea și frontierele Ucrainei”? Mă tem că, în condițiile date, protestele americano-britanice, temeinice în fond, sunt, în ultimă analiză, un cinic apel al hoțului care strigă „hoții!”.
Și iată cum, una peste alta, suntem aduși în situația să constatăm că, prin dublele standarde utilizate în interpretarea dreptului internațional de marile puteri ale lumii, ele împărtășesc, de fapt, aceeași abordare hermeneutică și același tip de pragmatism istoric: în interpretarea legii ei sunt brothers-in-law, iar în aplicarea ei, brothers in arms.
de Florentin Țuca | 16 ianuarie, 2014 | Colecția de texte
Agresat de isteria nebună a caltaboşilor de prime-time, a Ignatului în direct, a cumpărăturilor de sfârșit de lume şi a dilemei naţionale dacă ne daţi sau nu ne daţi, am evadat câteva zile înspre soare, în Dubai. Oraşul ăsta, fără tradiţie şi fără catedrale, fără străduţe pietonale şi fără poezie, fără anotimpuri şi fără carnavale, este fabulos prin modernitatea şi cosmopolitismul lui. Construit din piatră seacă şi petrol, Dubaiul îşi exhibă, ostentativ, dar coerent cu sine, recordurile arhitecturale, megalomania şi toleranţa. À voir, au revoir…
Odată ajuns, aflu că la unul dintre cele patru hoteluri ale complexului în care eram instalat se antrena, în pregătirea Open-ului australian, nimeni altul decât Roger Federer. Ştiam că Dubaiul înseamnă escala lui tradiţională înainte de Melbourne, dar nu anticipasem că, taman în ajun de Crăciun, el se prepară pe sine, în loc să prepare sarmalele.
Distanţa de la hotelul meu până la locul lui de antrenament era de aproape 3 kilometri, pe care îi parcurgeam zilnic, în alergare sau în plimbare, să văd dacă nu cumva Roger mă aşteaptă să ne măsurăm forţele. Am nimerit mereu în contratimp, Roger lovindu-mă de fiecare dată contre-pied. Administratorul terenurilor, un asiatic simpatic şi politicos, avea întotdeauna grijă să mă consoleze: sorry, sir, Roger tocmai a plecat, sau sorry, sir, Roger a rezervat pentru toată ziua terenul 1, dar nu ştim nici dacă, nici când apare.
În ultima zi a şederii mele acolo, pe la 11 dimineaţa, am dat din nou o fugă înspre Al Qasar, să văd dacă nu cumva s-a băgat marfă. Ei bine, se băgase: Roger se antrena pe terenul 1, a cărui suprafaţă, mi s-a spus, imită cimentul australian. Arena, cu o foarte cochetă tribună accesibilă curioşilor, m-a primit cu căldură (afară erau vreo 28 de grade, în plin soare de bronz). Mă simţeam practic în teren, cu o vizibilitate mai bună decât a lui Ţiriac la Roland Garros.
Când am ajuns, Fed era pe băncuţă şi vorbea cu antrenorii. Deşi era doar la un metru distanţă, nu mi-a auzit – ce bizar – invitaţia de a ieşi după antrenament, împreună cu mine şi cu fiica mea, la un pahar de ceva. Pentru ca Irina să-i povestească lui, iubitul ei suprem, cum îi bocea, răpusă de tristeţe, înfrângerile de la Paris şi, în tribună fiind la fiecare finală, îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu drapelul Elveţiei. Dar şi să-i spună lui, iubitul ei suprem, că ziua în care Roger câștiga Roland Garros-ul, după victoria cu Soderling, figurează în calendarul ei cu cea mai imensă cruce roşie. Iar el să ne povestească ce-o vrea: ce era în sufletul lui la ultimul punct din acea victorie, de ce a jelit aşa finala pierdută cu Rafa la Melbourne, cum de a putut să piardă cu Stakhovsky la Wimbledon, unde găseşte el, că ar vrea şi alţii, execuţiile alea tehnice care nu există, şi tot aşa, să ne zică vrute şi nevrute. Dar n-a răspuns invitaţiei mele. Poate şi pentru faptul că invitaţia mea era formulată doar în gând. Deşi, dacă stau bine şi cuget, tot în gând era exprimată şi dorinţa ca şederea lui pe băncuţă să nu fie sufletul tras la final de antrenament, ci doar o pauză între acte. Ei bine, rugămintea asta a auzit-o, dragul de el, şi s-a ridicat să plece la serviciu. Adică să servească.
