Motto: Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă. (Mircea Eliade)
Țin să vă mărturisesc că Domnul Profesor Francisk Deak a avut un mare rol în formarea mea ca jurist. Prima lui învățătură, mi-amintesc exact, a fost raportarea pe verticală la instanța legiuitoare și la construcția ideii de legitimitate. Îl văd și-acuma cum, pe soclul catedrei-carieră, își ridica brațele înspre eternitate și se consterna cum de Legiuitorul, cu majusculă, în „luminile și înțelepciunea lui”, a putut să legifereze o normă care, citez din memorie, nu-i decât „ceva dă groază”. Iar eu, la acea vreme, din banca a patra de la geam, mă uitam la marele și înțeleptul meu profesor cum se uita el la marele și înțeleptul lui Legiuitor și se arăta decepționat. Sper ca ai mei colegi să confirme amintirile mele, ca să nu creadă lumea că scriu texte de ficțiune despre un mare profesor care, când trăia, încă mai credea – și ne îndemna și pe noi să credem – în „luminile și înțelepciunea Legiuitorului”.
Scuze pentru introducerea sentimentală! De Profesorul Deak îmi amintesc constant când, astăzi și adesea, cu dor de lumină și înțelepciune, mă izbesc, frontal, într-un zid de beznă și neghiobie.
Asta precum în ultima vreme, când am constatat tot mai numeroase și justificate îngrijorări, exprimate în spațiul public, relative la stupefiante restrângeri legislative ale dreptului la liberă expresie. Pe tema asta am tot scris, la rândul meu (vezi aici, aici, aici). N-aș mai fi intervenit dacă n-aș fi remarcat, printre acele temeri, una care mi se pare de-a dreptul nocivă (în inocența și onestitatea ei) și care este centrată pe riscul ca o celebră lege-fărădelege, fără nume, fără număr și fără sens, să-l facă „ilegal” pe Eminescu. Mă explic imediat.
Până atunci, însă, sunt de acord că celebra lege-fărădelege, fără nume, fără număr și fără sens este prost scrisă, ne-riguroasă, incoerentă și susceptibilă de interpretări abuzive. Cum ar fi zis Profesorul Deak, e ceva „dă groază”. În plus, după mine, ea este (și) vădit neconstituțională, dar, deh!, deformare profesională, sunt nevoit să iau de bune deciziile definitive și obligatorii ale Curții fără nume. Am mai scris despre asta și nu m-aș repeta.
Ce mă preocupă în context – și-acuma revin la jalba din proțap – este riscul special semnalat de tot felul de oameni pe care îi creditez cu maximă bună-credință: posibilitatea ca, în baza celebrei fărădelegi, personalități-simbol ale culturii naționale și operele lor să fie, pe calea cenzurii și auto-cenzurii, degradate ca referințe-tabu, toxice, incorecte politic și, prin urmare, de evitat, de uitat sau chiar de repudiat, după caz (sub amenințarea unor eventuale sancțiuni penale, în situație de nesupunere). Și, ca să fiu mai exact, fără să contest riscul în sine, cât se poate de real, ceea ce mă neliniștește cu adevărat este riscul din spatele riscului: adunarea de rele premoniții ori déja-vu-uri, presentimente ori convingeri, avertismente ori semne de exclamare, temeri ori energii care pot să facă, într-o bună zi, ca drobul de sare de pe dulap să ne cadă chiar în cap. În alți termeni, pe românește, mi-e frică de cobeală și de pregătirea terenului pentru o jurisprudență născută înainte de-a fi concepută, care să se întemeieze nu pe litera și spiritul unei (fărăde)legi, ci pe gura lumii slobodă, pe un tremolo comunitar manipulat perfid, pe o opinie publică deja fezandată despre cum ar trebui să fie receptată respectiva (fărăde)lege.
Și, ca român-moldovean care lăcrimează adesea când îl citește pe Eminescu, simt datoria să combat răspicat, după puteri și suflu, o asemenea tendință și să susțin că nici litera și nici spiritul legii fără nume nu interzic, în ciuda tuturor ambiguităților rău-intenționate și a interpretărilor rău-voitoare sau alarmiste (vezi aici, aici), evocarea marilor oameni și opere ale culturii naționale. Altfel spus, dragă întunecat și laș legiuitor, contrar așteptărilor dumneavoastră, cobeala asta nu ar trebui și, sper, nici n-o să funcționeze. Vă trădează și litera (1), și spiritul (2) propriei reglementări.
1. Litera fărădelegii în discuție nu poate fi utilizată, ca bază a unei interpretări gramaticale pentru susținerea unor asemenea eventuale interdicții.
Întâi de toate, ea nu face nicio referire expresă la asemenea prohibiții, iar sintagme precum „promovarea cultului unor persoane vinovate” sau „distribuirea de materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, adică „imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cărți, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe” nu echivalează și nici nu ar trebui să echivaleze cu vreun veto nici împotriva operei lui Vulcănescu sau Cioran, și nici a lui Ispirescu sau Topârceanu. (Nu mă obosesc să citez numărul exact al articolului, că nici nu merită, scuzați, vă rog!, dragă domnule legiuitor, lipsa de precizie.) Asta pentru că, în materie penală, principiul fundamental al legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pilonul central al dreptului penal modern, cere ca interdicțiile să fie exprese, și nu implicite ori sugerate; în alți termeni, pentru a califica drept infracțiune distribuirea unor opere artistice, incriminarea ar trebui să fie una explicită și clară, ceva de genul, „începând cu prima zi lucrătoare a lunii de după publicarea acestei legi, orice distribuire în public a romanelor lui cutare și a poeziilor lui cutare va fi calificată ca infracțiune”.