Şi au început bubuiturile: conurile de plastic instalate de Federer senior la teu şi în colţurile din exteriorul careului de serviciu, luate la ţintă de Roger şi pălite sistematic, săreau ca din tun şi-apoi erau repuse pe poziţie de Federer senior (Papa, cum îl alinta fiul). Partea asta de antrenament s-a dovedit, până la urmă, dedicată condiţiei fizice a lui Papa. Au urmat, pe urmă, exerciţii de serviciu-vole şi apoi schimburi finalizate repetat de urcarea la fileu, cu vădita preocupare a preparatorului fizic pentru îmbunătăţirea sprintului, a accelerării startului.
Revenirea la băncuţă, după vreo 20 de minute, a fost ultima din acea sesiune. La final însă, am surprins discuţia dintre Roger (franceză impecabilă) şi Pierre, antrenorul fizic, care conveniseră să se revadă la teren la ora 14,30. Suficient timp de repaos până atunci? „Suficient“, zice Roger.
A fost suficient timp şi pentru mine să mă întorc la bază, s-o iau pe Irina şi să revenim la a doua sesiune. A durat aproape trei ore, cu foarte intense schimburi de mingi şi exerciţii tactice care au inventariat toată gama de lovituri – marcă înregistrată RF. Partenerul lui de antrenament (al cărui nume îmi scapă, scuze, să-i spunem Tînărul), un elveţian situat, pare-se, în primii 200 din lume: atletic, agil, mânaci. Întâi de toate, însă, în expresia lui pe teren se citeau reverenţa şi recunoştinţa că e pus să trudească pentru cineva ca Federer şi că are o extraordinară şansă de a învăţa dintr-o asemenea experienţă. Tânărul servea înspre exterior, Roger returna slice în lung de linie (Doamne, slice-ul lui Fed nu e adevărat, e pură ficţiune, aşa ceva nu există), apoi Tânărul trimitea în cross, Roger răspundea cu o minge în lung de linie şi urca la fileu. Schema asta – de zeci de ori. Pe urmă, Tânărul bubuia colţul exterior al careului de serviciu, iar Number One exersa slice-ul scurtă în cross. Mingea cădea la un metru-doi în terenul Tânărului şi-apoi o lua rara, cu un efect ca de ebrietate. După aceea, numeroase alte exerciţii tactice, repetate sistematic, suspendate de câteva pauze şi finalizate cu un set (întrerupt la 4-1 pentru fiul lui Papa).
Despre jocul lui Federer şi loviturile lui formidabile n-am ce scrie. Aş repeta tonele de superlative adunate în miile de cronici elogioase despre el. În schimb, v-aş pune pe ecran doar o secvenţă din setul amical jucat cu Tânărul şi-apoi v-aş zice două-trei impresii subiective despre cum l-am perceput eu pe Roger în acea sesiune de pregătire.
Întâi secvenţa. Motor… Schimb lung de mingi… Captivant chiar. Stânga-dreapta-stânga-dreapta. La un moment dat, Tânărul loveşte puternic în cross şi al nostru se apără cu un slice care cade, cum mai prost, la un metru după careul de serviciu, uşor înspre exterior (dar nu prea), o bunicică oportunitate pentru partenerul de antrenament de a ataca şi de a pregăti asaltul final. Junele nu ratează oportunitatea asta şi loveşte tot în cross, dar, aflat în zona moartă a propriului teren, la un metru după careul de serviciu, uşor lateral, dă să urce spre fileu. Roger se aşază rapid în poziţie de tragere, în lung de linie, priză de rever, linia umerilor în paralel cu linia de margine, centrul de greutate pe genunchiul drept, ţinta cu pieptul dezgolit aşteptîndu-şi glonţul în lung de linie. Şi noi, cei de pe margine, vedem asta, dar şi Tânărul anticipează şi, prin expresia corpului, ne spune tuturor că m-am prins, că nu-s aşa de ageamiu, că ştiu cum şi unde vrea să mă paseze Campionul, că trebuie să fac un pas în faţă, acuma cât mai am timp şi să acopăr jumătatea dreaptă până nu apare ghiuleaua. Şi vine momentul adevărului… Piciorul drept al sparring partner-ului îl trage pe acesta după el înspre fileu, spre a acoperi culoarul de passing. Însă în exact momentul în care acest picior drept calcă ferm terenul, Roger simte că, de fapt, el, piciorul, s-a înfipt în beton. Şi atunci, cu toată relaxarea din lume – puştiule, nu e bine ce faci, ai muşcat-o cu poftă, te-ai repezit, ai grijă –, Roger a schimbat priza într-un slideshow de o clipire şi, cu minge cu tot, s-a înălţat, a zburat imponderabil la un metru peste pradă, nu mai mult, a coborât la doi metri înaintea liniei de fund, nu mai puţin, a pus acolo mingea cu mâna şi s-a întors. A fost cea mai memorabilă combinaţie între lob şi lovitură contre-pied pe care am văzut-o vreodată. De fapt, nici lob-avion, nici passing în cross, ci o lovitură a cărei traiectorie este o poezie desenată pe computer.
Mi-a plăcut foarte mult Roger. Întâi de toate, şi-a luat treaba extrem de în serios. A muncit mult, a alergat după fiecare minge, a tras de el (la sesiunea de antrenament la care am asistat integral, cred că a schimbat patru tricouri). Nu de puţine ori, s-a autodojenit ori a strigat iritat când a comis greşeli.
Pe de altă parte, pe tot parcursul şedinţei de pregătire, Fed a fost foarte jovial. Numeroase glumiţe, c’mon-uri de şugubeaţă autoîncurajare, pumnul încleştat ghiduş şi arătat spectatorilor, ca înspre echipa tehnică, într-un meci cu mare miză, comentarii ironice sau, mai ales, autoironice (într-un moment în care a reuşit un passing în lung de linie, din alergare, s-a încurajat hâtru cu „vamos“, iar suporterul lui Rafa care şade în mine s-a simţit răzbunat). Văzându-l, mi-am amintit, prin contrast, de un antrenament al lui Marion Bartoli, la care am asistat tot în Dubai, acum doi ani. Săraca de ea, legată cu chingi elastice de gard, pentru ca greutatea mişcărilor din teren să fie întreită, mi-a lăsat impresia că se antrena pentru sumo, nu pentru tenis. La extrema cealaltă, Fed se pregătea chiar pentru tenis.
Mi-a plăcut tare şi generozitatea lui Roger. Nu de puţine ori, s-a simţit dator cu sfaturi adresate mai neexperimentatului său partener şi chiar, adesea, schemele exersate îl aveau ca principal beneficiar pe acesta din urmă.
Cel mai tare m-a surprins însă aerul său de om foarte tânăr, mult mai june decât arată la TV. Când a stat de vorbă un pic cu noi, cei de pe margine, am avut brusc revelaţia că expresia sa este a unui tip în floarea îmbobocită a vârstei şi m-a şocat reconfirmarea că tenisul de mare performanţă a ajuns la un asemenea nivel, încât un competitor de talentul, dar de vârsta lui Fed începe să fie considerat deja expirat. Iar revelaţia asta m-a provocat să-i mai adresez lui Forever Number One o altă invitaţie: să nu se retragă vreodată.
Deşi e o altă rugăminte nerostită, sper s-o accepte.
Vamos!