Apoi, evocarea unor nume deja intrate în patrimoniul cultural al unei națiuni (inclusiv, scuzați-mă, vă rog, a -aparent – minorei culturi române) nu reprezintă „promovarea cultului” lor pentru simplul motiv că acțiunea de „promovare” s-a finalizat deja, iar cultul este deja cimentat în istorie, fapt consumat, les jeux sont faits, alea jacta est. În termeni, juridici, „promovarea cultului” este deja parte dintr-un cult, facta praeterita.
Pe urmă, operele din patrimoniul cultural național nu pot fi șterse sau interzise pe argumentele corectitudinii politice ale post-modernității și ale revoluției „cancel culture” decât sub impulsuri suicidale, iar românii nu vor, cred, să moară. Cum Shakespeare nu ar trebui interzis că n-a conceput-o pe Julieta negresă, nici Eliade nu poate fi, retroactiv, arestat preventiv, pentru viziunea lui despre țigănci. În plus, ele, operele, nu pot fi niciodată calificate ca „materiale” și, cu atât mai puțin „materiale de propagandă” (indiferent de natura acesteia), tocmai pentru că de aceea sunt considerate „opere artistice”. Ele sunt leacuri pentru suflet, și nu provocări la zâzanie. Dacă vrem ca, musai, să le numim „materiale”, atunci ar trebui să le calificăm ca materiale „de construcție”, construcția istoriei și identității unui neam.
Mai departe, cu privire la „mesaje text” (sic!) ori „articole și alte documente” scrise de cărturarii vremii și care au potențial propagandistic în viziunea întunecatului și lașului de-fărădelegi-făcător, ele poartă (ca și operele însele, de altfel) greutatea unei datări istorice și nu pot fi desprinse din context și reactualizate ca imprescriptibile, „periculoase” sau „nocive” sub apăsarea unor imperative de răstălmăcire ale prezentului. Din nou, principiul neretroactivității legii ar trebui să lucreze, bielă-manivelă, cu imperativul neretroactivității istoriei însăși, pentru că, nu-i așa?, morții cu morții, viii, cu viii.
2. Cât despre spirit, aicea avem de lucru, într-adevăr. Asta pentru că judecătorul care ar fi chemat să dea verdicte pe subiectul fărădelegii în discuție va trebui să cântărească între două impulsuri de citit printre (ori sub) literele textului.
Și va descoperi că primul impuls, cel care a motivat pe instigatori, pe complici și pe co-autorii fărădelegii, este un șuierat-scheunat, serpentin-malefic, viperă-n măr, unul care se vrea „inspirațional”, „motivațional” și „democratic” și care susține că stă chiar în „spiritul” (fărăde)legii interzicerea acelei părți a culturii naționale care este (pretins) profund xenofobă sau etcetera. Un asemenea „spirit” nu ar trebui acceptat ca însuflețitor de dreaptă lege decât de un judecător-jude-gâde, absolvent de simțire românească la fără-frecvență.
Al doilea, însă, este un real suflu al legii, al adevăratei legi-care-ar-fi-trebuit-să-fie, un duhovnicesc duh care vine din chiar limba română în care sunt scrise acele norme de strâmb-drept. Iar judecătorul chemat să dea verdicte pe subiectul (fărăde)legii în discuție o să remarce, cu siguranță, că limba în care ea este scrisă este limba lui maternă, patria lui Nichita Stănescu, patria a milioane de oameni fără de altă și reală patrie. Este limba pe care a scris-o Eminescu și pe care tocmai el a făcut-o miraculoasă (vorba aceluiași nemuritor Nichita) și în a cărei trăire, întru trăirea ființei ei, a gândit Noica. Și Nae Ionescu, și Blaga, și Goga, și Barbu, și Crainic, și Creangă, și Gyr, și Steinhardt, și Labiș, și alții, și alții, și alții.
Iar acest duh, real spirit al legii-care-trebuie-să-fie, vine nu din ce-a vrut să zică legiuitorul, în bezna și neghiobia lui, ci din ce-ar fi trebuit să zică, cu (și în) lumină și înțelepciune: că nicio lege de pe lumea asta nu-ți poate lua ție, ca om, nici rădăcinile, și nici „văzduhul munților sau melancolia mării”. Ar fi lumina și înțelepciunea cu care noi, creștini-români, ar trebui să răspundem tuturor încercărilor post-modernității de-a crea haos, de-a întoarce, satanic, sensurile pe dos și de-a spune că pacea e război, iar libertatea este sclavie. Nu-nu-nu, nu-i așa!, noi avem datoria de a ne opune și de a spune că pacea-i pace, crucea-i cruce, iar legea nu-i fărădelege.
Asta pentru a evita „rușinea de-a geme sub jugul cârciocarilor, a oamenilor a căror breaslă, meșteșug, meserie este ca să prefacă negrul în alb și albul în negru, de-a arăta că ce-i strâmb e drept și ce-i drept, strâmb”. Pentru că, exact așa!, „Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignare cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.”
Da, el, Eminescu.
